 Colța Alexandra – Elena

 Specializarea: LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ – LITERATURĂ COMPARATĂ

Paralelă între Ion Luca Caragiale și Gustave Flaubert

În ceea ce-l privește pe scriitorul Ion Luca Caragiale, deși numele său este
asociat cu dezvoltarea dramaturgiei românești, fiind considerat un adevărat
,,Moliere al nostru”, ,,cel mai mare creator de viață din întreaga noastră literatură”1,
clasic prin capacitatea de a construi caractere, prin limpezimea expresiei și a
stilului, Caragiale se înscrie în direcțiile realismului, alături de Gustave Flaubert.

Până la un punct, se poate spune că există o anumită asemănare între

gândirea lui Ion Luca Caragiale și Gustave Flaubert, întrucât ambii fac trimitere,
cu dezamăgire, la starea mediocră a unei epoci burgheze plină de banalitate , la
rutina și lenea spirituală a burghezului, la diversele ideologii lipsite de orice intuiție
autentică a realității. Toate acestea au generat în conștiința lui Flaubert inspirația
pentru scrierile sale, iar în conștiința lui Caragiale, pe fundalul altui cadru social-
istoric, o similară inspirație.

În cazul ambilor scriitori, Flaubert și Caragiale, scrierile surprind un act de

autoapărare în fața invaziei diverselor ,,ideologii” sau tendințe estetice moderne
deoarece pentru ei talentul de a scrie este sinonim cu realismul. Asocierea
Caragiale-Flaubert întâlnita la scriitorii si criticii români este un punct de plecare
pentru modelarea unei noi lecturi a operei fiecăruia dintre cei doi autori în parte.

Caragiale, acest „mare realist al veacului său, cu deschideri către Orient și

Occident”, fixat adânc în țesătura de curente, de motive, si de procedee ale întregii
literaturi europene, era un scriitor dintre cei mai corecți , un mare artist al verbului.

1
Garabet, Ibrăileanu, Spiritul critic în cultura românească, Editura ,,Viața românească”,
Iași, 1909.
 Citindu-l și recitindu-l, observăm inevitabil că actul creației literare era
dublat la el de reflecția necontenită asupra mijloacelor. Realismul tipic este forma

lui artistică. Estetica lui coincide însă cu aceea a clasicismului numai pe porțiuni
mărginite, căci în lucrarea de reliefare a tipicului, el nu simplifică imaginea
omului, până nu reține din ea decât singurele ei trăsături general-umane, așa cum
fac clasicii. Pe primul plan al creației sale stă omul social și numai într-un plan mai
adânc, susținându-l pe acela, apare caracterul general-omenesc.

Cât despre Flaubert, el a izbutit să cristalizeze o nouă formulă a realismului

critic, cucerindu-şi astfel un loc de frunte printre marii scriitori ai lumii. El are
meritul de a fi descifrat sensul evoluţiei fenomenului literar şi de a-l fi exprimat
teoretic,ilustrându-l totodată prin operele sale artistice. De asemenea a deschis
orizonturi noi realismului critic, făcându-l să profite de pe urma experienţei
romantice atât în privinţa culorilor şi formei naturii exterioare, cât şi în aceea a
pătrunderii în adâncimile sufletului omenesc.

Marea şi originala lui inovaţie este o metodă de reprezentare obiectivă a

realului, în stare să garanteze reducerea la minimum a erorilor de natură afectivă.
Doctrina lui estetică este aceea a impersonalităţii în artă, expusă pe larg în unele
capitole din prima versiune a Educației sentimentale2

Există între Ion Luca Caragiale și Gustave Flaubert o asemănare. În primul

rând, o asemănare de ordinul artei: amândoi au avut un singur ideal și o singură
credință – perfecțiunea formală a textului, o perfecțiune situată dincolo de
curentele literare. Survin însă și alte coincidențe neașteptate.

Amândoi și-au comentat propria opera mai subtil și mai exact decât oricare
critic contemporan; au făcut-o însă fără a exagera, fără a da lecții. O modestie în a
vorbi despre propria operă i-a îndepărtat de disputele teoretice și de polemici. Asta
nu însemnă însă că fiecare dintre ei nu au avut un sistem propriu, de perfectă
coerență, fără fisuri și mai ales de mare eficacitate; amândoi au fost obsedați de
chestiunile artei, dar au încercat să le rezolve în mod strict personal. Modalitatea
lor de intervenție s-a limitat la forma unor glose marginale, ocazionale, și la o
întinsă corespondență, tipică pentru doi scriitori realiști.

2
Gustave, Flaubert, Educație sentimentală, Editura Porus, București, 1991.
 Chiar și la capitolul neașteptat al relației lor cu teatru există o anumită
asemănare între Flaubert și Caragiale, deși ea se oprește la jumătatea drumului.

Amândoi au avut pasiunea scenei, care însă la Flaubert a luat o formă tragicomică:
acest maestru al prozei a murit convins că marea sa vocație fusese teatrul. Energia
cheltuită de Flaubert pentru a-și reprezenta și susține modestele scrieri dramatice a
depășit cu mult pe cea cheltuită pentru opera în proză. Zbucium zadarnic! Piesele
lui de teatru nu prea au avut succes, iar eșecul ca dramaturg l-a afectat adânc pe
scriitor.

Spre deosebire de Flaubert, Caragiale, dramaturg de vocație, cel mai

important din toată literatura noastră, nu s-a înșelat consacrându-se teatrului.
Respinge teatrul romantic, pe care-l consideră lacrimogen și retoric, fiind, în
schimb, un apărător al realismului și clasicismului. Preocupat de ființa umană atât
la nivel individual, cât și la nivel colectiv, social, scriitorul se definește în primul
rând prin opera sa comică, văzută ca o ,,mare secțiune tăiată în corpul societății
române”3 . Lumea comediilor propune tipuri ale societății prin care satirizează
viciile realității. În O noapte furtunoasă, personajul Jupân Dumitrache este un mic
burghez în plină ascensiune socială, care caută calea de a-și consolida statutul de
om al societății. Citind zilnic ziarul liberal și extaziindu-se în fața frazelor
demagogice din care nu înțelege, practic, nimic, eroul ajunge la concluzia că este
un exponent la ,,poporului suveran” și că trebuie să se remarce în viața socială cu
orice preț. Sloganul său este ,,onoarea de familist”, în numele căreia ține discursuri
și-și construiește o aură ridicolă de demnitate și moralitate, fără a avea timp să
observe că soția sa îl înșela chiar sub ochii lui cu Chiriac, omul său de încredere.
Incult, naiv, analfabet și ignorant, Jupân Dumitrache este o caricatură a
burghezului îmbogățit.

În Conu Leonida față cu Reacțiunea, comicul este în primul rând de situație.

Leonida este un pensionar care trăiește modest, citind în fiecare zi presa și
interpretând într-o manieră personală știrile și articolele. El este atât de încântat de
sine, de condiția sa intelectuală, încât nu-și dă seama de propria condiție, ridicolă
și grotească, în ipostaza de ,,tribun” al luptei împotriva ,,reacțiunii” în papuci,
cămașă de noapte și scufie pe cap.
3
Pompiliu Constantinescu, Figuri literare, Editura Vremea , București, 1938.
 D-ale carnavalului este o enormă farsă în care fiecare îl înșeală pe celălalt și
personajele se caută confuze, vrând să obțină răspunsuri la propriile întrebări
,,amoroase”. Burghezii de mahala încearcă să imite, în limbaj și comportament

,,lumea bună”, rezultând scene comice, hilare chiar, create prin nepotrivirea
evidentă dintre aparență și esență.

Caragiale oferă, prin întreaga sa operă, o imagine complexă asupra societății

românești din secolul al XIX-lea, iar Gustave Flaubert asupra societății franceze pe
care o considera ,,dezgustătoare, iritantă, corupătoare și brutalizantă”, astfel
exceptând romanul Doamna Bovary, la a cărui apariție autoritățile i-au intentat un
proces, acuzându-i imoralitatea, Flaubert a mai scris un roman istoric Salammbo, o
frescă a vechii Cartagine din vremea lui Hamilcar, Educație sentimentală, unde
portretizează, asemenea lui Caragiale, burghezia pariziană din timpul revoluției de
la 1848. Personajele lui Flaubert aparțin unui mediu social și istoric determinat,
acestea trăiesc imposibilitatea de a adera la real și de a face o alegere rezonabilă.
Capacitatea lor de a se concepe altfel decât sunt în realitate, eșecul inevitabil care
le este rezervat, constituie, ca și la Caragiale semnele unei lumi pe care personajele
nu o cunosc cu adevărat, ci doar și-o imaginează sau și-o doresc să fie într-un
anumit fel.

Doamna Bovary este povestea tristă a unei individualități, dublată de o

prezentare magistrală a micii burghezii de provincie. Emma Bovary este o victimă
a societății obtuze în care trăiește, dar și a propriei mediocrități. Incapabilă să
sesizeze diferența dintre iluzie și realitate, ea dorește să ducă viața strălucită,
descrisă în romanele citite, dar pe care orizontul limitat din Yonville nu i-o poate
oferi. Această atitudine a omului mediocru față de viață a fost denumită bovarism4
fiind definită prin facultatea de a-ți imagina o anumită viață, prin dorința de a
evada din zona inconfortabilă a propriei sale condiții și de a-și crea o personalitate
idealizată. Același bovarism caracterizează pe Frederic Moreau din Educație
sentimentală, și cu accente caricaturale, pe Bouvard și Pecuchet. La Flaubert,
personajele burgheze caută să trăiască asemeni aristocratului, în timpul lui
Caragiale mahalagiul umbla sa devina mare agricultor si deputat. Se dovedește în
acest fel ca personajele caragialiene suferă de bovarism.

4
bovarísm ( fr bovarysme)- Tendință prezentă la unele persoane care, nemulțumite de realitatea
propriei lor condiții, își făuresc o personalitate fictivă, corespunzătoare aspirațiilor lor.
 În ceea ce privește opera lui Ion Luca Caragiale, dar și cea a lui Gustave
Flaubert, ambele aparțin curentului literar realism, deoarece reprezintă adevărata
realitate în timp ce autorul este obiectiv în raport cu faptele prezentate. Personajele
tipice în împrejurări obișnuite de viață, preocuparea autorului față de sfera
economică și socială, lipsa de idealizare a personajelor, cât și a circumstanțelor în
care ele evoluează, atitudinea critică față de om și societate fac ca operele celor doi
mari autori să fie reprezentative pentru acest curent literar. Din literatura realista
dispar întâmplările si personajele excepționale, scriitorii îndreptându-și observația
către viața socială și prezentând omul în strânsă legătura cu aceasta, ca un produs
al mediului în care trăiește și cu care se află într-o relație de interdependență.

Deși Caragiale a scris doar nouă piese, el este cel mai bun dramaturg român
prin faptul că a reflectat cel mai bine realitățile, limbajul și comportamentul
românilor. Opera sa a influențat și pe alți dramaturgi, cum ar fi Eugen Ionesco.

Pasiunea scriitorului pentru viaţa oraşului a lăsat multor critici impresia că el

ar fi un tip gregar, vulgar, fără instrucţie, ironic şi incult. Un prim moment de
contestare vine de la un critic cunoscut, Eugen Lovinescu, care consideră că opera
lui Caragiale este perisabilă în timp: ,,Eroii lui Caragiale sunt reprezentativi, dar
numai pentru o epocă mărginită; ei sunt tipici, în închegarea lor intră ceva şi din
sufletul omenesc din toate vremile, dar intră totodată şi prea multe lucruri legate de
nişte împrejurări restrânse, ce tind să dispară cu desăvârşire”.

Operele sale, în special comediile sunt exemple excelente ale realismului

critic românesc. Tipurile de comic sunt prezente în situaţia tipică a momentelor
dramatice sau viu colorate de către scriitor prin intermediul personajelor sale
(acţiunea lor este adeseori stupidă, fără coerenţă), prin limbaj. În comediile sale se
ascunde satiră dar şi tristeţe sub învelișul râsului şi sarcasmului. În aparenţă,
personajele lui Caragiale par a fi cinstite, corecte, amabile, dar în realitate ele sunt
cu totul altfel: corupte, parvenite,. Caţavencu, Zoe, Dandanache, Trahanache,
Pristanda sunt surprinşi în diverse ipostaze, dar nu şi în adevărata lor înfăţişare, ei
vorbesc sau cel puţin încearcă să vorbească folosind pronumele de politeţe,
împrumuturi din limba engleză și franceză, ca să pară intelectuali. Tipurile de
comic întâlnite în opera lui Caragiale sunt cele cunoscute la nivelul literaturii
universale: comicul de caracter, comicul de limbaj, ticurile verbale, contradicţia în
termeni, comicul numelor (al personajelor), comicul de moravuri.
 Atât opera lui Ion Luca Caragiale, cât și opera lui Gustave Flaubert reflectă
o epocă, comportamentul ei și artistul care o traversează. Caragiale este scriitorul
perioadei istorice pe care o oglindește și o judecă prin intermediul ironiei. Ironia
din operele lui Gustave Flaubert se dorește a fi dedusă de către cititor , se lasă
interpretată, iar la Ion Luca Caragiale ironia constituie principala coordonată a
umorului caragialian, folosind-o în scopul scoaterii în evidență a defectelor umane.

Lumea lui Caragiale nu este deloc una divizată, împărțită în tabere, categorii. Au,
toți, aceleași deprinderi, aceleași interese, aceleași preocupări, alcătuiesc un
univers profund solitar.

Mircea Iorgulescu adaugă: „Lumea lui Caragiale privită în ansamblu, pare să

fie mai degrabă dincolo de istorie, este una post-istorică, aici orice evoluție s-a
încheiat, de unde izbitorul său aspect rezidual de conglomerație haotică. Există o
barbarie pre-istorică, așa-zicând naturală, ce precede devenirea istorică,
conținându-i însă în germene posibilitățile, dar există o barbarie finală, o barbarie
la care se ajunge în urma unei evoluții devastatoare, o barbarie ce rezultă dintr-un
proces de surpare și degradare. O lume sălbatică nu este totuna cu o lume
sălbăticită. Inocența lumii lui Caragiale este de aceea o pseudo-inocență, fiind în
același timp simulată și reală. Conștiința păcătuirii este într-adevăr absentă în
această lume, dar nu pentru că în spațiul ei nu se face distincție între bine și rău, ci
pentru că toată această lume păcătuiește. Candoarea nu mai este aici sinonimă cu
nevinovăția, este consecința abolirii ideii de nevinovăție prin identificarea ei
permanentă cu vinovăția”5. Lumea lui Caragiale se prezintă ca un bâlci supus
metaforelor, înfrumusețat, protejat, luat în râs, în cele din urmă săgetat cu ipocrizii
sublime. La capătul tuturor confruntărilor, personajele lui Caragiale se descoperă
asemănătoare, de nu chiar identice, niciodată însă diferite.

În concluzie, operele cel doi scriitor definesc epoca în care sunt scrise,
scoțând în evidență caractere umane, probleme sociale și totodată se deschide
drumul către o nouă literatură, una cu înclinații spre viața specific națională, iar
personajele acestei literaturi aparțin ,,claselor de jos”, oamenilor simpli ce vor să
pară ceea ce nu sunt, sau care își doresc un mod de viață pe care nu și-l permit.
Atât scriitorul român Ion Luca Caragiale, cât și francezul Gustave Flaubert sunt

. Iorgulescu Mircea. Marea trăcăneală, Eseu despre lumea lui Caragiale. București: Editura
5

Fundației Culturale Române, 1994, pag 63.

preocupați în mod deosebit de modalitatea în care este prezentat universul creat de
ei apelând la tehnica detaliului și la analiza psihologică a personajelor. Analiza
psihologică a personajelor se poate observa mai detaliat în nuvelele lui
I.l.Caragiale, prin temele reflectate, ce subliniază reacțiile omenești în diferite
momente ale vieții sociale; în O făclie de Paște tema reflectă atitudinea societății
asupra lui Leiba Zibal, iar în Năpasta nebunia și suferința unei femei ce își dorește
să facă dreptate în ceea ce privește moartea soțului. Atât Leiba, cât și Dragomir
cad pradă gândurilor și conștiinței ducând la spasme, agitație, neliniște. Aceste
situații se regăsesc și în opera lui Gustave Flaubert, când Emma Bovary este
nemulțumită de viața pe care o duce, iar gândul că ar putea rămâne fără o situație
materială modestă o împing spre sinucidere.

Operele celor doi mari scriitori realiști ne invită să observăm mofturile

epocii în care sunt scrise, dar și limitele condiției umane; personajele se ascund sub
o imagine pe care chiar ele și-o însușesc, trăind după iluzii și dorințe imposibile.
Caragiale este atent la categoriile sociale ce le prezintă, distinge clar limbajul
personajelor, surprinde interesele acestora și conflictele în cadrul vieții sociale.

BIBLIOGRAFIE:
1. Caragiale, I.L., Opere, I Proza Literară, Bucureşti, Editura Fundaţiei
Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă - Univers Enciclopedic, 2000.
2. Călinescu, George, Istoria Literaturii Române, Editura Litera Internațional,
2001.
3. Cioculescu, Şerban, Viaţa lui I.L.Caragiale, Bucureşti, Editura Pentru
Literatură, 1969.
4. Flaubert, Gustave, Doamna Bovary, București, Editura Corint, 2018.
5. Flaubert, Gustave, Educație sentimentală, București, Editura Corint, 2018.
6. Henri, Zalis, Gustave Flaubert, București, Editura Albatros, 1979.
7. Ibrăileanu, G., Studii literare, Iaşi, Editura Junimea, 1986
8. Tomuș, Mircea, Opera lui I.L.Caragiale, Vol. I, București, Editura Minerva,
1977.
9. Studii despre opera lui I.L.Caragiale, ediţie îngrijită, prefaţă şi bibliografie
de Ion Roman, Bucureşti, Editura Albatros, 1975.