Modele epice in romanul interbelic

Cuprinse:

1-Perioada interbelica
 Caracteristicile perioadei interbelice în literatura română
o A. Despre tradiționalism
o Principii tradiționaliste
o B. Despre modernism
o Principii moderniste
o C. Despre curentele avangardiste
 Scriitori reprezentanți 
o Poeți
o Prozatori
o Dramaturgi
o Critici literari/Ideologi/Mentori

2-Un model de creație obiectivă

3-Romanele modernității: ,,Ultima noapte de
dragoste , întâia noapte de război"; ,,Nuntă în
cer"
4-Personajele în romanul obiectiv și în cel
subiectiv
5-Concluzii
6-Dictionar
7-Bibliografie
   
1-Perioada interbelică a favorizat dezvoltarea
romanului. Acest cadru stimulator a provocat,
firesc, și polemici. De pildă, E. Lovinescu
întrebuința formula „creația obiectivă" pentru
a defini emanciparea romanului și eliberarea
lui de lirism, ceea ce pentru critic însemna o
caracteristică a modernității. Dar tot E.
Lovinescu înțelegea emanciparea ca fiind
exprimată și prin prezența în roman a
mediului urban care substituia lumea rurală,
sau a personajului-intelectual care înlocuia
țăranul sadovenian. De fapt, lirismul de care
vorbea Lovinescu se raporta la ceea ce astăzi
numim instanțe narative, adică la realitatea
unui narator-auctorial care îşi făcea simțită
prezența intervenind (uneori artificial) în
destinele personajelor. Alți termeni folosiți în
discuție au fost romanul de creație și romanul
de analiză, formule întrebuințate de G.
Ibrăileanu în stu- diul Creație și analiză din
1926. In termenii de azi, ele ar putea co-
respunde romanului obiectiv, respectiv,
romanului subiectiv. În esență, discuțiile au
opus pe cei care considerau că romanul
tradițional (obiectiv) trebuia să-și continue
drumul până când formula va fi epuizată,
celor care cereau modernizarea rapidă a
romanului românesc. Această ultimă direcție
se înscria pe linia analizei psihologice și a
organizării subiective, a inspirației din lumea
urbană și a prezenței intelectualului capabil
de a trăi dileme morale. Interesant este că
ambele formule au coexistat în epocă, iar în
unele cazuri (Concert din muzică de Bach de
Hortensia Papadat-Bengescu), pe fondul
observației sociale și psihologice, specifică
romanului obiectiv, s-a grefat o perspectivă
narativă subiectivizată prin prezența unor
personaje cu rol de a observa și a reflecta
asupra realității.

Caracteristicile perioadei interbelice în literatura română

Perioada interbelică a literaturii române (1918-1939) a fost una

extrem de bogată în creații literare, operele publicate atunci fiind încă
de actualitate și studiate de elevi la școală.
Ceea ce diferențiază perioada interbelică în literatura română de restul
grupărilor culturale este faptul că în această perioadă au reușit să coexiste și
să „înflorească” două curente literare de orientări
opuse: modernismul și tradiționalismul românesc.

A. Despre tradiționalism

Reprezentanții curentului tradiționalist au mizat pe valorificarea

tradițiilor românești și pe conservarea valorilor. Aceștia au decis să se
îndepărteze de orice influențe moderne.

Unul dintre cei mai importanți îndrumători ai scriitorilor tradiționaliști a

fost Nichifor Crainic, director al revistei „Gândirea” din Cluj.

Principii tradiționaliste

 crearea operelor literare bazate pe tradiții românești;

 un loc important în creațiile scriitorilor tradiționaliști le-au ocupat și
ritualurile străvechi, miturile și valorile românești;
 idealizarea istoriei și a valorilor specifice lumii satului românesc;
 sublinierea rolului ortodoxiei, al credinței și al lui Dumnezeu;
 curentele literare promovate intens de către tradiționaliști au fost:
gândirismul, sămănătorismul și poporanismul;
 apărarea valorilor naționale în fața „spiritului internaționalist”;
 promovarea autohtonismului;
 accentuarea dimensiunii spirituale a sufletului țărănesc;
 promovarea folclorului și a istoriei.

B. Despre modernism

La fel cum Nechifor Crainic a fost ideologul tradiționalismului, Eugen

Lovinescu a jucat rolul de mentor al scriitorilor moderniști, operele
acestora apărând în revista „Sburătorul” din București.

Principii moderniste

 cultura românească trebuia să se alinieze/sincronizeze cu cea

occidentală, mult mai bogată și apreciată;
 este promovată proza obiectivă;
 scriitorii tineri sunt încurajați și susținuți;
  Lovinescu menționează chiar un „spirit al veacului”/saeculum, un
spirit sacru, căruia trebuia să i se închine și viața culturală
românească;
 rolul tradiției, al miturilor și al ritualurilor străvechi este minimalizat
sau chiar ignorat în totalitate;
 literatura se orientează spre intelectualism (afirmarea personajului
intelectual) și mediul citadin (al orașului);
 modernizarea literaturii române și îndepărtarea de „spiritul
provincial”;
 promovarea procedeelor literare precum analiza psihologică sau
fluxul conștiinței;
 interes orientat înspre autenticitate și credibilitate.

C. Despre curentele avangardiste

Acestea erau situate la limita dintre modernism și tradiționalism.

Dadaismul, suprarealismul, constructivismul și integralismul au „înflorit” în
România datorită unor scriitori precum: Tristan Tzara, Ion Vinea, Ilarie
Voronca etc.

Scriitori reprezentanți 

m = modernism

t = tradiționalism
Poeți

 George Bacovia (m) - Lacustra, Plumb, Sonet,  Amurg

violet, Amurg de iarnă,  Nervi de primăvară, Nervi de toamnă, Tablou
de iarnă, Decor, Ecou de romanță, Nocturna, Rar, Când singur, În
fericire, Gri, Moină

Despre George Bacovia s-a spus inițial că e un poet simbolist, dar criticii au remarcat ulterior
că își depășește epoca, aparținând poeziei române moderne. Dacă în primul său
volum, Plumb, publicat în 1916, imediat după ce carnagiul din Primul Război Mondial se
dezlănțuise, influența poeziei simboliste era foarte vizibilă, abia din volumele următoare,
în Scântei galbene sau Comedii în fond, Bacovia descoperă rețeta poeziei moderne, apropiată
de proza poetică. Criticii interbelici au văzut în Bacovia un neosimbolist (George Călinescu)
sau "o bisericuță dintr-un lemn" (E. Lovinescu), un poet cu o materie poetică insuficientă. Abia
după cel de-al Doilea Război Mondial, poezia sa este afiliată curentelor de gândire mai noi,
fiind pusă în paralel cu teatrul absurdului (M. Petroveanu), cu anumite curente
ale modernismului poetic, cu suprarealismul, dicteul automat, imagismul sau
chiar expresionismul dar și cu școli filozofice cum ar fi existențialismul (Ion Caraion) etc.
  Lucian Blaga (m) — Dați-mi un trup, voi munților, Eu nu strivesc
corola de minuni a lumii, Izvorul nopții, Meșterul
Manole, Gorunul, Amurg de toamnă, Lumina,  Paradis în
destrămare, Strigăt în pustie,  Zamolxe, Către cititori, Mi-aștept
amurgul, Scoica, Stelelor etc.

În operele sale filosofice a fost în mare parte influențat de Friedrich Nietzsche și Oswald

Spengler și a glorificat natura și misticismul național. Filosofia sa este originală,
îmbinând panteismul și ortodoxia. A utilizat elemente ale expresionismului, atât în lucrările
sale filosofice cât și în poemele și piesele de teatru. În Encyclopedia Britannica,
articolul Romanian literature. The 20th century. Between the wars menționează: „Poet și eseist,
Lucian Blaga a încercat să dea un fundament filosofic pentru descrierea caracteristicilor
naționale românești, în parte determinate de condițiile geografice.”
  Ion Barbu (m) — Joc secund, Oul dogmatic, Riga Crypto și lapona
Enigel, Din ceas, dedus,  După melci, Isarlâk

Ion Barbu  a fost un poet și matematician român. Ca matematician este cunoscut sub
numele Dan Barbilian. Dan Barbilian era fiul judecătorului Constantin Barbillian (care
și-a latinizat numele de familie inițial „Barbu”) și al Smarandei, născută Șoiculescu.
A fost unul dintre cei mai importanți poeți români interbelici, reprezentant al
modernismului literar românesc, fiind, de asemenea participant la avangarda artistică
românească, dar și un afiliat al gândirismului.

În anul 1919, Dan Barbilian începe colaborarea cu revista literară

„Sburătorul”, unde adoptă, la sfatul lui Eugen Lovinescu, pseudonimul „Ion
Barbu”. Începând cu anii liceului, între Barbu și viitorul critic literar Tudor
Vianu se leagă o prietenie ce avea să se distingă drept una dintre cele mai
lungi și frumoase prietenii literare.

În studiul din 1935, „Introducere în poezia lui Ion Barbu”, Tudor Vianu
clasifică opera lui Ion Barbu în trei etape: parnasiană, baladică-orientală și
ermetică. Prima etapă este cea a versurilor publicate între 1919 - 1920 în
revista „Sburătorul”: „Lava”, „Copacul”, „Munții”. În ciuda numelui acordat
acestei etape creatoare barbiene, lirica acestuia din faza de debut depășește
parnasianismul, întrunind caracteristici ale poeziei pure dublate de
elemente romantice. Poeziile aparțin unui univers tematic divers, întrucât
Barbu descrie peisaje mineralizate, forme ale geologicului și ale florei, evocă
zeități mitologice sau surprinde procese de conștiință.

Etapa baladică-orientală indică orientarea spiritului poetului spre concretul

lumii („După melci”, „Riga Crypto și lapona Enigel”). Operele acestei
perioade au un caracter narativ, întrucât ele prezintă adevărate povești.
Poeziile acestei etape evocă o lume pitorească, de inspirație autohtonă sau
balcanică.

Ultima etapă, cea ermetică, își trage numele din faptul că se definește drept
o perioadă de „încifrare a semnificațiilor”. În timpul trecerii de la etapa
anterioară la cea ermetică a existat un moment de tranziție („Oul dogmatic”,
„Ritmuri pentru nunțile necesare” sau „Uvedenrode”, în care se păstrează
încă legătura cu etapa anterioară prin pasajele descriptive și prin cele
narative, care fac poezia mai ușor de înțeles și descifrat). Poeziile
menționate se află în strânsă legătură cu ideea nunții, înțeleasă ca
pătrundere în miracolul creației universale.
Fenomenul artistic barbian s-a născut ca urmare a fuzionării poeziei cu
matematica. Din acest motiv, poezia lui este vizibil deosebită de cea a lui
Arghezi și Blaga, cu precădere din pricina caracterului ei ermetic. Ion Barbu
s-a stins din viață în data de 11 august 1961, la București.

Aforisme
 Operele matematice robesc și încântă tocmai ca operele pasiunii și imaginației
 Desenul corupe raționamentul
 În redactare nu are atâta preț poleirea frazelor, cât organizarea ideilor
  Tudor Arghezi m) — Creion, Flori de mucigai, Testament, Psalmul
6, Adam și Eva, Tare sunt singur, Doamne, și
pieziș, Fătălăul, Porunca, Morgenstimmung, Cuvânt, Epigraf, Inscripț
ie pe un portret

Tudor Arghezi  a fost un scriitor român, cunoscut pentru contribuția sa la dezvoltarea liricii

românești sub influența baudelairianismului. Opera sa poetică, de o originalitate exemplară,
reprezintă o altă vârstă marcantă a literaturii române. A scris, între
altele, teatru, proză (notabile fiind romanele Cimitirul Buna Vestire și Ochii Maicii
Domnului), pamflete, precum și literatură pentru copii. A fost printre autorii cei mai contestați
din întreaga literatură română. Pseudonimul Arghezi provine, explică însuși scriitorul,
din Argesis - vechiul nume al Argeșului. Ovid S. Crohmălniceanu propunea în studiul
consacrat operei poetului din Istoria literaturii române între cele două războaie mondiale o
altă explicație, pseudonimul ar proveni din unirea numelor a doi celebri eretici, Arie și Geza.
După o altă ipoteză, numele poate veni de la numele bonei (Ergézi Rozália) care de fapt ar fi
adevărata mamă.
  Ion Pillat (t)  — Aci sosi pe vremuri,  Lumină iarna,Castanul cel
mare

Ion Pillat  a fost un eseist, poet tradiționalist, antologist, editor și publicist român, membru

corespondent al Academiei Române.

Lirica sa de început stă sub semnul parnasianismului și simbolismului, dar mai  târziu, al
tradiționalismului. Poetul vede în creația folclorică cea mai elocventă expresie a „sufletului
românesc”. În consecință, consideră că o demonstrație a specificului național al liricii noastre
moderne nu poate porni decât de la o analiză a poeziei populare. Numeroase citate din
poezia noastră populară dovedesc o bună cunoaștere a acesteia de către Ion Pillat.

Ion Pillat teoretizează, în expresie poetică, necesitatea legăturii cu trecutul și cu oamenii

pământului, cu tradiția. Nu este un trist adio, ci o tonică reîntâlnire în care fiecare protagonist
își afirmă el însuși credința în virtuțile continuității în tradiție. În Biserica de altădată (1926)
prinde viață, propriu-zis, programul tradiționalist.

George Călinescu, în Istoria literaturii... îl califică diletant, ca urmare a variatelor sale activități
și surse de inspirație. În perioada interbelică, până în 1938, a fost deputat și senator.
  Vasile Voiculescu (t) — În gradina Ghetsemani

Începuturile poetice ale lui Vasile Voiculescu au stat sub influența poeziei lui Vasile
Alecsandri, Alexandru Vlahuță, George Coșbuc. Lirica sa din perioada interbelică se distinge
prin puternice accente religioase, generate de convingerea că există Dumnezeu. Ea se înscrie
în curentul tradiționalismului interbelic, care se va transforma în poezia gândiristă. Înclinația
spre teluric și elementar, spre sentimentul religios, este transpusă în simboluri și alegorii. Apar
treptat semnele expresionismului: tumultul vieții pulsând în vegetația din jur, sufletul devine
spațiul unor frământări ca în pragul apocalipsului. Temele religioase preferate sunt Nașterea,
venirea Magilor, moartea Mântuitorului. În volumul Poeme cu îngeri sunt foarte multe
prezențe angelice, întreg universul poetic e cuprins de această hierofanie.
Prozatori

 Camil Petrescu (m) — Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de

război, Act venețian, Jocul ielelor, Patul lui Procust,  Suflete tari;

Camil Petrescu  a fost un romancier, dramaturg, doctor în filozofie, nuvelist și poet. El

pune capăt romanului tradițional și rămâne în literatura română, în special, ca inițiator
al romanului modern.
Nicolae Manolescu scria că „Întreaga poetică a romanului camil-petrescian exprimă
renunțarea curajoasă la iluzia cunoașterii absolute a omului”.Membru titular al Academiei
Române (din 1948).
Debutează în revista Facla (1914), cu articolul Femeile și fetele de azi, sub pseudonimul
„Raul D”.
Între 1916 - 1918 participă ca ofițer la Primul Război Mondial, iar experiența trăită acum
se regăsește în romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930).
Ambianța războiului va intra, de asemenea, în roman. În 1918 a fost eliberat din
lagărul german și a revenit la București.

Încă din anul 1920 participă la ședințele cenaclului Sburătorul condus de Eugen

Lovinescu, iar în revista omonimă publică primele poezii. Furtunosul gazetar de
stânga, N. D. Cocea este modelul său spiritual. Acesta va fi prototipul viitorului său
erou Gelu Ruscanu din drama Jocul ielelor și a eroului său, Ladima, din romanul Patul
lui Procust.
Debutul editorial se petrece cu un volum de Versuri. Idee. Ciclul morții în 1923. În 1933
publică cel mai valoros roman al său și unul dintre romanele importante
ale Modernismului european, Patul lui Procust.
În 1939 este numit directorul Teatrului Național din București, unde va rezista doar 10
luni, iar din 1948 este ales membru titular al Academiei Române.
Moare la 14 mai 1957, la București. Astfel, masivul roman social închinat lui Nicolae
Bălcescu Un om între oameni rămâne neterminat. Ion Negoițescu îi va caracteriza sec
romanul, drept „o întreprindere jalnică” pe motiv că autorul îmbrățișase principiile
realismului socialist și devenise unul dintre susținătorii noului regim comunist. O
opinie diametral opusă asupra romanului Un om între oameni aparține profesorului și
criticului literar Șerban Cioculescu, exprimată în volumul Varietăți critice (1966):
"Lucrare de vastă documentare și de pătrunzătoare reconstituire a momentului istoric,
romanul [Un om între oameni] este poate capodopera lui Camil Petrescu și una dintre
culmile literaturii noastre epice". Este de remarcat adverbul poate din afirmația lui
Ș.Cioculescu, care atenuează întrucâtva calificarea superlativă "una dintre culmile
literaturii noastre epice".
  Liviu Rebreanu (ț) - Ion, Pădurea
spânzuraților,  Ciuleandra, Răscoala,  Catastrofa, Jar,  Amândoi, Ițic
Ștrul, dezertor, Cântecul iubirii, Jar.

Liviu Rebreanu publică în anul 1920 romanul Ion, despre care Eugen Lovinescu avea
să scrie că „e cea mai puternică creație obiectivă a literaturii române”. Ion este un
roman al vieții țărănești, dar și unul al relațiilor sociale și naționale complexe din
epoca monarhiei dualiste. Scriitorul își propusese să realizeze un vast triptic al vieții
țărănești care să cuprindă după viața țăranului român din Ardeal, pe aceea a țăranului
din Regat și apoi din Basarabia. După o perioadă mai îndelungată de documentare,
Rebreanu publică, în 1932, romanul Răscoala, dedicat evenimentelor tragice de la
1907, al cărui erou nu mai este o figură individuală, ci, așa cum scria George Călinescu,
„țăranul colectiv cu psihologie de gloată”. Ultima parte dedicată țăranilor din
Basarabia a rămas nerealizată.
Al doilea roman al lui Rebreanu, apărut în 1922, aduce o noutate tematică
importantă. E vorba de Pădurea spânzuraților, un roman psihologic care are în centrul
său cazul unui ofițer român din armata austro-ungară condamnat la moarte prin
spânzurătoare pentru a fi încercat să dezerteze în tabăra românească în timpul
Primului Război Mondial. Romanul este inspirat din moartea tragică a fratelui său,
locotenent în armata austro-ungară, care trecuse printr-o experiență similară. Tema
fusese schițată, inițial, în nuvela Catastrofa.
  Mihail Sadoveanu (ț) - Baltagul, Creanga de aur, Frații
Jderi,  Dumbrava minunată)

Mihail Sadoveanu a fost un scriitor, povestitor, nuvelist, romancier, academician și om politic

român. Este unul dintre cei mai importanți și prolifici prozatori români din prima jumătate a
secolului al XX-lea, având o carieră ce se întinde pe parcursul a cincizeci de ani. Este cunoscut
mai ales pentru romanele sale istorice și de aventuri, deși autorul a creat pagini nemuritoare
despre lumea țărănească din Moldova, despre natura României și a scris, de asemenea,
reportaje și pagini memorialistice. Sadoveanu a fost unul din primii colaboratori ai revistei
tradiționaliste Sămănătorul, înainte de a deveni un scriitor realist și adept al
curentului poporanist reprezentat de revista literară Viața Românească. Opera sa se poate
grupa în câteva faze care corespund unor direcții sau curente literare dominante într-o
anumită epocă: o primă etapă sămănătoristă, cea de început, a primelor încercări, nuvele și
povestiri, o a doua mitico-simbolică, din perioada interbelică (reflectată în romane
precum Creanga de aur sau Divanul persian). În această etapă, acțiunea operelor sale are loc
în general în regiunea istorică a Moldovei, cu teme preluate din istoria medievală și modernă
timpurie a României, în romane precum Neamul Șoimăreștilor, Frații Jderi și Zodia Cancerului.
Prin intermediul operelor precum Venea o moară pe Siret..., Baltagul și alte scrieri, Sadoveanu
acoperă o mai mare perioadă de timp, ajungând până în istoria contemporană, în care
abordează și alte stiluri precum romanul psihologic și naturalismul. Ultima etapă
corespunde realismului socialist, în acord cu perioada socialist-comunistă la care Sadoveanu
va adera ideologic.
  Anton Holban (m) - Ioana,  O moarte care nu dovedește
nimic, Jocurile Daniei, Bunica se pregătește să moară, Nuntă
princiară

Debut în revistă în „Mișcarea literară” a lui Liviu Rebreanu în 1928.

A fost membru în consiliul director al revistei „Sburătorul”, condusă de Eugen
Lovinescu, la reapariția în serie nouă. Încă din această perioadă, Anton Holban e un
adept al „citadinizării literaturii”.
În 1929 apare la Editura „Ancora” Romanul lui Mirel. Tot acum, e inclusă în repertoriul
Teatrului Național piesa Oameni feluriți, scrisă la 19 ani. Doi ani mai târziu, publică
romanul O moarte care nu dovedește nimic (Ed. Cugetarea). În 1932, apare
volumul Parada dascălilor (Ed. Cugetarea). Începe să colaboreze la „România literară”
și la revista „Azi”, condusă de Zaharia Stancu. În „România literară”, publică un studiu
intitulat, Viața și moartea în opera D-nei Hortensia Papadat Bengescu. În decembrie 1932,
participă la simpozionul organizat de Asociația Criterion pentru comemorarea lui
Proust. Anton Holban a vorbit mult pe tema „Suferințelor lui Swann”.
În decembrie 1934 îi apare la Brad romanul Ioana. În același an primește mențiune
pentru piesa într-un act Rătăciri. A mai scris nuvele, incluse în volumul Halucinații. A
publicat eseuri, precum: Marcel Proust - câteva puncte de vedere, Contribuții la specificul
românesc, Testament literar, Experiență și literatură, Racine-Proust, În marginea lui Huxley.
În manuscris a lăsat romanul Jocurile Daniei, publicat postum. I-a fost dedicat un
roman, Poveste de iarnă, de Mihai Zamfir. Seria de Opere a fost începută în 1970, la
Editura Minerva, de Elena Beram, fiind reluată de aceasta, împreună cu Nicolae
Florescu, în 1997.
 Vasile Voiculescu (t) — Lostrița, Pescarul Amin, Capul de
zimbru, Șarpele Aliodor, Zahei orbul,  În mijlocul lupilor, Căprioara
din vis,  Sakuntala;
Dramaturgi

 Camil Petrescu - Jocul ielelor

 Marin Sorescu - Iona

Critici literari/Ideologi/Mentori

 Eugen Lovinescu
 Nichifor Crainic - Amiază
 Garabet Ibraileanu - Adela
 Șerban Cioculescu
 Vladimir Streinu
 Perpessicius

(****Nota: nu trece toti autorii doar pe cei la care vor trimite inf restul si sa
atasezi cate o poza cu autorul respectiv)
2-Apariția în 1920 a romanului Ion de Liviu
Rebreanu avea să se constituie într-un
eveniment pe care E. Lovinescu îl definea ca
fiind „o revoluție și față de lirismul
semănătorist sau de atitudinea popo- ranistă,
și față de eticismul ardelean, constituind o
dată, istorică am putea spune, în procesul de
obiectivare a literaturii noastre epice (Istoria
literaturii române contemporane, II, Creația
obiectivă).
3-În disputele interbelice cu privire la roman,

conceptul lovinescian al sincronismului,

alături de ideile lui Camil Petrescu din eseul
Noua structură și opera lui Marcel Proust,
joacă un rol important în a impune o nouă
viziune asupra dezvoltării genului. Este vorba
despre  acomodarea literaturii române la cele
mai noi experiențe de creație europene, al
căror vârf îl constituiau eseurile sau Jurnalul
lui André Gide ori romanul În căutarea
timpului pierdut de Marcel Proust: „Literatura
română n-a refăcut fazele dezvoltării
literaturii universale, ci s-a dezvoltat
revoluționar, pe baza sincronismului: fără să fi
avut un clasicism, am avut un romantism,
pentru că această mişcare a coincis cu însuși
momentul formației noastre literare. De un
veac mai ales, toate curentele ideologice,
toate formele de artă, intr-un cuvânt întreaga
viață spirituală se dezvoltă pretutindeni
sincronic, într-un ritm unic. Pornite de la
unele popoare evolutive, adică dintr-o
invenție la baza căreia erau totuşi imitații
acumulate și fecundate de un element nou,
ele s-au împrăștiat prin toată Europa, cu
necesitatea unei legi indefectibile. Fără a
reface evoluția, imitația fost bruscă și
integrală." (E. Lovinescu, Istoria civilizației
române moderne, III)
Articolele teoretice interesante sunt publicate
și în revista Kalende, spre sfârșitul deceniului
trei, unde scria, între alții, criticul Pompiliu
Constantinescu. Se sublinia, de exemplu,
ideea eliberării personajelor de determinisme
sociale, ca și preocuparea tot mai evidentă a
scrito rului pentru ceea ce s-ar putea numi
faptele ,,umane" ale personajelor, adică
preocuparea acestora pentru probleme
interioare. Astfel, sunt tot mai mult prezente
probleme precum dragostea ca mod de
realizare în absolut a ființei umane,
cunoaşterea ca experiență spirituală și în
general cazuri de conștiință în care se
confruntă idei, dileme morale si existențiale și
care devin uneori adevărate conflicte de
inadaptabilitate a eroilor la realitatea socială.
Camil Petrescu însuşi nu face altceva prin
termeni precum autenticitate,
substanțialitate, memorie involuntară decât
să identifice un nou fel de a face literatură, pe
care îl experimentează în cele două
romane: ,,Ultima noapte de dragoste, întâia
noapte de război" şi ,,Patul lui Procust". Dar
elemente ale noului roman, la nivelul
problematicii, apăruseră anterior,
prin ,,Concert din muzică de Bach" de
Hortensia Papadat-Bengescu, unde pentru
prima oară unele dintre personaje erau
preocupate de alte probleme decât pământul,
banii, ascensiunea socială. Autoarea crea o
lume de snobi, superficiali, marcați de morbul
autoanalizei generate de boli reale sau
închipuite. Scrierea produsese, totodată,
urbanizarea literaturii române, creând un gen
nou de roman o deschidere de drum, prin
puterea de analiză, intelectualitatea, și chiar
ordonanța compoziției (E. Lovinescu).
Schimbarea opticii cu privire la roman se va
produce, aşadar, atât în ceea ce privește
instanțele narative, dar şi în privința
conținutului romanului sau a modului în care
se narează. Narațiunea la persoana întâi,
relevarea unor lumi interioare sau a unor
eşecuri spirituale, organizarea romanului sub
forma unor monologuri ori jurnale sunt
noutățile care schimbă modelul speciei,
transformân- du-l într-o creație subiectivă. Un
astfel de roman este ,,Ultima noapte de
dragoste, întâia noapte de război" , în care
substanța o constituie trăirile lui Gheorghidiu,
analizele, introspecțiile; evenimentele ex-
terioare sunt puține sau doar rezumate
pentru a deveni pretexte pentru deliberări
interioare.
În ,,Nuntă în cer" de Mircea Eliade ,
evenimentele exterioare sunt tot minimale ,
mai vii fiind scenele inițiale în care cei doi
bărbați întâlnesc femeia iubită; nu lipsesc
totuși din aceste romane elemente de
obiectivitate , date istorice minime: războiul în
ambele, lumea îmbogățiților în ,,Ultima
noapte de dragoste  întâia noapte de război",
unele pagini de atmosferă din Bucureștiul de
după Primul Război Mondial, în amândouă.

4-Fără îndoială că dincolo de metamorfozele

aduse de modelul epic al noului roman la
nivelul instanțelor narative sau al
problematicii relevate de conținut,
schimbările cu adevărat spectaculoase au loc
în ceea ce privește construcția personajelor.
Astfel, dacă în romanul obiectiv personajele
sunt marcate de determinisme de natură
socială sau economică, în noul roman, aceste
determinisme dispar sau sunt prezente
accidental. Personaje precum Ștefan
Gheorghidiu, Mavrodin ori Hasnaş se definesc
printr-un sentiment al unei mari lucidități sau
al determinării pro- priului destin. Aceste
personaje se construiesc pe ele însele din
experiențe spirituale, din trăiri. Caracterul sau
tipul din vechiul roman (de creație sau
obiectiv) este înlocuit de personajul
introvertit, fascinat de lumi interioare și de
mecanismul propriei conștiințe. Concretul și
temporalitatea istorică în care este fixat
personajul- caracter sau personajul-tip sunt
înlocuite de concretul trăirii interioare, de
durata psihologică, contemplația morală la
rându-i fiind înlocuită de cea ontologică sau
estetică. Tipul acesta de relații între
personajele aparținând celor două feluri de
romane poate fi dezvoltat și prin alte opoziții.
Astfel, portretul (fizic, moral) din romanul de
creație este înlocuit de analiza de stări și
confesiune/ introspecție, în vreme ce
socialitatea personajului din romanul obiectiv
este substituită de tema experienței intime:
dragoste, adevăr, eşecuri, alte experiențe
spirituale.
5-Tolstoian sau epopeic prin Ion de Liviu
Rebreanu, balzacian prin G. Călinescu, vechiul
roman sau romanul obiectiv a dominat secolul
al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.
Desigur, în categoria romanului obiectiv pot
intra și alte texte, în care apar elemente de
modernitate precum analiza psihologică.
Romane de tipul Pădurii spânzuraților de Liviu
Rebreanu fac tranziția către lumile interioare
analizate de scriitorii moderni. De altfel,
întotdeauna vor apărea cazuri particulare care
nu se vor supune canoanelor sau clasificărilor.
În Arca lui Noe, cu privire la tipologii, Nicolae
Manolescu numeşte romanul obiectiv doric,
iar pe cel subiectiv, ionic, dar descoperă,
depășind desigur perioada interbelică, și un al
treilea tip de roman, cel corintic, concretizat
prin amestecul de formule. În acelaşi timp,
autorul face și interesante observații cu
privire la nașterea și evoluția acestor modele
epice al