Luceafărul

De Mihai Eminescu

Poemul „Luceafărul” a fost publicat pentru prima dată în „Almanahul

Societății Academice Social Literare Romania Jună” în anul 1883, apoi în
revista „Convorbiri literare” și în volumul „Poezii”. Pana la forma finală, textul
a suferit mai multe transformări, poemul fiind inspirat din basmul romanesc
„Fata în gradina de aur”, cules de Richard Kunisch.
Poemul „Luceafărul” este o meditație filozofică de tip romantic asupra
condiției omului de geniu, schema epică fiind doar scheletul pe care se
construiește alegoria. în consecință, textul contopește cele trei genuri literare:
epic, liric și dramatic, interferenta lor conferind textului o maximă profunzime
și în același timp, multiple posibilități de interpretare.
„Luceafărul” este, ca specie literară, un poem în care se validează
lirismul obiectiv al vocilor lirice. Criticul Nicolae Manolescu identifică în
poem vocile lirice ale Luceafărului, încadrând astfel textul în lirica măștilor.
Tema poemului reprezintă o alegorie care are în centru destinul geniului
în lume. Dincolo de acestea, se pot identifica mai multe subteme: imposibilitatea
de împlinire a iubirii, aspirația către absolut, cosmogonia, cunoașterea prin eros.
Titlul „Luceafărul” face trimitere către simbolul unicității și al
superiorității, întruchipând geniul. Cuvântul „luceafăr” provine din latinescul
„lucifer” și este denumirea populară a planetei Venus. Poetul realizează astfel o
fuziune de mituri, mitul biblic al îngerului decăzut, mitul romanesc al
zburătorului și mitul grecesc al lui Hyperion.
Incipitul poemului se află sub semnul basmului. Timpul este mitic „A
fost o dată ca-n povesti/ A fost ca niciodată”. Cadrul abstract este umanizat.
Portretul fetei de împărat, realizat prin superlativul absolut de factura populara
„o prea frumoasă fată”, scoate în evidență unicitatea terestră.
Tabloul întâi prezintă o splendidă poveste de iubire într-un cadru
nocturn, realizat prin motive romantice: luceafărul, marea, castelul, fereastra,
oglinda. Atmosfera este în concordanță cu mitologia română, iar imaginarul
poetic e de factură romantică. Fata contempla Luceafărul de la fereastra dinspre
mare a castelului, iar acesta la rândul sau, o îndrăgește pe fata.
La chemarea fetei de împărat, Luceafărul se întrupează din cer și din
mare ca un „tânăr voievod”, totodată „un mort frumos cu ochii vii”. Strălucirea
ochilor lui ilustrează viată interioară, însă este interpretată de fată ca semn al
morții.
Cea de-a doua întrupare va fi din soare și din noapte. în antiteză cu
imaginea angelică a primei întrupări, aceasta este circumscrisă demonicului,
imaginea fiind de asemeni construită după canoanele romantice: „parul negru”,
„marmoreele brațe”, „ochii mari și minunați”.
Tabloul al doilea are în centru idila dintre Cătălin și Cătălina sub forma
unui joc, cei doi formând un cuplu norocos și fericit, supus legilor pământene,
deosebit de legea după care trăiește Luceafărul. Chiar dacă acceptă iubirea
pământeană, Cătălina aspira încă la iubirea ideală pentru Luceafăr „O, de
Luceafărul din cer/ M-a prins un dor de moarte”.
In tabloul al treilea este descrisă călătoria regresiva temporal a
Luceafărului, în cursul căreia el trăiește în sens invers istoria creației
Universului. în dialogul cu Demiurgul, Luceafărul este numit Hyperion și ii cere
acestuia sa-l dezlege de nemurire, pentru a descifra taina iubirii absolute.
Demiurgul refuza cerea acestuia, dovedindu-i prin argumentul infidelității
superioritatea lor fata de oameni.
Tabloul al patrulea are loc într-un cadru romantic, tipic eminescian, sub
crengile de tei înflorite, în pacea codrului, sub lumina blânda a lunii. „Îmbătată
de amor”, Cătălina are încă nostalgia astrului iubirii, si-i adresează deja cea de-a
treia chemare, la care Luceafărul nu mai răspunde, conștientizând ca omul
comun e incapabil sa-si depășească limitele. Geniul constată cu durere că viața
cotidiană a omului urmează o mișcare circulară, orientată spre accidental și
întâmplător.
Prezenta metaforelor în cadrul dialogului dintre Luceafăr și fata de
împărat accentuează ideea iubirii absolute ce se cere eternizată într-un cadru pe
măsură „palate de mărgean”, „cununi de stele”.
In concluzie, poemul „Luceafărul” reprezintă o sinteza a operei poetice
eminesciene. Pentru ilustrarea condiției de geniu, poemul armonizează teme și
motive romantice, atitudini romantice, elemente de imaginar poetic și procedee
artistice cultivate de scriitor.