,Luceafărul” este una dintre cele mai reprezentative opere ale lui Mihai

Eminescu pentru faptul că în ea sunt încadrate marile teme şi motive ale

creaţiei autorului. Această trăsătură se manifestă şi în ceea ce priveşte
încadrarea poemului în curentul literar al romantismului. O primă
trăsătură evidentă o reprezintă amestecul genurilor (liric, epic şi
dramatic) şi al speciilor (meditaţie, idilă, pastel) şi antiteza dintre omul
comun-omul de geniu, înger-demon, terestru-cosmic. Totodată, motivele
sunt romantice: visul, fereastra, luceafărul, oglinda, codrul, luna, zborul
cosmic, iar tema presupune o meditaţie asupra condiţiei umane
Lirismul este obiectiv, personajele devin măşti ale poetului, în sensul
că eul liric se proiectează în diverse ipostaze.
Viziunea romantică e dată de temă, de relaţia poet-societate, de motive
literare. Astfel, ,,Luceafărul” este o alegorie, pe tema romantică a locului
geniului în lume, văzut ca o fiinţă solitară şi nefericită, opusă omului
comun.
Titlul este alcătuit dintr-un substantiv care, în sens denotativ reprezintă
steaua cea mai strălucitoare de pe bolta cerească, iar în sens conotativ
devine simbol al omului de geniu.
Tema o reprezintă condiţia poetului în societate, o societate incapabilă
să-i înţeleagă şi să-i promoveze valorile. Problematica geniului e pusă în
raport cu lumea, iubirea şi cunoaşterea. Motivele literare sunt romantice:
noaptea, castelul, codrul, florile de tei, îngerul etc.
Compoziţional, poemul este alcătuit din 98 de catrene cu rimă
încrucişată, ritm iambic şi măsura versurilor de 7-8 silabe. Acestea sunt
dispuse în patru tablouri aflate în relaţie de opoziţie: cosmic, terestru.
Incipitul poemului se află sub semnul basmului. Timpul este mitic ,,A
fost odată ca-n poveşti,/A fost ca niciodată”. Partea întâi este o
frumoasă poveste de iubire între luceafăr şi fata de împărat unică,
frumoasă, pură ,,Şi era una la părinţi/ Si mândră-n toate cele/ Cum e
fecioara între sfinţi/ Şi luna între stele”. Ea, fiinţă pământeană, aspiră
spre absolut, venind ,,Din umbra falnicelor bolţi”, simbol al spaţiului
limitat, spre fereastră, simbol al năzuinţelor. Întâlnirea are loc în visul
fetei, întrucât cei doi aparţin unor lumi diferite. La chemarea-descântec
rostită de două ori de fată ,,Cobori în jos, luceafăr blând/ Alunecând pe-o
rază”, luceafărul se întrupează din cer şi mare, în ipostază angelică, apoi
din noapte şi soare, în ipostază demonică şi îi promite să o facă stăpâna
mărilor şi a cerului. Ea îl refuză, deoarece se teme de moarte şi este
incapabilă de sacrificiu. Îi cere lui sacrificiul suprem, să devină muritor,
iar el acceptă.
Partea a doua cuprinde idila dintre fata, numită acum Cătălina, şi
Cătălin, ,,viclean copil de casă...Băiat din flori...Dar îndrazneţ cu ochii”
Cei doi devin exponenţi ai aceleiaşi lumi inferioare, simbolizând omul
comun. Legătura dintre ei se stabileşte rapid şi se desfăşoară sub forma
unui ritual de vânătoare, completat cu jocul privirii, al îmbrăţişării şi al
sărutului. Cătălin îi propune un destin comun ,,Hai, ş-om fugi în lume” în
care toţi sunt asemeni lor.
Partea a treia cuprinde zborul intergalactic al Luceafărului către
Demiurg, rugăciunea, refuzul Demiurgului şi eliberarea. În dialogul cu
Demiurgul, Luceafărul devine Hyperion şi cere să fie dezlegat de
nemurire pentru a descifra taina iubirii absolute ,,O oră de iubire”.
Demiurgul ironizează usturător condiţia umană ,,Dar piară oamenii cu
toţi/ S-ar naşte iarăşi oameni”, oferindu-i în compensaţie diferite ipostaze
ale geniului: filozoful, poetul, dar şi argumentul infidelităţii fetei.
În ultima parte, imaginarul poetic tipic eminescian conturează un cadru
de iubire nocturn, romantic, în codru, sub lumina lunii. Cătălin îşi
schimbă radical gândirea şi limbajul, iar Cătălina încredinţează
Luceafărului destinul ei aflat sub semnul norocului. Ultima replică a
Luceafărului are caracter filozofic ,,Ce-ţi pasă ţie, chip de lut/ Dac-oi fi eu
sau altul?/ Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece/ Ci eu în
lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece.” Geniul de izolează de lumea
comună, asumându-şi destinul nepieritor. Ironia se îndreaptă spre omul
comun, ancorat în ,,cercul strâmt”, incapabil să-şi depăşească limitele.
Sub raport stilistic, se remarcă antiteza dintre omul comun şi cel de
geniu, metaforele „palate de mărgean”, ,,cununi de stele” care semnifică
iubirea absolută.
În concluzie, în ,,Luceafărul” se conturează o viziune a lumii prin prisma
iubirii şi a omului de geniu. Iubirea dorită este, în final, imposibilă, iar
superiorul este condamnat la o viaţă nesfârşită, fără iubire.