TEXTUL EPIC

CONCEPTE OPERAŢIONALE

pentru subiectul al II-lea - incluse în programa de bacalaureat

Genul epic – autorul, prin intermediul naratorului prezintă un univers fictiv.

Instanţele comunicării narative sunt: autorul (cel care creează lumea imaginară a operei),
naratorul (cel care povesteşte acţiunea operei), personajul (cel care participă la acţiune) şi
cititorul (cel care, prin lectură, cunoaşte conţinutul fictiv al operei)

Elemente componente ale operei epice :

- 1. narator
- 2. personaje
- 3. acţiune (epic)
- 4. indici spaţio-temporali

1.Naratorul ( cel care povesteşte) – una dintre instanţele comunicării narative, face parte
din ficţiunea operei şi poate fi:
- obiectiv (naraţiunea se face la persoana a III-a) – perspectivă narativă
obiectivă
- subiectiv (naraţiunea se face la persoana I); naratorul care povesteşte la
persoana I poate fi personaj (participă la acţiune), martor sau colportor (vorbeşte din auzite) –
perspectivă narativă subiectivă

-Viziunea narativă se referă la situarea naratorului faţă de acţiunea povestită. Sunt cunoscute
trei viziuni narative: 1. Naratorul, de obicei omniscient şi obiectiv, narează la persoana a III-
a singular şi ştie mai multe decât personajul (viziunea „din spate”)
2. Naratorul, de obicei personaj-narator, deci subiectiv, narează la
persoana I singular şi ştie tot atâtea lucruri ca şi personajul (viziunea „împreună cu”)
3. Naratorul ştie mai puţine decât personajul, relatează la persoana a III-
a singular doar ce vede şi aude (viziunea „din afară”)

2.Personajul – una dintre instanţele comunicării narative, participă la acţiune, este

implicat în conflicte, intră în relaţie cu celelalte personaje. Poate fi principal, secundar,
episodic.
După modul în care apare de-a lungul operei, personajul poate fi: static (nu se schimbă, nu
evoluează de-a lungul operei); dinamic (se schimbă pe parcursul acţiunii prin maturizare –
bildungsroman-, sau prin confruntarea cu situaţii limită, prin depăşirea unor conflicte etc.).
După complexitatea sa poate fi complex (rotund) (dominat de trăiri contradictorii, având şi
calităţi şi defecte ce îi generează conflicte interioare şi comportamente imprevizibile); plat
(dominat de o singură trăsătură de caracter).

-Modalităţi de caracterizare a personajului

1. caracterizarea directă – referire directă la calităţile/defectele/trăsăturile personajului. Poate
fi făcută de narator, de alte personaje, de însuşi personajul respectiv (autocaracterizare)
2. caracterizare indirectă – calităţile/defectele/trăsăturile personajului reies din fapte, gesturi,
reacţii, gânduri, aspiraţii, vestimentaţie, relaţii cu celelalte personaje, limbaj, nume
(onomastică), mediul în care trăieşte.
Portretul unui personaj este fizic, moral, sau fizic şi moral.
- limbajul constituie o modalitate importantă de construcţie a personajului, deoarece
dezvăluie categoria socială, nivelul de educaţie, trăsăturile de caracter;

Registre stilistice. Limbajul personajelor

- Registrele stilistice sunt variante lingvistice create prin utilizarea într-un mod
particular a resurselor limbii române, sub influenţa timpului naraţiunii, a spaţiului din
povestire , a mediului social şi cultural sau a factorilor de natură psiho-emoţională;
apar şi sub denumirea de limbaje, diferenţiate de la un vorbitor la altul sau de la o
categorie la alta, având un rol important în construcţia personajului.

Clasificare:
- limbajul (registrul colocvial) (familiar, al conversaţiei uzuale) este utilizat în relaţii
neoficiale, particulare, intime. Se caracterizează prin forme neliterare ale cuvintelor şi
prin mărci afective puternice (exclamaţii, interogaţii, interjecţii, abrevieri, elipse);
- limbajul (registrul) popular se remarcă prin cuvinte şi expresii specifice, prin sintaxa
afectivă (interjecţii, diminutive, augmentative, paralelismul sintactic, propoziţii
exclamative, dativul etic, vocativul etc.), polisemie bogată;
- limbajul (registrul) oral popular se recunoaşte pornind de la particularităţi precum:
efecte sonore în realizarea enunţului, cuvinte în vocativ, dativul etic, formule de
adresare, interjecţii, propoziţii exclamative şi interogative; limbajul (registrul) oral
cult se remarcă prin frecvenţa formulelor de adresare, exclamaţii, interogaţii, repetiţii,
enumeraţii retorice, elipse, interogaţii, exclamaţii, figuri de stil (în discursul oratoric).
- limbajul (registrul) cult (scris) implică: respectarea normelor limbii literare (fonetic,
morfologic, sintactic), vocabular bogat, nuanţat, prezenţa termenilor abstracţi,
specializaţi, neologici;
- limbajul (registrul) arhaic cuprinde forme lexicale şi gramaticale care nu mai sunt
de actualitate;
- limbajul (registrul) regional apare în vorbirea dintr-o anumită zonă a ţării cu toate
particularităţile fonetice, lexicale, semantice, gramaticale;
- argoul este un limbaj codificat, înţeles numai de cei care îl folosesc (grupuri sociale:
elevi, studenţi, delincvenţi etc.), codificarea implicând adesea prezenţa sensurilor
figurate, deosebit de expresive;
- jargonul constă în folosirea folosirea nepotrivită a unor cuvinte străine (neogreceşti,
franţuzeşti, englezeşti), de obicei pentru a demonstra apartenenţa la o categorie
socială, un grup.

Viziunea despre lume – modul în care autorul, în calitate de creator al naraţiunii, percepe
realitatea, o interpretează şi o transferă în planul ficţiunii. Viziunea despre lume poate fi
realistă, romantică, tradiţionalistă, modernistă, avangardistă, postmodernă, poate fi gravă sau
comică, satirică, moralizatoare, fantastică, tragică etc
Elemente structurale proprii textului narativ
Tema:
- este un aspect general din realitate transfigurat în opera literară, ideea
fundamentală, motivaţia întregii construcţii artistice (istoria, iubirea, războiul,
viaţa socială, fantasticul, jocul, adolescenţa, familia, condiţia femeii, condiţia
intelectualului, lupta pentru putere, răzbunarea, dreptatea etc.)

Motivul:

- subdiviziune a temei, unitate de conţinut minimală a textului literar;

- o modalitate concretă de transpunere a temei în cadrul textului, constând într-un
obiect, în sens larg (oglinda, cartea, lampa, focul, instrumentele muzicale, banul,
fereastra, etc.), un element al naturii (teiul, pământul, lacul, luna, ploaia, toamna
etc.), o situaţie (contemplarea, aşteptarea, despărţirea, amintirea, plânsul, ascensiunea
socială etc.), un personaj (impostorul, încornoratul, cocheta, confidentul etc.), un
număr simbolic (trei, şapte, nouă), o maximă sau o formulă consacrată (soarta
schimbătoare, deşertăciunea deşertăciunilor).

Incipit – formulă, secvenţă cu care debutează o creaţie epică şi care are un rol sau o
semnificaţie deosebită în desfăşurarea acesteia.

Final – partea de sfârşit a unei opere epice; poate fi un final închis – conflictele operei se
rezolvă, opera nu acceptă interpretări multiple -, sau final deschis – conflictele rămân
nerezolvate, iar creaţia suportă multiple interpretări.

Episoade/secvenţe narative – un fragment al textului epic ce cuprinde un singur moment

important sau nu din acţiune, cu unul sau mai multe personaje, ale căruri semnificaţii de
obicei contează pentru întreaga operă.

Tehnici narative – modalitatea prin care autorul îşi organizează conţinutul epic. Cele mai
cunoscute sunt :
- înlănţuirea - povestirea întâmplărilor în ordine cronologică
- alternanţa – povestirea alternativă a două (sau mai multe) întâmplări
- inserţia – introducerea povestirii unei întâmplări în interiorul altei povestiri
- elipsa – omiterea unei perioade de timp din desfăşurarea acţiunii sau din evoluţia
unui personaj
- pauza descriptivă – întreruperea povestirii pentru a descrie cadrul, un personaj etc. De
obicei sporeşte curiozitatea cititorului.
- rezumatul – relatare pe scurt a unei întâmplări, a unui episod
Des utilizate sunt şi alte tehnici narative :
- simetria - începutul şi finalul operei epice sunt identice
- anticiparea - începutul sau o secvenţă a operei anunţă cititorul cum va evolua acţiunea
sau destinul personajelor
- pluriperspectivismul (reflectarea poliedrică) - aceeaşi realitate a operei (personaj,
întâmplare) este văzută, percepută din unghiuri diferite, reflectată în conştiinţe diferite
 - colajul - alăturarea mai multor elemente, aparent fără legătură între ele, (jurnale,
scrisori, listă de cumpărături, articole de ziar) care creează atmosfera epică, transmit
informaţii despre personaj etc..
În romanul de analiză psihologică cele mai importante tehnici narative sunt:
- introspecţia - observarea trăirilor proprii, a propriei conştiinţe, o autoanaliză interioară
- retrospecţia - întoarcerea în trecut a personajului pentru a-şi analiza stările generate de
întâmplări, alte personaje etc
- monologul interior – stil direct neadresat unui interlocutor, conversaţie a personajului cu
sine însuşi, în planul conştiinţei
- analepsa - întoarcere în timpul trecut apropiat prezentului povestirii
- fluxul conştiinţei – înlănţuire, suprapunere, avalanşă de impresii, gânduri, obsesii, asocieri
mentale neobişnuie, adeseori lipsite de logică, care se derulează instantaneu în mintea unui
personaj
- memoria involuntară - rememorarea bruscă a unor momente din trecut, declanşată de
anumite imagini, obiecte, personaje, senzaţii din prezent.

Curentele literare în literatura noastră

1. Umanismul
- teme: istoria naţională, originea poporului şi a limbii, continuitatea românilor pe
meleagurile noastre după retragerea romană, lupta antiotomană
- stil – arhaic, cu multe influenţe latine
- atitudine – cultul pentru adevărul istoric, istoria e văzută ca o „carte de învăţătură”,
antiotomană şi religioasă

2. Iluminismul
- teme - istoria propriului neam, originea poporului şi a limbii, continuitatea românilor
pe meleagurile noastre, redeşteptarea naţională
- prima epopee românească – Ţiganiada

3. Paşoptismul
- teme – istoria naţională, natura patriei, folclorul, patriotismul, idealurile naţionale:
independenţă, unire, emancipare
- specii literare ale clasicismului – fabula, scrisoarea – fac locul celor romantice -
nuvela istorică, poemul eroic
- stil – înflăcărat, plin de patos; coexistă viziuni clasice cu cele romantice
- personajul – nu mai aparţine doar aristocraţiei, poate fi sărac, rob. Personalităţile
istorice devin adesea personaje ce simbolizează idealurile naţionale: Ştefan cel Mare,
Mihai Viteazul

4. Romantismul
- epoca triumfului fanteziei şi al pasiunii, a renunţării la regulile stricte ale
clasicismului, a libertăţii de creaţie
- categorii estetice – fantasticul, grandiosul, sublimul,
- teme – revolta socială, patriotismul, istoria naţională, istoria universală, natura,
iubirea pasională, condiţia geniului, miturile, timpul
- motive – noaptea, seara, luna, stelele, marea, albastrul, visul, castelul, spaţii exotice
 - personajul – erou excepţional în împrejurări excepţionale, foarte tânăr sau foarte
bătrân, „dezechilibrat”; este expresia triumfului pasiunii asupra raţiunii, dezinteresat
de lumea materială, revoltat, cugetător, visător, solitar, melancolic, capabil de
sacrificii pentru idealuri înalte, provine din medii sociale diferite, dornic să atingă
absolutul în iubire şi în cunoaştere. Cele mai reprezentative personaje romantice sunt
titanul şi geniul.
- stări romantice - melancolia, visarea, revolta socială evadarea din realitate în natură,
în vis, în fantastic, în mit, în istoria îndepărtată, în spaţii exotice sau în ştiinţe oculte
- specii epice romantice – nuvela istorică, nuvela fantastică, nuvelă filozofică, nuvela
de dragoste
- stilul romantic – subiectiv, metaforic, retoric, ironic, cu limbaj îmbogăţit prin cuvinte
populare şi arhaice
- figuri de stil proprii romantismului – antiteza (alăturarea a două situaţii, personaje,
idei diametral opuse, care se pun astfel reciproc în relief), hiperbola (exagerarea
intenţionaţă a însuşirilor unei fiinţe, ale unui fenomen, ale unui lucru, pentru a
impresiona), interogaţia retorică (întrebare pusă nu pentru a căpăta răspuns, ci pentru
a exprima o idee, o atitudine), personificarea naturii ( atribuirea unor însuşiri umane
elementelor naturii)

5. Realismul
- curent ce doreşte reprezentarea veridică a realităţii şi prezentarea individului în
mediul său social
- teme – ascensiunea socială, moştenirea, imoralitatea, moravurile unei epoci, viaţa
socială
- motive – banul, pământul
- personajul – tipic în împrejurări tipice: arivistul (parvenitul), avarul, lacomul
- specii epice realiste – romanul, nuvela. Romanul monografic realizează o frescă a
unei epoci sau a unui spaţiu.
- stilul realist – obiectiv , cu elemente reale de timp şi spaţiu, cu detalii care zugrăvesc
fidel mediul. Ordinea desfăşurării acţiunii e logică şi cronologică. De multe ori opera
realistă îşi poate avea geneza în fapte reale. Limbajul este unul autentic zonei în care
se petrece acţiunea.

6. Tradiţionalismul
- orientare literară care promovează valorile tradiţonale ale culturii şi civilizaţiei
româneşti şi respinge civilizaţia urbană modernă
- teme – lumea satului, condiţia ţăranului, natura, dezrădăcinarea ţăranului ajuns la
oraş, religia, tradiţiile, obiceiurile, întoarcerea în trecut (paseism), istoria naţională
- motive – satul, pământul, pădurea, dansul popular, biserica
- personajul – ţăran, de obicei idealizat, păstrător al valorilor tradiţionale, preot, pescar
- specii epice tradiţionaliste – romanul, nuvela
- stilul – emoţionant, cu limbaj arhaic şi limbaj popular; idealizarea lumii tradiţionale

7 - Modernismul
 - mişcare artistică de amploare, care se opune tradiţiei şi promovează sincronizarea cu
„spiritul veacului”
- teme – viaţa citadină, condiţia intelectualului, analiza psihologică, lumea burgheză
- personajul – intelectual frământat de probleme de conştiinţă sau burghez din cercurile
mondene
- specii epice ale modernismului – nuvela psihologică, romanul de analiză psihologică,
romanul experienţei (cel în care scriitorul, adept al autenticităţii, transfigurează în
operă trăiri, experienţe, întâmplări proprii)
- stilul – intelectualizat, cu multe neologisme, cu detalii semnificative, cu trimiteri la
filozofie. Spaţiul este citadin, naraţiunea e subiectivă, naratorul e şi personaj, iar
epicul e diminuat în favoarea analizei psihologice. Apar tehnici narative moderne
(colajul, pluriperspectivismul), unele specifice analizei psihologice (introspecţia,
analepsa, retrospecţia, fluxul conştiinţei, memoria involuntară). Timpul subiectiv
(care se dilată sau se contractă, după starea personajului) diferă de cel obiectiv (care
se măsoară în secunde, minute, ore, zile, luni etc.)

Rolul verbelor în naraţiune

Verbul este partea de vorbire esenţială a unei naraţiuni, fiindcă prin verb se povesteşte
desfăşurarea acţiunii. Epicul devine mai tensionat, mai dramatic, dacă predomină verbele în
naraţiune şi dacă modurile şi timpurile verbale alternează.

1. Indicativul
- prezent narativ - dinamizeză acțiunea, se creează impresia participării directe,
actualizează, face evenimentele să pară mai dramatice, scriitorul aduce timpul
naraţiunii în timpul cititorului
- prezent istoric - actualizează evenimente trecute în prezentul relatării lor
- prezent etern - înscrie un element particular într-un tipar mitic, exprimă adevăruri
eterne
- imperfectul narativ – timpul povestirii durează din trecut, în prezent, dă impresia de
durată continuă
- perfectul simplu – al doilea timp al povestirii, dinamizează, tensionează acţiunea,
înscrie evenimentele narate, într-un timp recent faţă de timpul povestirii
- perfectul compus - delimitează timpul naratorului de cel al personajului şi are rol
rezumativ
- mai mult ca perfectul – situează acţiunea povestită într-un trecut îndepărtat
- viitorul - creează perspectiva unui timp ulterior povestirii, marchează acţiuni
proiectate, dar şi starea de reverie, speranţă
2. Conjunctivul - relatează acţiuni posibile, credibile sau dorite
3. Condiţionalul-optativ – exprimă dorinţe sau indică anumite condiţii care
împiedică desfăşurarea acţiunii.
Rolul adjectivelor în descriere

Alături de substantiv, adjectivul are un rol esenţial în descriere, fiindcă el conturează

însuşirile peisajului, ale fenomenului, ale spaţiului , ale lucrului sau ale personajului descris.
Adjectivul este epitet al substantivului atunci când numeşte însuşiri deosebite. Cu ajutorul
adjectivului se creează plasticitatea descrierii, se realizează imagini vizuale, olfactive, tactile,
motorii, auditive, se conturează atmosfera în care se petrece acţiunea povestită.