Sunteți pe pagina 1din 7

Perspectiva narativă defineşte punctul de vedere al naratorului.

 
Perspectivă narativă (punct de vedere, viziune, focalizare) – punctul de vedere
din care naratorul povesteşte, unghiul din care priveşte şi interpretează faptele
relatate.
Perspectiva poate fi: subiectivă – când se povesteşte la persoana I, iar naratorul se
implică afectiv în faptele relatate; obiectivă – când se povesteşte la persoana a III-
a, iar naratorul nu se implică în faptele relatate, ci rămâne detaşat, impersonal.
 
Perspectiva narativă poate fi:
·         Subiectivă: când se povesteşte la persoana I, iar naratorul se implică afectiv
în relatare;
·         Obiectivă: când se povesteşte la persoana a III-a, iar naratorul nu se implică
în relatare, ci rămâne detaşat, impersonal
·         Omniscientă – naratorul ştie tot despre personajele sale, acesta fiind
omniscient, omniprezent; focalizarea este zero;
Focalizare internă – naratorul este unul dintre personaje, evenimentele fiind
relatate dintr-un punct de vedere subiectiv;
Focalizare externă – naratorul este imparţial, ştie mai puţin decât personajele.
 
Perspectiva narativă
 Perspectiva narativă este punctul de vedere al naratorului sau viziunea lui
asupra lumii.

 perspectivă narativă subiectivă (impreuna cu/avec ;N=P), a naratorului


implicat afectiv în evenimentele prezentate. Naratorul joacă şi rolul unui
personaj, iar faptele nu sunt prezentate cronologic, ci într-o ordine personală
dictată de propria conştiinţă. Naratorul comunică la persoana I şi se
concentrează asupra propriului univers sufletesc, iar, din acest motiv, lumea
prezentată se înfăţişează cititorului dintr-un singur unghi. Această perspectivă e
specifică prozei psihologice şi memorialistice.
 Perspectiva obiectivă, „dindărăt/ derriere" (N>P), presupune un narator ce
ştie mai multe decât personajele şi redă evenimentele fără să se implice. El este
un narator omniscient. Acest gen de perspectivă este specifică prozei realiste
din secolul al-XIX-lea.
 Perspectiva impersonală, “din afară/dehors” (N<="" li="">

 
PERSPECTIVA VIZIUNEA NARATIVĂ
 

 Perspectiva narativă — unghiul din care sunt percepute şi înţelese situaţiile


şi evenimentele narate. Cu alte cuvinte, perspectiva — denumită adesea
şi punct de vedere, viziune sau focalizare — se referă la cine, de pe
ce poziţie şi în ce fel percepe şi interpretează faptele povestite. Important este
în primul rând raportul dintre narator şi personaj privind capacitatea acestora de
a cunoaşte şi de a înţelege faptele relatate.

 
        Unii cercetători disting trei tipuri esenţiale de perspectivă/viziune narativă:
 
- N > P. „din spate" (par derrière), focalizare zero (naratorul cunoaşte  mai  mult
decât  personajul);
- N = P. „împreună cu” (avec), focalizare internă (naratorul cunoaşte tot atât cât
personajul);
 - N < P. „din afară" (du dehors), focalizare externă (naratorul cunoaşte mai
puţin decât personajul).
 
    - N > P. „din spate" (par derrière), focalizare zero (naratorul cunoaşte  mai 
mult decât  personajul);    este caracteristică pentru naraţiunile la persoana a III-a
cu naratori omniscienţi şi omniprezenţi — care ştiu tot şi se află mereu la faţa
locului —, cea de a doua apare în naraţiunile la persoana I, în care naratorul este
totodată şi personaj, ultima este specifică pentru naraţiunile relatate de martori care
povestesc doar ce au putut vedea, auzi şi înţelege ei înşişi, fără a putea cunoaşte
nemijlocit, de exemplu, gândurile şi sentimentele personajelor principale.
 
      Persoana narativă — este cel mai adesea persoana a III-a sau persoana I,
naraţiunile la persoana a II-a fiind extrem de rare. În naraţiunile la persoana I se
foloseşte de regulă perspectiva „împreună cu", deşi aceasta poate apărea şi în
naraţiunile la persoana a III-a, atunci când naratorul se transpune în situaţia
personajului şi priveşte evenimentele narate prin ochii acestuia (asociat frecvent cu
stilul indirect liber). Totodată, datorită distanţei în timp dintre momentul relatării şi
momentul în care s-au desfăşurat întâmplările relatate, se poate ca şi în cazul
naraţiunii la persoana I perspectiva naratorului să difere de cea a personajului.
Este, de exemplu, cazul evocării unor experienţe trăite în copilărie, pe care
povestitorul adult le vede într-o altă lumină faţă de cum le-a perceput, ca personaj,
pe când era copil (ex. Ion Creangă, Amintiri…).
 
 Mic dicţionar de termeni naratologici

 
    auctorial: referitor la autor
 diegeză: povestire, naraţiune
    intradiegetic: care face parte din povestire
 extradiegetic: care nu face parte din povestire
    autodiegetic: care spune el însuşi povestea la persoana I şi este personaj,
protagonistul întâmplărilor
    homodiegetic: care spune el însuşi povestea la persoana I, dar este doar
martor sau ascultător
    heterodiegetic: care povesteşte la persoana a III-a şi nu este personaj
   

 Instanţele naraţiunii AUTOR – NARATOR – PERSONAJ - CITITOR

 
    - autorul concret  =  real, cu numele scris pe copertă
● autorul abstract = creat de opera
literară                               - naratorul extradiegetic (viziune auctorială) - instanţă
narativă anonimă; de ex., în romanul tradiţional
● naratorul intradiegetic – narator-personaj  - instanţă narativă numită (Ex.:
Ştefan Gheorghidiu, personaj care îşi spune povestea)
● naratorul autodiegetic povesteşte la persoana I şi este personajul întâmplărilor
narate (Nică, Ştefan Gheorghidiu)
● naratorul homodiegetic – povesteşte la persoana I, este un martor neutru, un
martor-actant sau ascultător.
● naratorul heterodiegetic – povesteşte la persoana a III-a şi nu este personaj 
● naratorul omniscient/demiurg – ex. în romanul tradiţional
● naratorul uniscient sau colportor
● naratorul creditabil (personaj sigur, ale cărui spuse contează ca sigure)
● naratorul necreditabil
- cititorul concret = cel care citeşte
● cititorul abstract/naratarul = ideea abstractă de cititor.
 
 Funcţiile instanţei narative:

1. funcţia narativă sau de reprezentare: aceea de a povesti;

2. funcţia de control sau de regie: introduce vorbirea personajelor, prin verbe


dicendi (spuse, făcu, adăugă, întrebă etc.), indică intonaţia şi alte detalii
scenice;

3. funcţia de interpretare (facultativă): de exprimare a opiniei/atitudinii faţă de


cele narate: discretă (la Rebreanu, romancier obiectiv, care nu îşi exprimă direct
atitudinea faţă de personaje) ori mai mult sau mai puţin accentuată  (de pildă,
accentuată la Nicolae Filimon, care nu-şi ascunde aversiunea faţă de personajul
său, Dinu Păturică, în romanul Ciocoii vechi şi noi).

Barem: Precizarea tipului de perspectivă narativă: perspectivă de tip obiectiv etc. 2


puncte
Prezentarea perspectivei narative precizate, de exemplu: omniscienţa narativă,
relatare la persoana a III-a, caracter creditabil al relatării etc. 4 puncte
· prezentare adecvată și nuanțată, prin ilustrare cu exemple din fragmentul dat – 4
puncte

Perspectiva narativa reprezinta punctul de vedere al naratorului asupra evenimentelor relatate,


incluzând si relatia sa cu întâmplarile respective: narator martor, narator omniscient, narator subiectiv
etc. Trei sunt ipostazele frecvente ale naratorului:

Naratorul-personaj - presupune relatarea la persoana I si o perspectiva subiectiva asupra


evenimentelor narate. (perspectiva cu)

Naratorul-martor - presupune atât relatarea la persoana I si relativa implicare în evenimentele narate,


cât si la persoana a III-a, în acest din urma caz naratorul fiind absent din întâmplarile
prezentate. (perspectiva din afara)

Naratorul omniscient - este cel care cunoaste gândurile personajelor, intentiile acestora pe care le
nareaza la persoana a III-a, este atotstiutor si obiectiv. (perspectiva dindarat)
În romanul "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de razboi", perspectiva narativa se
defineste prin naratorul subiectiv si naratiunea la persoana I. stefan Gheorghidiu, personajul-
narator povesteste la persoana I, prezinta faptele doar din punctul sau de vedere, ceea ce da
discursului subiectivitate. Exista o axare pe aspectele psihice, pe interioritatea personajului,
care analizeaza, are îndoieli, ezitari. Oferind o perspectiva individuala, un asemenea narator
nu este credibil, astfel încât cititorul nu poate avea certitudini în privinta celorlalte personaje.

Perspectiva narativă este punctul de vedere al naratorului sau viziunea lui asupra
lumii. În fragmentul ales, autorul apelează la o perspectiva naratvă obiectivă,
naratorul are acces la intimitatea personajelor, redând evenimente și detalii (“Cu
mâinile cuminte așezate pe genunchi, Iordăchel Păun o privea cu milă.”) legate de
personaje fără să se implice în acțiunea propriu-zisă.

Inaintea lanţului de argumente, fără început şi fără sfârşit, prin care se silise o viaţă
întreagă, zadarnic, să ajungă la o încheiere deplin satisfăcătoare, i se întruchipa în
suflet iarăşi femeia de adineaori, mai ispititoare, ca o călăuză pentru o cale lungă şi
necunoscută. Inima i se umplu deodată de o fericire dureros de mare. Numai o
clipire ţinu, dar clipirea parcă răscumpăra din belşug suferinţele tuturor vieţilor.
„Fericirea adevărată e totdeauna o clipă, se gândi bolnavul, cu amintirea ei
proaspătă în suflet. Mai multă n-ar putea îndura firea omului care, deseori, într-o
viaţă de mulţi ani, nu are norocul să întâlnească nici clipa aceasta, nici măcar să se
apropie de ea”. Toma Novac îşi simţea mintea limpede şi liniştită, ca după o odihnă
binefăcătoare.
Liviu Rebreanu, Adam și Eva

  În fragmentul de text din opera "Adam și Eva" de Liviu Rebreanu este marcată
o perspectivă narativă omniscientă, relatarea întâmplărilor fiind efectuată la
persoana a III-a de un narator omniscient, heterodiegetic, care nu se implică
afectiv, iar obiectivitatea este semnalată de mărcile lexico-gramaticale specifice,
precum cele verbale "se silise", "își simțea" și pronominale "i", "își".
    De asemenea, fragmentul cuprinde o secvență de monolog, o intervenție
încărcată de afectivitate, având loc o ruptură la nivelul perspectivei și fiind
alternată perspectiva omniscientă, obiectivă, cu cea subiectivă, internă. Monologul
interior marchează existența unui narator subiectiv, o altă voce a narațiunii. Deși nu
există mărci lexicale ale subiectivității, implicarea afectivă este recunoscută de
relatarea gândurilor pline de dor, precum "«Fericirea adevărată e întotdeauna o
clipă»".
      Așadar, se poate afirma faptul că trecerea de la un tip obiectiv de perspectivă la
unul subiectiv denotă existența unui pluriperspectivism, a unei focalizări
multiple.

Perspectiva narativă obiectivă


Prezintă, în minimum 50 de cuvinte, perspectiva narativă din fragmentul de mai jos.
            Cristina Madolschi întinse scrisoarea despăturită, fluturând-o de un colț între degetele uscate.
Tudor Stoenescu-Stoian părăsi jilțul s-o ia în primire și se apropie de fereastră s-o descifreze în lumina
vânătă a crepusculului.
            Supraviețuitoarea Movileștilor îi urmări privirea plimbată pe rânduri, cu ochii ei ficși și adânc
scufundați în orbitele osoase. Toată viața Cristinei Madolschi se concentrase în această așteptare.
Suflarea îi expirase pe buzele albe și subțiri. Cu mâinile cuminte așezate pe genunchi, Iordăchel Păun o
privea cu milă.
            Se auzi, un răstimp, numai foșnetul ploii și vântul în ferestre.
            Pentru Tudor Stoenescu-Stoian, scrisul din foaia învechită, cu cerneală palidă, nu avea nicio
însemnătate. Cel mult, îi putea satisface o curiozitate de grafolog, dacă ar fi voit să reconstituie, din slova
dezordonată, firea răposatului Pintea Căliman. Dar jucă până la sfârșit comedia caritabilă pe care i-o
ceruse Iordăchel Păun.
Cezar Petrescu, Oraș patriarh

În fragmentul dat, perspectiva narativă este obiectivă și omniscientă.

Perspectiva este obiectivă, pentru că naratorul povestește din postura unui observator extern, neimplicat în
acțiune. Nu există în text verbe și pronume de persoana I, ci doar de persoana a III-a: „întinse”, „părăsi”,
„se apropie”; „îi”, „ei”, „o”.
În plus, naratorul relatează totul pe un ton neutru, impersonal, fără să facă aprecieri proprii și fără să-și
exprime impresiile și atitudinea față de cele prezentate.

Perspectiva este omniscientă, pentru că naratorul știe tot despre lumea narată: și ce se întâmplă în
exteriorul personajelor, și ce se întâmplă în interiorul lor.

Omnisciența externă  este dovedită de faptul că naratorul știe tot ce se întâmplă. Aflăm de la el cum
Cristina Madolschi îi înmânează o scrisoare lui Tudor Stoenescu-Stoian și cum acesta o ia și se apropie de
fereastră să o citească. Cristina îl urmărește cu atenție. Are o față osoasă, cu ochii scufundați în orbite și
buze albe și subțiri. Un alt personaj, Iordăchel Păun, urmărește întreaga scenă, privind-o cu milă pe
femeie. Afară plouă și bate vântul. Se înserează.

Omnisciența internă este dovedită de faptul că naratorul știe ce gândesc și ce simt personajele. Aflăm că,
pentru Cristina, momentul este foarte important. Aproape că nu respiră în timp ce Stoenescu-Stoian citește
scrisoarea. Pătrunzând în mintea acestuia, ne dăm seama că, de fapt, se preface că e interesat de ce scrie
acolo doar ca să-i facă pe plac lui Păun.
În concluzie, în fragmentul dat, perspectiva naratorială este obiectivă (pentru că naratorul este un
observator extern și neutru, care povestește la persoana a III-a, fără intervenții proprii) și omniscientă
(pentru că naratorul beneficiază de o percepție ilimitată, atât externă, cât și internă).

În fragmentul dat avem de-a face cu perspectiva narativă subiectivă. Astfel,


evenimentele sunt relatate la persoana întâi, de către personajul-narator. Acesta
este implicat direct în faptele narate în text, perspectiva fiind autodiegetică.
Naratorul este necreditabil, știind tot atât cât cunoaște și personajul. Viziunea este,
așadar, „împreună cu”, punctul de vedere fiind auctorial, cu focalizare internă.