CURS 4, an III

Ion D. Sârbu şi romanul antitotalitarist

Ion D. Sârbu (28.06.1919, Petrila – 17.09.1989, Craiova), prozator, dramarturg,

eseist, se numără printre fondatorii Cercului Literar de la Sibiu.

A urmat Facultatea de Litere şi Filosofie a Univ. ,,Regele Ferdinand” din Cluj, mutată
la Sibiu după Diktat (1940-1945). Din 1946, devine asitentul lui Liviu Rusu la Catedra de
Estetică, apoi conferenţiar. Este exclus din învăţământ în 1949. A fost deţinut politic (1957-
1963), după ce debutase editorial cu nuvela Concert (1956).

Revine în literatură cu Povestiri petrilene, inspirate din orizontul mitologic şi social al

minei, şi cu ,,romanul pentru copii şi părinţi” De ce plânge mama? (1973).

În perioada în care este secretar literar la Teatrul Naţional din Craiova scrie drame şi
comedii reunite în volumele târzii Arca Bunei Speranţe (1982) şi Bieţii comedianţi (1985).

Proza scurtă din Şoarecele B şi alte povestiri (1983), prin satira necruţătoare, umorul
de tip filozofic şi ironia condusă spre limita pamfletului, aticipează timpul romanului.

În ultimii ani de viaţă eleborează romanele antitotalitariste Adio, Europa! Şi Lupul şi

Catedrala, care vor determina recunoaşterea valorii prouatorului în postumitate. Scrie, în
acelaşi timp, un jurnal intim, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal (publicat în 1991, 19993) li
mii de scrisori către prieteni, unele recuperate editorial după 1989, în volumele: Traversarea
cortinei (1994), Scrisori către bunul Dumnezeu (1998), Iarna bolnavă de cancer (1998) ş.a.

Romanul antitotalitarist Adio, Europa! (1992, vol. I; 1993, vol. II)

În ultimii ani de viaţă, Ion D. Sârbu lucrează efectiv la ,,opera postumă”, în propria
definiţie amar-ironică. În privinţa titlului, a oscilat între variantele ,,Candid în Isarlâk”
(trimitere la titlul lui Voltaire), ,,Ciocoii noi şi vechi” (trimitere la titlul lui N. Filimon) sau
,,La condition roumaine” (modelul André Malraux), pentru ca în final strigătul disperat şi
sfâşietor al izolării de Europa să se impună ca titlu. Semnul exclamării, cu rol stilistic,
accentuează această disperare.

Romanul Adio, Europa! este, printre altele, un roman cu cheie, în ale cărui personaje
de un comic grotesc s-ar putea recunoaşte activişti, funcţionari sau scriitori locali care au
existat cu adevărat.

De asemenea, romanul este o distopie/ contrautopie/ antiutopie/ utopie neagră,

deoarece construieşte varianta coşmarescă a societăţii ideale, delimitează o lume
,,îndemonită”, guvernată de frică, prostie, lichelism, fals şi toate celelalte manifestări ale
maleficului.
 În plus, Adio, Europa! este roman politic în esenţa sa, prin necontenitul discurs
antitotalitarist, dar şi roman social.

Acţiunea romanului este plasată în deceniul al optulea, în plină dictatură ceauşistă,

caracterizată – cu expresia naratorului – prin ,,hipernaţionalismul oficial al sultanului şi al
haremului său de eunuci”, prin îndepărtarea treptată de categoriile civic-morale ale Europei şi
transplantul asiatic. Se conturează astfel o lume terorizată, frustrată până şi de gustul vieţii din
cauza aplicării unui program ,,ştiinţific”cu caracter coercitiv: ,,şedinţele, învăţământul politic,
anchetele, cozile, cartela etc.”. Cel puţin persoana dictatorului se află permanent sub tirul
nimicitor al scriitorului satiric: ,,Suleimanul nostru e cel mai magnific profet şi gânditor al
tuturoro timpurilor”, ;,Suleiman: Magnificul, Genialul, Infailibilul. Erou între eroi! Cel mai
iubit fiu al poporului”.

Analizând această ,,turcire” a României, Nicolae Oprea arată că ,,ideologia” romanului

poate pleca de la o premisă falsă, dar schema epică este bine gândită. ,,Turciada” satirică a
romancierului vizează, de fapt, nu ,,turcirea” ca atare, ci asimilarea forţată a unor modele
străine impuse de doctrina comunistă, provenind din spaţiul euroasiatic. Ceea ce identifica
scriitorul în România ca absurd şi dezumanizant aparţine comunismului, nu balcanismului.
România ,,turcită” a lui Ion D. Sârbu nu seamănă aproape deloc cu Turcia din aceeaşi
perioadă, în schimb seamănă foarte mult cu China şi Cuba, cu Uniunea Sovietică şi cu
Germania de Est.

Denumirea Isarlâkului în care se petrece acţiunea provine din egalizarea comunismului

cu feudalismul. ,,Isarlâkul luminilor celui mai luminat” desemnează, în realitate, un spaţiu
antiistoric, cufundat în bezna medievală. Este un loc uitat de Dumnezeu şi de lumea
occidentală, situat în afara categoriilor de dreptate şi libertate ale Europei civilizate.

,,Turciada satirică”: Craiova apare în roman cu numele de Isarlâk şi este capitala unui
paşalâk, Alutania (Oltenia), dintr-o ţară condusă de Înalta Poartă, dependentă, la rândul ei, de
Sublima Poartă din Răsărit. Pseudonimul romanesc al lui N. Ceauşescu este ,,magnificul
sultan”, iar poliţia secretă se numeşte agie. Demnitarii comunişti sunt ,,porecliţi” de autor
capugii, serdari, viziri, başviziri, beglerbei etc. În sfârşit, moravurile au parte şi ele de o
descriere în terminologie balcanică de specialitate: superiorilor li se aduc peşcheşuri, în faţa
lor se fac salamalecuri.

O întâmplare banală declanţează o uriaţă agitaţie politico-poliţienească în Isarlâk: un

fost profesor de filozofie, Desideriu Candid, izbuneşte în râs în faţa avizierului din centrul
oraşului descoperind că, în titlul unei conferinţe programate să aibă loc la Universitatea
Populară, numele scriitorului german Karl May a fost ,,ortografiat” Karl Marx. Iniţial se crede
că profesorul a îndrăznit să râdă de Karl Marx. Apoi, după ce el explică de ce anume a râs (de
eroarea de trabnscriere, nu de Karl Marx), se caută vinovatul pentru greşeala făcută. O
întreagă comunitate este răvăşită ca de un cutremur de ecourile unui râs inocent, arătându-se
nefirescul sistemului comunist, lipsa lui de priză la realitate.

Modificarea numelui lui Karl May de pe afiş a fost făcută de însuşi prim-secretarul
judeţului, ,,marele Ilderim”, din hipercorectitudine politică, şi aprobată de sfătuitorul său, mai-
marele peste cultură, Caftangiu, din servilism. Lui Ilderim îi vine greu acum să-şi recunoască
eroarea, astfel îmcât lasă un timp ca ancheta să-l aibă în vedere exclusiv pe Candid. Dar, în
scurtă vreme, responsabiluol cu ideologia, Tutilă Doi, Naşul profesorului şi al soţiei lui,
Olimpia, se pune în mişcare pentru a-şi salva finul. La randul lui, caftangiu, susţinut de şeful
agiei, Osmanescu, încearcă să folosească prilejul pentru a-l distruge pe vechiul rival, Tutilă
Doi, ceea ce se dovedeşte a fi imposibil, întrucât acesta are un frate, Tutilă Unu, foarte bine
plasat la Înalta Poartă, unde se află în graţiile sultanului însuşi.

Animaţia care cuprinde întreaga protipendadă comunisto-balcanică ia o turnură

burlescă şi funambulescă, în care recunoaştem lecţia învăţată de scriitor de la I. L. Caragiale
(de care, paradoxal, se delimitează adesea), cel din Dʼale carnavalului, dar şi ceva din
posibila influenţă exercitată asupra lui de Maestrul şi Margareta, de M. Bulgakov. Urmăriri
nocturne, încăierări, internări, la ospiciu, totul sugerează o dezlănţuire fanatică şi este în mod
deliberat neverosimil, pentru a sugera absurditatea unui stil de viaţă.

Personajul principal şi, în acelaşi timp, personajul-narator al romanului, fostul profesor

de filozofie, inspector cu ortografia la Vinalcool în momentul declanşării scandalului,
Desideriu Candid, este un alter ego al scriitorului (cel care apărea şi în jurnal). El comentează
neobosit tot ceea ce i se întâmplă, încercând să-şi păstreze luciditatea şi bunul-simţ, dar
nereuşind decât să devină şi mai suspect, până la a-i scoate din minţi pe cei din jur, cu
excepţia ,,Xantipei” lui, Olimpia, împreună cu care analizează fiecare întâmplare.

În Candid Desiderius – denumit astfel după modelul lui Voltaire din Candide şi
Optimismul, sugerând însă şi modelul autobiografic – Ion D. Sârbu a creat unul dintre cele
mai originale personaje din proza românească, într-o oarecare măsură comparabil cu Victor
Petrini din Cel mai iubit dintre pământeni, al lui Marin Preda, sau cu Danyel Raynail din Al
doilea mesager de Bujor Nedelcovici. El este o fire contemplativă, un cărturar ghinionist şi
filozof idealist sau, cum se autodefineşte, ,,un suberou” bântuit de singurătate şi melancolie,
copleşit de ghinioanele istorice, ,,omul care-şi trăieşte viaţa în paranteză”, eternul suplinitor
ontologic.

Apar în scenă şi alte personaje: poetul propagandist Omar Caimac, care, din
oportunism, şi-a schimbat numele la un momendat în Omar Omarovici Kaimakov; Sommer,
evreul înţelept (şi el prezent în jurnalul scriitorului); Winter, fost student al lui Candid,
însărcinat de poliţia secretă să-l urmărească pe acesta, în schimbul promisiunii că va fi lăsat să
se expatrieze; baciul Vasile, simbol al purităţii morale şi al inteligenţei nepervertite, proprii
omului simplu, de la ţară (mai exact, de la munte, întrucât I. D. Sârbu consideră că în satele de
câmpie totul este corupt).

Spre deosebire de carnavalul lui I. L. Caragiale, ,,carnavalul” lui I. D. Sârbu sfârşeşte

tragic: Olimpia moare sub roţile unui camion, probabil fiindcă ştia prea multe despre culisele
vieţii politice din Isarlâk. Această sublimare a unei mascarade în crimă seamănă cu viziunea
pe care Lucian Pintilie o va avea chiar asupra comediei Dʼale carnavalului, în ecranizarea cu
totlul De ce trag clopotele, Mitică?.
 Cu o formulă epică greu de prins într-o definiţie, Adio, Europa! poate fi considerat, cu
egală, îndreptăţire, roman: alegoric, pamflet filozofic, politic, parabolic, parodic, eseu, jurnal,
cronică, frescă socială.