Clasa a IX-a

Concepte operaționale (noțiuni teoretice)

Literatura este o artă care face parte din sfera culturii.
Cultura cuprinde creațiile spirituale ale omenirii, operele care au drept scop cunoașterea,
înțelegerea, frumosul.
Literatura universală reunește valorile superioare ale literaturii naționale. În literatura
universală au existat curente literare și culturale.
Scriitorii dintr-o anumită perioadă, care împărtășesc aceleași principii estetice, care prefer
anumite specii și genuri literare și utilizează în opera lor modalități artistice asemănătoare,
formează un curent literar (ex. clasicismul, romantismul, realismul, simbolism, modernism,
tradiționalism, postmodernism, etc.).
Curentul cultural se referă la oamenii de cultură (filosofi, savanți, artiști, scriitori) dintr-o
epocă. Aceștia sunt uniți de o ideologie comună, de scopuri social-politice și culturale
comune. Ex. umanismul, iluminismul.
Limba literară este cea mai corectă exprimare în cultură și știință.
Structura unei opere literare
Prin structura operei literare (ansamblul elementelor unei opere) înțelegem alcătuirea
(ordinea, forma, organizarea) ei din părți sau elemente constitutive aflate în relație de inter-
dependență unele de altele și cu întregul.
Discutând despre STRUCTURĂ ținem seamă de TEMĂ, MOTIV, SUBIECT, CONFLICT,
MOD DE EXPUNERE, ELEMENTE DE COMPOZIȚIE, PERSONAJ, FIGURI DE STIL,
ELEMENTE DE PROZODIE ȘI DE SINTAXĂ POETICĂ în funcție de specificul
genurilor !
Compoziția = modul de alcătuire a operei literare; totalitatea tehnicilor narative, a modurilor
de realizare a personajului, a relației dintre vocea auctorială și personaj sau a formulelor
lirice, precum și îmbinarea lor în cadrul operei. Compoziția determină structura operei.

de pildă, compozițional Amintiri din copilărie se caracterizează prin micronarațiuni (furtul

pupezei, cinstita holeră, etc), la cestea se adaugă marcarea relației dintre AUTOR și
PERSONAJUL Nică, prin fragmentele retorice care introduc fiecare capitol.

*Ideea = semnificația operei care include atitudinea scriitorului față de tema abordată.
*Laitmotiv = motiv central, care se repetă în operă.
*Genul = un concept fundamental al teoriei literare (liric, epic [versuri sau proză],
dramatic).
*Lingvistica = știința care studiază TOATE aspectele limbii
*Sintagmă = două cuvinte legate prin unitate de sens (floare-albastră – un simbol romantic),
luate separat îsi pierd sensul.
*Secvență narativă = porțiune de text (un episod), unitate elementară a discursului narativ
 Genul epic (gr. epikos = cuvânt, spunere, povestire) – naratorul relatează, într-o
ordine temporală și logică, acțiunea la care participă personajele.
Narațiunea este principalul mod de expunere al genului epic.
Timpul istoriei/narat/diegetic= când se petrec evenimentele
Timpul discursului/povestirii/narării = când se povestesc evenimentele
Acțiunea = totalitatea întâmplărilor prezentate în succesiunea lor. Se desfășoară pe
momentele subiectului!
A) din pct de vedere al TIMPULUI, acțiunea poate fi: continuă (cronologică) și
discontinuă (retrospectivă).
B) din pct de vedere al SPAȚIULUI, poate fi: liniară (urmărește evoluția unui personaj)
sau în planuri paralele.
*Cronotopul = relația dintre spațiu și timp într-o narațiune.
Instanțele comunicării narative într-un text
Autorul = persoana care SCRIE opera (are existență reală, numele său este pe copertă).
Naratorul = vocea (narativă) autorului în text, fără a se confunda cu autorul ! « O ființă
făcută din cuvinte »
! Tipul de narator poate fi depistat prin persoana gramaticală a verbelor și pronumelor din
discursul narativ.
Tipuri de naratori
A) după gradul de implicare:
1. narator obiectiv – nu se implică în relatarea întâmplărilor și nu exprimă opinii
despre
personaje, nu este prezent în narațiune, povestește la pers a
III-a,
discursul este impersonal, omniscient și omniprezent,
pentru că știe
mai mult decât personajele și le cunoaște gândurile,
sentimentele,
intențiile, trecutul (viziune „din spate”).
2. narator subiectiv – își exprimă propria opinie, este implicat în lumea fictivă,
prezent
 în narațiune, relatează la pers. I, știe tot atât cât personajul
(viziune
„împreună cu”); personaj-narator. Mărci (lexico-
gramaticale)
verbe si pron. pers. (I si a II-a), comentarii inserate în text,
interjecții.
3. *Narator-martor (observator, viziunea „din afară”), 4. *narator-mesager (colportor), 5.
*narator-reflector (personaj)

B) * după relația dintre narator și universul povestit:

1. *narator heterodiegetic (naratorul nu este personaj în diegeză, se situează în afara
univ.
povestit, relatarea la pers. a III-a, focalizare/perspectivă
zero)
2. *naratorul intradiegetic (relatare la pers I, se situează în interiorul univ. povestit,
focalizare
externă)
3. *naratorul autodiegetic (naratorul este pers principal, pers. I, focalizare internă)
*hetero=diferit, *diegesis=mod narativ de expunere când naratorul nu este pers în
diegeză, se află în afara acțiunii relatate

 Naratorul omniscient = știe TOTUL despre personaje și acțiune (ca un demiurg al

lumii sale).

*Funcțiile naratorului:
- narativă (de a povesti)
- de control sau de regie (naratorul citează discursul personajelor)
- de interpretare (poziția ideologică în raport cu ceea ce povestește)
Viziuni narative:
1. „din spate”, „dindărăt” = naratorul știe mai multe lucruri decât pers. sale, este
omniscient.

2. „împreună cu” = naratorul știe tot atât de multe lucruri ca și personajele (exact cât
personajele sale îi dezvăluie), iar de cele mai multe ori personajul (aflat în miezul
evenimentelor) este și narator (putem avea final deschis).

3. „din afară” = naratorul “știe” mai puține lucruri decât personajele, surprinzându-le
doar comportamentul, observator, nu își asumă judecăți de valoare/opinii.
 Perspectiva narativă (focalizare):
1. externă: narator obiectiv, detașat, observator, nu își exprimă punctul de vedere
(viziune „din afară”). Se notează, uneori, reacțiile manifeste ale trăsăturilor psiho-
active ale celorlalți, utilizându-se tehnici analitice INDIRECTE (observația
comportamentală!).

2. internă/subiectivă: se prezintă gândurile personajelor, drama lor interioară (viziunea

„împreună cu”), narațiunea se realizează la pers I, realitatea este percepută și
interpretată subiectiv, din pct. de vedere al personajului-narator (actor) (ce vede, ce
aude, ce gândește eroul). Se utilizează tehnici analitice DIRECTE (introspecția,
confesiunea, etc).

3. zero/obiectivă/nonfocalizată: se prezintă gândurile personajelor fără a face

intervenții din partea naratorului. Situarea naratorului „în spatele” personajelor și a
evenimentelor, viziunea „din spatele/dindărăt”. Narațiunea la pers. a III-a, naratorul
este omniscient, omniprezent și obiectiv. Naratorul nu este personaj în diegeză
(istorie, acțiunea propriu-zisă), se află în afara acțiunii relatate. Planul naratorului este
diferit de cel al narațiunii. Se relatează evenimente exterioare, utilizându-se tehnici
analitice INDIRECTE (stil indirect liber/vorbire liberă indirectă). Timpul relatării
evenimentelor este anterior producerii lor!

 Naratorul la pers I poate fi:

- personaj ( este pers. principal)
- martor (personaj secundar)
- colportor (vorbește din auzite)
 Modalități și procedee de caracterizare a personajelor:

- procedee de caracterizare DIRECTĂ – de către narator, de alte personaje,

autocaracterizare (dialog, monolog interior, introspecția), didascalii (genul
dramatic).

- Procedee de caracterizare INDIRECTĂ – prin fapte, comportament, limbaj,

atitudini, gesturi, mimică, relații cu alte personaje, vestimentație, statut social,
nume, biografie, descrierea mediului familial/social, descrieri de interior.

 *Tehnici narative (prin care se leagă întâmplările): înlănțuirea (în ordine

cronologică), alternanța (simultan), inserția (rama), flashbackul (intercalarea),
elipsa (omisiunea).