GENUL EPIC

etimologie : < fr. “epique” ; lat. “epicus”; gr. “epicos”

de la “epos” : cuvânt, zicere

DEFINIŢIE

Cuprinde totalitatea creaţiilor în proză sau în versuri în care modalitatea predominată de expunere o
reprezintă naraţiunea, creatorul exprimându-şi în mod indirect ideile, prin intermediari (personaje) – spre
deosebire, de exemplu, de operele aparţinând genului liric, unde ideile şi sentimentele sunt exprimate în
mod direct.
Alături de naraţiune, apar, ca moduri de expunere, descrierea, dialogul şi monologul.

SPECII LITERARE

* populare: - în versuri : balada, legenda

- în proză : basmul,legenda, snoava

* culte : - în versuri : balada, legenda, poemul, epopeea, fabula

- în proză : basmul, legenda, anecdota, schiţa, nuvela, povestirea, romanul

PARTICULARITĂŢI

Proza narativă are două laturi principale:

* subiect sau fabulă ( “histoire”: istorie): povestirea propriu-zisă (întâmplări,
evenimente);
* discursul narativ (“discours”) : modul de înlănţuire, de dispunere a
evenimentelor, a întâmplărilor, într-un text narativ
literar.

Subiectul şi discursul nu pot fi total separate, pentru că faptele implică o anumită ordonare, iar discursul
presupune o cantitate de informaţie narativă, care poate fi dată şi prin dialog sau descriere.
Se poate conchide că istoria (subiectul) se referă la ce se spune într-un text narativ, în timp ce discursul
se referă la cum se spune ceva într-o naraţiune.

~ Compoziţia : modul de alcătuire a operei literare, totalitatea tehnicilor narative, a

modalităţilor de realizare a personajului sau a relaţiei dintre vocea
auctorială şi personaje, precum şi îmbinarea lor în cadrul operei.

~ Structura : ansamblul elementelor unei scrieri şi compartimentarea lor din punct de

vedere compoziţional.
 Genul epic are o structură narativă, un subiect organizat în momente ale subiectului :
- expoziţiune : partea introductivă a operei literare, în care se precizează
locul, timpul şi împrejurările în care se desfăşoară
acţiunea;
- intrigă : moment care declanşează acţiunea generând o perturbare
a situaţiei iniţiale;
- desfăşurarea acţiunii : succesiunea întâmplărilor şi evenimentelor
declanşate de intrigă, care formează succesiunea
epică imaginată de scriitor;
- punct culminant : momentul în care tensiunea creată între personajele
operei atinge pragul cel mai înalt;
- deznodământ : finalul acţiunii, soluţia pe care o oferă autorul pentru
rezolvarea conflictului declanşat prin intrigă.

~ Conflictul : - elementul esenţial care determină desfăşurarea acţiunii;

- constă în opoziţia, dezacordul dintre două sau mai multe personaje sau în
tendinţele contradictorii ale aceluiaşi individ;
- este declanşat prin intrigă şi soluţionat prin deznodământ.

Tipuri de conflict :
* după locul pe care îl ocupă : - conflict principal
- conflict secundar
* după planul în care are loc : - conflict interior (psihologic) : în sufletul unui
personaj
- conflict exterior : antrenează două sau mai multe
personaje prin opoziţii în plan
erotic, familial, social, politic
* după intensitate : - conflict major
- conflict secundar

INSTANŢE NARATIVE

→ instanţe concrete → autor concret – cititor concret

→ instanţe abstracte → autor abstract – cititor abstract
→ instanţe fictive → narator - naratar

Autor concret : - persoana care imaginează şi scrie o operă;

- persoană reală, cu o existenţă legată de o epocă istorică; biografia sa
este independentă de lumea ficţională a naraţiunii.

Autor abstract : - proiecţia literară a unui sine, o reprezentare a unei poziţii ideologice
în opera literară:
- cel care a creat opera literară, cel pe care îl simţim în spatele operei şi
care nu corespunde nici unei fiinţe reale, e o plăsmuire a minţii
noastre.
Cititor concret : - persoana care devine receptorul operei literare prin lectură;
- existenţa lui este determinată istoric, poate fi contemporan sau nu cu
autorul concret.

Cititorul abstract : - o imagine ideală a receptorului operei literare;

- o imagine a destinatarului presupus de opera literară, capabil de a-i
concretiza sensul total într-o lectură activă.

Narator : - instanţă fictivă;

- persoana sau vocea auctorială care povesteşte o anumită întâmplare;
- se regăseşte sau poate fi depistat prin persoana gramaticală a verbelor şi
pronumelor din discursul narativ.

Naratar : - destinatarul căruia i se adresează naratorul;

- cititor virtual.

Personaj : - “produs” al imaginaţiei creatoare a autorului, o fiinţă ce există doar în lumea

ficţională şi, pe seama căruia se pune acţiunea, dar ale cărui fapte sunt diferit
receptate şi actualizate de fiecare cititor în parte.

TIPURI DE NARATOR

1. În funcţie de raportul narator / diegeză (acţiune):

~ narator extradiegetic :
* se află în afara diegezei, povesteşte la persoana a III-a şi este obiectivat
în spatele personajelor;
* ştie mai mult decât personajele şi decât cititorul;
* demiurg – întâmplările din afară, dă impresia că el a creat povestea;
* determină încadrarea operei epice în registrul obiectiv.
~ narator intradiegetic :
* este implicat în diegeză, devine personaj în textul narativ;
* acţiunea este prezentată din perspectiva acestuia, cititorului i se dezvăluie doar
modul subiectiv al acestuia asupra ceea ce se întâmplă;
* naraţiunea se face la persoana I.
~ narator martor :
* a asistat la întâmplările narate, dar nu le influenţează, povesteşte doar ceea ce a
văzut;
* este creat pentru a mări veridicitatea operei literare;
* este de obicei personaj secundar.

2. În funcţie de raportul narator / discurs narativ :

~ narator heterodiegetic : povesteşte la persoana a III-a, nu este personaj;
~ narator homodiegetic : - povesteşte la persoana I;
- este martor, actor-martor sau ascultător;
~ narator autodiegetic : - povesteşte la persoana I;
- este actorul, personajul întâmplărilor narate.

3. În funcţie de raportul narator / formaţie deţinută :

~ narator uniscient : povesteşte ceea ce a auzit de la altcineva, nu a fost martor la
întâmplări şi nici nu poate certifica veridicitatea acestora;
 ~ narator omniscient şi omniprezent : - ştie tot şi este prezent peste tot, fără a-i scăpa
(ubicuu) nimic;
- ştie mai mult decât lectorul şi personajele;
- este constructorul discursului narativ,
naraţiunea
este obiectivă, făcându-se la persoana a III-a.

4. În funcţie de raportul narator / informaţie deţinută :

~ narator creditabil : spune tot ce ştie;
~ narator necreditabil : cel care nu spune tot ce ştie.

FUNCŢIILE NARATORULUI

1. Funcţia narativă sau funcţia de reprezentare : aceea de a povesti.

2. Funcţia de control sau de regie : naratorul controlează structura textuală fiind capabil să citeze discursul
actorilor (ce spun personajele), semnalat prin semne grafice – ghilimelele, două puncte - introdus prin verbele
“dicendi” ( a spune , a zice, a răspunde) şi verbele “sentiendi” (a simţi, a gândi, a medita).

3. Funcţia opţională de interpretare : naratorul îşi poate manifesta poziţia interpretativ ideologică în raport cu
ceea ce povesteşte.

PERSPECTIVĂ NARATIVĂ
(viziune, punct de vedere, focalizare)

Perspectiva narativă / viziunea narativă defineşte raportul dintre vocea narativă şi evenimentele
descrise :
* auctorială : descrierea evenimentelor din perspectiva naratorului obiectiv,
omniscient şi omniprezent, relatarea făcându-se la persoana a III-a;
* actorială : evenimentele sunt descrise din perspectiva personajului narator, subiectiv,
relatarea făcându-se la persoana I.

Perspectiva narativă / viziunea narativă cunoaşte trei tipuri de raportare a naratorului la personaj :
* “dindărăt” : naratorul ştie totul despre personajul său;
* “împreună cu” : naratorul ştie exact cât personajele sale; explicaţia faptelor este
găsită chiar de personaj; naraţiunea este la persona I;
* “din afară” : naratorul ştie mai puţin decât personajele sale; este martor al
întâmplărilor.

Focalizare : modalitatea de construire a textului literar prin care autorul selectează şi aduce în prim plan
informaţii dintr-o anumită perspectivă asupra povestirii.
* focalizare externă : narator neutru, fără implicare afectivă, naraţiune obiectivă;
* focalizare zero (nonfocalizare) : prezentarea selectivă a tuturor informaţiilor
cunoscute povestitorului, autorului;
* focalizare internă : punct de vedere al naratorului sau personajului implicat
aparţinând lumii evocate.
 PERSONAJUL
fr. “personnage” : deschizătură în masca actorilor antici prin care aceştia rosteau cuvintele

DEFINIŢIE :
Personajul este o invenţie, o fiinţă ce există doar în lumea ficţională şi pe seama căruia se pune acţiunea,
dar ale cărui fapte sunt diferit receptate şi actualizate de fiecare cititor în parte.

TIPURI DE PERSONAJE :
1. După locul ocupat în economia operei :
* principal / protagonist : - participă la toate episoadele importante ale acţiunii;
- este implicat în conflictul principal al operei;
- este amplu caracterizat, apelându-se la multiple mijloace
de caracterizare.
* secundar : - este prezent doar în unele episoade ale desfăşurării acţiunii;
- poate fi implicat într-un conflict secundar;
- nu este amplu caracterizat.
* episodic : - apare într-unul dintre episoadele acţiunii;
- nu este implicat în conflict;
- este sumar caracterizat sau chiar deloc.
* figurant : nu este prezent în acţiune, dar celelalte personaje sau naratorul vorbesc
despre el.

2. După construcţie :
* individualizat : un singur individ cu trăsături fizice şi morale, complex sau parţial
caracterizat;
* colectiv : grup de personaj, neindividualizat, ce pune în lumină mentalităţile unei
clase sociale sau psihologia unei anumite categorii de indivizi.

3. După valori morale :

* pozitiv : exponent al binelui, al integrităţii spirituale, erou sau model existenţial;
* negativ : exponent al răului (individual, sau cu implicaţii în plan social), viciat,
antierou.

4. După sursa de inspiraţie :

* imaginar : rezultat al puterii ficţional a autorului, fără corespondent în plan real;
* atestat istoric : are corespondent în plan real, dar imaginaţia autorului îşi face simţită
prezenţa prin anumite fapte, gesturi, atitudini şi vorbe puse pe seama
acestuia.

5. Alte tipuri de personaje :

☺tragic : revoltat împotriva propriului destin sau a unui destin colectiv şi chiar contra
divinităţii;
☺raissoneur : are rolul de a anunţa profetic anumite finalităţi tragice sau dramatice
sau rezonează la anumite trăiri, stări sau reacţii ale celorlalte personaje;
☺alter ego: o imagine în oglindă a protagonistului sau reflectă o latură a personalităţii
sale la un moment dat;
☺tip : însumează trăsăturile uni număr mare de personaje (avarul, arivistul,
intelectualul, eroul salvator, personaje fantastice, simbolice, istorice);
☺atipic : imaginea unui om ce iese din tipare, îndreptat mai ales spre lumea interioară,
 uimeşte prin unele calităţi sau prin felul de a reacţiona în circumstanţe limită,
existenţiale;
☺reflector : acela care dezvăluie cititorului lumea ficţională văzută exclusiv din
perspectiva sa;
☺absent : nu apare în discursul narativ, dar existenţa sa în conştiinţa celorlalte
personaje poate determina intriga acţiunii, el se identifică, parţial cu
personajul figurat;
☺adjuvant : are un important rol în susţinerea morală, acţională sau materială a
protagonistului;
☺eponim : dă titlul operei din care face parte;
☺suprapersonajul : realitate simbolică la care se raportează atât eroii, cât şi
Întâmplările prin care aceştia trec.

MIJLOACE DE CARACTERIZARE A PERSONAJELOR

1. Caracterizare directă : * de către narator

* de către alte personaje
* autocaracterizare

2. Caracterizare indirectă : reiese din fapte, vorbe, gesturi, atitudini ale personajelor,
relaţii dintre personaje, mediul în care trăiesc.

OBS: Caracterizare poliedrică – tehnica oglinzilor paralele : este realizată graţie perspectivei celorlalte
personaje asupra protagonistului, păreri ce sunt adesea antitetice.

MODURI DE EXPUNERE

Naraţiunea (lat. “narratio” : “povestire”, “istorisire”)

- este modul de expunere specific genului epic;
- surprinde o suită de fapte, întâmplări;
- acţiunile sunt prezentate într-o succesiune logică, desfăşurându-se de obicei după momentele subiectului;
- presupune proiecţia temporală a întâmplărilor în cadrul cărora personajele se desfăşoară atitudinal, faptic si
doar gândind situaţiile în care se află;
- evenimentele relatate trebuie să se desfăşoare într-un cadru cronotopic precizat, iar structura spaţială şi
temporală sunt determinări specifice universului uman;
- naraţia are trei componente : timpul, persoana şi modalitatea;
- ne revelează atât personajele, acţiunile şi interacţiunile dintre acestea, cât şi naratorul, tipul de narator, timpul
şi spaţiul desfăşurării acţiunii;
- poate fi realizată la persoana I (subiectivă) sau la persoana a III-a (obiectivă).