Romantismul - M. Eminescu

Proiectul privind Învățământul Secundar (ROSE)
Schema de Granturi pentru Licee

Beneficiar: LICEUL TEORETIC ,,ION CREANGĂ,, TULCEA
Titlul subproiectului: ,, ÎMPREUNĂ PENTRU O ȘCOALĂ DE SUCCES,,
Acord de grant nr. 792/SGL/RII/02.10.2018
_______________________________________________________________

„Luceafărul”
M. Eminescu
Eminescu este cel mai mare reprezentant al romantismului românesc și ultimul mare poet
romantic european (în linie cronologică), integrat seriei de scriitori care au dat strălucire acestui curent:
V. Hugo, Byron, Shelley, Puskin, Lamartine.
„Luceafărul" este o capodoperă a creației românești și o sinteză a gândirii eminesciene. El apare
în Almanahul Societății Academice „România jună" din Viena, în aprilie 1883; în august 1883, este
publicat în revista "Convorbiri literare" și inclus, ulterior, în volumul antum „Poesii".
Poemul a fost creat intre anii 1880 si 1882,cunoscand cinci variante;cea definitiva numara 98 de
strofe si atinge perfectiunea formei si a fondului de idei. Principala sursă de inspirație o constituie
folclorul, Eminescu valorificând un basm popular românesc cules din Oltenia de germanul Richard
Kunisch și publicat la Berlin, în 1861. Acesta se intituleaza „Fata în grădina de aur" și se axează pe
prezentarea poveștii de iubire dintre o fiică de împărat și un zmeu; ea îi cere acestuia să devină muritor,
iar, în timp ce el mergea la Creator pentru a cere să-l dezlege de nemurire, fata fuge în lume cu un fiu de
împarat, Florin. Zmeul se răzbună, prăvălind o stâncă peste cea care l-a trădat. Eminescu versifică acest
basm, schimbă finalul („Fiti fericiți…/ Atât de fericiți cât viața toată/ Un chin s-aveți: de-a nu muri
deodată”) și accentuează problematica omului de geniu. Întruparea zmeului (geniul) pornește de la un
mit fundamental al spiritualității românesti, mitul Zburatorului (demon arhaic de factură malefică,
personaj care inoculează tinerelor fete primii fiori ai iubirii, dezlănțuie puternice pasiuni erotice).
O altă sursă importantă de inspirație o constituie filozofia; astfel, conceptia lui Arthur
Schopenhauer cu privire la antiteza dintre geniu și omul comun, filozofia greacă (cerul și pământul se
află la originea lumii, personajul mitologic Hyperion este fiul Cerului), filozofia indiană (sistemul
gândirii cosmogoniei își are originea în culegerea „Rig-Veda") sunt sintetizate și asimilate poetic.
Propria viata a poetului este ridicată la rangul de symbol, devenind izvor de inspirație.
„Luceafărul” este o meditatie romantică pe tema condiției geniului în lume- ,fiinta duală, prinsă
între viață și moarte, pasiune și renunțare, soartă și nemurire; este un poem al contrariilor ca semn al
universalității, sintetizând temele și motivele eminesciene dar și o alegorie pe tema geniului. Se poate
remarca interferența genurilor literare: epic-firul narativ, liric-proiecția lirică si filozofică, dramatic-
succesiunea de scene, dialogul, intensitatea trăirilor sufletești, ceea ce reprezintă o constantă a
romantismului
Tema este de natură filozofică asupra omului de geniu, o poveste de iubire cu simboluri,
metafore care încifrează idei filozofice, atitudini, sentimente, viziuni asupra existentei. De altfel,
problematica geniului este filonul care sustine poemul, iar însemnarea eminesciană găsită pe unul dintre
manuscrise lămurește concepția poetului asupra destinului fiintei superioare: "În descrierea unui voiaj în
tările române, germanul Kunisch povestește legenda Luceafărului. Aceasta e povestea, iar înțtelesul
alegoric ce i-am dat-o este că, dacă geniul nu cunoaște nici moarte și numele lui scapă de noaptea
uitării, pe de altă parte aici, pe pământ, nici e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de-a fi fericit.El
n-are moarte, dar n-are nici noroc. Mi s-a părut că soarta Luceafărului din poveste seamănă mult cu
soarta geniului pe pământ și i-am dat acest înțeles alegoric."
Titlul avertizează asupra naturii duale a geniului care participă la două ordini: cea divină și cea
umană, poetul operând cu cele doua mituri: Luceafărul este numele popular dat planetei Venus și altor
stele strălucitoare Luceafărul reprezintă un far al serii prielnic pământenilor și, în mitologia greacă, este
fiu al lui Uranus si al Geei, al cerului și al pământului, el se poate înălța și coborî.
Strada Comerţului nr.11 C, Tulcea, cod postal 820113
Telefon 0240/531376, fax 0240/532784 E-mail lic_i_creanga_tl@yahoo.ro
_______________________________________________________________
Criticul literar Tudor Vianu identifica, în acest poem alegoric, trei niveluri existențiale: om
comun, geniu, Demiurg, pe care le numește „măsti lirice" eminesciene (ipostaze ale eului liric).
Muritorul, capabil de o iubire superficială, este întruchipat de Cătălin; omul superior care aspiră spre
absolut în ceea ce priveste iubirea și cunoasterea este Hyperion („cel care merge deasupra"); Demiurgul
reprezinta perfecțiunea, absolutul, eternitatea.
Poemul are 392 de versuri grupate în 98 de catrene, dispuse în patru tablouri, și două planuri
(terestru, uman, teluric și celest, cosmic, universal); echilibrul este dat de alternanța între cer si pământ,
dubla valenta a eroului care pendulează între lumea spiritului și a pasiunilor.
Prima parte cuprinde strofele 1-43 și surprinde întâlnirea fetei de împărat cu Luceafărul. Planul
teluric se îmbină cu cel astral, tonul fiind unul solemn. Acest prim tablou debutează cu o formulă
specifică basmului: „A fost odată ca-n povești", care introduce cititorul în universul imaginației
eminesciene prin anafora ce susține muzicalitatea și cursivitatea ideii. Formula de incipit preia
formulele basmului avertizând cititorul asupra structurii narative și sursei de inspiratie. „Odată" este o
referință asupra timpului neprecizat, iar „ca niciodată" - începutul prezentării unei acțiuni care nu s-a
mai petrecut, care se remarca prin unicitate. Unică este și fata de împărat, caracterizată prin superlativul
absolut de factură populară „preafrumoasă"; ea este „una la părinți", „mândră-n toate cele", comparabilă
cu Fecioara și luna, ceea ce denotă singularitatea ei în plan terestru. Aspiratia fetei depăsește sfera
umanului, căci ea se îndrăgostește de o stea (reprezentantul lumii cosmice, al eternului aflat în antiteză
cu perisabilul). Iubirea ființei muritoare are o latură comună și derivă din obisnuință: „Îl vede azi, îl
vede mâni,/ Astfel dorința-i gata".
Cadrul de desfășurare a poveștii de iubire este unul romantic, îmbinând elemente cosmice și
terestre: steaua apare „sara", luminând „negrul castel" în care se afla fata. Cei doi îndrăgostiți aparțin
unor lumi diferite. Luceafărul, care înglobează rațiunea deplină („recile-i scântei") și iubirea absolută
(„o mreajă de văpaie") i se poate revela fetei doar în vis - motiv romantic, care face posibilă vraja,
incantația magică, facilitează întâlnirea celor doi reprezentanți din lumi diferite, modalitatea singurei
comunicări posibile de sus în jos, între două lumi altfel închise, punte unică a unei legături imposibile)
și prin oglindă, într-o dublă reflectare. Precum Zburătorul din literatura populară, el o urmează pe fata în
odaie, provocându-i primii fiori ai iubirii.
Ea îi adresează prima chemare, izvorâtă din dorința de iubire, de împlinire sufletească, „Oftând
din greu suspină". Invocarea Luceafărului „Cobori în jos, luceafăr blând/ Alunecând pe-o rază,/
Pătrunde-n casa și în gând/ Și viața-mi luminează" conține o dorință puternică de a-l apropia pe acesta
de spațiul ei familiar „casa" si spiritual „gând". Dragostea fetei poate reprezenta dorința omului comun
de a-și depăși condiția limitată de muritor. Dragostea lui sugerează aspirația spre concret, dar în sensul
cunoașterii, spre o altă formă , a materiei universale.
Luceafărul se întrupează, mai întâi, din cer și mare (rotația cercurilor concentrice repetă nașterea
universului, cercul fiind simbol al perfecțiunii începuturilor); pare un înger",„un tânăr voievod/ Cu păr
de aur moale" (ipostază angelică, atributele îngerilor eminescieni, pecetea geniului), ca o sinteză a două
lumi diferite: „Un mort frumos cu ochii vii." Exprimarea lui este sobră, rece, gravă: „Din sfera mea,
venii cu greu/ Ca să-ți urmez chemarea" și totuși încărcată de afecțiune, numind-o pe fată „odorul meu
nespus" și îndemnând-o să părăsească lumea muritoare, în schimbul unui univers vast pe care ea să-l
stăpânească „palate de mărgean", lumea infinită a oceanului. Refuzul fetei este categoric: „Dară pe calea
ce-ai deschis/ N-oi merge niciodată" și izvorăște din conștientizarea incompatibilității dintre planuri:
„Căci eu sunt vie ,tu ești mort,/ Și ochiul tău mă-ngheață", aici recunoscându-se refuzul neantului,
spaima de nemurire care, pentru om, înseamnă moarte.

_______________________________________________________________
Ce-a de-a doua chemare adresată de fată, identică structural cu prima, determină o nouă
întrupare a Luceafărului, total diferită de cea dintâi - ipotaza demonica, purtând pecetea demonilor
răzvrătiți de tip romantic; el apare ca „un demon", născut din soare și noapte; deși „vine trist și gânditor/
Și palid e la față", ochii săi „mari și minunați" sunt comparați cu „două patimi fără saț/ Si pline
de-ntuneric", ceea ce simbolizează speranța vie în statornicia iubirii, dar și dezamăgirea produsă de
primul refuz al fetei. Deși suferința datorată neîmplinirii sentimentului este resimtiță organic de fată
(„Mă dor de crudul tău amor/ A pieptului meu coarde"), ea îl refuză și de această dată, cerându-i
sacrificiul suprem în numele iubirii: „Fii muritor ca mine". Cele două ipostaze sugerează capacitatea
geniului de a-și da alt chip, mai concret, păstrându-și însă unitatea contrariilor din care este întrupat.
Iubirea Luceafărului depășește sfera comunului și, de aceea, în numele ei, acceptă condiția inferioară de
muritor: „Da, mă voi naște din păcat,/ Primind o altă lege,/ Cu vecinicia sunt legat,/ Ci voi să mă
dezlege”. Dorinta Luceafărului sugerează dorința de cunoaștere, aspirație fundamentală a eroului
eminescian; dorul de luceferi reprezintă astfel atracția materiei pentru spirit, iar setea de iubire a
luceafărului - atracția spiritului față de materie.
Partea a doua, ce cuprinde strofele 44-64, redau întâlnirea și idila dintre Cătălin și Cătălina,
planul este cel teluric, tonul ironic, poemul având aspecte de elegie. Acest tablou second prezintă planul
terestru prin structuri narative dialogate; fata de împărat își pierde caracterul de unicitate, devenind
Cătălina. Ea este, de data aceasta, atrasă de iubirea comună, specifică muritorilor, întruchipată de
Cătălin, „viclean copil de casă", „băiat din flori și de pripas/ Dar îndrăzneț cu ochii". Portretul său se
află în antiteză cu acela al Luceafărului, construindu-se într-un limbaj popular, familiar. Deși fata
păstrează aspirația către planul superior „O, de luceafărul din cer/ M-a prins un dor de moarte", Cătălina
constientizează că omul nu poate atinge eternitatea decât părăsind lumea vie, se lasă ispitită de vorbele
pajului care îi arată „din bob in bob amorul". Dacă Luceafărul îi oferea posibilitatea de a depăși condiția
umană, prin eternizarea sentimentului iubirii, Cătălin trăiește sub semnul norocului și îi propune
împlinirea sufletească imediată, bazată pe compatibilitatea dintre ei: „Hai ș-om fugi în lume". Îi prezintă
fetei ritualul iubirii iîntr-un registru tipic popular, ca pe un joc, iubirea fiind văzută sub aspect ludic, ca o
magie erotică, o manifestare persuasivă tipică umanului. Ea realizează că dorul de Luceafăr a rămas
doar la stadiul de nostalgie specific umană și că o iubire în planul terestru îi poate aduce măcar fericirea
de o clipă. Cătălin, „guraliv și de nimic", este soluția de compromis, care înlătură drama
incompatibilității.
Propunerea lui de a fugi în lume rezolvă atât neconcordanța de statut social dintre cei doi: fată
de împărat, „băiat din flori", cât și aspirația ei mult prea înaltă, oferindu-i posibilitatea împlinirii
sufletești într-o sferă limitată, supusă legilor sorții neiertătoare. Înlocuirea limbajului solemn cu tonul
ironic are ca scop evidențierea condiției umane caracterizate prin efemeritate, precaritate.
Poemul continua, în tabloul al treilea, cu o descriere unică în literatura universală: prezentarea
spațiului infinit al macrocosmosului, unde se poate pătrunde doar cu puterea gândului, locul în care
timpul este măsurat în viteza luminii (ca în poezia „La steaua"). Călătoria spre centrul universului
întreprinsă de Luceafar strălucește prin siguranța și concretețea imaginilor unui spațiu greu
reprezentabil.
Luceafărul întreprinde o călătorie către începuturile lumii pentru a adresa rugămintea sa
Creatorului suprem, Demiurgului, și anume schimbarea ordinii cosmice prin dezlegarea sa de nemurire.
Zborul stă sub semnul dublului, al categoriilor de timp și spatiu cărora li se subordonează echivalența
dintre macro si microtimp, explicând astfel rapiditatea mișcării; verbele la imperfect redau continuitatea
- în timp ce pe pământ se derulează mii de ani lumină, echivalența în spatiu universal o reprezinta ,,tot
atâtea clipe”; existența omului este insignifiantă în raport cu cea universală. Pastelul spațiului infinit este

_______________________________________________________________
redat în limbaj metaforic: „Un cer de stele dedesubt,/ Deasupra-i cer de stele",„a chaosului vai",„Vedea
ca-n ziua cea dentâi,/Cum izvorau lumine". Timpul măsurat după rotația astrelor se identifică
macrotimpului: „Si căi de mii de an treceau/ În tot atâtea clipe". Zborul său este redat printr-o metaforă
de factură populară: „El zboară, gând purtat de dor,/ Pân'piere totul, totul." (datorita vitezei cu care se
deplasează, Luceafărul devine infinit și iese din temporalitate).
Luceafărul ajunge într-un spațiu primordial, necunoscut muritorilor, care constituie însăși esența
nașterii universului: „Căci unde-ajunge nu-i hotar,/ Nici ochi spre a cunoaște,/ Și vremea-ncearcă în
zadar/ Din goluri a se naște". Versurile imaginează spectacolul creației, ziua cea dintâi, momentul
suprem al genezelor. Negațiile și lexemele din câmpul semantic al lipsei validează dominantele acestei
geografii mitice: absența spațiului, a timpului, lipsa oricărui subiect cunoscător legat de ordinea realului-
ochiul. „Setea" care-l soarbe, „adâncul" prefațează confruntarea cu deținătorul adevărului suprem,
Demiurgul. Strofele construiesc intervenția Luceafărului într-o structură din nou dramatizată și unde
acesta are o singură manifestare verbală, deoarece Demiurgul, atoateștiutor, intuiește posibilele
intervenții ale acestuia și îi dă răspunsul cuvenit, fără ca el să le mai enunțe. Substantivele în
vocative ,,Părinte”, ,,Doamne’’ traduc adâncul respect față de creator și-l desemnează pe Demiurg ca
esență imuabilă, absolutul, ideea de materie universala organizată superior ,,izvor de vieți/ si dătător de
moarte”. Luceafărul îi cere dezlegarea „de greul negrei vecinicii", de nemurire, în schimbul căreia își
dorește „o altă soarte": „Reia-mi al nemuririi nimb/ Și focul din privire,/ Și pentru toate dă-mi în
schimb/ O oră de iubire...". Cerința lui este cel mai mare sacrificiu care poate fi făcut în numele iubirii:
renunțarea la viața vesnică, la unicitate, la o condiție privilegiată pentru iubirea de pe pământ, care
durează doar o clipă datorită caracterului perisabil al ființei umane. Moartea este numita metaforic „Sete
de repaos", iar Luceafărul își asumă dispariția sa pentru totdeauna în numele iubirii.
„Părintele" lumii îl numște Hyperion, „cel care merge deasupra", dezvăluindu-i natura
superioară, trezindu-l din adânca uitare, din iluzia în care a căzut, reamintindu-i natura superioară. El
nu-i poate îndeplini rugămintea pentru că dispariția Luceafărului de pe bolta cerească înseamnă
schimbarea ordinii cosmice, revenirea la haosul primordial, moartea universului. Demiurgul nu poate
interveni asupra propriei sale creații, doarece ar însemna o autonulare. El s-a născut odată cu lumea și
acest fapt nu se poate modifica. Dincolo de țesătura alegorică a acestei părți, intuim că geniul este
„condamnat" la nemurire, pe altarul căreia sacrifică fericirea și iubirea.
Pentru a motiva refuzul de a-i îndeplini rugămintea, Demiurgul reliefează caracterul perisabil al
ființei umane: „Dar piară oamenii cu toți,/ S-ar naște iarăși oameni". Ei „durează-n vânt/ Deșerte
idealuri", „au stele cu noroc" (sunt guvernați de soarta implacabilă), pe când geniul, ființa superioară, nu
este condiționată de niciun fel de limitare: „Noi nu avem nici timp, nici loc,/ Și nu cunoaștem moarte".
Idealurile oamenilor sunt efemere, sunt construite pe materialitate, moartea este datul esențial al
umanului. Creatorul suprem îl reinițiază pe Hyperion, propunându-i acceptarea condiției sale
privilegiate. El îi poate oferi orice: ratiunea supremă, statutul de stăpân al universului terestru, calitatea
de conducător, tot ceea ce se află în concordanță cu superioritatea Luceafărului. Ultimul argument al
Demiurgului este și cel mai puternic, accentuând superficialitatea lumii terestre: „Și pentru cine vrei să
mori?/ Întoarce-te, te-ndreaptă/ Spre-acel pământ rătăcitor/ Și vezi ce te așteaptă".
Ultima parte revine simetric la prezentarea planurilor terestru și cosmic. Îndemnul Demiurgului
este pentru o conștientizare directă a conditiei ingrate căreia ar vrea să se integreze Hyperion. Lecția de
reinițiere l-a oprit de la cădere, reproiectându-l în solitudinea condiției sale: ,,În locul lui menit din cer/
Hyperion se-ntoarse/ Și, ca și-n ziua cea de ieri/ Lumina și-o revarsă”. În timp ce Luceafărul a întreprins
o călătorie de mii de ani lumină, pe pământ nu s-a derulat decât o zi, în care s-au schimbat multe. În
finalul tabloului se recuperează vocea lirică-narativă printr-un pastel teluric, un cadru erotic și romantic

_______________________________________________________________
specific eminescian: peisajul romantic („sara-n asfintit”,„rasare luna") este animat de prezența a doi
tineri izolați în mijlocul naturii ocrotitoare („Sub șirul lung de mândri tei/ Ședeau doi tineri singuri").
Povestea de dragoste dintre Cătălin și Cătălina este plină de farmec, ei trăind clipa fericirii și
liniștii sufletești, umbrită doar de caracterul ei perisabil: „Căci ești iubirea mea dentâi/ Și visul meu din
urmă". Gesturile tandre, vorbele dulci, izolarea într-un decor mirific par a proiecta momentul magic de
iubire în eternitate; florile de tei îi acoper sugerând parcă o comunitate a lor de dincolo de moarte. Fata,
„îmbătată de amor”, adresează o ultimă chemare Luceafărului, izvorâtă din dorința de ocrotire și de a-și
asigura fericirea prin protecția unei stele cu noroc: legătura pe care omul o mai păstrează cu divinitatea;
invocația nu se mai petrece în vis și este schimbată față de primele două. Ea îi cere să pătrundă „în
codru și în gând” pentru ca astfel să-i „lumineze” destinul, „norocul".Cele două lumi trăiesc existențe
diferite, separate, marcate de secretul lor, amintirea unei iubiri imposibile.
Răspunsul Luceafărului dezvăluie conștientizarea superiorității sale și apartenenței la o lume
superioară prin cunoaștere rece, filozofică a adevărului, a imposibilității de a se împlini prin iubire. Cea
care, la început, era numită „odor nespus” și în numele căreia era dispus să facă sacrificiul suprem,
devine „chip de lut”,ceea ce sugerează apartenența ei la o sfera inferioară, comună. Ultima strofă este
construita pe baza antitezei geniu-muritor: „Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece,-/ Ci eu
în lumea mea mă simt/ Nemuritor si rece". Existența umană stă sub semnul „norocului” de-o clipă,
geniul, deși își asumă atributele eternității, a răcelii astrale, este condamnat la singurătate. Atitudinea
superioară, detașată derivă tocmai din dramatismul acester condamnări.
Aceasta veritabilă confesiune de credință a scriitorului ne arată clar că opțiunea sa este pentru
romantism: geniul, singuratatea, visul, meditația nocturnă, somnul, extazul, melancolia, natura și iubirea
(visul dragostei, natura – cadru fizic, fundal pentru reveria romantică, paradis pentru idile, personaj
mitic, realitate metafizica, femeia-înger, femeia-demon), trecutul (ruinele), viața ca vis, poezia și
condiția poetului, revolta împotriva condțtiei umane, miraculosul, interesul pentru mituri și basme,
supratema operei - timpul ; cosmicul cu toate elementele: infinitul, cerul, soarele, luna, stelele, luceferii,
zborul intergalactic, muzica sferelor, haosul, geneza, extincția.
Titu Maiorescu despre Mihai Eminescu

_______________________________________________________________
,,Cu totul dosebit in felul sau, om al timpului modern, deocamdata blazat in cuget, iubitor de
antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate [...], dar in fine poet, poet in toata puterea
cuvantului este Mihai Eminescu.”
,,Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cat se poate omeneste prevedea, literatura
poetica romana va incepe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui si forma limbii nationale, care si-a
gasit in poetul Eminescu cea mai frumoasa infaptuire pana astazi, va fi punctul de plecare pentru toata
dezvoltarea viitoare a vesmantului cugetarii romanesti. “

“Eminescu, din punct de vedere al egoismului cel mai nepasator om ce si-l poate inchipui
cineva, precum nu putea fi atins de un simtamant prea intensiv al fericirii, nu putea fi nici expus la o
prea mare nefericire.Seninatatea abstracta, iaca nota lui caracteristica in melancolie, ca si in veselie.”



Romantismul - M. Eminescu

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Romantismul - M. Eminescu

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Proiectul privind Învățământul Secundar (ROSE)

Schema de Granturi pentru Licee

Strada Comerţului nr.11 C, Tulcea, cod postal 820113

Strada Comerţului nr.11 C, Tulcea, cod postal 820113

Strada Comerţului nr.11 C, Tulcea, cod postal 820113

Titu Maiorescu despre Mihai Eminescu

Strada Comerţului nr.11 C, Tulcea, cod postal 820113

Strada Comerţului nr.11 C, Tulcea, cod postal 820113

S-ar putea să vă placă și