VALORI EXPRESIVE ALE PERSOANEI

In opera literara, optiunea pentru o anumita persoana gramaticala inseamna mai mult
decat urmarirea acordului gramatical, fiind o alegere stilistica, o modalitate de structurare a
discursului sau a planului de semnificatii.

PERSOANA I
-este marca lingvistica a constiintei de sine a eului vorbitor

a. Valori ale persoanei I in discursul narativ:

o este indice textual al eului narator in naratiunea homodiegetica,
intretinand verosimilitatea ( cand naratorul nu nareaza despre el):
„ Am aflat […] ca omul meu era un mare vrajitor de lupi…”
(V. Voiculescu)
o in textele autodiegetice ( jurnale, memorii) sau chiar in textele
fictionale, inglobeaza atat eul narator, cat si eul narat, conferind
autenticitate prin suprapunerea celor doua planuri al eului care
nareaza si al eului personaj, participant la intamplarile narate (cand
naratorul nareaza deci despre el):
„ De multe ori, singura in camera mea de culcare de pe
Mosilor, in dupa-amieze roscate in care trebuia sa dorm, ma
chinuiam din rasputeri sa-mi amintesc ceva […] care s-ar fi
intamplat inainte de a veni pe lume.” (M. Cartarescu)
o in naratiunea heterodiegetica, devine marca a implicarii naratorului
obiectiv, dar nu si neutru:
„ Si-odata mi ti-l insfaca cu dintii de cap.” (I. Creanga)
o omniprezent in discursul personajului, marca a stilului direct:
„ – Vrei tu sa te procopsesti?
-Eu vreau, maica. Vreau, sarut mana, maica…” (I.L. Caragiale)
o persoana I plural poate:
 o in textele parodice, sa trimita emfatic la narator prin
asumarea „ pluralului autorului”:
„Daca bine tii minte, marite Cetitoriule- si nu vedem ce te-ar
putea impiedica[…] „(I. Grosan)

o marcheaza o strategie de atragere a cititorului:

„ Dar ia sa nu ne departam cu vorba si sa incep a depana
firul povestii.” (I. Creanga)
o desemneaza un personaj colectiv
„ Suntem ca niste calatori atacati de lupi si trebuie sa ne
param[…]” (C. Petrescu)
b. Valori ale persoanei I in discursul liric:
o marca textuala a eului liric, avand rolul de a transpune la suprafata
instanța reflectoare careia ii apartine viziunea poetica; isi asociaza
valori expresive suplimentare ca: structurarea discursului liric sub
forma monologului liric, accentuarea lirismului subiectiv cu rol in
potentarea framantarilor interioare ale unui eu care isi asuma
lirismul, confesiunea lirica sau meditatia, transformand experienta
poetica intr-o experienta ontica sau cognitiva:
„ Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” (L. Blaga)
o ca expresie a unei voci lirice distincte de cea a eului poetic,
persoana I apare in structuri dialogale, de obicei pentru a accentua
distinctia dintre cele doua:
„Codrule, codruţule,/ Ce mai faci, drăguţule,/ Că de când nu ne-am
văzut/ Multă vreme au trecut[...]Ia, eu fac ce fac de mult/ Iarna
viscolul-l ascult” (M. Eminescu)
o persoana I plural poate sa:
o accentueze valoarea generica, gnomica, in textele in care
experienta individuala devine reflectare a unor experiente
umane generale:
„ O, daca n-ar fi eroarea,/ daca am fi curati/ Cum sunt
pestii din marea/ cea sferica frati” (N. Stanescu)
 o sugereaza la nivel morfologic ideea de cuplu, prin motivul
cuplului de indragostiti sau al dublului:
„ Vom visa un vis ferice” (M. Eminescu)
o valoarea de colectiv exponenţial, prin care „subiectul liric”
isi asuma o „voce exponenţiala”:
“Din vremi uitate, de demult, /Gemând de grele patimi,
/Deşertăciunea unui vis / Noi o stropim cu lacrimi “(O. Goga).

o trecerea de la persoana I la persoana a III-a sau invers marcheaza:

trecerea de la lirismul subiectiv la cel obiectiv si invers, fiind, de
cele mai multe ori, asociata cu trecerea de la o secventa lirica la
alta, de la un plan la altul (de la planul interior la cel exterior si
invers, de la planul oniric la cel real si invers, de la trecut la prezent
si invers etc); ruptura eului de sine, vazut ca un alter, transfigurand
astfel un profund sentiment de solitudine, de alteritate; accentueaza
antiteza dintre doua viziuni poetice/ despre lume: „Lumina altora/
sugruma vraja nepatrunsului ascuns/[…]dar eu, eu cu lumina mea
sporesc a lumii taina-” (L. Blaga) etc.
c. Valori ale persoanei I in textul dramatic:
o Persoana I singular sau plural este definitorie pentru discursul
teatral, desemnand pe fiecare dintre personajele interpretate scenic,
specifice acestui tip de discurs fiind dialogul scenic sau monologul
dramatic:

„CHIRIAC (ieșindu-i cu un pas înainte): Te duci?

VETA: La ce să mai stau? Ce mai am eu cu dumneata?

CHIRIAC: Nu-mi mai zice "dumneata".

VETA: Cum poftești să-ți zic?

CHIRIAC: Cum mi-ai zis până ieri.

VETA: Azi e azi, ieri a trecut. (pornește să iasă.)

 CHIRIAC (tăindu-i drumul): Și nu vrei să se mai întoarcă? ”

(I.L. Caragiale)

PERSOANA A III-A

a. Valori ale persoanei a III-a in textul narativ:

o desemneaza persoana „lumii narate”, personajul care apartine unei

lumi fictionale, de care naratorul si lectorul sunt separati prin
apartenenta la o alta lume, lumea reala.

o In naratiunea heterodiegetica, este prezenta atat in discursul

naratorului, cat si in cel al personajelor, asigurand coerenta textuala.

o In naratiunea homodiegetica, prin trecerea de la persoana I la

persoana a III-a se marcheaza caracterul generic:

„ Trebuie sa se stie ca si iubirea are riscurile ei. Ca cei care se

iubesc au drept de viata si de moarte unul asupra celuilalt.” (C.
Petrescu)

b. Valori ale persoanei a III-a in textul liric:

o marcheaza prezenta lirismului de tip obiectiv, asociat cu nevoia de

impersonalizare a discursului liric:

„Se ia o bucată de piatră,/ se ciopleşte cu o daltă de sânge,/ se

lustruieşte cu ochiul lui Homer,/ Se răzuieşte cu raze/ până cubul
iese perfect. ” (N. Stanescu)

o este specific lirismului cu masti, in care semnificatiile sunt redate

prin pastrarea unui aparent scenariu epic:
 „Porni Luceafarul./ In cer cresteau a lui aripe/ Si cai de mii de ani
treceau/ In tot atatea clipe.” (M. Eminescu)

o in poezia cu caracter descriptiv are rolul de a estompa prezenta

eului liric, dar sugerand trairile eului descriptor prin intermediul
simbolurilor care contureaza imaginarul artistic:

„Noaptea-i dulce-n primăvară, liniştită, răcoroasă,/ Ca-ntr-un

suflet cu durere o gândire mângâioasă,/ Ici, colo, cerul dispare sub
mari insule de nori,/ Scuturând din a lui poale lungi şi repezi
meteori.” ( V. Alecsandri)

o in poezia cu caracter reflexiv, persoana a III-a are valoare gnomica,

accentuand caracterul general-uman al experientelor:

„ Vreme trece, vreme vine/ Toate-s vechi si noua toate”

(M Eminescu)

o trecerea de la persoana I la persoana a III-a sau invers are rolul de a

marca trecerea de la o secventa poetica la alta, de la un plan la altul
etc:

„Dormeau adânc sicriele de plumb,/ Si flori de plumb si funerar

vestmant --/ Stam singur în cavou... si era vant.../ Si scartaiau
coroanele de plumb.” ( G. Bacovia)

c. Valori ale persoanei a III-a in textul dramatic:

o apare in didascalii, avand ca referent instantele dramatizate sau

elementele spectacolului:

„Ca orice om foarte singur, Iona vorbeste tare cu sine însusi, îsi
pune întrebari si si raspunde, se comporta, tot timpul, ca si când în
scena ar fi doua personaje.” (M. Sorescu)

o in discursul personajelor desemneaza „obiectul” reprezentat scenic:

 „ Nu mai e nimic de facut cu el. S-a destramat hora ielelor. E omul
care a vazut idei.” (C. Petrescu)

PERSOANA A II-A

a. Valori ale persoanei a II-a in textul epic:

- valoare de persoană generică – indicând deţinătorul unui rol tematic, obligatoriu

uman, colectiv şi nedefinit, avand ca efect transformarea experientei individuale
intr-o experienta cu caracter general-uman:

“Pe măsură ce ei te lovesc şi-ţi fac mai mult rău şi-ţi impun suferinţe din ce în
ce mai nedrepte şi te încolţesc în locuri mai fără ieşire, tu te veseleşti mai tare, tu
te întăreşti, tu întinereşti!” (N. Steinhardt).

- utilizarea persoanei a II-a ca formă de obiectivare a eu-lui narativ, aceasta

persoana oferind o anumită distanţare personajului, o altă luciditate faţă de
evenimentele prezentate, dar permitand si o diversificare a naratorilor, uneori chiar
personajul-narator vorbind despre sine la persoana a II-a:

“Vezi chipul tatălui tău şi diferite scene pe care le-ai trăit lângă el, îl vezi vorbind
cu muncitorii lui, îl vezi vorbind cu maică-ta, îl vezi vorbind cu mine, îl vezi
vorbind cu vânzătoarele din magazine şi controlorii din trenuri, îl vezi vorbind cu
şefii lui, vezi toate aceste chipuri ale tatălui tău şi înţelegi că freamătul te duce în
această direcţie...” (M.D. Popescu)

- da nastere intersubiectivitatii, persoana a II-a fiind o variabilă indeterminabilă,

spre deosebire de persoana I sau persoana a III-a care sunt variabile determinabile,
care poate ascunde multiplii referenți (naratorul, naratarul, cititorul sau chiar
autorul. Vocile autorului, naratorului, personajului și cititorului, topite
 înpronumele personal TU, conturează o voce a textului, o voce cumul de alte voci
si astfel se realizează o unitate între persoană și text, cititorul fiind implicat direct
în facerea textului:
“E adevărat sau vis?…nu visezi, chiar calci străzile Bucureștilor...”(M. Zamfir)

- trecerea de la persoana a III-a la persoana II are si ea rolul de a implica lectorul,

dandu-i sentimentul participarii directe la cele narate, intretinandu-i iluzia ca
apartine acelui univers, fictional:

„Lasand Jidovita, drumul urca intai anevoe pana ce-si face loc printre dealurile
stramtorate, pe urma insa inainteaza vesel, neted, mai ascunzandu-se printre fagii
tineri ai Padurii Domnesti, mai poposind putin la Cismeaua Mortului, unde picura
vesnic apa de izvor racoritoare, apoi coteste brusc pe subt Rapele Dracului, ca sa
dea buzna in Pripasul pitit intr-o scrantitura de coline.

La marginea satului te intampina din stanga o cruce stramba pe care e

rastignit un Hristos cu fata spalacita de ploi si cu o cununita de flori vestede
agatata de picioare.” ( L. Rebreanu)

- Utilizarea persoanei a II-a in textele autodiegetice (jurnal, memorii) urmăreşte

efecte diverse, apariţia ei fiind semnalată nu numai în secvenţele argumentative, ci
şi în secvenţe autoreflexive cu caracter introspectiv sau în secvenţe comentative cu
caracter teoretic. Dacă în secvenţele autoreflexive trecerea de la persoana întâi la
persoana a doua pare să marcheze tocmai schimbarea punctului de vedere, care nu
mai aparţine eului-narat al întâmplărilor, ci eului- narant al enunţării, plasarea
posterioară pe axa temporală, permiţând analiza „rece”, ce sugerează o detaşare
interioară a eului- obiect şi subiect, de un eu rămas doar obiect, în secvenţele
comentative rolul persoanei a doua este de a generaliza trăirile eului, jurnalul fiind
nu numai o oglindă în care se reflectă un eu, sau mai multe, pe cale de a se
„transcrie”, ci o întreagă lume, al cărei centru îl constituie acesta:

„Dacă aş spune lucrurilor pe nume poate că totul ar fi mai net. Dar ce anume? Şi
dacă i-l aplici pe cel care ţi se pare ţie că se potriveşte, nu eşti oare puţin
superficial? De unde să scoatem certitudinea?” (J. Acterian)
 „Adică, cum: crezi, crezi şi te mărturiseşti- şi toate astea nu te mângâie, toate
astea te fac să suferi un adevărat martiriu, numai pentru că „crezi în pofida
raţiunii”?…” (M. Eliade)

b. Valori ale persoanei a II-a in textul liric:

- este marca a prezentei eului liric, a lirismului de tip subiectiv, fiind caracteristic
discursului liric organizat sub forma monologului adresat:

„Ce singurătate / Să nu înţelegi înţelesul / Atunci când există înţeles / Şi ce

singurătate / Să fii orb pe lumina zilei / Şi surd, ce singurătate / În toiul
cântecului.” (N. Stănescu).

- dramatizarea monologului liric evidenţiază caracterul reversibil al intelocutorilor

lirici asumaţi ca ipostaze simbolice, ca mediatori fictivi ai „subiectului enunţării”:

„Peste mine doarme alt înger, / Eu mă ridic de sub aripa lui şi spun / Du-te,
du-te nu vezi că eşti altul? / El îmi răspunde: / – Lasă-mă, mai lasă-mă puţin, /
Mi-e foarte somn. / De ce uiţi tu că şi tu eşti altul.” (N. Stănescu).
- accentueaza caracterul gnomic al ideilor poetice exprimate, fiind specifica poeziei
cu caracter reflexiv:
„Privitor ca la teatru/ Tu în lume să te-nchipui:/ Joace unul şi pe patru,/ Totuşi tu
ghici-vei chipu-i,/ Şi de plânge, de se ceartă,/ Tu în colţ petreci în tine/ Şi-nţelegi
din a lor artă/ Ce e rău şi ce e bine.” (M. Eminescu)
- accentueaza distanta sau antiteza dintre doua lumi, doua viziuni asupra lumii etc,
prin alternanta cu persoana I:
„Aici e casa mea. Dincolo soarele şi grădină cu stupi./ Voi treceţi pe drum, vă
uitaţi printre gratii de poartă/ şi aşteptaţi să vorbesc. - De unde să-ncep? ” (L
Blaga)
- persoana a II-a singular sau plural accentueaza caracterul testamentar, sugerand
caracterul de arta poetica si creand imaginea unui eu ale carui idealuri se identifica
cu cele ale „celor multi”, poetul-apostol, poetul- tribun, poetul-misionar:
„Aşeaz-o cu credinţa căpătâi./ Ea e hrisovul vostru cel dintâi./ Al robilor cu
săricile, pline/ De osemintele vărsate-n mine.” ( T. Arghezi)
 “Voi singuri străjuiţi altarul / Nădejdii noastre de mai bine.” (O. Goga)

c. Valori ale persoanei a II-a in textul dramatic:

- apare exclusiv in discursul personajelor:

„JUPÂN DUMITRACHE: Știi dumneata că la lăsata secului am mers la grădină la

"Iunion"; erau eu, consoarta mea și cumnată-mea Zița. Ne punem la o masă, ca să
vedem și noi comediile alea de le joacă Ionescu. Trece așa preț ca la un sfert de
ceas, și numai ce mă pomenesc cu un ăla, cu un bagabont de amploiat...

IPINGESCU: De unde știi că era amploiat?” (I.L. Caragiale)

- in teatrul modern poate sa defineasca un fals dialog pentru a accentua ideea

imposibilitatii de a comunica cu celalalt si chiar cu sine, monologul
transformandu-se in dialog, ca forma de simbolizare a rupturii eului de sine, a
alienarii:

„(Striga.)- Iona, sa nu te apropii de locul asta, ca-mi sperii norocul.

- (Scotând navodul gol.) L-ai si speriat. ” ( Marin Sorescu)

BIBLIOGRAFIE:

1. Dumitru Irimia- Stilistica limbii romane

2. Miorita Got- Stilistica limbii romane

3. ***Gramatica limbii romane, editura Academiei Romane