PROZA

ÎN PERIOADA POSTBELICĂ
 În perioada postbelică s-au produs
numeroase schimbări în cultura română,
în ierarhizarea valorilor şi a aprecierilor pentru
anumite producţii literare, desprinzându-se câteva
perioade specifice:
 I. Perioada realismului socialist, supranumită „Obsedantul
deceniu", se desfăşoară între anii 1947/8-1960 şi se defineşte printr-o
ideologie partinică autoritară, care modifică fundamental universul
prozei româneşti. Scriitorii sunt obligaţi să reflecte în opere tezele
marxist-leniniste, formarea omului nou, luând ca model dictatura
stalinistă.
Literatura acestei epoci este în evident regres faţă de cea interbelică,
fiind aservită concepţiei comuniste din Răsărit. Cenzura de partid
transformă lupta de clasă în conflict literar, se promovează numai
clasa muncitoare supusă unui fals progres şi se incriminează
burghezia şi chiaburii prin confiscarea bunurilor, deschizându-se larg
porţile închisorilor politice.
Se face o proză de acomodare la schimbările epocii, o
impunere ideologică şi politică (tezele marxist-leniniste) în
toate compartimentele vieţii,
e epoca a „declarativismului" în literatură, direcţionată spre
realismul socialist (Al. Sahia ş.a.),
o proză aliniată unor scheme tematice şi ideologice, fără
detaşare valorică din punct de vedere estetic.

Romanul e dominant în „obsedantul deceniu”. Se

reiau, în condiţiile restructurărilor societăţii
româneşti pe toate planurile, temele tradiţionale
fundamentale: problema ţărănească,
intelectualul, istoria, prezentul.
 Prozatorii au învăţat că prezentul trebuia evitat, întrucât
nu putea fi descris până la capăt în lumina absolută a
adevărului.
Prezentul aparţinea ideologiei şi fusese confiscat integral
de aparatul de propagandă, ca argument. Dar concesia făcută
de cenzură le-a sugerat că se pot ocupa de trecut sau de
oricare alt subiect care nu implică probleme acute de
interpretare partinică imediată şi că sunt ”liberi”,doar
aplecaţi asupra societăţii burgheze sau a istoriei îndepărtate ,
să practice un realism nemilos.
 Personajul pozitiv şi omagiat este exclusiv muncitorul,
singurul deţinător al adevărului şi al valorilor vitale.
Mulţi scriitori afirmaţi în perioada interbelică şi consacraţi definitiv în
istoria literaturii sunt nevoiţi să recurgă la compromisuri ruşinoase
pentru a subzista, riscând să fie interziși ori arestați pentru atitudine
împotriva poporului.
 De pildă, romanul lui Mihail Sadoveanu „Mitrea Cocor",
apărut în 1949 şi inclus în programa şcolară de atunci, este
reprezentativ pentru realismul socialist prin tema conflictului
dintre ţăranii săraci şi boierul Cristea Trei-Nasuri, în satul Malu
Surpat. Orfanul umilit Mitrea este alfabetizat de către fierarul
comunist Florea Costea, care-l învaţă să recite „Internaţionala".
Cele două personaje pozitive, ţăranul şi muncitorul, sunt
reprezentanţii clasei oprimate de către moşierii haini şi lacomi,
împotriva cărora se îndreaptă revolta şi ura celor doi. După ce
Mitrea Cocor ajunge în Uniunea Sovietică şi intră în contact
direct cu binefacerile comunismului, aplică în România reforma
agrară după modelul răsăritean, împărţind pământurile care
aparţineau moşierilor, ţăranilor din Malu Surpat.
 Un scriitor care a
introdus în literatura română
concepte estetice novatoare în
perioada interbelică, romancierul
Camil Petrescu, reuşeşte să se
strecoare în vremurile tulburi ale
„obsedantului deceniu" prin
scrierea romanului istoric în trei
volume despre personalitatea lui
Nicolae Bălcescu, dar "plăteşte" şi
el preţul apariţiei operei, prin
aceea că protagonistul este
construit ca un precursor al
comunismului.
 Stalin a fost subiectul
unor imnuri de slavă în
perioada anilor ’50:
A mai fost cântat
Lenin, dar mai puţin.

După 1958, Gheorghe

Gheorghiu-Dej (stalinist)
devine primul conducător
comunist român subiect al
unor poezii, în care i se
prezintă adeseori biografia.
 Marii poeţi interbelici au dispărut din viaţa
literară, fiindu-le interzis să publice, deoarece
erau acuzaţi de IDEALISM BURGHEZ.

Tudor Arghezi
Nu a fost publicat până în
1955. A fost publicat din
nou după ce a scris un
volum despre răscoala
ţarănească din 1907.
Lucian Blaga

A fost dat afară din

învăţământ, din
Academia Română.
 Vasile
Voiculescu
A fost condamnat politic şi
de-abia postum i s-a
publicat volumul
„Ultimele sonete închipuite
ale lui Shakespeare în
traducere imaginară de V.
Voiculescu” .
Ion Barbu, George Bacovia şi Ion Pillat
dispar din viaţa literară, reintrând ulterior
foarte greu în atenţia publicului.
Eugen Lovinescu

Biblioteca lui Eugen Lovinescu a fost

confiscată și cărțile au fost arse într-o casă
conspirativă a Securității Statului din centrul
Bucureștiului.

A fost critic și istoric literar, teoretician al

literaturii și sociolog al culturii, memorialist,
dramaturg, romancier și nuvelist român, cel
mai de seamă critic după Titu Maiorescu.
.
Este autorul teoriei Sincronismului și al
Mutației valorilor estetice.
 Cei mai mulți disidenți care au ales să nu
emigreze, ori care nu au reușit să se exileze în străinatate,
au trăit terorizați, urmăriți îndeaproape de agenții
regimului, fie în „arest la domiciliu” fie în „domiciliu
forțat”, unii au ales calea retragerii in sihăstria unor
mănăstiri îndepărtate. Cea mai mare parte a operei lor a
fost publicată după Revoluția din 1989.
Printre cele mai notabile nume de filosofi au fost Constantin
Noica, Petre Țuțea și Nicolae Steinhardt.
 Moartea lui Stalin în 1953 relaxează,
întrucâtva, monitorizarea acerbă asupra
literaturii, dar ea continuă să fie aservită
ideologiei comuniste.
Cu toate acestea, apar în această perioadă şi
câteva romane importante cu o epică şi tipologie
a personajelor înscrise în valoare artistică:
Bietul Ioanide (1953) de George Călinescu
actualizează mitul folcloric al meşterului Manole, pentru a analiza
(

condiţia creatorului de excepţie);

Scrinul negru (1960) - o continuare la Bietul Ioanide, cu motivul
central - creaţia ca mod de existenţă);
Volumul I din "Moromeţii" lui Marin Preda (1955)-
moment de referință în literatura postbelică.
Romanul-ciclu Cronica de familie (1957) de Petru Dumitriu.

La care îi adăugăm pe Eugen Barbu cu Groapa (1957) și pe Radu

Tudoran cu Toate pânzele sus (1954).

Prin aceste romane remarcabile se înregistrează saltul calitativ al

prozei româneşti.
 Bietul Ioanide a deschis drumul pentru romanul
citadin şi cel topologic,
Moromeţii, pentru bogata proză dedicată lumii
satului şi ignorantei complexităţi sufleteşti a ţăranului,
Groapa, pentru prozele pitoreşti, de mediu exotic,
Toate pânzele sus!, pentru romanele de aventuri şi
pentru cele înrudite (picareşti, fantastice şi de
anticipaţie),
Cronică de familie, pentru romanul tipologic,
istoric şi de mediu.
(Eugen Negrici,
Literatura română sub comunism)
 Evoluţia prozei
româneşti după cel de al Doilea
Război Mondial se poate
caracteriza prin varietatea
tematică şi artistică a nuvelei şi
a romanului.
Criticul Eugen Simion ordonează
după criteriul compoziţiei
romanul românesc postbelic,
identificând o diversitate de
formule narative, în studiul
Scriitori români de azi:
 ♦Proza poetică: Geo Bogza, Zaharia Stancu;
♦Realismul psihologic: Marin Preda
*Proza de analiză: Nicolae Breban, Augustin Buzura;
* Romanul eseistic sau Eseul românesc mitic: Alexandru Ivasiuc, Paul
Georgescu;
*Romanul pitoresc şi baroc: Eugen Barbu;
♦Romanul mitic şi realismul artistic: Fănuş Neagu, Ştefan Bănulescu,
D.R.Popescu;
*Proza fantastică: Romulus Vulpescu;
*Metaromanul: Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu, Costache
Olăreanu;
*Textualismul: Mircea Cărtărescu, Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun,
Ioan Groşan etc.
Romanul-parabolă: Eugen Barbu (Principele), Sorin Titel (Lunga călătorie
a prizonierului), Ştefan Bănulescu (Cartea Milionarului)
 Nouă poate fi considerată formula aşa-zisului „roman
politic”, despre care se poate discuta dacă este sau nu un tip
special sau a fost definit astfel doar pentru tematica abordată,
subordonată unor împrejurări istorice anume.

Nouă este şi formula artistică a prozei generaţiei optzeciste

în care romanul devine ecoul unor înscenări livreşti, ocazionate
de banalul existenţei.
Romanul postbelic s-a putut dezvolta mai ales pentru că scriitorii
au fost atraşi de tabloul social, de percepţia condiţiei umane, de
relaţia individului cu istoria, construind personaje cazuale,
introspectate psihologic şi regăsite în banalitatea vieţii.
Tehnici moderne: înflorirea stilistică a romanului: eseul
analitic romanesc (Marin Preda - Intrusul, Risipitorii, Cel mai iubit
dintre pământeni); fără intrigă, fără eroi, personajul - o fiinţă difuză
(Al. Ivasiuc - Vestibul, Cunoaştere de noapte); tehnica
contrapunctului din muzica preclasică (D. R. Popescu - Vânătoarea
regală); simboluri, metafore obsedante (Al. Ivasiuc - Interval,
Vestibul, Păsările, Apa, Cunoaştere de noapte); folosirea naraţiunii
impersonale (tehnică cinematografică - Ştefan Bănulescu);
pluralismul vocilor narative (Sorin Titel - Femeie, iată Fiul Tău);
personajul narator (naratori) - martor, mediator între cititor şi
universul fictiv al operei; tehnica basoreliefului, a discursivităţii
tehnice, a frazării lirice, a joncţiunii şi a disjunţiei etc.
Tipuri și titluri de roman în perioada postbelică
a) Romanul realist-psihologic:
– Moromeţii (Marin Preda)
– Groapa (Eugen Barbu)
– Bietul Ioanide (George Călinescu)
b) Romanul cu elemente eseistice sau eseul românesc:
– Moromeţii Vol II (Marin Preda)
c) Romanul psihologic:
– Animale bolnave (Nicolae Breban)
– Absenţii (Augustin Buzura)
– Îngerul a strigat(Fănuş Neagu)
– În absenţa stăpânilor (Nicolae Breban)
d) Romanul „obsedantului deceniu” sau romanul politic
– Cel mai iubit dintre pământeni (Marin Preda)
– Galeria cu viaţă sălbatică (Constantin Ţoiu)
– Feţele tăcerii (Augustin Buzura)
e) Proza modernă. Romanele „optzeciştilor”
– Zmeură de câmpie (Mircea Nedelciu)
– O sută de ani de zile la porţile Orientului (Ioan Groşan)
 II. După „obsedantul deceniu”,
perioada anilor ‘60-70 face posibilă o schimbare
evidentă în calitatea literaturii atât din punct de
vedere al conţinutului, cât şi al expresivităţii
artistice şi se subscrie neomodernismului.

Notabile rămân romanele cu temă politică:

„Orgolii" de Augustin Buzura (1977) şi
„Cel mai iubit dintre pământeni" de Marin Preda
(1980).
 III. Perioada anilor '80 este reprezentantă de
Mircea Nedelciu, Mircea Cărtărescu, Simona Popescu,
Ştefan Agopian, Alexandru Muşina ș.a.
Scriitorii generaţiei '80 aparţin postmodernismului şi sunt
conştienţi că în literatură se spusese aproape tot şi că ei nu
mai au cum să surprindă cititorii cu noutăţi, de aceea se
întorc cu ironie la creaţiile anterioare din care preiau
fragmente de text devenite celebre, pe care le introduc în
propriile texte.
Acest gen de proză se defineşte prin conceptele:
metatextualitate, intertextualitate, textualism.
 În perioada postbelică, destinul romanului
românesc a fost influenţat de puternicele schimbări
ideologice, mai întâi prin faptul că prozatorii "au învăţat că
prezentul trebuia evitat" întrucât acesta aparţinea doctrinei
comuniste, iar literatura fusese confiscată "integral de
aparatul de propagandă". George Călinescu "a deschis
pârtie pentru romanul citadin" prin "Bietul Ioanide" şi
Marin Preda cu un roman dedicat "lumii satului şi
ignoratei complexităţi sufleteşti a ţăranului". (Eugen
Negrici, "Literatura română subcomunism").
 IV. Evoluţia prozei traversează tematici şi formule artistice
dintre cele mai variate, ajungând ca după 1990 să se caracterizeze
printr-o explozie literară, explicabilă, de altfel, după cenzura
comunistă. Experimentele livreşti despre condiţia literaturii s-au
manifestat prin constituirea unor grupări estetice, mai mult sau mai
puţin formale, cum ar fi "Şcoala de la Târgovişte" sau "Optzeciştii",
perioadă în care se remarcă valoric mulţi scriitori, între care:
Mircea Nedelciu, Ioan Groşan şi Mircea Cărtărescu.

https://www.observatorcultural.ro/articol/proza-romaneasca-dupa-
1990-o-introducere/
 Proza scurtă
Intrată în penumbră în perioada interbelică, perioadă în
care se fundamentează masiv, ca specie literară, romanul,
nuvela va prolifera, decantându-se valoric, mai ales după
deceniul al şaselea. Tematic, nuvela este mai ales rurală. Mai
întâi se va simţi influenţa lui Mihail Sadoveanu, apoi, după anul
1966, se adaugă cea exercitată de proza fantastică a lui Vasile
Voiculescu (apărută postum, în 1964) asupra noilor condeie.
Scriitori ca Ştefan Bănulescu, Sorin Titel, Fănuş Neagu,
D. R. Popescu încep să înţeleagă "mişcările seismice ale
miticului, ale magicului, lecţia singurătăţilor, a pitorescului, a
peisajului interior" (Cornel Ungureanu, Proza românească de
azi).
Asistăm la creşterea reflexivităţii etico-sociale, a voinţei
de adevăr şi dreptate, aflată sub semnul lucidităţii. Accentul se
va îndrepta spre individ şi analiza existenţialistă - în scrierile lui
D. R. Popescu, Augustin Buzura ş. a.
 Deschiderea prozei spre tragic - satul aflat sub semnul
morţii; puteri oculte, semne criptice, atmosfere incerte învăluie
existenţele, îndeosebi la D. R. Popescu, scriitor cu o acută
„sensibilitate a tragicului" (N. Balotă, Universul prozei),
creator al unei proze de atmosferă, poetică şi simbolică (Duios
Anastasia trecea, Vânătoarea regală ş.a).
Reprezentarea omului cu substratul psihic de adâncime
(Sorin Titel, D. R. Popescu, Augustin Buzura).

Generaţia anilor '80 ocupă un loc distinct în proza

contemporană prin scrierile lui Mircea Nedelciu, Sorin Preda,
Ioan Lăcustă, George Cușnarencu, Nicolae Iliescu, Alexandru
Vlad).