B.

GENURILE LITERARE

Genurile literare sunt diviziunile fundamentale în care se împart operele lite-

rare și care cuprind creațiile asemănătoare prin modul de a prezenta realitatea.

Genurile literare fundamentale sunt: genul epic, genul liric şi genul dramatic.

Unii specialişti vorbesc și despre genul epistolar, memorialistic, oratoric și

aforistic.

I. Genul epic este constituit din totalitatea operelor literare epice, care au ca note

definitorii acțiunea, personajul, naratorul şi narațiunea, timpul şi spațiul narativ.

1. Trăsăturile genului epic:

a) Gândurile, ideile, sentimentele, convingerile și atitudinile sunt exprimate în

mod indirect prin intermediul acțiunii şi al personajelor.

b) Este prezentă acțiunea, constituită din totalitatea întâmplărilor relatate de

autor, acestea structurându-se în momente ale subiectului și având o mare

mobilitate în timp și spațiu.

c) Sunt prezente personajele care participă la acțiune (sunt agenți ai acțiunıı) ŞI

care sunt purtătoarele mesajului autorului.

d) Modul de expunere predominant şi caracteristic este narațiunea, care se îmbınà

cu celelalte moduri de expunere (descrierea, dialogul, monologul), iar secven-

fele narative pot fi legate prin înlănțuire (dispunerea cronologică a întâmplă-

rilor), prin alternanță (prezentarea alternativă a două planuri narative) și prin

inserție (includerea unei povestiri în interiorul alteia -povestirea în ramă).

e) Este prezent naratorul care relatează întâmplările, acesta fiind obiectiv, omnis-

cient și omniprezent în cazul perspectivei narative obiective, când narațiunea

se realizează la persoana a II-a, sau subiectiv, în cazul perspectivei subiective,

când narațiunea este realizată la persoana I de către unul dintre personaje.

Acgiumes s persnajee sunt plasate într-un anumit cadru spațio-temporal,

Narznorl personajele. cititorul şi autorul sunt instanțele

narative.

2Strectura operei narative

Elementeie de continut ale textului epic:

aTita pe incuNint, o sintagmă sau un enunt-propoziție sau frază, pus

inTutea na larini sau a unei părti distincte a ei, indicând rezumativ sau

SgeST Cuinsl aeteia putånd avea sens propriu sau figurat,

anume este vorba, n linii mari, in textul respectiv

(oaguiania rbol dragostea etc.) și poate fi principală sau secundară.

tna noul Jon al hi Liviu Rebreanu, tema principală esta a

ta de ngutireir temele secundare sunt cea eroticà ș1 cea a .ilumināii"

o låeea riaiocatia și atitudinea scritoralui fațà de aspectele înfațisate

inopera erri resectivă atitudinea de dispret, de dezaprobare, ironia fată

E Oparee personajelor și fațà de faptele săvārşte de acestea sau, dim-

poirobrea admiratia, respectul etc.

Moidndmnt de construcie prin care se realızeazà tema operei

inere ş poate i o situaie cu caracter general (contlictul feudal, zborul. le-

ginurz oiara et n obiect (codrul, teiul, oglinda etc.), un personaj

(neL Meşteral Manole tc.),o fomulà generalā de circulație univer-

Salicarpe iem.fortuna labilis etc.), un număr simbolic (3, 7) etc.

E)Laitmoival este un element verbal cu valoare simbolică, folosit în mod re-

peta eobses. Se pot repeta o temă, un motiv literar, un grup verbal

f Aciunez este c:tidn totalitatea intmplànlor prezentate într-o înlàn-

Lriionginalā fornmând subiectul literar (numit şi discurs, fabulà

sa tramãL C se desoară pe unul sau mai multe planuri narative si care

momente:

peiie szu poițiunea, denumità uneori situație inițialà (partea intro-

incares prezentate locul şi timpul acfuni, precum și unele dintre

persoraje, numitä şi incipit). Incipiul este, aşadar, partea de început a operei,

realizându-se prin captatio benevolentiae (.cap-

ebunivointei cititorului ) sau er abrupto (,bruse" .direct").

intriga s- cauza care modificã siuația inițialā (momentul sau faptul im-
portant care determinā întreaga desfàşurare a actiuni);

PRESATAE BTENS A• LTERATURA ROMĀNA • BACALALUREAT

desfāşurarea acțiunii (partea cea mai întinsă, incluzând faptele, întâmplă-

rile determinate de intrigă);

"punctul culminant (partea care cuprinde momentul de maximă încordare

sau intensitate în desfăşurarea acțiunii);

deznodmântul sau finalul (ultima parte, de fapt sfärşitul acțiunii, al eveni-

mentelor), care poate fi închis (prezentat de narator) sau deschis mai multor

interpretări (cititorul poate să-și imagineze finalul acțiunii, dându-i o inter-

pretare proprie).

g) Momentele subiectului nu respectă întotdeauna această ordine sau unele

dintre ele pot lipsi.

h) Acțiunea principală, în totalitatea ei, este constituită din:

Secvență- prezintă un singur eveniment cu unul sau mai multe personaje.

In opera lirică, secvența esteo combinatie de motive literare, iar în textele

narative și dramatice prezintă o singură acțiune cu unul sau mai multe per-

sonąje și constituie o parte componentă a episodułui.

episod - este alcătuit din mai multe secvențe care cuprind o acțiune se-

cundară subordonată celei principale.

i) Conflictul este elementul esential al subiectului literar care determină

acțiunea și impulsionează desfăşurarea ei. Acesta poate fi:

exterior (opoziția dintre personaje, atitudini, concepții etc.);

interior (opoziția dintre stări, sentimente, idei și gânduri ale aceluiaşi per-

sonaj).

j) Suspansul este o calitate a acțiunii de a-l implica afectiv pe cititor, care

aşteaptă plin de emoție evoluția sau finalizarea acțiuni.

k) Personajul, una dintre instanțele narative, este o persoană care participă

la acțiunea unei opere literare, o construcție imaginară care nu există decât

în lumea ficțiunii, în text, chiar dacă autorul porneşte în construirea lui de la

o persoană reală. El se poate clasifica după diferite criterii:

După importanța şi locul ocupat în operă:

• principal;

• secunda;

• episodic;

• figurant.

După mnodul cum este prezentat în operă:

• individual:

colectiv.

Noțiuni teoretice 41

Din punctul de vedere al raportului său cu realitatea:

• real (cu atestare istorică);

• imaginar (fictiv);

• legendar;

•simbolic (sugerează o idce sau o concep{ie cu caracter de gencralita

• fabulos (fantastic);

• alegoric:;

Suprapersonaj(ul) (groapa, mahalaua etc.).

• animalier;

Din punctul de vedere al relaților dintre personaje:

• antagonic (opozant);

complementar (însoțitor al protagonistului);

• spectator (fără să intervină în acțiune și în dialog);

• adjuvant (ajutor, donator, furnizor).

Din punctul de vedere al relației personajului cu celelalte instanțe narative

• personaj-narator (relatează întâmplările, narațiunca fiind făcută la per-

(acțiune, autor, narator):

soana I, în mod subiectiv, și de aceca personajul este mai puțin credibil);

•personaj-martor (este prezent la întâmplări și, prin intermediul acestuia,

sunt văzute și caracterizate alte personaje, iar cititorul ia cunoştință de

faptele petrecute);

• personaj-reflector (raisonneur) (are capacitatea superioară de a înțelege

resortul intim al întâmplărilor, le selectează și le prezintă, interpretându-le

prin intermediul gândurilor, impresiilor şi trăirilor sale);

• personaj-actor (participă în mod activ și intens la acțiune);

• personaj alter-ego (este o altă imagine a autorului prezentat într-o anumită

postură);

• personaj-autor (personajul însuşi scrie opera).

I După semnificația morală:

• pozitiv;

• negatiy.

După curentul literar și categoria estetică în care se înscrie:

• clasic;

• romantic;

• realist;

• naturalist;

42 PREGĂTIRE INTENSIVÁ LITERATURA ROMÂNĂ • BACALAUREAT

• tragic;

• comic;

• mitic;

• absurd.

I După amploarea constituirii (a complexității):

• plat, unilateral, tipic (reprezentativ pentru o categorie umană, de perso-

naje numite și caractere), static;

• rotund (complex), mobil;

• labirintic;

• stereotip;
•generic.

După felul în care este surprins de titlul operei:

• titular (eponim);

• Sugerat.

I) Naratorul este o altă instanță a comunicării narative (celelalte fiind perso-

najul, autorul şi cititorul), care îşi asumă o anumită postură în raport cu eveni-

mentele narate, fiind un mediator între autor și cititor, între autor și narafiunea

literară, o,voce căreia autorul i desemnează rolul de a nara faptele. El poate fi:

naratoru-personaj (autodiegetic)-presupune relatarea la persoana I a pro-

priei experiențe ca personaj central, fiind prezent și monologul interior;

naratorul omniscient (heterodiegetic) – este cel care relatează o istorie

despre alte personaje, la persoana a III-a, este atotştiutor și obiectiv, ştiind

totul nu numai despre fapte, ci și despre personaje;

naratorul-martor (homodiegetic) - este cel care narează faptele văzute,

al căror autor este altcineva, fapte care nu se referă la el însuşi, relatând însă

o istorie provenită din propria sa experiență. El poate fi unul dintre perso-

najele povestiri, dar niciodată cel principal, relatarea făcându-se la per-

soana I, care indică accesul direct la istoria povestită, şi la persoana a IIl-a,

pentru a arăta că este absent din întâmplările prezentate.

naratorul-confident - este cel căruia i S-a relatat povestirea pe care, la

rândul său, o istoriseşte;

naratorul-mesager - transmite mai departe povestirea auditoriului din

text;

naratorul-ordonator al scenariului epic -se întâlneşte mai ales în ne-

vestiri, unde stabileşte ordinea intervenției vorbitorilor:

naratorul-reprezentabil, sugerānd disCret perspectiva autorului textubui

asupra faptelor prezentate;

Notiuni teoretice
naratorul-reflector- schimbă, prin intervențiile

sale, perspectiva:

naratorul-autor asigură un dialog permanent cu un cititor prezuntiv,

faptelor şi a personajelor;

supranaratorul - adună intervențiile altor naratori într-un ciclu Sau intr-

serie de povestiri.

autorul (persoană reală, cu o identitate anume, care creează o opera artis.

m) Celelalte instanțe narative sunt:

tică, ştiințifică sau publicistică şi se detaşează de narator sau de eul liric),

n cititorul (destinatarul/receptorul unui text literar, ştințific, publicistic; el

este sinonim cu lector), putând să reprezinte:

- cititorul concret- este persoana realā, cu o anumită identitate și pregá-

tire intelectuală, care trắieşte într-o epocă istorică determinată, find

Contemporan sau nu cu autorul;

- cititorul abstract- este receptorul posibil, înzestrat cu abilități de lector

ce ar putea sesiza în mod optim valențele operei literare;

- naratarul- este cititorul fictiv al unei opere literare, cititorul imaginar

ce există numai în aparență, convențional și căruia naratorul i se adre.

sează pe parcursul discursului sắu narativ.

In raport cu textul şi în funcție de nivelul de receptare a lecturii, cititorul

poate fi:

-lector inocent- se deprinde cu textul prin lecturarea acestuia, adică rea-

lizează un prim nivel de lectură;

- lector eficient - citeşte textul și selectează anumite pasaje, idei, sem-

nificații, în funcție de obiectivele precise pe care le urmăreşte;

lector competent - este cititorul cu experiență, care poate interpreta,

explica și aprecia un text, în vederea emiterii de opinii autorizate.

n) Perspectiva narativă sau viziunea narativă:

Defineşte raportul dintre personaj şi narator și se află într-o relație de inter-

dependență cu tipul naratorului şi cu felul narațiunii.

Este determinată de contextul social, istoric și filozofic în care este creată

opera și de experiența de viață, culturală și artistică a scriitorului.

Poate fi:

• obiectivă (naratorul nu este personaj al operei și este omniscient și om-

niprezent, ştie totul despre acțiune și despre personaje, relatarea făcân-

du-se la persoana a IIl-a)- perspectiva ,,din spate;

44 PREGATIRE INTENSIVA LITERATURA ROMÂNĂ • BACALAUREAT

• subiectivà (naratorul este și personaj al narațiunii și se implică concret

și direct atât în acțiune, cât și afectiv, ştie tot atât cât ştie și personajul,

relatarea fãcându-se la persoana I) - perspectiva „impreună cu";

• neutră (naratorul nu este decâất martor, el ştie mult mai puțin decât per-

sonajul, relatează o întâmplare la care a asistat, povestind numai ce a

văzut, a auzit sau a observat) -perspectiva ,din afară.

În funcție de tipul narațiunii, acestora li se pot subordona:

• perspectiva temporală;

• perspectiva spațialā;

perspectiva istorică;

• perspectiva ştințifică.

0) Timpul narațiunii reprezintă un singur moment sau o perioadă mai mare

de timp și poate fi:

real;

imaginar;

Există:

• un timp al narării (care aparține povestitorului și este subiectiv. Este timpul

în care se face relatarea faptelor.);

• un timp narativ (care aparține ficțiun, narațiunii înseşi. Este timpul în

care se petrec faptele.). Timpul narativ (al narațiunii) poate fi:

- întrerupt, suspendat, încetinit;

- prezentat cronologic sau aleatoriu.

p) Spațiul narațiuni este constituit din locul în care se petrec întâmplările şi

poate fi:

real;

imaginar (fictiv);

constant;

în schimbare;

terestru;

COSmic.

Spațiul real sau cel imaginar (fictiv), în funcție de modalitatea de prezen-

tare a faptelor și de mediul de desfăşurare a acțiunii, poate fi:

• închis;

• deschis;

• rural;

• citadin;

Noțiuni teoretice 45

• circular;

•labirintic;

• inițiatic;

• interio.

Spațiul poate fi perceput ca:

• un drum, o cale sacră, initiatică (în basmne);

•o cale deschisă, obiectivă (în literatura de călătorie).

Ca mod de prezentare, spațiul poate t1:

• descris (ca în literatura clasică);

sugerat (ca în literatura fantastică).

Elementele de formă ale textului epic se refera la.

Narațiunea este modul de expunere; predominant și caracteristic ope6rei epice,

a) Modurile de expunere folosite:

Pn care se povesteşte o întâmplare sau un sir de întâmplări. Intamplàrile na.

rate pot fi prezentate prin:

înlănțuire (dispunerea cronologică a întâmplărilor);

Lnserie (includerea unei povestiri în interiorul alteia -povestirea in ramå

sau povestirea în povestire);

• alternanță (prezentarea alternativă sau în paralel a două povestiri).

Descrierea se foloseşte în opera epică pentru:

• a schița cadrul de desfăşurare a evenimentelor;

• a caracteriza personajele prezente în operă,

•a constitui o pauză narativă între două secvențe.

Descrierea poate să apară:

• la începutul operei epice, pentru a contura coordonatele spațiale și tempo-

rale ale acțiunii;

• în interior, pentru legarea secvențelor narative sau pentrua realizao pauză

descriptivă în vederea schimbării cadrului spațio-temporal inițial;

• în final, pentru a aduce în prim-plan aceeaşi imagine inițială, identică sau

uşor modificată.

Dialogul poate apărea:

• la început, înaintea expozițiun, pentru a reliefa intriga și conflictul:

• pe parcursul acțiunii pentru:

a dinamiza acțiunea și a-i menține ritmul alert;

-a evidenția trăsăturile și atitudinea personajelor și relațiile dintr

46 PREGĂTIRE INTENSIVĂ • LITERATURA ROMÂNĂ • BACALAUREAT

Monologul narativ apare în special în operele epice cu pronunțat caracter

subiectiv și are mai multe forme:

• monologl adresat (presupune un interlocutor prezent sau numai invocat);

• monologul interior (fără interlocutor) prin care se evidențiază:

- conflictul psihologic (când este la începutul operei);

- zbuciumul și atitudinea personajelor (când se foloseşte pe parcursul ac-

țiunii);

starea sufletească a personajului, determinată de deznodământul întâm-

plărilor (când se află în final).

b) Modalitățile de narare sunt:

Rezumatul -procedeul prin care se rezumă acțiunea personajelor cu scopul

de a prezenta o perioadă mai mare din existența lor.

Evocarea-procedeul prin care se aduce în prezent imaginea unei persoane,

a unui loc, a unei întâmplări sau a unei epoci din trecut. Ea se asociazà nu

numai narațiunii, ci şi descrieri.

Scena - corespunde episodului și conține o întâmplare semnificativă pentru

derularea acțiunii, cu consecințe în evoluția acțiunii și a personajelor.

c) Registrele stilistice sunt varietăti ale limbii selectate de vorbitor în funcie

de situația de comunicare, iar diferentele sunt de ordin lexical si sintactic, existând

două registre principale:

Popular, care are următoarele caracteristici:

oralitatea;

spontaneitatea;

• dinamismul.

Cult - se caracterizează prin:

• folosirea a numeroase neologisme, cuvinte și expresi1 livreşti;

• folosirea unui limbaj îngrijit, în care exprimarea respectă normele limbii

• cuvintele sunt, de obicei, neologisme monosemantice și sunt folosite cu

literare;

sensul lor propriu, fiind specializate în diferite domenii de activitate:

• se apelează la citate, la opiniile altor specialişti din domeniul respectiv;

deşi de cele mai multe ori limbajul este specializat, vocabularul este bogat

și nuanțat;
• există o bogată sinonimie, fără repetifii supărătoare, pleonasme, cacofonii

sau anacoluturi;

• elementele afective apar rareori, şi atunci sunt controlate:

Noțiuni teoretice 47

• la nivelul frazei, sintaxa este complexă și elaborată în functie de ceea ce

se urmăreşte în textul respectiv;

• în operele literare, registrul cult se manifestă prin corectitudinea exprimări

autorului, a naratorului și a personajelor, în funcție de gradul de cultură și

de statutul social al acestora,

Deoarece deosebirile dintre registre sunt, în primul rând, de ordin lexical, se

poate vorbi de:

• registru regional;

• registru arhaic;

• registru argotic;

registru neologic;

registru ironic;

registru parodic;

registru gnomic;

• registru solemn;

• registru familiar etc.

Aceste tipuri de registre se pot include însă într-unul din cele două registre

principale: popular sau cult.

Intr-o operă literară registrele stilistice se îmbină în funcție de temă, de cadrul

epic, de personaje și de intențile autorului.

d) Tipurile de stil:

Stlul direct (vorbirea directă), care se însumează dialogului, presupune re-

darea exactă a spuselor personajelor și cuprinde atât reproducerea dialogului,

cất și pe cea a cuvintelor unui personaj prin rememorare, ultima luând forma

citatului introdus între ghilimele. Are următoarele caracteristici:

• sunt prezente verbele de declarație exprimate sau subînțelese;

• se observă prezența interjecțiilor, a vocativelor, a verbelor la imperativ,

a persoanelor I şi a Il-a ale verbelor și ale pronumelor;

• propozițiile și frazele sunt independente față de verbele de declaratie.

Vorbirea directă legată se încadrează stilului direct și se manifestă atunci când

propoziția interogativă este legată prin conjuncția cả.

Stilul indirect (vorbirea indirectă) cuprinde redarea spuselor cuiva de către

o altă persoană, subordonându-le verbelor de declarație sau unor propozitii

regente, prin intermediul unor elemente subordonatoare. Are următoarele ca-

racteristici:

48 sunt prezente propozițiile enunțiative neexclamative;

PREGATIRE INTENSIVĂ• LITERATURA ROMÅNĂ • BACALAUREAT

apar numeroase propoziții subordonate si elementele relaționale corespun-

zătoare;

• verbele și pronumele folosite sunt la persoana a lll-a;

lipsesc interjecțiile, imperativele, vocativele și alte modalități ale exprimării

directe.

Stilul indirect liber constă în redarea spuselor cuiva cu modificări de persoană,

pronume personale, adjective și adverbe demonstrative, dar fără o conjuncție

care să le subordoneze unui verb de declaratie, deosebindu-se de vorbirea in-

directă tocmai prin absenta verbelor de declarație și a conectorilor subordona-

tori. Vocea naratorului (a autorului) se suprapune celei a personajului.

3. Specile genului epic

a) Opere populare:

balada populară (cântecul bătrânesc) - operă epică narativă în versuri, cu

elemente descriptiv-lirice, care dezvoltă un subiect fantastic, legendar, istoric

sau familial, ale cărei versuri sunt cântate sau/şi recitate, fiind acompaniate

de un instrument muzical: Miorița, Toma Alinmoş etc.;

legenda popularặ– creație populară în versuri sau în proză în care se dă o

explicație imaginară unui fapt real, unui fenomen etc.: Mănăstirea Argeşului,

Povestea Vrancei etc.i

pluguşorul - operă epică narativă în versuri, din categoria colindelor de Anul

Nou (a obiceiurilor calendaristice), care prezintă muncile agricole în desfă-

Şurarea lor și care se ternmină cu o urare adresată familiei;

ghicitoarea (numită și cimilitură) - reprezintă o specie a literaturii populare

în versuri, care poate fi și în proză, cu caracter alegoric, ce are la bază o com-

parație, în care se prezintă trăsăturile unor ființe, lucruri, fenomene etc. ce

trebuie ghicite;

basmul popular- operă epică narativă în proză, de mare întindere, în care

întâmplările reale se împletesc cu cele fantastice, find săvârşite de personaje

obişnuite sau, mai ales, înzestrate cu puteri supranaturale, care reprezintă for-

fele binelui şi ale răului şi din a căror confruntare ies învingătoare forțele bi-

nelui: Greuceanu, Aleodor-Împărat etc.;

Snoava -operă epică narativă în proză, de factură umoristică și de scurtă întin-

dere, în care se adoptăắ o atitudine ironică și se face haz pe seama unor defecte

omeneşti cum sunt lenea, prostia, îngâmfarea, minciuna, hoția etc. Snoava are

o vechime mare în literatura populară, iar acesteia îi corespunde bancul, ca

o formă nouă, actuală a ei: Pãcală și boierul, Dreptatea lui Tepeş etc.;

Noțiuni teoretice 49

proverbele- creați populare în proză, de tip aforistic

uneori ritmate Sau i

mate, de foarte mică întindere, prin care se transmit o povatx

o povața, un în

rezultat al unei experiențe de viață; ndemn, ca

zicătorile - expresii populare (propoziții sau părți de propoziție) Ce carac-

surprind o atitudine.

terizează, cu precãdere metaforic, o situație sau

b) Opere culte:
balada cultă- operă literară epică în versuri, cu un autor cunoscut, care rela-

tează întâmplări neobişnuite din trecut, de inspirație istorică, fantastică, le.

gendară sau familială, săvârşite de personaje ale căror i însuşiri i impresioNează

puternic, mai ales prin antiteză: George Coşbuc, Paşa Hassan:

legenda cultă - operă literară epică narativă în versuri sau în proză, în care se

dă io explicație imaginară unui fapt real, unui fenomen etc.: Vasile Alecsandri.

Legenda ciocârliei; Al. Mitru, Legendele Olimpului;

fabula- operă literară epică în versuri sau in prozā, cu caracter satiric si me

ralizator, în care autorul critică anumite defecte omeneşti, punând întâmnl:.

rile pe seama animalelor, a plantelor sau a unor obiecte și cuprinzândo

povestire alegorică și o morală: Grigore Alexandrescu, Câinele și cặțell.

"poemul -operă literară epică în versuri, de întindere mai mare și cu o actiune

mai complicată decât a baladei, alcătuită dintr-o suită de episoade și având

mai multe personaje reprezentative, în care epicul se îmbină cu liricul. Poemul

eroic are personaje însuflețite de sentimente nobile și puternice, care săvârşesc

fapte mărețe, deosebite: Vasile Alecsandri, Dan, cấpitan de plai;

epopeea - operă literară epică în versuri, de foarte mare întindere, în mai multe

cânturi, cu acțiuni principale și secundare, povestind evenimente eroice, isto-

rice, legendare, uneori miraculoase, de o deosebită însemnătate pentru viața

unui popor, la a căror desfāşurare iau parte numeroase personaje, printre care

unele fabuloase, cu puteri supranaturale: Ion Budai-Deleanu, Tiganiada;

basmul- operă literară epică în proză sau în versuri, aparținând literaturi ar-

tistice, în care autorul prelucrează structurile populare în cadrul unei structuri

originale, caracterizate de asocierea elementelor folclorice specifice speciei

cu notele specifice autorului şi care se schimbă conform viziunii acestuia:

lon Creangă, Povestea lui Harap-Alb; Mihai Eminescu, Càlin Nebunul;

" parabola - narațiune fictivă, dar verosimilă, cu semnificație morală și religi-

0asá, care dezvăluie un adevăr general, prin asemănarea acestuia cu un fapt

real, și transmite anumite învățături apartinând Mântuitorului. Pot fi socotite

parabole și unele creații laice, apropiate prin structura lor de cele religioase:

Parabola Fiului risipitor, Parabolele lui Esop.

50 PREGÁTIRE INTENSIVÁ • LITERATURA ROMÀNĂ • BACALAUREAT

anecdota - creația epică în proză corespunzătoare snoavei, prin care se pre-

zintă un fapt (mai) puțin cunoscut, legat mai mult de viața particulară a unor

personalitäți (istorice, literare, artistice, stiințifice etc.), care incită curiozitatea

Şi ajuta la o cunoaştere mai concretă a vieții şi mentalității lor: D. Teleor,

Anecdote despre mari personalități române.

schița – 0peră literară epică în proză, de mică întindere, cu o acțiune simplă,

concentratä, înfățişând un moment semnificativ din viața unuia sau a câtorva

personaje: I.L. Caragiale, Vizită.;

nuvela -operă literară epică în proză, de mai mare întindere decât schița, cu

un singur fir narativ și cu o acțiune mai complicată decật a schiței, la care par-

ticipă mai multe personaje, prezentate în mediul lor de viață, accentul căzând

pe caracterul acestora, nu pe acțiune.

Nuvela poate fi de mai multe tipuri:

- istorică: Alexandru Odobescu- Doamna Chiaina, Mihnea-Vodă cel Rău;

Costache Negruzzi - Alexandru Lấpuşneanul;

- fantastică. Mihai Eminescu - Sărmanul Dionis; I.L. Caragiale -La hanw

lui Mânjoală, Calul dracului, Kir lanulea; Gala Galaction - Moara lu

Călifar, Copca rădvanului; Vasile Voiculescu – Pescarul Amin, In mijlocul

lupilor etc.; Mircea Eliade – La tigănci, Domnişoara Cristina;

- psihologică: Ioan Slavici – Moara cu noroc, Comoara, Popa Tanda;

I.L. Caragiale -0 fãclie de Paşte, În vreme de război, Păcat etc.

s romanul -operă literară epică în proză de mare întindere, preponderent nara-

tivă, cu o acțiune complexă și complicată, ce se desfăşoară pe mai multe pla-

nuri narative, cu conflicte puternice și cu numeroase personaje, oferind o

imagine anmplă şi profundă asupra vieții.

Romanul poate fi de mai multe tipuri:

-obiectiv (doric): Nicolae Filimon -Ciocoii vechi și noi; Duiliu Zamfirescu -

Romanul Comăneştenilor; Ioan Slavici - Mara; Liviu Rebreanu - Răscoala

şi lon; Mihail Sadoveanu –Frați Jderi și Zodia Cancerului; Marin Preda -

Moromeți, Cel mai ibit dintre pământeni; G. Călinescu- Enigma Otiliei;

Cezar Petrescu -Intunecare; Ion Marin Sadoveanu-Sfärşit de veac în Bu-

Cureşti etc.;

subiectiv (ionic, psihologic, proustian, al autenticitäții și al experienței):

Hortensia Papadat-Bengescu - Concert din muzică de Bach; Camil Pe-

trescu -Ultima noapte de dragoste, întäia noapte de război, Patul ui Pro-

cust: Anton Holban-Jocurile Daniei, O moarte care nu dovedeste nimic:

Mircea Eliade - Maitreyi, Nuntă în cer și Intoarcerea din rai:

Noțiuni teoretice 51

-corintic (se caracterizează prin cclectism şi cuprinde romanul

Imitic, ,ini(iatic,

manul, antiromanul, romanul postmodern): Mihail Sadove

Sadovcanu

Creanga de aur; Mateiu Caragiale - Craii de Curtea-Veche; D.R. Popescu

Vànătoare regală, Mircea Horia Simionescu- Ingeniosul bine temperat;

Mircea Cărtărescu-Orbitor etc.

povestirea - operă literară epică de mică întindere, în care se povesteste un

singur fapt, în mod subiectiv, la persoana I, de catre un martor sau un parti.

relatată: Mihail Sadoveanu, Fntâna i dintre plopi;,

cipant direçt la întâmplarea relatată:

reportajul literar- aparține literaturi, dar poate fi și publicistic sau jurnalistic,

şi înfățişează diverse aspecte ale realității (locuri, chipuri de oameni, fapte,

întâmplări), folosind procedee specifice, fără sả alunccc însă în fictiune: Geo

Bogza - Cartea Oltului;

amintirile - specie epică în proză, aparținând prozei memorialistice, în care

autorul înfățişează, de obicei în mod subiectiv şi cu ajutorul evocárii, oameni

și locuri, fapte și întâmplări, momente și impresii din viața personalä sau a

altor oameni pe care i-a cunoscut: Ion Creangă - Amintiri din copilärie;

" jurnalul - specie epică în proză, aparținând prozei memorialistice, in care

autorul îşi notează, sub formă de însemnări zilnice, în mod cronologic, eveni-

mente importante legate, de obicei, de biografia sa: Mihail Sebastian -Jurnal,

memorile- specie epică în proză, aparținând prozei memorialistice, de esențá

autobiografică, în care autorul relatează numai lucruri cunoscute direct, dar,

spre deosebire de jurnal, momentul redactării lor este ulterior faptelor relatate,

nu concomitent: Nicolae lorga - Oviață de om - aşa cum a fost;

discursul- compoziție oratorică prin are, în împrejurări diferite, se susține

sau se dezvăluie argumentat, în fața unui auditoriu, o problemå sau un subicct

pe o anumită temă, de obicei politică: Nicolae lorga-Discursuri parlamentare;

alocuțiunea - compoziție oratorică ocazională, destinată unui grup de pecr-

soane, rostită cu diverse prilejuri, mai ales cu ocazia unui moment festiv (des-

chiderea unei expoziții, a anului şcolar, învestirea într-o funcție etc.), prin care

se exprimă idei cuo anumită încărcătură emoționalā: Nicolae Balotă- Cuvậnt

rostit la deschiderea Concursului de limba și literatura română:

toastul- compoziție oratorică ocazionalä, fiind rostit, de obicci, cu paharul

în mânắ, în cinstea cuiva, uneori pe nepregătite, și determinat de un anumit

eveniment, de o anumită sărbătoare (Zi de naştere, căsătorie etc.); de exemnlu

toastul de ziua numelui lui Ştefan cel Mare, rostit de Costache Negri la Paris

în ziua de 27 decembrie 1848 - onomastica marelui voievod moldovean

în fața românilor emigranți și a studenților români aflați aici;

52 PREGĂTIRE INTENSIVĂ LITERATURA ROMÂNĂÁ BACALAUREAT

eseul - specie epică de mică întindere, încadrată prozei de reflecție, în care

se expune un subiect oarecare, din orice domeniu, sub o formă îngrijitā, argu-

mentată și originală, în ultimul timp restrângându-se mai ales la problemele

literaturii: Al. Odobescu – Pseudokinegeticos;

aforismul- este numit și maximủ, sentintă, adagio. Se încadrează prozei de

reflecțe, corespunde proverbelor si exprimă o cugetare formulată concis de

cấtre o personalitate reprezentativă într-un anumit domeniu: Lucian Blaga

Pietre pentru templul meu.