În poezia lui Blaga Vară de noiembrie apar două trăsături specifice modernismului și anume:

ambiguitatea limbajului (se face apel la funcția simbolică a limbajului) și principiul disonanței
(eul liric este prizonierul unor sentimente contradictorii, fără posibilitatea de conciliere a
acestora) . Incipitul poeziei are caracter confesiv, elementele naturii și imaginea iubitei se
contopesc într-o formă unitară, completă. Proiecția estetică din prima strofă a poeziei are totuși
un caracter ambiguu, folosindu-se și un limbaj pe măsura reflectării artistice; în interiorul
poetului, elementele naturii se contopesc cu sinele acestuia sau cel puțin aceasta este misiunea
iubitei de a cumula în lăuntrul poetic, în suflet mai exact lacul, văpaia, înghețul, dumbrava, .
Imaginea înghețului și a văpăii este una dihotomică căldură-lumină, sugerând faptul că
elementele antinomice își vor găsi un loc comun în lumea interioară a poetului. Prima strofă are
pe lângă caracterul confesiv, marcat prin indici pronominali de persoana I și a II-a (mi, ta) și
verbe la persoana a II-a (știi) și unul ascendent prin termenul care conchide prima jumătate a
strofei I veacul.
În strofa a II-a se insistă pe o disonanță de factură estetică, prozodică prin exclamațiile retorice.
Se renunță la o imagine particulară care tinde spre una universală, un microcosmos într-o
încercare de expansiune și se trece la un univers mai abstract, un macrocosmos. Ultimele versuri
ale poeziei au un caracter dionisiac prin energia vibrantă a sensurilor O, lumea albastră haină,/în
care ne cuprindem, strânşi în taină,ca vara sângelui să nu se piardă, ca vraja basmului mereu să
ardă, dacă le-am asocia cu versurile antitetice din primele două versuri ale strofei a II-a :O,
lumea, dacă nu-i o amăgire,ne este un senin veşmânt. În aceste versuri, sentimentele
contradictorii sunt enunțate prin imagini de aceeași factură diametral opuse.