O primă secvență reprezentativă pentru dorința protagonistului de a obține pământ cu

orice scop și prin orice mijloace, dorința transformându-se în patimă și obsesie este
contemplarea simbolică a pământului, din capitolul Zvârcolirea. Scena debutează “sub
sărutarea zorilor”, iar momentul diurn generează posibilitatea contemplării de către Ion a
pământurilor, care fuseseră cândva ale Glanetașilor. Muzicalitatea stranie a naturii în zorii zilei îi
trezește sentimentul umilinței și al înfricoșării, care culminează în exclamația: “Cât pământ,
Doamne!...”. În contrast cu imensitatea gliei, se prezintă imaginea satului – “satul părea mititel...
ca o jucărie pentru copii”. Pământul este personificat, asemenea unui uriaș din basme, devenind o
ființă adorată – pământul ibovnică – care atrage și duce la pierzanie – pământul stihie, în timp ce
Ion se numește “mic și slab cât un vierme sau ca o frunză pe care vântul o vâltorește cum îi
place”. Scena surprinde un transfer de forțe care stă la baza întregii evoluții a personajului
principal, căruia pământul îi transferă în trup și în suflet seva sa vitală, prin firul de iarbă ce îi
înțepa glezna. Din acest moment, ritmul lent și contemplativ se precipită, iar personajul acționează
mânat parcă de o forță exterioară.
A doua scenă semnificativă pentru lăcomia protagonistului este construită contrapunctic,
cu cea prezentată anterior, este scena sărutării pământului de către Ion, din capitolul
“Sărutarea”. Scena explică însăși geneza romanului – stăpân al tuturor pământurilor, Ion se simte
un uriaș la picioarele căruia se zbate un balaur. Se remarcă noul statut social al protagonistului,
acela de proprietar. Ion dorește să fie sigur pe împroprietărirea sa, dar și să creeze o legătură
spirituală cu “pământul mamă”, “dorea să simtă lutul sub picioare, să i se agațe de opinci”.
Gesturile sale trădează dorința de armonizare totală cu pământul “se lăsă în genunchi, își coborî
fruntea și își lipi buzele de pământul ud”. Cromatica, evidențiată în personificări și metafore -
“trupul negru al câmpurilor”, “mănuși de doliu”, “lutul negru lipicios” și senzațiile - “mirosul acru
îi aprindea sângele”, “fior rece, amețitor” – sunt sugestii ale unei predestinări tragice. Este
cuprinsă în această scenă întreaga ambivalență Eros – Thanatos, care este concentrată pe soarta
eroului, prizonier al nefireștii patimi pentru pământ.
În concluzie, Ion este inspirat din adevărurile vieții țărănești și ale intelectualității satului
ardelean de la începutul secolului al XX-lea. Romanul asimilează elemente definitorii ale esteticii
realiste și expune ipostaza omului teluric, învins de orgoliul sub impulsul căruia se angrenează în
conflicte conceptuale și sociale, pe care nu le poate susține moral și psihologic, fiind supus unui
destin tragic. Țăranul nu este la Rebreanu o ființă decor într-un ansamblu narativ străbătut de alte
teme, ci un individ complex, dominat de trăiri profunde și a cărui patimă pentru pământ ordonează
întreaga construcție a operei.