Naratorul.Functiile naratorului.

Perspectiva
narativa

PERSPECTIVA NARATIVĂ (PUNCT DE VEDERE

NARATORIAL/ VIZIUNE/ FOCALIZARE) –este un element de
structura a textului narativ,reprezentand unghiul din care sunt
prezentate evenimentele, situaţiile, întâmplările narate.
Se află în relaţie de interdependenţă cu tipul naratorului şi presupune
unul dintre cele trei moduri esenţiale de raportare a acestuia (N) la
personaj (P).

A. Dacă naraţiunea se face la persoana a III-a (heterodiegetică),

naratorul este omniscient (atotştiutor), omniprezent, obiectiv, neutru,
detaşat, impersonal, neimplicat, creditabil, ştie mai mult decât ştiu
personajele (N>P).
I se asociaza viziunea ,,dindărăt” (,,par derriere’’),cu punct de vedere
auctorial( al autorului )si focalizare zero.
EX.romanul realist obiectiv rebrenian

B. Dacă naraţiunea se face la persoana I -homodiegetică (când

naratorul este martor); autodiegetică( când naratorul este protagonist),
naratorul este subiectiv, implicat, necreditabil, ştie tot atât cât ştie şi
personajul (N=P).
I se asociaza viziunea ,,împreună cu” (,,avec’’), punct de vedere
actorial(al personajului), focalizare internă.
EX.romanul modern subiectiv camilpetrescian

C. Viziunea ,,dinafară” (,,du dehors’’), punct de vedre neutru,

focalizare externă, când naratorul ştie mai puţin decât personajele sale
(N<P) în proza secolului al XX-lea, mai rar întrebuinţată; naraţiunea
este relatată de un martor care povesteşte doar ce a putut vedea şi auzi,
fără a putea cunoaşte nemijlocit gândurile şi sentimentele personajelor
principale.

NARATORUL - instanţă fictivă , tipică a textului narativ

literar,purtătorul de cuvânt al poziţiei ideologice a autorului abstract,
fiind ,,vocea” delegată de autor pentru a relata/ a povesti/ a nara
întâmplările.Este un mediator între autor şi cititor, regasibil in
persoana gramaticală a verbelor şi pronumelor din discursul
narativ.Asemeni personajului, este o „fiinţă de hârtie” (R. Barthes).

TIPURI DE NARATOR:
1. Din punctul de vedere al raportului narator/ diegeză:
a) Narator extradiegetic (W.C. Booth) sau narator auctorial sau autor narator (Rousset) sau instanţă
narativă anonimă (Lintvelt) sau narator-demiurg = cel care priveşte întâmplările din afară,
2 nu este implicat în diegeză, dă impresia că el a creat povestea, narează evenimentele la persoana a
III-a.
b) Narator-martor = cel care a asistat la întâmplările narate, dar nu le influenţează; fără ele toate s-ar fi
întâmplat al fel; e de obicei personaj secundar;
c) Narator intradiegetic (W.C. Booth) sau narator-personaj sau personaj-narator (Rousset) sau instanţă
narativă numită (Lintvelt) = cel care povesteşte fiind implicat în diegeză, este personaj. El poate
povesti:
- la persoana I dacă el este eroul întâmplărilor povestite (Allan din Maitreyi)
- la persoana a III-a dacă nu este el eroul întâmplărilor povestite; se mai numeşte şi narator secund şi
apare în general în cazul operelor construite pe tehnica „povestirii în ramă/ povestire” (Seherezada din
1001 de nopţi). Orice narator secund poate fi în raport cu istoria narată: extradiegetic, martor,
intradiegetic.

2. Din punctul de vedere al raportului narator – informaţie deţinută:

a) Narator omniscient = cel care ştie tot, are viziune de ansamblu asupra universului ficţional
(naratorul din primele pagini şi majoritar apoi din Enigma Otiliei de G. Călinescu)
b) Narator uniscient sau narator-colportor = cel care are informaţiile dintr-o singură sursă, el
prevalându-se de nişte voci de culise , nişte instanţe narative secundare, de nişte observatori –
anononimi („Am auzit că...”; „Ae spunea că...”), cunoscuţi ca eroi („I s-a întâmplat lui Păcală...”),
cunoscuţi ca emiţători („Babele şi moşnegii spuneau că...”)

3. Din punctul de vedere al raportului narator – informaţie livrată:

a) Narator creditabil = cel care spune tot ce ştie („Dacă află Stănică, e un om mort.” Stănică nu află. G.
Călinescu)
b) Narator necreditabil = cel care nu soune tot ce ştie („Ce i-o fi spus, ce i-a învăţaz, cum l-a descântat,
nu se ştie. V. Voiculescu); această poziţie naratorul şi-o poate asuma deliberat pentru a menţine trează
atenţia cititorului, pentru a păstra suspansul.

4. Din punctul de vedere al raportului narator – discurs:

a) Narator heterodiegetic = cel care povesteşte la persoana a III-a, nu este personaj (naratorul
din ,,Enigma Otiliei’’ de G. Călinescu);
b) Narator homodiegetic = cel care povesteşte la persoana I, dar este martor, actor-martor sau
ascultător (Naratorul Ienache coropcariul din Hanu Ancuţei de M. Sadoveanu);
c) Narator autodiegetic = cel care povesteşte la persoana I, dar este actorul, personajul întâmplărilor
narate (naratorul Ştefan Gheorghidiu din Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil
Petrescu; Allan din Maitreyi de Mircea Eliade);

5. Din punctul de vedere al artificiului narativ uzitat:

a) Narator exprimat = cel care afirmă că povesteşte, care nu ascunde acest lucru, care nu apelează la
alte instanţe narative secundare. Acesta poate fi:
3
- implicat dramatizat: apare în cazul dublei perspective narative: una contemporană (a unui jurnal) şi
una ulterioară (de prelucrare a romanulu) = el este cel care scrie şi care trăieşte în ce scrie, lui i s-a
întâmplat ce scrie (Allan din Maitreyi de Mircea Eliade);
- virtual = cel care mărturiseşte posibilitatea elaborării unui roman – naratorul din Romanul
adolescentului miop de Mircea Eliade (care mărturiseşte că vrea să scrie un roman);
- neimplicat = „Am să vă povestesc o istorie.”. Se observă naratorul din persoana verbelor, dar nu este
el eroul întâmplărilor;
b) Narator neexprimat = cel care povesteşte la persoana a III-a şi nu este simţit de către cititor.
- Neimplicat, obiectiv = nu comite nicio abatere de la impersonalitate: „zâna avea ochi albaştri”.
- Interesat = se abate conştient de la impersonalitate, adresându-i-se cititorului pentru a-i face mai
plăcută, mai accesibilă istoria: „zău că zâna avea ochi albaştri.”

FUNCŢIILE NARATORULUI:

1. Funcţia narativă sau funcţia de reprezentare (adică aceea de a povesti);

2. Funcţia de control sau de regie: naratorul controlează structura textuală fiind capabil să citeze
discursul actorilor (adică ce spun personajele) semnalat prin semne grafice – ghilimelele, două puncte
– introdus prin verbe dicendi (a spune, a zice, a răspunde etc.) şi „sentiendi” (a simţi, a gândi, a
medita) sau poate semnala intonaţia prin indicaţii scenice.
„- Ce ţi-am spus eu ţie, sărăntocule, ai? Urla apropiindu-se mereu Vasile Baciu, pe care liniştea lui Ion
îl întărâta şi mai rău. Flăcăul primi ocara ca o lovitură de cuţit. [...] Răspunse cu o voce puţin
tremurătoare, dar batjocoritoare:
- Ce-s eu, sluga dumitale, să-mi porunceşti?”
3. Funcţia opţională de interpretare: naratorul putându-şi manifesta poziţia interpretativ ideologică în
raport cu ceea ce povesteşte.
„ [...] patruzeci şi şepte de trupuri zăceau pe parchet! În lupta şi trânta aceasta, masa se răsturnase,
ulcioarele se sparseră şi vinul amestecat cu sânge făcuse o baltă pe lespezile salei [...] Era groază a
privi această scenă sângeroasă.” „- Am putea să facem împreună duete, când îmi voi aduce vioara de
la Iaşi şi notele, am caietele lui Mazas, propuse Felix.
- Nu acum – refuză hotărât Titi – acum mă exercitez cântând lucruri uşoare şi după ureche. Mai târziu,
peste câţiva ani! (avea douăzeci şi doi de ani.).”