AMINTIRI DIN COPILĂRIE

de Ion Creangă
- comentariu literar

Ion Creanga face parte din cea mai importanta generatie de scriitori a literaturii
romane, generatia marilor clasici, alaturi de Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Ion Luca
Caragiale si Ioan Slavici.
„Amintiri din copilărie” este un roman autobiografic, precum şi un bildungsroman,
semnat de Ion Creangă, cel mai mare povestitor român. Evoluția lui Creangă este surprinsă
din anii fragedei copilării până în perioada adolescenței târzii.Amintiri din copilărie constituie
opera de maturitate a lui Creanga - acest Homer al nostru - cum l-a numit Garabet Ibraileanu.
Publicarea romanului s-a desfășurat astfel: în revista „Convorbiri literare”, în anul
1881, au fost publicate primele două părți, iar în 1882, partea a III-a. Ultima parte a fost
publicată postum, în anul 1892.
Titlul operei face trimitere la specia literară a amintirilor, (epică, în proză, în care
autorul descrie propriile experiențe și impresii), care aparține literaturii memorialistice.
Întâmplările romanului prezintă episoade din copilăria lui Nică (copilul Ion Creangă),
punându-se accent în special pe educația acestuia. In sens denotativ, titlul este format din
substivul amintiri la genul feminin, nearticulat si substantivul copilarie, genul feminin,
nearticulat, legate de prepozitia simpla ”din”. In sens conotativ, sentimentele de creatie sunt
de bucurie si de aventura, titlul textului ducandu-l pe cititor cu gandul la copilarie, iar mesajul
textului cuprinde ideile si sentimentele autorului.Cu ajutorul titlului deducem amintirea de
neuitat a unei copilarii traite la maxim.
Primele trei parti au aparut in revista Convorbiri literare, in 1881-1882, iar a patra a
vazut lumina tiparului postum, in 1892. In acelasi an, opera a aparut si la Iasi, in volum.
Tema
Roman autobiografic al copilariei, avand ca tema principala copilaria copilului
universal, cartea este in acelasi timp o monografie a mediului ambiant, a vietii satului
romanesc de la jumatatea secolului trecut, cu obiceiuri si traditii fixate printr-o existenta
milenara, cu institutiile lui: scoala, armata si biserica.
Tema copilariei, jocului si joaca este evidentiata cel mai bine prin limbajul folosit de
autor, prin tehnica narativa care-l face mereu pe cititor sa-si continue opera, starnindu-i
curiozitatea si umorul in universul humulestean care reprezinta familia, bucuriile, jocurile,
fericirea, o existenta intr-o colectivitate prietenoasa, o viata sub semnul traditiei care
presupune si sarbatoare, dar si munca .
”Nu stiu altii cum sunt , dar eu , cand ma gandesc la locul nasterii mele, la casa
parinteasca din Humulesti, la stalpul hornului unde lega mama o sfara cu moto-cei la capat,
de crapau matele jucandu-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care ma tineam cand
incepusem a merge copacel, la cuptiorul pe care ma ascundeam , cand ne jucam noi, baietii ,
de-a mijoarca , si la alte jocuri si jucarii pline de hazul si farmecul copilaresc, parca-mi salta
si acum inima de bucurie! Si, Doamne , frumos era pe atunci , caci si parintii , si fratii , si
surorile imi erau sanatosi si casa ni era indestulata si copiii si copilele megiesilor erau de-a
pururea in petrecere cu noi si toate imi mergeau dupa plac, fara leac de suparare , de parca
era toata lumea a mea”.
Predispozitia pentru joc, este specifica omului , chiar daca modul de viata al oamenilor
se schimba si, odata cu el, felul de a se juca al celor mici sau de a se distra al adultilor. Ion
Creanga si-a privit minunata perioada a copilariei nu numai cu ochii omului matur ci si cu
ochii copilului universal. Universul mirific , fabulos al copilariei se incadreaza unui spatiu
ocrotitor, lipsit de griji, in care mama si tata devin simbolurile statornice si inconfundabile ale
acestei lumi. Lumea copilariei este defapt un taram, un imperiu al jocului. Copilul se
manifesta prin joc, de la cea mai frageda varsta iar jocul cunoaste o diversitate de modalitati
de manifestare. De fapt, jocul copilului, al acestui ”homo ludens”’ este nelimitat si
permanent, este o stare continua, determinata de lipsa de griji, trait intens si firesc,
desfasurandu-se intr-un anumit spatiu.
Izvoarele de inspiratie sunt autobiografice. Relatarea întâmplărilor care au constituit
bucăţi din viaţa personajului este realizată de un narator subiectiv, implicat. Naraţiunea se
povesteṣte la persoana I, Creangă îmbinând ingenios perspectiva maturului cu cea a
copilului. Astfel, perspectiva auctorială conferă autenticitate operei ṣi credibilitate faptelor
prezentate. Creangă este nostalgic pe tot parcursul romanului, el retrăind momente unice, de
neuitat din copilăria sa. Aceasta opera memorialistica a lui Creanga se bazeaza
pe alternanta dintre atitudinea evocatoare a scriitorului matur, care face efortul intoarcerii in
timp, pentru a reinvia din amintire varsta de aur a copilariei, si dintre identificarea lui pana la
un punct cu Nica. De aceea opera pare sa aiba doi povestitori: unul este Creanga-scriitorul,
badea Ion - cum se autodenumeste, iar celalalt este Nica,cel vesel ca vremea cea buna si
sturlubatic si copilaros ca vantul in tulburarea sa.Asa se explica de ce nostalgia si
regretul evocarii din perspectiva omului matur se impleteste cu bucuria retrairii poznelor
nevinovate ca insasi varsta evocata.
Rememorarea se face cu dezinvoltura si este subliniata de Creanga insusi in expresii
ca stau cateodata si-mi aduc aminte , si-mi aduc bine aminte , ma gandesc si altele . Omul
matur se identifica pana la un punct cu mentalitatea varstei de aur, pe care o priveste
cu simpatie si umor. Privite prin ceata amintirii, intamplarile de demult capata un farmec
nespus si plutesc intr-un fel de vag temporal.Creanga nu reînvie anii copilariei, ci copilaria in
sine : Hai mai bine despre copilarie sa povestim - spune el - caci ea singura este vesela si
nevinovata.
Copilaria este pentru Nica varsta de aur, cea a lipsei de griji:”Ce-i pasa copilului cand
mama si tata se gandesc la neajunsurile vietii, la ce poate sa le aduca ziua de maine, sau
ca-i framanta alte ganduri pline de ingrijire?”.
Scriitorul retine cu precizie doar data a trei evenimente : cinstita holera de la '48, ziua
sfintirii in 1852 a paraclisului din biserica spitalului din Tg. Neamt si a deschiderii scolii
domnesti de acolo in prezenta domnitorului Ghica si ziua plecarii - in toamna lui 1855 - la
Seminarul de la Socola.
Rememorand ispravile unui copil de 13-14 ani, Creanga a creat primul roman al
copilariei taranesti din literatura noastra, a redat atmosfera si farmecul varstei de aur a
omului dintotdeauna si de pretutindeni, a copilului universal. De fapt scriitorul insusi
marturiseste: ”Asa eram eu la varsta ceea fericita si asa cred ca au fost toti copiii, de cand e
lumea asta si pamantul”.
Subiectul:
Desi pare a se abate adesea de la subiect, desi da impresia ca face un montaj narativ
liber, Creanga povesteste evenimentele din viata lui Nica in ordinea lor cronologica,
punand accent pe amanuntele semnificative, pe acele evenimente de cunoastere, care l-au
ajutat pe copil sa se formeze ca om.Nica parcurge cateva varste, de la anii copilariei celei fara
de griji, cu harjoane si nazbatii memorabile, pana la plecarea adolescentului , devenit acum
Ion - in harabaua lui mos Luca - la Seminarul de la Socola. Este o copilarie obisnuita si de
aceea scriitorul nu poate spune mai mult decat au spus altii, dar meritul lui Creanga consta in
capacitatea de a sugera farmecul acestei varste. Referindu-se la aceasta G.Calinescu scria:
chiotul lui este mai plin, suna ca o voce minunata distinsa intr-o gloata.
 In partea I este evocata trecerea lui Nica prin scolile din Humulesti si Brosteni.
Scriitorul isi aminteste de prima sa scoala, deschisa de parintele Ioan de sub deal in chilia
bisericii, de badita Vasile, de Smarandita popii, de calul balan si de Sf.Nicolai, facatorul de
vanatai, de prinderea mustelor cu ceaslovul, de zilele de procitanie, in care greselile
scolarilor erau insemnate pe o dranita si pedepsite, de prinderea la oaste cu arcanul a baditei
Vasile, de discutiile dintre parinti pe tema invataturii lui Nica, de plecarea - impreuna cu
bunicul David Creanga din Pipirig si cu Dumitru, fratele mamei cel mai mic - la scoala lui
Alecu Balos din Brosteni.Sunt evocate apoi episodul umplerii de raie capreasca, patania cu
stanca pravalita peste cocioaba Irinucai si fuga cu pluta a celor doi baieti pana la Pipirig.
Partea a doua se opreste asupra casei parintesti, evocand chipul mamei si pataniile
din Humulesti. (uratul la casa popei Oslobanu, smantanitul oalelor, vizitele la mos Chiorpec
ciubotarul, furatul cireselor, al pupezei din tei, intamplarea de la scaldat).
Partea a treia, dupa evocarea Humulestilor, marcheaza o alta varsta a lui Nica, tinand
de formatia lui scolara. Il vedem elev la scoala domneasca din biserica spitalului din
Tg.Neamt, invatand cu parintele Isaia Duhu , apoi la scoala de popi din Falticeni, unde sta in
gazda la Pavel ciubotarul.Creanga isi aminteste de eforturile aproape dramatice ale colegilor
sai de a invata gramatica, acel cumplit mestesug de tampenie , de petrecerile tineresti , de
conflictele dintre colegii ce stateau la aceeasi gazda.
Partea a IV-a nareaza plecarea lui Nica la Seminarul de la Socola, care marcheaza
de fapt iesirea din copilarie, plecarea spre o lume straina si neprimitoare.Povestirea se
desfasoara aparent la intamplare, asa cum momentele si figurile de demult revin in amintirea
povestitorului,dar acesta leaga cu mestesug firele actiunii, incat episoadele se incheaga in
unitati narative de sine statatoare, putand fi chiar desprinse din context.
Humulesti, leaganul copilariei lui Nica:
Folosind tehnica povestirii în ramă (povestirii in povestire), Creanga evoca
peripetiile lui Nica in stransa legatura cu meleagurile natale. El insusi marturiseste : Vreau sa-
mi dau seama despre satul nostru , despre copilaria petrecuta in el si-atata-i tot. De aceea
evocarea Humulestiului se intrepatrunde cu evocarea varstei de aur, satul, oamenii si locurile
traind cu aceeasi intensitate in in amintirile povestitorului, ca si icoana de aur a copilariei.
Scriitorul rememoreaza elementele specifice vietii humulesctenilor ca: iarmarocul,
munca la sumane, claca, hora, scoala, sarbatorile, bolile, traditiile si obiceiurile,
cantecele etc. Dar Creanga nu se rezuma doar la a-si aminti de satul copilariei sale, ci el il
recreeaza din amintire, ca pe un sat patriarhal, un paradis terestru.
Oralitatea lui Creangă
Privit retrospectiv, cu ochii omului matur , dar si cu cei ai copilului, satul natal al lui
Nica a lui Stefan a Petrei capata aura de legenda, devenind incomparabil si
inconfundabil.Evocarea Humulestiului revine ca un laitmotiv la inceputul fiecarei parti a
Amintirilor din copilarie.
In prima parte, Creanga reconstituie din memorie imaginea gospodarilor humulesteni
si a satului natal, ca asezare intemeiata, nesupusa vicisitudinilor timpului. Astfel Humulestiul
este prezentat ca un “sat vechi, razesesc, cu gospodari tot unul si unul, cu flacai voinici si fete
mandre, care stiau a invarti si hora, dar si suveica, de vuia satul de vatale in toate partile, cu
biserica frumoasa si niste preoti, si dascali, si poporeni ca aceia, de faceau mare cinste
satului lor”.
Regretul si nostalgia naratorului sunt cu atat mai puternice, cu cat aceste minunatii ale
trecutului au disparut pentru totdeauna:”Stau cateodata si-mi aduc aminte ce vremi si ce
oameni mai erau in partile noastre pe cand incepusem si eu, dragalita-Doamne, a ma ridica
baietas la casa parintilor mei, in satul Humulesti, din targ drept peste apa Neamtului ; sat
mare si vesel, impartit in trei parti, care se tin tot de una...”.
 Observam ca descrierea este insa foarte saraca, mai mult o definitie: sat mare si
vesel sau sat in toata puterea cuvantului. Intr-un astfel de loc oamenii au o inalta tinuta
morala, caracterizata prin candoare, cuviinta si pudoare. Prin asemenea insusiri se face pretuit,
de exemplu, badita Vasile, dascalul cel cuminte, harnic si rusinos ca o fata mare.
Universul humulestean revine la inceputul partii a doua, dar accentul cade de data
aceasta pe casa parinteasca - simbol al varstei fericite - vazuta aievea cu ochii celui care abia
incepuse 'a merge copacel'.
Casa parinteasca si familia sunt vazute exclusiv din perspectiva copilului, care retine
in special locurile de joaca: ' stalpul hornului, de care lega mama o sfara cu motocei la capat,
de crapau matele jucandu-se cu ei', sau cuptorul pe care se ascundeau copiii cand se
jucau 'de-a mijoarca si alte jocuri si jucarii pline de hazul si farmecul copilaresc'.
Descrierea este plina de lirism , scriitorul matur simtind ca-i salta si acum inima de
bucurie. Puternicul atasament afectiv al scriitorului fata de acest univers al copilariei este
subliniat prin enumerare, pornind de la general, adica de la casa parinteasca, si trecand
la detaliile specifice interiorului taranesc.
Parintii, fratii si surorile, prietenii si tovarasii de joaca ai lui Nica insufletesc
evocarea.In acest mediu propice al familiei si al satului natal copilaria este vazuta ca un timp
al bucuriei depline si al jocurilor fara sfarsit, traite din plin de copilul de atunci :”Si,
Doamne, frumos era pe atunci, caci si parintii, si fratii, si surorile imi erau sanatosi, si casa
ne era indestulata, si copiii si copilele megesilor erau de-a pururea in petrecere cu noi, si
toate imi mergeau dupa plac, fara leac de suparare, de parca era toata lumea a mea”. Se
observa aici candoarea copilului caruia - in mediul ocrotitor al satului - i se pare ca totul ii
merge din plin.Jocul este singura sa preocupare, iar casa parinteasca - vatra petrecerilor fara
sfarsit. Copilaria petrecuta in Humulesti este un ”timp al neastamparului si al poznelor
pline de haz”.
Evocand patania cu pupaza, cu ciresele, intamplarea de la scaldat sau pe cea din seara
Sfantului Vasile de la casa popei Oslobanu, Creanga reinvie chipuri de sateni ca matusa
Marioara, mos Vasile - fratele tatei cel mai mic - , ciubotarul Chiorpec, popa Oslobanu etc,
dar si figura mamei, a tatalui sau a bunicului David Creanga din Pipirig.
Proiectand Humulestii in mit, Creanga il sustrage istoriei si il inscrie intr-un univers al
magiei.De aceea i se pare copilului ca mama, care era vestita pentru nazdravaniile
sale, stapaneste fortele raului.
Imaginea Humulestiului revine la inceputul partii a III-a, scriitorul notand cu
mandrie ca acesta nu-i un sat laturalnic si lipsit de privelistea lumii', ci este inconjurat de
locuri vrednice de amintire, ca Cetatea Neamtului ori manastirile Agapia si
Varatec.Humulesteanul isi subliniaza cu mandrie apartenenta la aceastra vatra a copilariei:
„Ia, am fost si eu in lumea sta un bot cu ochi, o bucata de huma insufletita din
Humulesti...”.
Observam ca - pe masura ce Nica inainteaza in varsta - nu numai oamenii, dar insasi
calitatea vietii pare a se degrada.Oameni ca parintele Ioan de sub deal sau badita Vasile au
disparut, iar locul lor a fost luat de altii mai putin vrednici, ca popa Duhu ori popa Oslobanu.
Varsta de aur pare a fi ramas undeva in urma, la o distanta din ce in ce mai mare.Locul
horelor si petrecerilor fara sfarsit il ia acum invatatura tampa de la scoala de catiheti din
Falticeni, care face o victima din o mandrete de flacau ca Davidica.
Sentimentul solidaritatii cu vatra humulesteana va fi reluat pregnant la inceputul partii
a patra.Aici Creanga evoca despartirea lui Nica de Humulestii anului 1855, cand – la
staruinta mamei - este obligat sa plece, impreuna cu Zaharia lui Gatlan, la Seminarul de la
Socola.
Trei comparatii de tip popular, topite in trei circumstantiale de mod antepuse,
subliniaza puternica legatura sufleteasca dintre Nica si satul din care nu voia sa plece : „cum
nu se da scos ursul din barlog, taranul de la munte stramutat la camp si pruncul dezlipit de
la sanul mamei”.
Humulestiul era deci pentru Nica mediul vital, numai aici el putea trai
fericit.Despartirea de sat ii prilejuieste lui Creanga o emotionanta evocare a acestei vetre a
copilariei, din care se simte parte integranta, cu peisajul ei geografic, cu oamenii si obiceiurile
lor.
Naratiunea ia forma confesiunii directe, iar evocarea se face prin tehnica sobra a
enumerarii, in concordanta cu tonul nostalgic al evocarii.
Prin autoadresare, scriitorul ne impartaseste durerea adolescentului nevoit sa cedeze in
fata staruintelor mamei: „Apoi lasa-ti, baiete, satul cu tot farmecul frumusetilor lui si pasa de
te du in loc strain si departat, daca te lasa pardalnica de inima”.
Scriitorul nu foloseste descrierea, ci exprimandu-si direct, prin repetitie, dragostea
fata de peisajul-cuib, contureaza reperele geografice ale Humulestiului. Evocarea lirica ia
locul descrierii: „Dragu-mi era satul nostru, cu Ozana cea frumos curgatoare si limpede ca
cristalul, in care se oglindeste cu mahnire Cetatea Neamtului de atatea veacuri!”.
Observam ca natura nu ocupa un loc important in opera lui Creanga. Natura-peisaj este
accesorie in creatia sa.Un singur episod mai lung poate fi incadrat in peisaj si anume fuga
celor doi baieti de la Irinuca si popasul de noapte din padure, cand plutasii ațâță un foc de
legendă.
Autorul ”Amintirilor din copilarie” observa exclusiv natura umana. Comunitatea
humulesteana este evocata prin acele elemente ale ei care influenteaza sufletul copilului,
devenit acum flacau.
Humulestiul inseamna pentru Creanga locul unde s-a nascut, unde traiesc oamenii cei
mai apropiati lui: ”Dragu-mi erau tata si mama, fratii si surorile si baietii satului, tovarasii
mei din copilarie” - suspina parca povestitorul.
In ziua plecarii la Socola, in contrast cu starea sufleteasca a celor doi baieti
trimisi ”surgun, dracului pomana”, imaginea luminoasa a satului revine prin evocarea fetelor
si flacailor care ”gatiti frumos, ca-n zi de sarbatoare, foiau prin sat in toate partile, cu
bucuria zugravita pe fete”.
Humulestiul mai inseamna pentru Creanga locul unde sezatorile, horele si clacile '”se
tineau lant, de-ti parea tot anul zi de sarbatoare”, toate pe fundalul cantecului de dor ce se
revarsa de pe strunele viorii lui Mihai Scripcarul.Aceasta doina este in concordanta cu starea
de spirit a adolescentului sortit instrainarii.
Inainte de a pierde din vedere acest univers fermecat al copilariei, Creanga
evoca imaginea panoramica a peisajului de munte, cu uriesii munti ai Neamtului cu varfurile
ascunse in nouri, de unde purced izvoarele si se revarsa paraiele soptind tainic si ducand cu
sine multe, multe patimi.