Luceafărul

de Mihai Eminescu
Luceafărul este o capodoperă a creaţiei lui Mihai Eminescu, poetul nostru naţional şi ultimul mare
romantic european.
O trăsătură a romantismului evidenţiată de poemul Luceafărul este interesul pentru valorificarea
surselor folclorice. Principala sursă de inspiraţie este basmul românesc Fata în grădina de aur. Un zmeu se
îndăgosteşte de o fată de împărat şi îi cere să-i devină soţie, promiţându-i nemurirea. Fata îl refuză iar zmeul
călătoreşte spre Dumnezeu pentru a cere dezlegarea de nemurire. În acest timp fata se îndrăgosteşte de un tânăr
prinţ. Zmeul se răzbună prăvălind o stâncă asupra tinerei necredincioase. Tânărul moare de durere, copleşit de
amintirea iubitei sale. Incipitul poemului atrage atenţia asupra sursei lui folclorice prin formula specifică
basmului popular: „A fost odată ca-n poveşti”.
Altă trăsătură a poeziei romantice ilustrată în Luceafărul este amestecul genurilor şi speciilor.
Secvenţele epice, dramatice, lirice (meditaţia, idila) se împletesc în în succesiunea celor patru tablouri.
Partea întâi prezintă povestea unei fete de împărat care se îndrăgosteşte de un luceafăr. La chemările ei,
luceafărul se transformă într-un tânăr voievod cu înfăţişare angelică, apoi într-un tânăr demon, coborând în
odaia fetei. Fata refuză să-l urmeze în lumea lui şi îi cere să renunţe la condiţia de nemuritor. Luceafărul
porneşte spre Demiurg să ceară dezlegarea de nemurire. În partea a doua, fata, devenită Cătălina, se
îndrăgosteşte de un tânăr paj, Cătălin, care îi cere să fugă cu el în lume. Partea a treia prezintă călătoria
cosmică a Luceafărului, denumit acum Hyperion, spre Demiurg, căruia îi cere să-l dezlege de nemurire, pentru a
avea parte de iubirea fetei. Demiurgul refuză şi îl îndeamnă să privească spre pământ. În partea a patra
Luceafărul, revenit la locul lui din cer, o vede pe Cătălina în braţele lui Cătălin, trăind o idilă într-un cadru
nocturn, feeric. Fata îl cheamă să-i lumineze norocul, dar răspunsul este condescendent şi ironic, subliniind
diferenţa insurmontabilă dintre lumea lui şi cea a muritorilor.
Această poveste împleşte teme de circulaţie universală, precum iubirea şi natura, prezentate într-o
vizuine specific romantică. Se adaugă și alte teme precum: tema visului dar mai ales tema omului superior, care
poate fi considerată tema centrală a poemului.
O secvenţă semnificativă apare în prima parte, unde sunt puse în opoziţie lumea luceafărului şi
lumea fetei de împărat. Lumea luceafărului, planul cosmic, este asociată cu simboluri care exprimă infinitul
spaţio-temporal: „zare”, „mări”, „cerul,,.Lumea fetei, planul terestru, este un spaţiu definit prin închidere şi
limitare – „colţ”, „bolţi”, „cămară” şi prin lipsa luminii – „umbra falnicelor bolţi”, „corăbii negre”„umbra
negrului castel”.
O secvenţă şi mai semnificativă este răspunsul pe care Demiurgul i-l dă lui Hyperion atunci când acesta
îi cere dezlegarea de nemurire: „ Noi nu avem nici timp nici loc / Şi nu cunoaştem moarte”. Metafora „stele cu
noroc” exprimă ideea că omul comun are o condiţie limitată, fiind supus destinului. Fiinţa superioară, în
schimb, este dincolo de orice limitare spaţio-temporală.
Aceeaşi idee este reluată în finalul poemului în cuvintele luceafărului: „Trăind în cercul vostru strâmt/
Norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea mea rămân/ Nemuritor şi rece”. Metafora „cercul strâmt”, sugerează
condiţia limitată a omului comun.
Titlul trimite la motivul romantic al stelei; sugerează spaţiul cosmic infinit şi timpul cosmic etern,
reversibil; sugerează unicitate şi excelenţă prin strălucire; trimite la motivul romantic al geniului solitar.
Personajele sunt simboluri: Luceafărul este geniul care aspiră spre fericirea comună, dar aceasta îi este
refuzată; fata de împărat (Cătălina) este omul comun care aspiră spre lumea superioară a geniului, dar,
neputându-şi depăşi condiţia, îşi află fericirea în braţele lui Cătălin. Demiurgul reprezintă legea care
guvernează lumea,
Astfel Luceafărul reprezintă de fapt o sinteză a liricii eminesciene.