Perspectiva narativă defineşte punctul de vedere al naratorului.

Perspectivă narativă (punct de vedere, viziune, focalizare) – punctul de vedere din

care naratorul povesteşte, unghiul din care priveşte şi interpretează faptele relatate.
Perspectiva poate fi: subiectivă – când se povesteşte la persoana I, iar naratorul se
implică afectiv în faptele relatate; obiectivă – când se povesteşte la persoana a III-
a, iar naratorul nu se implică în faptele relatate, ci rămâne detaşat, impersonal.

Perspectiva narativă poate fi:

· Subiectivă: când se povesteşte la persoana I, iar naratorul se implică afectiv
în relatare;
· Obiectivă: când se povesteşte la persoana a III-a, iar naratorul nu se implică
în relatare, ci rămâne detaşat, impersonal
· Omniscientă – naratorul ştie tot despre personajele sale, acesta fiind
omniscient, omniprezent; focalizarea este zero;
Focalizare internă – naratorul este unul dintre personaje, evenimentele fiind
relatate dintr-un punct de vedere subiectiv;
Focalizare externă – naratorul este imparţial, ştie mai puţin decât personajele.

Perspectiva narativă
Perspectiva narativă este punctul de vedere al naratorului sau viziunea lui asupra
lumii.
perspectivă narativă subiectivă (impreuna cu/avec ;N=P), a naratorului implicat
afectiv în evenimentele prezentate. Naratorul joacă şi rolul unui personaj, iar
faptele nu sunt prezentate cronologic, ci într-o ordine personală dictată de propria
conştiinţă. Naratorul comunică la persoana I şi se concentrează asupra propriului
univers sufletesc, iar, din acest motiv, lumea prezentată se înfăţişează cititorului
dintr-un singur unghi. Această perspectivă e specifică prozei psihologice şi
memorialistice.
Perspectiva obiectivă, „dindărăt/ derriere" (N>P), presupune un narator ce ştie mai
multe decât personajele şi redă evenimentele fără să se implice. El este un narator
omniscient. Acest gen de perspectivă este specifică prozei realiste din secolul al-
XIX-lea.
Perspectiva impersonală, “din afară/dehors” (N<="" li="">
N- naratorul
P- personajul

PERSPECTIVA VIZIUNEA NARATIVĂ

Perspectiva narativă — unghiul din care sunt percepute şi înţelese situaţiile şi

evenimentele narate. Cu alte cuvinte, perspectiva — denumită adesea şi punct de
vedere, viziune sau focalizare — se referă la cine, de pe ce poziţie şi în ce fel
percepe şi interpretează faptele povestite. Important este în primul rând raportul
dintre narator şi personaj privind capacitatea acestora de a cunoaşte şi de a înţelege
faptele relatate.
Unii cercetători disting trei tipuri esenţiale de perspectivă/viziune narativă:
- N > P. „din spate" (par derrière), focalizare zero (naratorul cunoaşte mai mult
decât personajul);
- N = P. „împreună cu” (avec), focalizare internă (naratorul cunoaşte tot atât cât
personajul);
- N < P. „din afară" (du dehors), focalizare externă (naratorul cunoaşte mai puţin
decât personajul).
- N > P. „din spate" (par derrière), focalizare zero (naratorul cunoaşte mai mult
decât personajul); este caracteristică pentru naraţiunile la persoana a III-a cu
naratori omniscienţi şi omniprezenţi — care ştiu tot şi se află mereu la faţa locului
—, cea de a doua apare în naraţiunile la persoana I, în care naratorul este totodată
şi personaj, ultima este specifică pentru naraţiunile relatate de martori care
povestesc doar ce au putut vedea, auzi şi înţelege ei înşişi, fără a putea cunoaşte
nemijlocit, de exemplu, gândurile şi sentimentele personajelor principale.
Persoana narativă — este cel mai adesea persoana a III-a sau persoana I,
naraţiunile la persoana a II-a fiind extrem de rare. În naraţiunile la persoana I se
foloseşte de regulă perspectiva „împreună cu", deşi aceasta poate apărea şi în
naraţiunile la persoana a III-a, atunci când naratorul se transpune în situaţia
personajului şi priveşte evenimentele narate prin ochii acestuia (asociat frecvent cu
stilul indirect liber). Totodată, datorită distanţei în timp dintre momentul relatării şi
momentul în care s-au desfăşurat întâmplările relatate, se poate ca şi în cazul
naraţiunii la persoana I perspectiva naratorului să difere de cea a personajului.
Este, de exemplu, cazul evocării unor experienţe trăite în copilărie, pe care
povestitorul adult le vede într-o altă lumină faţă de cum le-a perceput, ca personaj,
pe când era copil (ex. Ion Creangă, Amintiri…).

Instanţele naraţiunii AUTOR – NARATOR – PERSONAJ - CITITOR

- autorul concret = real, cu numele scris pe copertă
● autorul abstract = creat de opera
literară - naratorul extradiegetic (viziune auctorială) - instanţă
narativă anonimă; de ex., în romanul tradiţional
● naratorul intradiegetic – narator-personaj - instanţă narativă numită (Ex.: Ştefan
Gheorghidiu, personaj care îşi spune povestea)
● naratorul autodiegetic povesteşte la persoana I şi este personajul întâmplărilor
narate (Nică, Ştefan Gheorghidiu)
● naratorul homodiegetic – povesteşte la persoana I, este un martor neutru, un
martor-actant sau ascultător.
● naratorul heterodiegetic – povesteşte la persoana a III-a şi nu este personaj ●
naratorul omniscient/demiurg – ex. în romanul tradiţional
● naratorul uniscient sau colportor
● naratorul creditabil (personaj sigur, ale cărui spuse contează ca sigure)
● naratorul necreditabil
- cititorul concret = cel care citeşte
● cititorul abstract/naratarul = ideea abstractă de cititor.
Funcţiile instanţei narative:
funcţia narativă sau de reprezentare: aceea de a povesti;
funcţia de control sau de regie: introduce vorbirea personajelor, prin verbe
dicendi (spuse, făcu, adăugă, întrebă etc.), indică intonaţia şi alte detalii scenice;
Rolul indicațiilor

scenice
~ Teorie ~
Termenul didascalie provine din grecescul didaskalia, care desemna „caietele
cu consemnări date actorilor înaintea reprezentaţiei”.

Într-un dicţionar dedicat teatrului,în 1980, Patrice Pavis defineşte didascaliile

drept: „Des instructions données par l’auteur à ses acteurs (....) pour interpréter le
texte dramatique. Par extension dans l’usage commun: des indications scéniques.”
(Instrucţiuni date de autor actorilor săi pentru a interpreta textul dramatic. Prin
extensie, în uzaj comun: indicaţii scenice.)

Didascaliile (indicaţiile scenice) oferă îndrumări esenţiale pentru transpunerea

textului în spectacol, sprijinind jocul actorilor. Ele conferă informaţii preţioase nu
doar în reprezentarea scenică, ci şi în lectura propriu-zisă, ajutând cititorul să-şi
reprezinte mental evenimentele şi personajele. Aici, în didascalii, sunt notate
succint detalii privind mimica, gesturile, comportamentul, limbajul personajelor ori
detalii ale acţiunii (spaţiul, timpul etc.).

Indicaţiile scenice se grupează în două categorii: externe şi interne.

Indicaţiile externe sunt:

-indicaţii paratextuale (titlurile) - cele dintâi elemente care vin în faţa lectorului sau
pe afişul stagiunii, ca purtătoare de sens şi ducând la o reprezentare imaginară a
subiectului;
-indicaţii generice - se referă la specia dramatică în care se încadrează piesa:
comedie, tragedie, dramă, farsă etc. Aceste indicaţii coordonează receptorul,
fixându-i cadrul de interpretare şi spaţiul de manevră a imaginarului;
-indicaţii referitoare la personajul dramatic - listele de nume, tradiţional aşezate la
începutul fiecărui text dramatic, ne pot oferi sugestii importante asupra
personajelor, creându-le o identitate sau făcându-le o caracterizare succintă;
-bornele teatrale - diverse tipuri de indicaţii care încadrează textul în diferite locuri.
Putem vorbi despre borne extreme, adică folosite la începutul sau la finalul unei
piese, ale unui act sau ale unei scene, şi borne intermediare, care vor delimita două
spaţii diferite, două acţiuni în schimbare, modificarea temporală.

Indicaţiile interne sunt parte integrantă a acţiunilor scenice. Ele se plasează

înaintea unei replici (imediat după identificarea personajului), în cadrul replicilor
sau la finalul lor. Sunt de mai multe feluri:

-indicaţii comportamentale (cuprind elemente de gestică, intonaţie, atitudine, joc

de scenă, deplasare în spaţiul scenic, ritm al vorbirii, direcţie a adresării);
-indicaţii referitoare la mimică;
-indicaţii de redare a mişcărilor sufleteşti ascunse, dar relevante pentru jocul
actorilor;
-indicaţii care redau punctul de vedere al autorului, inclusiv cand exprimă ironia,
aprecierea sau deprecierea.

Expresivitatea verbului
~ Teorie ~

Verbul. Rolul de predicat face ca verbul să fie partea de vorbire cea mai
importantă în cadrul comunicării.

Exprimă:

–acţiuni reale – indicativul (merge; trecea; văzuse etc.)

-acţiuni realizabile, posibile – conjunctivul (să arate etc.)
–acţiuni dorite – condiţional-optativul (aş începe etc.)
-acţiuni privite ca îndemn, rugăminte etc. – imperativul (scrie! poftiţi!)
-acţiuni în desfăşurare, continuitatea – gerunziul (urmând etc.)
-numele acţiunii – infinitivul, supinul (a şti, de ştiut etc.)
-planuri, dorinţe, idealuri- timpul viitor
-perfectul simplul şi imperfectul sunt timpuri narrative

Valorile stilistice ale timpurilor verbale

~ Teorie ~
 Valori stilistice ale timpurilor verbale

PREZENTUL

-presupune o acţiune continuă, fără perspectiva încheierii;

-trasează axa temporală a desfăşurării acţiunii până la infinit;
-imprimă un ritm vioi acţiunii şi o dinamizează;
-dă impresia că acţiunea se desfăşoară sub ochii receptorului, creând impresia de
autenticitate şi exactitate;
-are puterea de a reînvia faptele trăite de narator;
-prezentul liric exprimă intensitatea trăirii într-o durată concentrată, valorizează
clipa prezentului, în contrast cu trecutul sau cu viitorul;

IMPERFECTUL

-timpul propriu literaturii de amintiri, al aceluia care înfăţisează o succesiune de

evenimente ale trecutului;
-arată o acţiune neterminată în trecut, simultaneitatea, permanenţa;
-exprimă durata acţiunii, a trecerii timpului, a insistenţei;
-este un timp al narativităţii subiective, evocatoare;
-poate deschide o perspectivă dinspre trecut spre viitor;
-prelungeşte durata acţiunii pe axa temporală la infinit;
-imperfectul narativ/ evocativ – timpul naraţiunii este prelungit spre timpul
istorisirii; instituie o perspectivă subiectivă;
-imperfectul descriptiv conferă descrierii un caracter dinamic în opoziţie cu
decupajul static determinat de utilizarea prezentului;

PERFECTUL SIMPLU

NARATIV :

-situează evenimentul într-un trecut recent;

- arată caracterul punctual al acţiunii;
- reliefează derularea rapidă a evenimentelor ori valoarea momentană a unei stări;
- situarea în finalul textului în care predomină alt timp(impf. sau prez.) produce o
schimbare de ritm narativ având rolul de accelerare bruscă a relatării;
- este un timp specific scrierilor istorice;
- sensibilizează desfăşurarea, succesiunea acţiunilor;

DESCRIPTIV :

- presupune o deviere expresivă de la caracterul prin excelenţă narativ al acţiunii;

- oferă vivacitate imaginilor.

PERFECTUL COMPUS

-înscrie evenimentele narate într-o durată trecută;

-poate avea rol de evocare, marcat de indicii subiectivităţii;
-delimitează planul naratorului de planul personajelor;
-folosit în finalul textului în contrast cu alte timpuri poate avea rol rezumativ;
-poate da impresia că apropie acţiunea de momentul vorbirii, ceea ce măreşte
emoţia;
-creează impresia unei afectivităţi mai puternice, mai pronunţate;
-prin înlănţuirea verbelor la pf. compus se creează iluzia unei derulări
cinematografice, rapide, dinamice, fără oprire;
-evidenţiază alternarea planurilor real cu cel al dorinţei; se creează impresia unui
joc al destinului.

VIITORUL

-formele culte, literare sugerează siguranţa sau o condiţionare a intenţiei;

-este timpul perspectivei;
-lărgeşte orizontul în plan spaţial şi temporal;
-sunt expresive îndeosebi formele populare, familiare care sugerează oralitatea;
-arată durata ideală, a creaţiei, a artei;
-artistic, aceste verbe încheie o experienţă de cunoaştere, cea a timpului trăit, iar cu
ele se începe o nouă aventură cognitivă, aceea a unui timp al ficţiunii artistice.
Moduri de expunere
~ Teorie ~

MODURI DE EXPUNERE

Naraţiunea- un mod principal de expunere în opere epice

Caracteristici:

–există povestitor, personaje şi acţiune

–relateaza fapte și întâmplări
–există un subiect (cu momentele subiectului)
–acțiunea e plasată într-un context spațio-temporal
–există conflicte care pun în mișcare acțiunea
–acțiunea este redată prin predominanța verbelor
-naraţiunea alternează cu descrierea şi dialogul.
-relatarea se poate face la persoana I (narator subiectiv) sau la persoana a III-a
(narator obiectiv).

Descrierea

Ea poate fi:

-de tip tablou (descrierea unei furtuni, unui lac, unui anotimp etc.);
-de tip portret (enumerarea trăsăturilor fizice sau/și morale ale unei persoane).

Caracteristici:

-frecvența substantivelor, a adjectivelor, cu accent pe verbele statice la modul

indicativ, timpul prezent sau imperfect.
–prezența imaginilor artistice și a figurilor de stil
-sunt prezentate trăsăturile caracteristice ale unui obiect, ale unui colț din natură
etc.
-prezența cadrului temporal și spațial: ex.un decor interior, un peisaj, un anotimp
etc.
–atmosfera generală poate fi de liniște, freamăt, veselie etc.
–prezența unui câmp lexical dominant
–poate apărea împletită cu narațiunea, dialogul sau monologul;

Dialogul

–marcă a genului dramatic, prezent însă și în genul epic

-există minimum două personaje care participă la dialog
–formal este marcat de linie de dialog sau de ghilimele
–există un subiect de discuție, prin dialog, se comunica, in modul cel mai direct cu
putinta, idei, informatii, opinii, explicatii
-dialogul dinamizează narațiunea, o face mai vie și mai sugestivă
-dialogul marchează diverse valori expresive: sentimente, atitudini, întreruperi,
ezitări ale personejelor
-dialogul este și o sursă a comicului prin contrastul dintre ceea ce declară și ceea ce
gândește personajul în realitate
-dialogul este mijloc de caracterizare indirectă a personajelor

Monologul

Tipuri de monolog literar: epic, liric, dramatic.

Se poate vorbi și de un monolog interior, când un personaj vorbește în gând (cu

sine) și de un monolog teatral, când un personaj vorbește singur, pe scenă, în fața
spectatorilor.

-nu are replici şi nici destinatar.

-se desfăşoară în situaţii restrânse.
-are dimensiuni variante.
-sunt specifice exclamaţiile.
-este specific operelor literare.
-poate lua forma unei confesiuni sau unei povestiri
–are un caracter personal, intim
–este marcat formal prin ghilimele
–vorbirea se face la persoana I

Genuri Literare
~ Teorie ~

I. GENUL LIRIC – cuprinde opera literare in care autorul prezinta

realitatea asa cum o vede el si cum o simte, prezentand peisaje, fenomene, tablouri,
ganduri, sentimente.

1. OPERA LIRICA – este creatia literara in care autorul isi exprima in mod
direct gandurile si sentimentele

2. SPECII LIRICE INVATATE

- ODA
- IMNUL
- PASTELUL
- DOINA
OBS! In toate aceste specii este present eul liric (vocea) care comunica
sentimentele, impresiile, ideile poetului in mod direct prin procedeele artistice si
figurile de stil. Eul liric il recunoastem prin forma pronumelor si verbelor la pers. I.

Cum demonstram ca o opera este lirica

1. Introducere:
- Date despre autor (daca este un autor cunoscut si invatat)
- Tipul operei lirice (pastel, imn, oda)
- Genul literar (definitie)
- Trasaturi pe care le luam din definitia genului literar si a tipului operei lirice
(pastel, imn, oda) si dam exemple din text
2. Mesajul operei:
- Tema operei
- Semnificatia titlului
- Sentimente, idei, ganduri transmise de eul liric in opera
- Prezenta eului liric (marcile eului liric)
 - Figuri de stil, mijloace expressive
- Versificatia
3. Incheiere: - o fraza prin care concluzionam ca este opera lirica.

II. GENUL EPIC – cuprinde opera literare in care autorul isi exprima
indirect sentimentele prin povestirea unor fapte, a unor intamplari si prin
intermediul personajelor.

1. OPERE EPICE – populare (nu au autor cunoscut)

- culte (au autor cunoscut)
2. SPECII EPICE INVATATE
a. Populare
- BALADA (in versuri)
- BASMUL (in proza)
b. Culte
- POEMUL (in versuri)
- BALADA (in versuri)
- FABULA (in versuri)
- SCHITA (in proza)
- NUVELA (in proza)
- POVESTIREA (in proza)
- ROMANUL (in proza)

Cum demonstram ca o opera este epica

1. Spunem cine este naratorul, poate fi cel care povesteste sau chiar unul din
personaje.
2. Modul de expunere (uneori intalnesc toate trei: naratiunea, descrierea si
dialogul).
Daca daca naratorul este cel ce povesteste se nareaza la pers. III.
Daca naratorul este unul din personaje se nareaza la pers. I.
3. Intamplarile respecta deobicei momentele subiectului (expozitiunea,
intriga, desfasurarea actiunii, punctual culminant, deznodamantul).
4. Personajele sunt diverse, mai putine sau mai multe dupa specia respective
(in schita sunt 2-3 pers, in roman pot fi zeci de personaje).
5. Personajele dupa participarea lor la actiune sunt: principale, secundare,
episodice.
 6. Personajele se caracterizeaza atat in mod direct de catre autor, cat si in
mod indirect prin fapte, vorbe, atitudini.

III. GENUL DRAMATIC

1. OPERA DRAMATICA – este opera literara destinata reprezentarii pe

scena in fata unui public
2. SPECIA DRAMATICA INVATATA
COMEDIA – este o opera literara in care sunt infatisate personaje, obiceiuri
intr-un mod care starneste rasul, avand intotdeauna un final vesel.

Cum demonstram ca o opera este dramatica

1. Modul de expunere este dialogul, uneori monologul.

2. Opera dramatica e compusa din acte care la randul lor cuprin scene.
3. Opera contine indicatii scenice facute de autor ca sa orienteze jocul
artistilor.
4. Rolurile sunt interpretate de actori sub indrumarea unui regizor.

Procedee artisitce/expresive
~ Teorie ~

-imagini artistice (auditive, vizuale, olfactive, tactile, dinamice/ motorii, cromatice)

-figuri de stil
-unele semne de punctuație și ortografie
-unele părți de vorbire (substantive în vocativ, verbe la imperativ, interjecții etc.)
-elemente de versificație (ingambament etc.)

Mijloace de caracterizare a personajelor

~ Teorie ~

Caracterizarea directă
 - DIRECT DE CĂTRE NARATOR
- AUTOCARACTERIZARE
- TEHNICA REFLECTĂRII POLIEDRICE / OGLINZILOR PARALELE
- un personaj este văzut în chip diferit de mai multe instanţe narative: personaje,
narator

Caracterizarea indirectă

- PRIN GÂNDURI ŞI SENTIMENTE

- PRIN LIMBAJ
- PRIN VESTIMENTAŢIE
- PRIN NUME
- PRIN FAPTE
- PRIN MEDIUL ÎN CARE TRĂIEŞTE
- TEHNICA BASORELIEFULUI
- celelalte personaje, prin modul de construcţie a lor, sunt menite a proiecta
figura unui personaj

Fişa de caracterizare a personajului(Ex: Enigma Otiliei)

- Locul şi rolul personajului în operă – personaj eponim, important; prezenţă

complexă şi enigmatică; o posibilitate de concretizare a misterului feminin;
relativizarea personajului se realizează prin însumarea perspectivelor (tehnica
reflectării poliedrice)

Prezentarea modalităţilor folosite pentru caracterizare:

- caracterizarea directă – realizată de narator; se confundă cu viziunea

personajului reflector, Felix (spre exemplu, portretul fizic)
- autocaracterizarea – Otilia îşi recunoaşte defectele, dând dovadă de maturitate
- caracterizarea făcută de alte personaje – părerile sunt, de multe ori, diametral
opuse; rezultă un portret realizat între oglinzi paralele
- este femeia ideală pentru Felix şi pentru Pascalopol (perspectiva tânărului şi a
bărbatului matur)
- perspectiva celorlalte personaje: Aglae, Aurica, Olimpia, Titi – jignitoare, din
cauza invidiei; Costache o consideră în continuare, un copil; Stănică o invidiază,
dar o şi admiră
 - caracterizarea indirectă – prin fapte şi gesturi – se conturează aceeaşi
personalitate enigmatică, prin unele fapte contradictorii pentru Felix
- caracterizarea prin relaţie cu celelalte personaje
- caracterizarea prin mediu – descrierea camerei Otiliei (prin ochii lui Felix) –
sugerează exuberanţa fetei; sunt semnificative oglinzile mobile pentru aerul de
mister care învăluie personajul
- ultima imagine a Otiliei – fotografia din care Felix nu o mai recunoaşte :
„Femeia era frumoasă, cu linii fine, dar nu era Otilia, nu era fata nebunatică. Un
aer de platitudine feminină stingea totul. Avusese dreptate fata: 'Noi nu trăim decât
cinci-şase ani'”
- Modalităţile de caracterizare şi trăsăturile personajului se ilustrează prin citate
sau scene semnificative
Concluzii; exprimarea opiniei în legătură cu personajul Otilia – un personaj
memorabil; imaginea feminităţii (în viziunea autorului)

Curente Literare
~ Teorie ~

UMANISMUL reprezintă un curent literar apărut în timpul Renașterii (sec al

XIV-lea – al XVI-lea), mai întâi în Italia, extinzându-se apoi la nivelul întregii
Europe, care promova o cultură laică și milita pentru o dezvoltare armonioasă a
personalității umane, bazându-se pe redescoperirea valorilor Antichității greco-
latine. Umanismul are în centrul preocupărilor sale omul și problematica sa,
considerând că ființa umană este perfectibilă.

Trăsături:

-omul este văzut drept ființă rațională, liberă, înzestrată cu demnitate si liber
arbitru, cu caracter perfectibil;
-orientarea învățământului către disciplinele umaniste: limbile vechi, retorica,
poetica, istoria, filozofia, morala, educația fizică, igiena, enciclopedismul.
-creațiile Antichității devin surse de inspirație;
-apare conceptul de mecenat;
-anticlericalismul.

Reprezentanți: Dante Alighieri, Francesco Petrarca, Niccolo Machiavelli,

Francois Rabelais, William Shakespeare, Miguel de Cervantes, Erasmus din
Rotterdam.

Umanismul românesc s-a manifestat mai târziu, în secolele al XVI-lea – al

XVIII-lea.

Trăsături: -umaniștii români reprezintă tipul curteanului, fiind domnitori sau

boieri;

-se dezvoltă tipografiile și circulă tipăriturile în limba română;

-umaniștii români sunt educați în străinătate, în Polonia, Italia sau Constantinopol;
-umaniștii români sunt preocupați de studiul istoriei neamului și de originea latină
a poporului și limbii române, punând bazele istoriografiei românești;
-argumentează în scrierile lor originea comună a tuturor românilor, romanitatea
poporului și a limbii române, continuitatea elementului roman in Dacia;
-în politica antiotomană, caută ajutor la tările creștine catolice;
-umaniștii români se implică în problem religioase, fac cunoscută ortodoxia în
spațiul european.
Reprezentanți: Nicolaus Olahus, Petru Cercel, Grigore Ureche, Miron Costin, Ion
Neculce, Dosoftei, Dimitrie Cantemir.

Iluminismul
ILUMINISMUL este un curent ideologic si cultural, apărutîn Franța în secolul
al XVIII-lea ( numit secolul luminilor) și care se extinde apoi în întreaga Europă.
Iluminismul se caracterizează prin cultul rațiunii și al științei, idea de bază fiind
emancipare (luminarea, educarea) popoarelor prin cultură.

Trăsături:

-are caracter antifeudal și antidespotic;

-are un spririt raționalist și materialist;
-caracter anticlerical și laic;
-propune accesul poporului la educație;
-este curent ideologic și cultural, nu literar;

Reprezentanți: Voltaire, Denis Diderot, Jean-Jacques Rousseau, Daniel Defoe,

Jonathan Swift, Henri Fielding, Johann Wolfgang Goethe.

Iluminismul românesc este o mișcare culturală și ideologică, care se manifestă

între 17860-1830.

În Ţara Românească și Moldova mișcare are slabe ecouri, deoarece coincide cu

perioada domniilor fanariote, în schimb, în Transilvania, Iluminismul își găsește o
coordonată specifică în mișcarea cunoscută sub numele Şcoala Ardeleană.

Trăsături:

-încercarea de a dovedi cu argumente științifice latinitatea limbii române,

continuitatea elementului roman în Dacia și unitatea poporului roman;
-cărturarii iluministi încearcă să purifice limba română de toate elementele lexicale
care nu sunt de origine latină;
-se pledează pentru accesul poporului la educație și emanciparea lui prin cultură.
Reprezentanți, corifeii Şcolii Ardelene: Samuil Micu-Klein, Petru Maior,
Gheorghe Şincai, Ion Budai-Deleanu.

Paşoptismul
Perioada pașoptistă (1830-1860) are ca nucleu revoluția de la 1848.
Modernizarea societății românesti, independența politică, libertatea națională,
unirea provinciilor române sunt obiectivele social-politice ale mișcării pasoptiste.

Epoca pașoptistă marchează începutul literaturii române moderne.

Pașoptismul este o ideologie literară niciodată sintetizată într-un program

particular, supusă unor comandamente exterioare: mesianism cultural și
revoluționar, spirit critic, deschidere spre Occident, lupta pentru impunerea unui
specific național, constiință civică și patriotică.

Rol de îndrumător al acestui fenomen cultural-literar au două personalități: Ion

Heliade-Rădulescu și Mihail Kogălniceanu.

Într-o primă etapă, Ion Heliade-Rădulescu are rolul de îndrumător, prin

articolele sale, apărute în Curierul românesc. Datorită îndemnului său: ,,Nu e
vreme de critică, copii; e vreme de scris; să scrieți cât veți putea și cât veți putea",
a fost posibil debutul unei întregi generații, între 1830-1840: Vasile Cârlova,
Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu, Cezar Bolliac.

O altă etapă este marcată de contribuția lui Mihail Kogălniceanu, redactorul

revistei Dacia literară, care are ca obiectiv exclusiv literatura. Programul revistei
orientează literatura timpului, în paginile sale apărând opere ale celor mai valoroși
scriitori ai vremii: Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, Grigore Alexandrescu.

Revista Dacia literară: Articolul Introducție

Publicat în primul număr al revistei, articolul-program Introducție, reprezintă

manifestul literar al romantismului românesc, prin precizarea surselor de
inspirație/a temelor literare, din ultimul punct al articolului, și prin diversele
trimiteri la trăsăturile romantismului ( aspirația spre originalitate, refugiul în
trecutul istoric, aprecierea valorilor naționale și a folclorului, îmbogățirea limbii
literare cu termeni populari, arhaici sau regionali).

La începutul articolului, axat pe evidențierea necesității unei literaturi originale

si naționale, Kogălniceanu prezintă activitatea gazetelor românești mai vechi. Se
respinge coloratura locală și amestecul politic, revista adresându-se scriitorilor
români de pretutindeni: ,,[…] Așadar foaia noastră va fi un repertoriu general al
literaturei românești”.

Cele patru puncte ale articolului-program sunt:

-întemeierea spiritului critic în literature română, pe principiul estetic: ,,Critica

noastră va fi nepartinitoare; vom critica cartea, iar nu persoana.”
-afirmarea idealului de realizare a unității limbii și a literaturii române: ,,
[…]românii să aibă o limbă și o literaură comună penru toți.”
-combaterea imitațiilor și a traducerilor mediocre: ,,Dorul imitației s-a făcut la noi
o manie primejdioasă[…] Traducțiile nu fac însă o literatură.”
-promovarea unei literaturi originale, prin indicarea unor surse de inspirație în
conformitate cu specificul național si cu estetica romantică: ,,Istoria noastră are
destule fapte eroice, frumoasele noastre țări sunt destul de mari, obiceiurile noastre
sunt destul de pitorești și de poetice pentru ca să găsim și la noi sujeturi de scris,
fără să avem pentru aceasta trebuință să ne împrumutăm de la alte nații.”

Reprezentanți: Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, Nicole Bălcescu, Alecu

Russo, Ion Ghica, Grigore Alexandrescu, Ion Heliade-Rădulescu, Dimitrie
Bolintineanu, Gh. Asachi, Cezar Bolliac, Andrei Mureșanu, Vasile Cârlova, Matei
Millo, Costache Caragiale.

Romantismul
ROMANTISMUL este o orientare ideologică, artistică și literară care a marcat
prima jumătate a secolului al XIX-lea (aproximativ 1790-1850) în spațiul
european. Apare ca reacție împotriva raționalismului și a clasicismului rigid. La
noi, romantismul pătrunde pe filieră francază, datorită scriitorilor pașoptiști, iar
articolul Introducție, scris de M. Kogălniceanu, susține ideologia romantică.

Apariția romantismului este favorizată de factori social-istorici (de revoluțiile

burghezo-democratice, lupta pentru independență și libertate națională) și de
filozofia idealist germană (Schelling, Fichte, Hegel, Schopenhauer).

Trăsături:

-afirmarea individuaității, a originalității, a spontaneității; expansiunea eului.

-primatul sentimentului și al fanteziei creatoare.
-cultivarea emoției și a sentimentului; lirismul ca expresie a subiectivității.
-revolta împotriva convențiilor sociale sau artistice.
-respingerea regulilor impuse de clasicism; libertatea de creatie.
-amestecul genurilor, speciilor și stilurilor literare.
-fascinația pentru mister și excepțional.
-predilecția pentru mit și simbol, pentru inspirația din folclor, atracția pentru natură
și trecutul istoric.
-tendința de evadare din realitate spre lumi imaginare: Evul Mediu, spații exotice,
vis, reverie, iubire.
-cultivarea unor “stări de spirit”: melancolia, nostalgia, reveria, voluptatea
suferinței.
-personajele romantice sunt personaje excepționale, puse în situații de excepție,
eroii romantici fiind mari singuratici.
-lărgirea și îmbogățirea limbii literare prin elemente de limbaj popular, arhaic,
regional.
-figuri tutelare: titanul, geniul, profetul, regale, demonul, îngerul.
-supremația liricului asupra epicului și dramaticului.
-procedeul artistic, prin excelență romantic, este antiteza (trecut-prezent, înger-
demon).
-teme și motive specifice: iubirea, natura, timpul, condiția omului de geniu; lacul,
marea, izvorul, codrul, stelele, noaptea, luceafărul, salcâmul, teiul, întâlnirea,
întâlnirea, așteptarea, dorul, regale, sacrificiul, moartea, viața ca vis, viața ca teatru,
fortuna labilis, fugit irreparabile tempus,vanitas vanitatum, geniul, magul, cerul
strâmt, nemurirea, singurătatea.

Reprezentanți: Leopardi, Shelley, Victor Hugo, Novalis, Byron, Puskin, Mihai

Eminescu.