GENUL EPIC

I. ARGUMENTAREA APARTENENŢEI LA GENUL EPIC

 Genul epic include totalitatea operelor literare în care gândurile, ideile şi sentimentele autorului
sunt exprimate în mod indirect prin intermediul personajelor şi al întâmplărilor relatate de către
un narator.

 Trăsături (5):
1. (III)Acţiunea este plasată în timp şi spaţiu (observăm prezenţa indicilor spaţio-temporali):
- indicii de timp stabilesc succesiunea şi durata întâmplărilor (se caută în text adverbe de timp,
substantive care denumesc zilele săptămânii, lunile anului, anotimpuri, etc., numerale care indică ora
etc. Se dau exemple între ghilimele)
- tipuri de timp - exterior / interior; universal / individual......
- indicii de spaţiu fixează locul în care se desfăşoară întâmplările (se identifică în text cuvinte care
indică locul acţiunii: adverbe de loc, substantive, se dau exemple între ghilimele). Spaţiul poate fi:
 exterior: natura, pădurea, lacul;
 interior: camera, casa etc.;
 real: oraşul, satul;
 imaginar/fantastic: împărăţia zmeilor, tărâmul de dincolo;
 terestru: grădina, strada;
 cosmic: cerul, luna, stelele.

2. (II)Acţiunea este realizată de către personaje:

- principale, secundare, episodice, figurante;
- individuale, colective.
 Caracterizarea personajului se realizează prin modalităţi:
a. Directe: vocea naratorului, vocea altor personaje.
Caracterizarea directă realizată (făcută) de către narator (când ne spune naratorul cum este
personajul – cu ex din text), Caract. directă realizată de către alte personaje (când alte
personaje vorbesc despre el şi îl caracterizează sau prezintă)
b. Indirecte: Caracterizarea indirectă reiese din faptele, atitudinile, limbajul personajului, relaţia
cu alte personaje; mediul în care trăieşte; vestimentaţia, sistemul de valori pe care îl are etc.
c. Autocaracterizare – personajul se prezintă singur pe sine, spunând cum este, ce simte etc.
(tot caracterizare directă)

3. (I)Întâmplările sunt relatate de către un narator – o „voce” din text care nu se confundă cu
autorul (vocea delegată de către autor să relateze/povestească fapte şi întâmplări) Stabilim tipul
de narator şi dăm exemple din text.

1
 Naratorul poate fi: (*diegeza - povestire)
1- Subiectiv – implicat afectiv, relatarea / povestirea / naraţiunea se face la persoana I, presupune
viziunea proprie (autentică) asupra evenimentelor relatate, narator subiectiv, narator-personaj;
intradiegetic, actorial.
Perspectiva narativă: „împreună cu”, Focalizarea: internă
2- Obiectiv – neimplicat afectiv, detaşat, omniscient, omniprezent, ştie cum gândesc şi acţionează
personajele, relatarea / povestirea / naraţiunea se face la persoana a III-a; extradiegetic, auctorial.
Perspectivă narativă: „din spate”, Focalizarea: zero
3- Martor - naraţiunea este relatată de un martor care povesteşte doar ce a putut vedea şi auzi,
naratorul ştie mai puţin decât personajele. Perspectiva narativă: „din afară”; Focalizare: externă

PERSPECTIVA / VIZIUNEA NARATIVĂ

● Perspectiva narativă — unghiul din care sunt percepute şi înţelese situaţiile şi evenimentele
narate. Cu alte cuvinte, perspectiva — denumită adesea şi punct de vedere, viziune sau focalizare — se referă la
„cine”, de pe ce poziţie şi în ce fel percepe şi interpretează faptele povestite. Important este, în primul rând,
raportul dintre narator şi personaj privind capacitatea acestora de a cunoaşte şi de a înţelege faptele relatate.

Unii cercetători disting trei tipuri esenţiale de perspectivă/viziune narativă:

- N > P. „din spate" (par derrière), focalizare zero (naratorul cunoaşte mai mult decât personajul - obiectiv);

- N = P. „împreună cu” (avec), focalizare internă (naratorul cunoaşte tot atât cât personajul - subiectiv);

- N < P. „din afară" (du dehors), focalizare externă (naratorul cunoaşte mai puţin decât personajul - martor).

4. Modurile de expunere:
a) Naraţiunea – modul de expunere dominant, prin care se prezintă / se povestesc / se relatează o
succesiune de întâmplări petrecute într-o ordine temporală.
b) Descrierea – constă în prezentarea sugestivă a unor obiecte, fenomene, situaţii, personaje etc.;
– are rolul de a întrerupe ritmul epic, de a descrie ceva, de ne ajuta să ne imaginăm mai bine
situaţia, locul, timpul, persoane etc. prezentate.
c) Dialogul – succesiune de replici, prin care se reproduce o discuţie între două sau mai multe
personaje;
– are rolul de a dinamiza acţiunea, de a caracteriza personajele, de a crea impresia de autenticitate.
d) Monologul – constă în exprimarea unor idei/sentimente de către personaj.

5. Acţiunea dintr-o opera epică, în general, este organizată pe Momentele Subiectului:

1. Expoziţiunea – surprinde situaţia iniţială, timpul, spaţiul, personajele principale;
2. Intriga – momentul care provoacă un conflict (cauza acţiunii);
3. Desfăşurarea acţiunii – succesiunea întâmplărilor declanşate de intrigă;
4. Punctul culminant – momentul de maximă intensitate (situaţia dificilă);
5. Deznodământul – surprinde rezolvarea conflictului (situaţia finală).

2
TIPURI DE NARATOR:
1. Din punctul de vedere al raportului narator/ diegeză:
a) Narator extradiegetic (W.C. Booth) sau narator auctorial sau autor narator (Rousset) sau instanţă narativă
anonimă (Lintvelt) sau narator-demiurg = cel care priveşte întâmplările din afară, nu este implicat în diegeză,
dă impresia că el a creat povestea, narează evenimentele la persoana a III-a.

b) Narator-martor = cel care a asistat la întâmplările narate, dar nu le influenţează; fără el toate s-ar fi
întâmplat la fel; e de obicei personaj secundar;

c) Narator intradiegetic (W.C. Booth) sau narator-personaj sau personaj-narator (Rousset) sau instanţă
narativă numită (Lintvelt) = cel care povesteşte fiind implicat în diegeză (povestire), este personaj. El poate
povesti:
- la persoana I dacă el este eroul întâmplărilor povestite (Allan din Maitreyi)
- la persoana a III-a dacă nu este el eroul întâmplărilor povestite; se mai numeşte şi narator secund şi apare în
general în cazul operelor construite pe tehnica „povestirii în ramă/ povestire” (Seherezada din 1001 de nopţi).
Orice narator secund poate fi în raport cu istoria narată: extradiegetic, martor, intradiegetic.

2. Din punctul de vedere al raportului narator – informaţie deţinută:

a) Narator omniscient = cel care ştie tot, are viziune de ansamblu asupra universului ficţional (naratorul din
primele pagini şi majoritar apoi din Enigma Otiliei de G. Călinescu)

b) Narator uniscient sau narator-colportor = cel care are informaţiile dintr-o singură sursă, el prevalându-se
de nişte voci de culise. De nişte instanţe narative secundare, de nişte observatori – anononimi („Am auzit
că...”; „Ae spunea că...”), cunoscuţi ca eroi („I s-a întâmplat lui Păcală...”), cunoscuţi ca emiţători („Babele şi
moşnegii spuneau că...”)

3. Din punctul de vedere al raportului narator – informaţie livrată:

a) Narator creditabil = cel care spune tot ce ştie („Dacă află Stănică, e un om mort.” Stănică nu află. G.
Călinescu)

b) Narator necreditabil = cel care nu spune tot ce ştie („Ce i-o fi spus, ce i-a învăţaz, cum l-a descântat, nu se
ştie. V. Voiculescu); această poziţie naratorul şi-o poate asuma deliberat pentru a menţine trează atenţia
cititorului, pentru a păstra suspansul.

4. Din punctul de vedere al raportului narator – discurs:

3
a) Narator heterodiegetic = cel care povesteşte la persoana a III-a, nu este personaj (naratorul din Enigma
Otiliei de G. Călinescu);

b) Narator homodiegetic = cel care povesteşte la persoana I, dar este martor, actor-martor sau ascultător
(Naratorul Ienache coropcariul din Hanu Ancuţei de M. Sadoveanu);

c) Narator autodiegetic = cel care povesteşte la persoana I, dar este actorul, personajul întâmplărilor narate
(naratorul Ştefan Gheorghidiu din Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu;
Allan din Maitreyi de Mircea Eliade);

5. Din punctul de vedere al artificiului narativ uzitat:

a) Narator exprimat = cel care afirmă că povesteşte, care nu ascunde acest lucru, care nu apelează la alte
instanţe narative secundare. Acesta poate fi:
- implicat dramatizat: apare în cazul dublei perspective narative: una contemporană (a unui jurnal) şi una
ulterioară (de prelucrare a romanulu) = el este cel care scrie şi care trăieşte în ce scrie, lui i s-a întâmplat ce
scrie (Allan din Maitreyi de Mircea Eliade);
- virtual = cel care mărturiseşte posibilitatea elaborării unui roman – naratorul din Romanul adolescentului
miop de Mircea Eliade (care mărturiseşte că vrea să scrie un roman);
- neimplicat = „Am să vă povestesc o istorie.”. Se observă naratorul din persoana verbelor, dar nu este el
eroul întâmplărilor;
b) Narator neexprimat = cel care povesteşte la persoana a III-a şi nu este simţit de către cititor.
- Neimplicat, obiectiv = nu comite nicio abatere de la impersonalitate: „zâna avea ochi albaştri”.
- Interesat = se abate conştient de la impersonalitate, adresându-i-se cititorului pentru a-i face mai plăcută,
mai accesibilă istoria: „zău că zâna avea ochi albaştri.”

FUNCŢIILE NARATORULUI:
1. Funcţia narativă sau funcţia de reprezentare (adică aceea de a povesti);
2. Funcţia de control sau de regie: naratorul controlează structura textuală fiind capabil să citeze discursul
actorilor (adică ce spun personajele) semnalat prin semne grafice – ghilimelele, două puncte – introdus prin
verbe dicendi (a spune, a zice, a răspunde etc.) şi „sentiendi” (a simţi, a gândi, a medita) sau poate semnala
intonaţia prin indicaţii scenice.
„- Ce ţi-am spus eu ţie, sărăntocule, ai? Urla apropiindu-se mereu Vasile Baciu, pe care liniştea lui Ion îl
întărâta şi mai rău. Flăcăul primi ocara ca o lovitură de cuţit. [...] Răspunse cu o voce puţin tremurătoare, dar
batjocoritoare:
- Ce-s eu, sluga dumitale, să-mi porunceşti?”
3. funcţia opţională de interpretare: naratorul putându-şi manifesta poziţia interpretativ ideologică în raport
cu ceea ce povesteşte.
„ [...] patruzeci şi şepte de trupuri zăceau pe parchet! În lupta şi trânta aceasta, masa se răsturnase, ulcioarele
se sparseră şi vinul amestecat cu sânge făcuse o baltă pe lespezile salei [...] Era groază a privi această scenă
sângeroasă.” „- Am putea să facem împreună duete, când îmi voi aduce vioara de la Iaşi şi notele, am caietele
lui Mazas, propuse Felix.
4
- Nu acum – refuză hotărât Titi – acum mă exercitez cântând lucruri uşoare şi după ureche. Mai târziu, peste
câţiva ani! (avea douăzeci şi doi de ani.).”

PERSONAJUL LITERAR (<fr. personage<lat. persona ‘mască de teatru’; ‘deschizătură din masca
actorilor prin care se auzeau vorbele acestora’) este elementul esenţial, factorul structurant într-o operă
literară epică sau dramatică, un tip uman semnificativ, o individualitate cu trăsături fizice şi morale distincte,
pusă în lumină printr-un şir de întâmplări situate într-un anumit cadru temporal şi spaţial
erou/ figură/ actor/ actant
principal/ secundar/ episodic/ figurant (criteriu: locul ocupat în acţiune)
protagonist/ antagonist/ spectator/ comentator (criteriu: rolul avut în acţiune)
erou/ antierou
plat (unilateral, liniar, simplu, ale cărui acţiuni sunt previzibile)/ rotunde (complexe)
realist/ romantic/ simbolic/ alegoric
istoric/ fictiv/ legendar/ fabulos/ mitic/ alegoric (criteriu: raportul cu realitatea)
excepţional/ contradictoriu în romantism; caractere în clasicism, personaje tip care acţionează în împrejurări
tipice în realism
titular (eponim)/ sugerat prin titlu
individual/ colectiv
pozitiv/ negativ (criteriu: etic)
uman (adult; copil)/ animalier
prezent/absent; feminin/masculin; static/ dinamic personaj tragic/ personaj comic
personaj arhetipal/ tip/ atipic personaj dilematic/ problematizant
suprapersonaj (ex. pădurea spânzuraţilor)
personaj-reflector (cel care participă sau numai asistă la evenimente, în ipostaza unui observator care exprimă
punctul de vedere al naratorului şi comentează, de pe o poziţie relativ obiectivă, actele altor personaje)
personaj-martor personaj-narator
răufăcător/ donator (furnizor)/ ajutor/ fata de împărat (personajul căutat) şi tatăl ei/ trimiţătorul/ falsul erou/
eroul în basm

FUNCŢIILE PERSONAJULUI
1. funcţia de acţiune (=erou – numai se mişcă)
Ex. Ileana, Bistriceana din Lostriţa de V. Voiculescu
2. funcţia de interpretare (=actor – se mişcă şi judecă) personajul exprimă întotdeaunasa subiectivă faţă de
evenimentele narate
Ex. Ion, Ana, Titu din Ion, de Liviu Rebreanu
3. funcţia opţională de reprezentare ca personaj-narator, ca subiect al actului narativ (=actor – se mişcă,
judecă şi povesteşte)
Ex. Allan din Maitreyi, de Mircea Eliade, Ştefan Gheorghidiu din Ultima noapte de dragoste, întâia noapte
de război de Camil Petrescu