Concepte operaționale (noțiuni teoretice)

Literatura este o artă care face parte din sfera culturii.

Cultura cuprinde creațiile spirituale ale omenirii, operele care au drept scop cunoașterea, înțelegerea,
frumosul.
Literatura universală reunește valorile superioare ale literaturilor naționale. În literatura universală au
existat curente literare și culturale.
Scriitorii dintr-o anumită perioadă, care împărtășesc aceleași principii estetice, care preferă anumite specii și
genuri literare și utilizează în opera lor modalități artistice asemănătoare, formează un curent literar.
Exemple: clasicismul – sec. XVII-XVIII, romantismul (1790-1850), realismul (1830-1880), naturalism,
simbolism, modernism, tradiționalism, avangarda, neomodernismul, postmodernism – generația ‘80,
etc. Curentele literare nu există în stare pură, între ele apărând interferențe. Marii scriitori depășesc limitele
unui curent literar.
Curentul cultural se referă la oamenii de cultură (filosofi, savanți, artiști, scriitori) dintr-o epocă. Aceștia
sunt uniți de o ideologie comună (curent idologic), de scopuri social-politice și culturale comune. Exemple:
umanismul – sec. XVI-XVII, iluminismul -1780-1830.
Limba literară este cea mai corectă exprimare în cultură și știință, aspectul cel mai îngrijit al limbii unui
popor.
Structura unei opere literare
Prin structura operei literare (ansamblul elementelor unei opere) înțelegem alcătuirea (ordinea, forma,
organizarea) ei din părți sau elemente constitutive aflate în relație de inter-dependență unele de altele și cu
întregul.
Ion de L. Rebreanu - este structurat în II părți (Glasul pământului și Glasul iubirii). Floare albastră de M Eminescu este alcătuită
din 2 discursuri lirice.

Discutând despre STRUCTURĂ ținem seamă de TEMĂ, MOTIV, SUBIECT, CONFLICT, MOD DE
EXPUNERE, ELEMENTE DE COMPOZIȚIE, PERSONAJ, FIGURI DE STIL, ELEMENTE DE
PROZODIE ȘI DE SINTAXĂ POETICĂ în funcție de specificul genurilor !
Compoziția = modul de alcătuire a operei literare; totalitatea tehnicilor narative, a modurilor de realizare a
personajului, a relației dintre vocea auctorială și personaj sau a formulelor lirice, precum și îmbinarea lor în
cadrul operei. Compoziția determină structura operei.

De pildă, compozițional, Amintiri din copilărie se caracterizează prin micronarațiuni (furtul pupezei, cinstita
holeră, etc), la acestea se adaugă marcarea relației dintre AUTOR și PERSONAJUL Nică, prin fragmentele
retorice care introduc fiecare capitol și care marchează ascensiunea discursului narativ.

Ideea = semnificația operei care include atitudinea scriitorului față de tema abordată.
Laitmotiv = motiv central, care se repetă în operă.
Lingvistica = știința care studiază TOATE aspectele limbii
Sintagmă = două cuvinte legate prin unitate de sens (floare-albastră – un simbol romantic), luate separat îsi
pierd sensul.
Secvență narativă = porțiune de text (un episod din planul subiectului), unitate elementară a discursului
narativ
 Textul epic (gr. epos, epikos = cuvânt, spunere, povestire) – naratorul relatează, într-o ordine
temporală și logică, acțiunea la care participă personajele. Narațiunea este principalul mod de expunere
al genului epic. Componentele narațiunii:
• Istorie/diegeză/subiect = CE se relatează, acțiunea propriu-zisă
• Istorisire/discurs = CUM se relatează, modalitatea narării
• Timpul istoriei/narat/diegetic = ÎN CARE se petrec evenimentele
• Timpul discursului/povestirii/narării = CÂND se povestesc evenimentele
Acțiunea = totalitatea întâmplărilor prezentate în succesiunea lor. Se desfășoară pe momentele subiectului!
A) d.p.d.v. al TIMPULUI, poate fi: continuă (cronologică) și discontinuă (retrospectivă).
B) d.p.d.v al SPAȚIULUI, poate fi: liniară (urmărește evoluția unui personaj) sau în planuri paralele.
*Cronotopul = relația dintre spațiu și timp într-o narațiune.
Instanțele comunicării narative într-un text
Autorul = persoana care SCRIE opera (are existență reală, numele său este pe copertă) – planul realității
Naratorul = ”vocea” (narativă) autorului în textul epic, fără a se confunda cu autorul ! « O ființă făcută din
cuvinte »
! Tipul de narator poate fi depistat prin persoana gramaticală a verbelor și pronumelor din discursul narativ.
I. Tipuri de naratori
A) după gradul de implicare:
1. narator obiectiv – nu se implică în relatarea întâmplărilor și nu exprimă opinii despre
personaje, nu este prezent în narațiune, povestește la pers a III-a,
discursul este impersonal, omniscient și omniprezent, pentru că știe
mai mult decât personajele și le cunoaște gândurile, sentimentele,
intențiile, trecutul (viziune „din spate”- par derrière).
2. narator subiectiv – își exprimă propria opinie, este implicat în lumea fictivă, prezent
în narațiune, relatează la pers. I, știe tot atât cât personajul (viziune
„împreună cu”- avec); personaj-narator. Mărci (lexico-gramaticale)
verbe si pron. pers. (I si a II-a), comentarii inserate în text,
interjecții.
3. *narator-martor/homodiegetic (personaj secundar, observator, alternează secvențe la pers. I cu pers. a III-
a, punct de vedere subiectiv sau obiectiv, viziunea „din afară”- du dehors asupra evenimentelor povestite),
4. *narator-mesager/colportor/homodiegetic (povestește din auzite, relatează la pers I/a III-a, pct de vedere
subiectiv sau obiectiv, de ex Șeherezada din O mie și una de nopți)
5. *narator-personaj/reflector/autodiegetic (narațiune la pers I, subiectiv, implicat afectiv, impune o anumită
perspectivă asupra faptelor și personajelor)
6. *supranaratorul/homodiegetic (pers I/a III-a, obiectiv sau subiectiv, gestionează intervențiile altor naratori,
într-un ciclu de povestiri)
B) * după relația dintre narator și universul povestit:
1. *narator heterodiegetic (naratorul nu este personaj în diegeză, se situează în afara univ. povestit,
obiectiv, relatarea la pers. a III-a, N>P, omniscient și omniprezent, focalizare/perspectivă zero)
2. *naratorul intradiegetic (homodiegetic) (relatare la pers I/a III-a, se situează în interiorul
univ. povestit ca martor, mesager sau ascultător, focalizare externă)
3. *naratorul autodiegetic (naratorul este pers principal (narator-personaj), pers. I, subiectiv,
N=P, focalizare internă)
*hetero=diferit, *diegesis=mod narativ de expunere când naratorul nu este pers în diegeză, se află
în afara acțiunii relatate
• Naratorul omniscient = știe TOTUL despre personaje și acțiune (ca un demiurg al lumii sale).
(narator heterodiegetic)

• Funcțiile naratorului:
- narativă (de a povesti)
- de control sau de regie (naratorul citează discursul personajelor semnalat prin semne de
punctuație, verbe dicendi/ de declarație sau le semnalează intonația, controlează structura
narativă, întreține suspansul, alege succesiunea momentelor)
- de interpretare (opțională! semnalarea poziției ideologice în raport cu ceea ce povestește)

II. Viziuni narative:

1. „din spate”, „dindărăt” = naratorul știe mai multe lucruri decât pers. sale, este omniscient. N>P
(focalizare zero)

2. „împreună cu” = naratorul știe tot atât de multe lucruri ca și personajele (exact cât personajele sale
îi dezvăluie), influențat de întâmplări, iar de cele mai multe ori personajul (aflat în miezul
evenimentelor) este și narator (putem avea final deschis). N=P (focalizare internă) Patul lui Procust, Ultima noapte..

3. „din afară” = naratorul “știe” mai puține lucruri decât personajele, surprinzându-le doar
comportamentul, observator, nu își asumă judecăți de valoare/opinii. N<P (focalizare externă)

III. Perspectiva narativă (punctul de vedere/focalizare):

1. externă: narator obiectiv, detașat, observator, nu își exprimă punctul de vedere (viziune „din
afară”). Se notează, uneori, reacțiile manifeste ale trăsăturilor psiho-active ale celorlalți, utilizându-
se tehnici analitice INDIRECTE (observația comportamentală!).

2. internă/subiectivă: se prezintă gândurile personajelor, drama lor interioară (viziunea „împreună

cu”), narațiunea se realizează la pers I, realitatea este percepută și interpretată subiectiv, din pct. de
vedere al personajului-narator (actor) (ce vede, ce aude, ce gândește eroul). Se utilizează tehnici
analitice DIRECTE (introspecția, confesiunea, etc).
3. zero/obiectivă/povestire nonfocalizată: se prezintă gândurile personajelor fără a face intervenții din
partea naratorului. Situarea naratorului „în spatele” personajelor și a evenimentelor, viziunea „din
spatele/dindărăt”. Narațiunea la pers. a III-a, naratorul este omniscient, omniprezent (=controlează
evoluția personajelor) și obiectiv, lasă viața să curgă. Naratorul nu este personaj în diegeză (istorie,
acțiunea propriu-zisă), se află în afara acțiunii relatate. Planul naratorului este diferit de cel al
narațiunii. Se relatează evenimente exterioare, utilizându-se tehnici analitice INDIRECTE (stil
indirect liber/vorbire liberă indirectă). Timpul relatării evenimentelor este anterior producerii lor!
Proza realist - obiectivă (Enigma Otiliei). Vezi citat N. Manolescu***
Perspectiva înseamnă cine vede evenimentele, iar vocea cine povestește. Perspectiva narativă reprezintă
punctul de vedere din care sunt prezentate evenimentele, situațiile, întâmplările narate (cine, din ce unghi,
în ce fel percepe și interpretează faptele povestite). Reprezintă un reper pt cititor. Cititorul poate adopta
perspectiva din care se narează sau să aleagă perspectivă diferită.
Se află într-o relație de interdependență cu tipul naratorului și cu viziunea.
✓ Naratorul la pers I (intradiegetic) poate fi:
- personaj ( este pers. principal) – narator autodiegetic (Cel mai iubit dintre pământeni)
- martor (personaj secundar) – narator homodiegetic
- colportor (vorbește din auzite) – narator homodiegetic
*În basmul cult Povestea lui Harap-Alb, narațiunea este relatată la pers a III-a, naratorul este
omniscient, dar nu și obiectiv, deoarece intervine adesea prin comentarii și reflecții!
 ***”Obiectivitatea însăși este una paradoxală, căci nu mai desemnează absența din evenimente a
unui narator imparțial sau a demiurgului balzacian, ci amestecul permanent al unui comentator
savant și expert, care, în loc să înfățișeze lumea, o studiază pe probe de laborator.” N. Manolescu
*pluralismul vocilor narative
• Modalități și procedee de caracterizare a personajelor:

- procedee de caracterizare DIRECTĂ – de către narator, de alte personaje, autocaracterizare

(dialog, monolog interior, introspecția), didascalii (genul dramatic).

- Procedee de caracterizare INDIRECTĂ – prin fapte, comportament, limbaj, atitudini, gesturi,

mimică, relații cu alte personaje, vestimentație, statut social, nume, biografie, descrierea mediului
familial/social, descrieri de interior.

Didascaliile (indicații scenice/regie) pot caracteriza direct (când autorul precizează o anumită
trăsătură fizică sau morală, statut social, etc.) sau indirect personajul (când se recurge la
comunicarea nonverbală – gesturi, mimică –, și paraverbală – intonație, pauză, etc.)
Didascalii (textul dramatic) = sugestiile, notațiile (directe) autorului cu privitoare la jocul
actorilor sau la indicațiile scenice (decor, vestimentație, jocul actorilor, mișcarea scenică), pentru
transpunerea textului în scenă (de către regizor, scenograf, actori). Acestea (notațiile) alcătuiesc
metatextul.

* Tehnici narative (prin care se leagă întâmplările dintr-un text epic):

• înlănțuirea (în ordine cronologică) - Mara de I. Slavici,
• alternanța (simultan, în planuri diferite) – Război și pace de Lev Tolstoi,
• inserția (rama, duplicarea instanței narative) – O mie și una de nopți,
• flashbackul (intercalarea/rememorarea) – Maitreyi de M. Eliade,
• elipsa (omisiunea) – Enigma Otiliei de G. Călinescu
• contrapunctul (tratarea aceleiași teme în registre stilistice diferite) – Ion de Liviu Rebreanu
• anticiparea – Pădurea spânzuraților de L. Rebreanu
• pauza descriptivă – Portretul lui Dorian Gray de Oscar Wilde
• dilatarea – Dimineața pierdută de Gabriela Adameșteanu
• rezumatul – De veghe în lanul de secară de Salinger
metaromanul = romanul scrierii unui roman
*Verbe dicendi = a spune, a întreba, a răspunde, etc.
Tema și motivul
Tema = idee, sentiment sau noțiune, ilustrate de-a lungul operei, ideea principală a operei. Un aspect dintre
cele mai generale ale realității surprins artistic. Tema are un grad mare de generalitate, o deducem (Planeta).
Tema unei creații artistice se stabilește în funcție de modul subiectiv în care este receptată opera și de aceea
poate fi formulată în multe feluri.
*Ex. Un roman (Concert din muzică de Bach de Hortensia Papadat-Bengescu.) abordează destinul unei
familii, dar este și o frescă socială, pune problema compromisului, tratează consecințele complexelor
psihologice, este și un roman al cuplurilor care se destramă.
*Ex. Luceafărul de M. Eminescu are ca temă destinul geniului, dar și pe cel al ființei contingente, abordează
tema inadvertenței dintre lumi diferite, dar și pe cea a iubirii.
Într-o operă pot exista mai multe TEME și doar cititorul stabilește care este cea principală.
Pentru a încerca să ajungeți la formularea temei, încercați să faceți rezumatul operei într-o singură propoziție.
Motivul literar – un simbol, o idee, o imagine, reluate sau subliniate cu insistență și care contribuie la
definirea mesajului unei opere.
O modalitate prin care se realizează tema în operă.
Ex. drumul inițiatic – Povestea lui Harap-Alb, Baltagul
Ex. luna – poezia lui Eminescu (regină a nopții) – context obsesiv
In general pot fi subordonate unor teme, cuvinte concrete luate din text (sateliți)
Ca orice tipologie care implică și elemente de psihologie a creației, aceste clasificări nu trebuie absolutizate
(nu au rigorile unor formule matematice).
Simbolul literar - închide în sine o serie infinită de metafore revelatoare (dezvoltă mai multe sugestii) sau
de asociații de sens, un secret și complicitatea celor care-l cunosc. Greaca veche symbolon = un obiect tăiat
în două părți.
Mesajul unei opere literare reprezintă sensul profund, sugerat la toate nivelurile creației.

Denotația și conotația
Cuvântul poate avea sens denotativ și conotativ.
Denotația reprezintă sensul de bază (primar) al unui cuvânt.
Limbajul denotativ denumește obiectele în conținutul lor, reliefând ceea ce este general și esențial.
Conotația reprezintă sensul figurat (ultim și ascuns), colateral al unui cuvânt, diferit de semnificația lui de
bază. Conotația este specifică stilului beletristic (folosit în operele literare).
Metafora – conotează o impresie subiectivă în formule de substituție (prin înlocuirea unui termen cu altul).
• Raportul denotativ/conotativ este cel mai bine explicat de Umberto Eco; el spune că o sintagmă
precum câine rău, inscripționată pe un gard, exprimă în plan denotativ o informație despre un
animal primejdios, pe când în plan conotativ, expresia conține un îndemn: fugi!
Recapitulare – test inițial – clasa a X-a
Topica normală:
Subst + adj + verb + adverb Râul cristalin curge zgomotos.
Figuri sintactice/de construcție (inversiunea, enumerația, repetiția, refrenul, antiteza, simetria, interogația..)
• Inversiunea = (procedeu artistic) schimbarea topicii obișnuite a cuvintelor cu scopul de a crea o
impresie artistică deosebită. Prin inversiune se evidențiază importanța deosebită a unui cuvânt (grup
de cuvinte) din contextul respectiv.
Folosirea inversiunii verbale dă o notă arhaică stilului.
Pe mișcătoarele cărări corăbii negre duce. ( M Eminescu – Luceafărul)
• Enumerația = înșiruirea mai multor termeni din același câmp semantic, folosită spre a atrage atenția
asupra aspectelor descrise sau asupra faptelor înfățișate.
Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare (V Alecsandri – Iarna)
Tropi/figuri semantice (realizate prin transferul de sens al termenilor): comparația, sinecdoca, etc
• Epitetul = figură de stil care exprimă însușirile neobișnuite ale unui obiect, ale unei ființe sau ale
unei acțiuni. Nu orice element determinant (adj sau adverb) este epitet! Epitetul antitetic sau imposibil
= oximoron (se prezintă o însușire ce poate părea opusă calităților acordate în general obiectului
(Harap-Alb, farmec dureros, dulce jale).
 • Metafora – (lb. greacă metapherin = transport, transfer) este figura de stil prin care se trece de la
sensul obișnuit, propriu, al cuvântului la alt sens, neobișnuit, figurat, pe baza unei comparații
subînțelese, prin analogie (implicită, explicită). Contextul ne ajută să intuim primul termen al
presupusei comparații chiar în absența lui.
Regina nopții (luna – Eminescu) – această metaforă presupune o comparație inițială: luna ca o regină
a nopții, comparație bazată pe două similitudini: unicitatea lunii pe cerul nopții și a reginei.
”Metafora este rezultatul exprimat al unei COMPARAȚII subînțelese (...) este o comparație prescurtată.
Metafora este poezia însăși.” T. Vianu
Metafora poetică este produsul unui transfer de sens, prin care un termen devine purtătorul însușirilor altuia.
**************************************************************************************
Textul liric (gr. lyra = liră) cuprinde operele literare în care eul creator își exprimă în mod nemijlocit, potrivit
propriei viziuni artistice, gândurile, sentimentele și aspirațiile cele mai profunde, dar care dobândesc caracter
general-uman.
Termenul provine de la liră, numele unui vechi instrument muzical. În Antichitate, poemele lirice erau
acompaniate de muzica lirei. Lirismul este o categorie artistică asociată, de obicei, cu exprimarea unor
sentimente sau stări.
• Eul liric/vocea lirică reprezintă instanța comunicării în textul liric.
• Mărcile lexico-gramaticale ale eului liric: verbe și pronume de pers I sau a II-a, sg sau pl, enunțuri
exclamative, interogative, etc.
• Discursul liric este caracterizat prin subiectivitate, iar sentimentele sunt exprimate în mod direct.
• Modurile de expunere: monologul liric și descriere
• Limbaj expresiv, bogat în procedee artistice; versificația
• Teme, motive și simboluri
• Caracteristicile limbajului poetic: expresivitatea (figuri de stil, imagini artistice), ambiguitatea
(existența mai multor modalități de interpretare, datorită încifrării textului poetic, prin folosirea unor
metafore insolite), sugestia (sugerarea anumitor stări, sentimente, prin intermediul simbolurilor) și
reflexivitatea (meditația).
Specii lirice: pastel, psalm, odă, imn, idilă, elegie, meditație, satiră, doină, etc.
Arta poetică: creații lirice în care autorul își exprimă, prin mijloace artistice, convingerile despre arta
literară, creație (Epigonii, Criticilor mei – M. Eminescu, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii - L.
Blaga, Testament, Cuvânt, Ex Libris, Flori de mucigai – T. Arghezi).
Versul liber – se caracterizează prin absența regulilor prozodice (referitoare la ritm, rimă și măsură).
Apariția lui este o urmare a tendinței către o poezie a unui ritm interior, personal, al gândirii și al
sensibilității celui care scrie. În această perspectivă, versul tradițional era considerat un cadru exterior,
mecanic și constrângător.
Versul alb = fără rimă
Se produce o relaxare la nivelul relației dintre vers și enunț.
Ingambamentul este o ruptură la acest nivel (continuarea unei propoziții în al doilea vers)
” Lângă schit miezul nopții găsește
Făpturi adormite-n picioare. Duhul mușchiului umed
Umblă prin văgăuni...” (Lucian Blaga)
Versurile fiind enunțuri incomplete, încheiate cu o pauză care nu corespunde uneia gramaticale, creează
o anume tensiune a rostirii, specifică poeziei moderne.
 Postmodernismul – curent literar apărut în anii 80 (1980) și care depășește neomodernismul prin
atitudinea față de tradiție în sens larg: nu o respinge, ci o asumă critic și parodic. Scriitorul postmodern
știe că toate lucrurile au fost scrise deja și face din aceasta o premisă pe care-și construiește propria
creație: una esențialmente culturală, livrească (savantă), a citatului intertextual și al parafrazei.
Se instaurează o poezie (auto)biografică, de amplă deschidere asupra realului, interesată de citadin,
cotidian, experiență concretă și actualitate.
Reprezentanți – generația poetică: Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșovei, Florin Iaru, Ion Stratan, Bogdan
Ghiu, Andrei Bodiu, Simona Popescu, Marius Oprea.
”Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” – arta poetică a lui Lucian Blaga (vol de debut ”Poemele
luminii”). Blaga plasează eul creator în centrul universului ale cărui mistere le protejează, creația poetică
fiind o cale de cunoaștere.
Rima = identitatea sunetelor de la sfârșitul a două sau mai multe versuri, începând cu ultima silabă
accentuată.
Monorimă: AAAA (toate versurile rimează între ele)
Împerecheată: 1 cu 2, 3 cu 4; AABB
Încrucișată: 1 cu 3, 2 cu 4; ABAB
Îmbrățișată: 1cu 4, 2 cu 3; ABBA
Ritm: troheul ( ̷ _ ), iambul _ ̷ , dactilul (3 silabe, prima acc), amfibrahul (3 silabe, a II-a acc.), anapestul
(3 silabe, ultima acc.)
Măsura = numărul de silabe într-un vers
Licența = nerespectarea de către scriitori sau poeți a unor reguli gramaticale, literare, topice, determinată
de anumite cerințe de rimă, ritm sau de expresivitatea artistică.
***************************************************************************
Textul DRAMATIC = cuprinde toate operele dramatice, texte desemnate reprezentării scenice, în care
obiectivizarea eului creator se face prin intermediul personajelor, al acțiunii și al dialogului.
Esențial în genul dramatic, CONFLICTUL poate fi:
INTERIOR (între două atitudini, între două valori morale) sau EXTERIOR (lupta eroului cu forțe precum
destinul, prejudecățile, alte personaje, etc).
Dramaturgia (termen mai cuprinzător), include atât conceptul de text dramatic, cât și pe acela de artă a
spectacolului dramatic (reprezentarea scenică, în fața publicului, a textului dramatic).
Caracteristicile textului dramatic:
• Construit sub forma schimbului de replici între personaje (textul propriu-zis), însoțit de notațiile
autorului (metatextul).
• Compoziția operei dramatice: acte, scene și, mai rar, tablouri (unități compoziționale specifice).
• Impune limitarea acțiunii în timp și spațiu, are număr redus de personaje, conflict puternic.
• Subiectul dramatic – o succesiune de evenimente reprezentate, care dezvoltă un conflict dramatic.
• Intriga - elementul care declanșează acțiunea în textul dramatic.
• Modurile de expunere: dialogul și monologul dramatic.
• Dialogul dramatic este de multe ori conflictual (”duel verbal”), relevând mai ales raporturile de
forță dintre personaje (acuzare, respingere, contrazicere, justificări)
• Monologul dramatic este o formă de discurs teatral la care nu se așteaptă răspuns și care presupune
absența interlocutorului scenic, receptorul fiind doar publicul (discurs, tiradă, aparté/solilocviu,
monolog dialogat/ pseudodialog)