Prof.
Mircea Cosmina
Personaj si narator - relația dintre personaj (el din
poveste) si narator (el / eu din discurs) se concretizează
în TREI TIPURI DE VIZIUNE NARATIVĂ:
- narator > personaj (viziune "din spate" /
”dindărăt”). Naratorul știe mai mult decât personajul,
iar superioritatea sa se concretizează prin:
- anticiparea evenimentelor
- cunoașterea dorințelor secrete ale personajului
- cunoașterea simultană a gândurilor mai
multor personaje
- nararea unor evenimente care nu sunt
percepute de către un singur personaj
- narator = personaj (viziune "împreun cu").
Naratorul știe tot atât cât personajele sale, el nu poate
explica evenimentele înainte ca înseși personajele sa
găsească o explicație a acestora. Narațiunea recurge la
persoana I; naratorul poate urmări unul sau mai multe
personaje, identificându-se cu privirea acestora (ele
devin personaje-reflector)
- narator < personaj (viziune "din afară").
Naratorul știe mai puțin decât oricare dintre personaje, el
descrie numai ce vede si ce aude, însa nu pătrunde în
conștiința nici unui personaj.
a. „In Câmpia Dunării, cu cativa ani înaintea celui de-
al doilea război mondial se pare ca timpul avea cu
oamenii nesfârșita răbdare; viața se scurgea aici fara
conflicte mari.”. . . „Timpul nu mai avea răbdare cu
oamenii”
b. "Sa nu descriu decat ceea ce vad, ceea ce aud, ceea ce
inregistreaza simturile mele, ceea ce gandesc eu
Aceasta-i singura realitate pe care o pot povesti Din
mine insumi, eu nu pot iesi Orice as face eu nu pot
descrie decat propriile mele senzatii, propriile mele
imagini. Eu nu pot vorbi onest decat la persoana
intai"."Eram insurat de doi ani si jumatate cu o colega
de la Universitate si banuiam ca ma insala".
c. ”Dar acești trei ani atârnau de Lică. Dacă se punea
bine cu dânsul, putea să-i meargă de minune, căci
oamenii ca Lică sunt darnici. E numai vorba ce va fi
cerând Lică pentru ceea ce dă.Ghiță întâia oară în viața
lui ar fi voit să n-aibă nevastă și copii, pentru ca să
poată zice: "Prea puțin îmi pasă!" Se gândea la câștigul
pe care l-ar putea face în tovărășie cu Lică, vedea banii
grămadă înaintea sa și i se împăienjeneau parcă ochii:
de dragul acestui câștig ar fi fost gata să-și pună pe un
an, doi capul în primejdie. Avea însă nevastă și copii și
nu putea să facă ce-i plăcea.”
FOCALIZAREA reprezintă perspectiva din care
evenimentele unei narațiuni sunt aduse la cunoștința
cititorului de către autor. Ea implica si concentrarea
asupra evenimentelor prin revenire, insistenta etc.
Tipuri de focalizare:
1. Focalizarea zero:
- descrie realitatea din perspectiva naratorului
omniscient (care vede si știe tot)
- oferă o viziune globala
2. Focalizarea internă:
- urmărește gândurile personajului si pătrunde
în conștiința acestuia
- da cititorului impresia ca percepe si judeca
ființele si lucrurile
- recurge la verbe de percepție (a vedea, a auzi,
a simți, a dori, a crede)
3 Focalizarea exteră:
- înregistrează evenimentele asemenea camerei
de luat vederi
- aduce în faţa cititorului fapte brute, fără sa le
însoțească de judecați şi comentarii
- nu are acces la gândurile, trăirile personajului
Efectele focalizării:
1. Focalizarea externa:
- produce efectul de neutralitate, obiectivitate, prin absenta
înregistrării emoției
- nu orientează reacțiile cititorului
2. Focalizarea interna:
- permite accesul cititorului la psihologia personajului
- oferă posibilitatea de a înțelege psihologia personajului din interior
- creează complicitatea cititorului cu personajul, mergând până la
identificarea cu acesta (împărtășirea emoțiilor)
3. Focalizarea zero:
- furnizează cititorului cele mai numeroase informații
- da impresia cititorului ca domina povestirea.
PERSPECTIVA NARATIVĂ
1. A. Perspectiva OBIECTIVĂ - omniscientă (focalizare zero/ povestire
nonfocalizată):
- Naratorul este omniscient (știe totul despre personajele sale – informații
biografice, reflecții interioare, trăiri psihoafective, etc.);
- El descrie, interpretează, motivează trăirile cognitive și afective / stările de
conștiință ale personajelor sale;
- Informațiile date de către narator depășesc informațiile deținute de fiecare
personaj în parte;
- Se relatează evenimente exterioare și interioare, utilizându-se tehnici
analitice indirecte (observația și analiza psihologică, introspecția);
- Destinele eroilor sunt dirijate riguros de către naratorul-demiurg (proza
realistă de observație socială și de problematică morală).
Relatare la persoana a III-a
1.B. Perspectiva OBIECTIVĂ externă (”din afară” / focalizare externă):
- Naratorul se situează în perspectiva de observator imparțial, obiectiv al
evenimentelor;
- Naratorul ”știe” mai puţin decât personajele, surprinzându-i doar
comportamentul ;
- Sunt narate evenimente exterioare;
- Se notează, uneori, reacțiile manifeste ale trăirilor psihoafective, utilizându-
se tehnici analitice indirecte (observație comportamentală);
- Naratorul nu își asumă judecăți de valoare / opinii;
- Uneori se textualizează ipostaza uniscientă a naratorului printr-un ”joc al
aproximărilor”, prin supoziții / ipoteze (proza modernă, ”romanul
comportamentist”).
-relatare la persoana a III-a
2. Perspectiva SUBIECTIVĂ - (”din interior” / focalizare internă):
- naratorul adoptă punctul de vedere al unui personaj – narator sau personaj
focalizator (”narație cu punct de vedere care prezintă o omnisciență
selectivă”);
- realitatea este percepută și interpretată subiectiv, din punctul de vedere al
personajului (ce vede, ce aude, ce gândește eroul – perspectiva ”avec”);
- se relatează ”evenimente” interioare, utilizându-se tehnici analitice directe
(autoscopie / introspecția, monolog interior / confesiune sunt frecvente în
proza de analiză psihologică).
- relatare la pers. I
3. Pluriperspectivism / focalizare multiplă (variabilă / difuză):
- multiplicarea perspectivelor este generată de proliferarea ”vocilor” narative /
a eurilor – narator;
- trecerea de la un tip de focalizare la altul produce o ruptură de perspectivă
(externă internă) sau o ambiguizare prin transferul de perspectivă (punctul de
vedere al naratorului este înlocuit de perspectiva unui personaj focalizator,
chiar dacă discursul nu-și modifică indicii – discursul rămâne al naratorului,
dar punctul de vedere este al personajului);
- se combină, în formule diverse, perspective convergente / complementare /
divergente, rezultanta fiind o perspectivă difuză care relativizează eroii și
lumea lor.
Istorie si discurs:
- istorie (diegeza), termen care desemnează într-o opera
literara "conținutul" ei narativ (evenimentele reale sau
fictive relatate în text), constituite într-un univers
autonom, cu legi proprii, corespondent planurilor vieții.
- discursul consta în relatarea unui eveniment sau a unei
serii de evenimente si implica instanțele comunicării
narative: un narator (care face relatarea), un cititor (care
ia cunoștința de cele relatate), si un mod de a face
cunoscute evenimentele si personajele.
- acțiunea si personajele, elemente constitutive ale
istoriei, sunt plasate într-un anumit spațiu si evoluează
într-un anumit loc si timp.
- narațiunea ca istorie are în centrul ei acțiunea si
personajele aflate în anumite raporturi
- narațiunea ca discurs implica doua categorii: timpul si
modalitățile
Tipul narativ desemnează centrul de orientare a cititorului pe baza opoziției
narator/actor:
- tipul narativ auctorial desemnează drept centru de orientare a
atenției cititorului naratorul în calitatea sa de creator al narațiunii Punctul de
vedere auctorial
- tipul narativ actorial desemnează drept centru de atenție a
cititorului personajul-actor. Perspectiva actorială
Într-o narațiune, planul temporal poate fi caracterizat după următoarele
criterii:
- raportul dintre discurs si istorie
- ordinea (cronologia) în care sunt dispuse evenimentele în discurs
fata de ordinea lor în istorie
- durata evenimentelor prezentate
Raportul dintre narațiune si istorie:
- narațiunea poate fi ulterioara istoriei
- narațiunea poate fi simultana cu istoria
Ordinea evenimentelor în discurs:
- naratorul respecta ordinea cronologica lineara a evenimentelor din
istorie
- naratorul face anticipări, povestind dinainte ceea ce în istorie s-a
desfășurat ulterior
- naratorul face întoarceri în trecut pentru a relata evenimente ce au
avut loc anterior în istorie.

NARATORUL –

NARAȚIUNEA

Persoana narativă este un construct specific genului epic, desemnând „o transpunere a categoriei gramaticale a
persoanei în structura naraţiei” (Dicţionar de ştiinţe ale limbii). Persoana gramaticală care predomină în
redactarea textului este determinată de tipul de narator (lat. Narrator – povestitor) pentru care optează scriitorul.
Tipologia şi funcţiile naratorului:
• NARATOR INTRADIEGETIC / HOMODIEGETIC - NARAŢIUNE HOMODIEGETICĂ– proiectat
în text ca eu narator prin indici ai persoanei I:
1. narator auctorial – îşi asumă explicit rolul de autor al textului;
2. personaj-narator – îşi asumă un dublu rol: eu narator (narator autodiegetic) şi actant (prota-
gonist); indici textuali: persoana I, mărci lexico-semantice ale implicării subiective şi afective;
3. narator-martor – joacă rolul eului narator şi rol de observator al lumii narate; indici textuali:
secvenţe la persoana I, alternând cu nararea la pers. a a III-a, indici textuali ai subiectivităţii;
4. narator-mesager – cu rol de transmiţător al unei întâmplări „auzite”, se proiectează în plan
secund, ca eu narator; indici textuali: predomină persoana a III-a; secvenţial apar şi indici ai
persoanei I
• NARATOR EXTRADIEGETIC / HETERODIEGETIC – NARAŢIUNE HETERODIEGETICĂ (nu e
marcat prin indici textuali):
1. narator anonim – relatare obiectivă, la persoana a III-a; reprezintă o instanţă narativă
supraindividuală; indici textuali: enunţuri la persoana a III-a, obiective, neutre din punct de
vedere afectiv; de obicei, este asociat ipostazei de narator obiectiv, al cărui discurs este
impersonal; 
2. narator reprezentabil este subiectiv, exprimând direct sau indirect aserţiuni ale autorului;
interpretează, califică sau comentează evenimentele / personajele dintr-o perspectivă
personalizată, asumându-şi o atitudine participativă; indici textuali: enunţuri la persoana a III-
a, marcate subiectiv şi / sau afectiv.
3. Narator omniscient - ştie totul despre eroii săi dezvăluind în discursul său gânduri, trăiri
psihoafective (povestire nonfocalizată)
4. Narator uniscient - priveşte personajul din exterior, spune mai puţin decât ştie personajul
(tehnica narării obiective)

FUNCŢIILE NARATORULUI
1. funcţia narativă ( funcţia de reprezentare) constă în relatarea evenimentelor;
2. funcţia de regie (funcţia de control) are în vedere rolul de dirijare a „intrării în scenă” a personajelor şi
capacitatea de a cita discursul eroilor în propriul discurs (stilul indirect, semnalat prin verbe dicendi / sentendi –
a zice, a spune; a suspina, a striga etc.)
3. funcţia de interpretare (nu este obligatorie, ca primele două) constă în asumarea unui discurs evaluativ şi
emotiv care reliefează o perspectivă subiectivă, o implicare