Proiectul privind Învățământul Secundar (ROSE)

Schema de Granturi pentru Licee

Beneficiar: LICEUL TEHNOLOGIC HÂRLĂU
Titlulsubproiectului: PAŞI SPRE VIITOR
Acord de grant nr. 923/22.10.2020
Perioada de implementare: 22.10.2020 – 22.10.2022
Valoare totala grant alocat: 329728 lei
Școala: Liceul Tehnologic Hârlău Avizat
Disciplina: Limba şi literatura română Coordonator grant,
Profesor: Dilă Ioana Letiţia Dilă Ioana Letiţia
Data: 22.03.2022
Luceafărul – de Mihai Eminescu

- EPOCA MARILOR CLASICI, ROMANTISM

Mihai Eminescu s-a dedicat scrierii unor opere de adâncime filosofică în care a meditat asupra condiției
omului. Printre operele de factură filosofică pot fi amintite: „Odă (în metru antic)”, „Mortua est”, „Glossă”,
„Scrisoarea I”, nu în ultimul rând, poate cea mai importantă creație poetică eminesciană, trebuie amintit poemul
filosofic „Luceafărul”. Publicat pentru prima dată în Almanahul Societăţii Academice Social-Literare „România
Jună”, este un poem epico-lirico-dramatic, un amplu poem filozofic, în care întâlnim un pastel terestru și cosmic,
acestea fiind contopite într-o creație lirică a devenirii și a aspirației sublime.
Elementele romantice, poemul Luceafărul
Alături de sursele folclorice ale poemului (basmele prelucrate; Fata-n grădina grădina de aur, Miron şi
frumoasa fără corp şi mitul zburătorului), poetul valorifică surse mitologice şi izvoare filozofice (antitezele
dintre geniu şi omul comun, din filosofia lui Arthur Schopenhauer). Imaginarul poetic este creat prin utilizarea
elementelor specifice romantismului. Iubirea se naște lent din starea de contemplație și de visare. În cadrul
nocturn, realizat prin motive romantice: luceafărul, marea, castelul, fereastra, oglinda, visul. Tema poemului este
romantică, problematica geniului în raport cu lumea, iubirea și cunoașterea.
Compoziția romantică se realizează prin opoziția planurilor cosmic și terestru și a două ipostaze ale cunoașterii:
geniul și omul comun. Pentru ilustrarea temei iubirii, poemul, sinteză a operei eminesciene. Armonizează
împlinirea prin eros cu meditația filosofică asupra condiției omului de geniu. Le îmbină cu aspecte fantastice ale
naturii terestre și cosmice.
Relația dintre Luceafăr și fata de împărat
Iubirea se prezintă sub două aspecte, primul este cel cosmic (fata de împărat și Hyperion) și cel de-al doilea este
terestru (Cătălin și Cătălina).
Titlul poemului se referă la motivul central al textului, „Luceafărul”, care susține alegoria pe tema romantică a
geniului în lume. Geniul văzut ca o ființă solitară și nefericită, opusă omului comun. Titlul unește două mituri.  
Mitul românesc al stelei călăuzitoare și grecesc, al lui Hyperion („cel care merge pe deasupra”), sugerând prin
aceasta natura duală a personajului de tip romantic.
Începutul poemului se află sub semnul basmului. Timpul este mitic (illo tempore): „A fost odată ca-n poveşti/ A
fost ca niciodată”. Portretul fetei de împărat, este realizat prin superlativul absolut de factură populară „o prea
frumoasă fată”. Poetul scoate în evidenţă unicitatea terestră. Fata de împărat reprezintă pământul însuşi. De
asemnea se fac comparaţiile: „Cum e Fecioara între sfinţi/ Şi luna între stele”, care propun o posibilă dualitate:
puritate şi predispoziţie spre înălţimile astrale.
Tabloul I
Povestea de dragoste dintre fata de împărat și Luceafărul este creată prin uilizarea procedeului romantic
antitetic: o fantastică poveste de iubire între două ființe din lumi diferite. Prin caracterizarea celor doi, înțelegem
care este viziunea asupra celor două condiții antitetice. Relația pe care se creează întreaga structură a poemului.
Contemplând de la fereastra dinspre mare a castelului, Luceafărul de seară se îndrăgostește de o prea frumoasă
fată de împărat. În concepția fetei Luceafărul este un spirit. Descifrând alegoria, putem spune că sensul ei este că
fata este omul de rând care aspiră la absolut.
Metamorfoza pune la contribuție mituri cosmogonice, astfel la prima întrupare, Luceafărul ia o formă
angelică, are părinții cerul și marea: „- Din sfera mea venii cu greu/Ca să-ți urmez chemarea./Iar cerul este tatăl
meu/ Și mumă-mea e marea.” O cheamă pe fată în lumea lui, oferindu-i oceanul, fata îl refuză, deși frumusețea
lui o impresionează puternic: „- O, ești frumos, cum numa-n vis/ Un înger se arată./ Dară pe calea ce-ai deschis/
N-oi merge niciodată”. La a doua venire, Luceafărul ia un chip demonic, noaptea și soarele fiind părinții săi:
„Din sfera mea venii cu greu/ Ca să te-ascult ș-acuma,/ Și soarele e tatăl meu,/ Iar noaptea-mi este muma.” Ideea
apartenenței geniului la nemurire este exprimată sugestiv, cu claritate în strofa următoare: „- Dar cum ai vrea să
mă cobor? /Au nu-nțelegi, tu oare. /Cum că eu sunt nemuritor./Și tu ești muritoare?”. Fata însă nu poate accede
la lumea lui și nici nu-l poate înțelege : „Deși vorbești pe înțeles/ Eu nu te pot pricepe”. Așa că îi cere să devină
el muritor, să coboare în lumea ei. „Dar dacă vrei cu crezământ/ Să te-ndrăgesc pe tine,/ Tu te coboară pe
pământ,/ Fii muritor ca mine.”

1
Proiectul privind Învățământul Secundar (ROSE)
Schema de Granturi pentru Licee
Beneficiar: LICEUL TEHNOLOGIC HÂRLĂU
Titlulsubproiectului: PAŞI SPRE VIITOR
Acord de grant nr. 923/22.10.2020
Perioada de implementare: 22.10.2020 – 22.10.2022
Valoare totala grant alocat: 329728 lei
Puterea de sacrificiu a omului de geniu în numele împlinirii idealului absolut este ilustrată de
intensitatea sentimentului de iubire. Iubirea duce la renunțarea la nemurire. Luceafărul pleacă spre Demiurg
pentru a-i cere acestuia dezlegarea de nemurire. „S-a rupt din locul lui de sus/ Pierind mai multe zile.”
Tabloul al II-lea
Tabloul al II-lea se desfășoară în plan terestru, este idila dintre Cătălin și Cătălina, simbolizează frivolitatea
legăturii sentimentale dintre reprezentanții lumii inferioare. Avem aici o atmosferă familiară. Acum eroina nu
mai este prea frumoasa fată de împărat. Devine Cătălina, o fată ca oricare alta, având un nume comun. Acum
este predispusă relației cu un băiat oarecare. Cătălin este viclean copil de casă, un paj din prejma împărătesei,
băiat din flori dar îndrăzneț cu ochii. Urmărind-o pe Cătălina găsește momentul să-și încerce norocul, astfel este
inițiată relația dintre cei doi. Ideea compatibilității celor două lumi este ilustrată foarte sugestiv, într-un limbaj
popular: „Și guraliv și de nimic/ Te-ai potrivi cu mine…”. Superioritatea Luceafărului este constientizată de
Cătălina, prin exprimarea propriei neputințe de a pătrunde în lumea ideilor înalte a astrului: „În veci îl voi iubi și-
n veci / Va ramânea departe…”
Tabloul al III-lea
Tabloul al III-lea este dominat de planul universal-cosmic, întâlnim fascinația tipică romantismului pentru
cosmogonie, fiind o completare pentru antiteză cu tabloul în care se prezintă condiția omului simplu. Luceafărul
este Hyperion, iar fata este motivația călătoriei, simbolul iubirii ideale. Acest fragment liric începe cu un pastel
cosmic, în care natura este fascinantă, Eminescu lăsând scurte referiri la ideea filosofică a timpului și a spațiului
universal, trimițând totodată și la geneza Universului: „Porni luceafărul. Creșteau/ În cer a lui aripe,/Și căi de mii
de ani treceau/ În tot atâtea clipe. Călătoria lui Hyperion spre Demiurg reprezintă drumul cunoașterii, motivația
meditației pe care Eminescu o face asupra condiției omului de geniu în raport cu oamenii simpli, dar și cu idealul
spre care aspiră. Setea de cunoaștere a omului de geniu face ca Hyperion să meargă la Demiurg pentru a fi
dezlegat de nemurire pentru a descifra taina iubirii absolute, în numele căreia este gata de orice sacrificiu: „Reia-
mi al nemuririi nimb/Și focul din privire,/Și pentru toate dă-mi în schimb/O oră de iubire…”
Demiurgul îi refuză lui Hyperion dorința, prin exprimarea ideii că omul este muritor, nu-si poate
determina propriul destin și se bazează numai pe noroc, în antiteză cu omul de geniu, capabil de a împlini
idealuri înalte, care-l fac nemuritor, dar și neînțeles de societate: „Ei doar au stele cu noroc/ Și prigoniri de
soarte,/ Noi nu avem nici timp, nici loc,/Și nu cunoaștem moarte.” În cadrul acestei părți demiurgul reprezintă
absolutul. Refuzul demiurgului este imposibilitatea obiectiva de a mai cobora treptele de organizare a materiei
universal.
Tabloul al IV-lea
Tabloul al IV-lea Pune din nou față în față planul terestru și planul cosmic. Hyperion devenit din nou Luceafăr se
întoarce pe cer și își revarsă din nou razele asupra Pământului. În acest tablou avem un foarte frumos pastel
terestru care contrastează cu pastelul cosmic din partea a treia. Luceafărul descoperă pe cărările din crânguri sub
șiruri lungi de tei doi tineri îndrăgostiți care ședeau singuri. Moment în care se sugerează că iubirea are puterea
de a transfigura, cei doi fiind înnobilați, sunt prezentați ca două ființe angelice: „Miroase florile-argintii/ Și cad,
o dulce ploaie,/ Pe creștetele-a doi copii/ Cu plete lungi, bălaie.”
Fata îl vede și îl cheamă să-i lumineze norocul. Oamenii sunt ființe trecătoare. Ei au doar stele cu noroc
în timp ce Luceafărul nu cunoaște moarte. Luceafărul nu mai cade din înalt la chemarea fetei ci se retrage în
singurătatea lui. Răspunsul final al Luceafărului este constatarea obiectivă a diferențelor fundamentale între două
lumi antonimice: una trăind starea pură a contemplației, cealaltă starea instinctualității oarbe în cercul strâmt al
norocului, al șansei de a se împlini sau a neșansei.
Concluzie
În concluzie poemul „Luceafărul”, scris de Mihai Eminescu poate fi încadrat în romantism. Poemul fiind scris
prin utilizarea procedeului romantic antitetic, utilizând teme specifice acestuia. Condiția omului de geniu, tema
iubirii și a morții, tema călătorieI. Premisa de la care pornește poetul romantic este aceea că există două căi de
împlinire a omului. Astfel, prima este cea cunoașterii și ce-a de-a doua a iubirii. Amândouă având puterea să
investească omul cu trăiri nobile, făcându-i oameni mai buni în final.