Literaturile paralele- Ion Simuț, Literaturile române post-belice

Istoricul și criticul literar Ion Simuț publică un volum de referință pentru fiecare
cercetător al fenomenului literar postbelic, evidențiind legătura dintre politică și literatură într-o
perioadă controversată, anume 1945–1989. Cea mai recentă carte a sa propune o altă perspectivă
teoretică, cu accente contemplative, asupra epocii de dictatură politică, cu urmări asupra
literaturii române ce îi apare controlată de cenzura politică, de partid, de stat. Titlul inedit și
totodată surprinzător face referire la existența mai mutor literaturi române (oportunistă,
evazionistă, subversivă și disidentă și a exilului), toate proiectate pe scena istoriei politice.
Studiul este structurat în patru capitole, precedate de un Argument, care se deschide, la
modul interogativ, cu ideea că imaginea unei literature indivizibile a fost propusă de G.
Călinescu în a sa Istorie... într-un context politic dificil. Aserțiunea călinesciană a devenit adevăr
absolut, dar autorul cărții consideră că au fost trecute cu vederea „condițiile în care a fost
formulată și consecințele dureroase pe care le-a dat războiul pentru integritatea teritorială a țării”
(p. 5). În plus, creionează o serie geografică de literaturi române, o serie istorică, una tipologică
sau sociologică, dar și alta politică, impune teoria despre literaturile paralele și se arată intolerant
față de literatura creată în socialism sau de scriitorii oportuniști. De aceea, autorul crede că
evaluarea literaturii române în perioada comunistă nu se poate realiza decât prin raportare la
elemente politice care au influențat-o:
„Dictaturile se nasc și mor. Sub ele, literaturile, culturile se chinuie, își contorsionează
discursurile, dar supraviețuiesc” (p. 15).
Adoptă o poziție critică față de istoriile literare postbelice axate pe literatură, sub
comunism, referindu-se la cartea lui Eugen Negrici pe care o găsește „extrem de interesantă, dar
pur descriptivă, neconceptualizată și lacunară” (p. 56), dar și pe cele integrale care ignoră însă
criteriul politic, precum Istoria critică… a lui Nicolae Manolescu. Deși pune sub lupă aceeași
perioadă, oferind amănunte pitorești, totuși prezentarea exhaustive a lui Marian Popa (Istoria
literaturii române de azi pe mâine) nu pare a fi pe placul lui Ion Simuț, deoarece „folosește
criteriul politic împotriva scriitorilor, nu pentru explicarea literaturii” (p. 17). Analizând teze de
doctorat, studii recente, lucrări de referință despre literatura în comunism, el își exprimă ferm
dezacordul față de supralicitarea / confuzia unor termini (subversivitate), a unor concepte
(literatura aservită și literatura tolerată), utilizarea incorectă, din inerție, a cuvântului comunism,
fără acoperire în realitatea istorică.
Periodizarea literaturii este privită sub semnul controversei, în mod critic și comparativ,
optându-se pentru îmbinarea criteriului politic cu acela de istorie literară în delimitarea etapelor
literaturii române postbelice.
În acest caz, se discută despre o etapă de tranziție, între două dictaturi (martie 1945–
decembrie 1947), una stalinistă sau a socialismului de tip sovietic (1948–martie 1953), a
desovietizării lente, conducând spre un comunism/ socialism național (1953–martie 1965), a
liberalizării perverse (1965–iulie 1971) și a socialismului dinastic (1971–decembrie 1989).
Canavaua istorică realizează o prezentare a perioadei 1945–1989 raportată la evenimente
istorice, dar și o imagine clară a literaturii. Dacă primele două etape sunt străbătute de persecuții
politice, îndepărtarea elitelor, construirea unei culturi de propagandă, următoarea etapă permite
reeditarea unor scriitori clasici și interbelici, dincolo de o evidentă represiune stalinistă.
Generația ’60 se distinge prin recuperarea modernității interbelice, reabilitarea esteticului și
depolitizarea iluzorie, parțială, ivindu-se poeții „luptei cu inerția” (p. 236) al căror model rămâne
Nicolae Labiș. În legătură cu problema libertății de creație, acesta din urmă nu se lasă amăgit,
iar criticul surprinde modul în care poetul aduce o lirică intimistă, într-un stil retoric și
nonconformist.
Este adevărat că, în etapa liberalizării perverse, regimul nu renunță la cenzură și
ideologizare, dar îngăduie reeditarea scriitorilor interbelici interziși (Tudor Arghezi, Camil
Petrescu, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu), publicarea unor cărți aparținând scriitorilor din exil
(Eugen Ionescu, Mircea Eliade), reabilitarea lui E. Lovinescu. Din păcate, în perioada
socialismului dinastic, se revine la dogmatizarea de tip opresiv și control totalitar prin Tezele din
iulie 1971, când se simte disperarea scriitorilor. Cazul Paul Goma, consideră istoricul literar, este
spectaculos prin actele de disidență politică, atitudine și operă, întrucât luptă pentru respectarea
drepturilor omului.
Instituțiile care au deținut controlul politic, limitând libertatea de creație, sunt menționate
de către autor, mai ales, pentru ca generațiile tinere să înțeleagă fenomenul literar postbelic:
„Partidul unic, PMR, condus de Dej (1945–1965), apoi PCR, condus de Ceaușescu (1965–1989),
oferă autoritar făgașul ideologic, directivele politice și culturale ce trebuie urmate neabătut”.
Penultimul capitol intitulat Literaturile paralele tratează diachronic conceptele de proletcultism
și realism socialist, iar reprezentații acestor mișcări sunt oportuniști, prin intervențiile avute în
cadrul diverselor congrese. Un exemplu elocvent este cel reprezentat de cuvântarea pe care
A. E. Baconsky a susținut-o la Congresul Scriitorilor din 1956, delimitânduse de proletcultistul
de până atunci: „A. E Baconsky e trist și ironic pentru situația în care a ajuns, adică să fie elogiat
pentru lucruri slabe, pentru meritele iluzorii ale unui realism banal și prost înțeles în poezie” (p.
324).
Cele patru literaturi „paralele” își dispută pluralitatea specifică acestei perioade istorico-
literare: cea oportunistă o înlocuiește pe cea proletcultistă și/ sau realist socialistă, cea
evazionistă se ocupă de un caz special, anume Cercul literar de la Sibiu, cea subversivă conduce,
prin discursul critic, spre literatura disidentă și din/de exil. Aceasta din urmă validează cazuri
de disidenți, trasând o cronologie a exilului literar de după ultimul război mondial.
Ultimul capitol, Literatura română în economia de piață, pune în primplan modul în care
literatura a reacționat față de dictatura pieței ce „poate da efecte asemănătoare cu dictaura
politică, în privința libertății de creație” (p. 442). În acest context, apar așa-numiții oportuniști ai
literaturii de piață, referindu-se aici la scriitorii cu mai mult sau mai puți talent. O altă categorie,
cea a evazioniștilor, creează de dragul scrisului, fără a ține cont de cererea publicului mediocru.
Și scriitorii subversivi, de mare talent, reușesc să utilizeze elementele definitorii ale literaturii de
piață pentru a crea într-o manieră de succes. În plus, disidenții se opun formelor literaturii
de piață, deși se află în căutarea unui public, însă se diferențiază prin dorința de a experimenta:
„Negatorii celebri ai literaturii de piață sunt un Kafka, un James Joyce, un Borges – cei care scriu
împotriva pieței” (p. 445).
Un microstudiu de caz îl constituie Dumitru Țepeneag, cel de după 1989, despre care
discutase și într-un capitol anterior, fiind integrat, prin gesturile opoziționiste, în categoria celor
care fac o literatură disidentă și a exilului. Este scriitorul ce se împotrivește total cenzurii
proclamate de puterea comunistă, afișând o atitudine clar contestatară. Aceluiași prozator i se
retrage din librării volumul de proze scurte Așteptare, apoi cetățenia română prin decret
prezidențial, putând fi încadrat într-o categorie aparte, după cum afirmă criticul literar: „Un caz
interesant îl reprezintă grupul oniricilor: o formă de evazionism la început, inițiat ca un proiect
de vidare ideologică a literaturii, onirismul este perceput de oficialități, datorită
inconformismului tot mai incisiv al protagoniștilor, ca o formă periculoasă de disidență” (p. 52).
Situația tânărului Dumitru Țepeneag în arhivele Securității stă sub semnul deselor întâlniri între
un ofițer și răspunsurile celui chemat la ordine și adesea avertizat. Discuțiile ating problema
limitelor libertății în dictatură, deoarece în regimul totalitar nu poate exista decât slujirea
socialismului, iar constituirea unui grup în afara acestei ideologii devine o activitate ilegală. Este
demn de apreciat, opinează autorul cărții, discursul categoric al lui Dumitru Țepeneag în sediul
Securității din București, care vizează lipsa independenței în actul de a crea și desființarea
cenzurii.
Sub vigilenta urmărire a securității se află, alături de alți scriitori, teoreticianul
onirismului estetic, văzut ca potențial pericol pentru idealurile regimului respectiv și chiar pentru
societate, din pricina elementelor critice vizibile în atitudinea sa. După 1968, într-o atmosferă de
minima libertate de exprimare, se dobândise un anume curaj al opiniilor, dar iulie 1971 aduce
temperarea acestei independențe mult râvnite: „Supravegherea scriitorilor e o datorie permanentă
a Departamentului Securității Statului” (p. 120). Dumitru Țepeneag era urmărit și în străinătate,
întrucât devenise un caz de ostilitate, pe lângă Paul Goma și Virgil Tănase: „Nu s-ar putea
spune că Securitatea nu era preocupată de ierarhia valorilor, la concurență cu critica literară” (p.
121). Oniricii își doreau, consideră autorul studiului, să elimine ideologicul din cadrul literaturii,
oferind o literatură privită drept o modalitate de evazionism, nicidecum subversivă: „Deranjează
puterea în măsura în care aceasta simte amenințarea unei libertăți prea mari luate de scriitorul
care și-o asumă (Dumitru Țepeneag, Leonid Dimov sau alții)” (p. 391). Această literatură este
vizibilă după 1960, când regimul politic acaparase puterea, iar textul rămâne singurul loc în care
scriitorul se găsește la adăpost de realitatea opresivă.
Ion Simuț a fost adesea în mijlocul dezbaterilor ce aveau drept temă perioada postbelică,
iar structurile din sistemul său analitic, precum literature oportunistă, evazionistă, subversivă și
disidentă, au fost preluate sau chiar reformulate. Astfel, volumul său, dens în idei, terminologii,
argumente istorice, ideologice, culturale, propune o recontextualizare a epocilor de după cel de-
al Doilea Război Mondial, o sistematizare cronologică de pe o poziție polemică. Este
convingător atunci când nu admite sintagma preluată de Eugen Negrici de la M. Roller, cea de
literatură aservită, denunțând o precaritate conceptuală: „Cultura oficială este aservită
burgheziei și decadentismului capitalist la Roller, iar la Negrici este aservită proletariatului sau
comunismului” (p. 56).
Literatura oportunistă (sau oficială) și cea evazionistă sunt prezentate aproape exclusiv ca
fenomene ale colaborării cu puterea politică limitativă. În plus, se dorește extinderea relevanței
celor patru tipuri de literaturi la nivel internațional, mai exact „la oricare literatură din Estul
Europei, din lagărul socialist, patronat de URSS până în 1989” (p. 67).
Lucrarea uimește prin trecerea de la epoca totalitară spre timpurile post-totalitare, fără ca
acestea să fie conceptualizate sau definite decât din perspectiva literaturii din perioada economiei
de piață. Treptat, își face loc ideea că istoria literară presupune o altă dictatură: piața ca dictatură,
întrucât scriitorul român și-a recăpătat libertatea de creație pe care o pierduse în socialismul
totalitar. După 1989, se remarcă efortul de a recupera, de a revizui, de a rediscuta canonul în
actualul context: „Situația literaturii române postdecembriste se complică prin coexistența sau
intersecția mai multor stiluri și curente” (p. 451). Interesul crescut față de literature confesivă
pune în umbră creațiile lirice, istoricul literar fiind convins că poezia și-a pierdut locul între
genurile literare, de acum înainte trebuie să se ivească doar în cadrul cenaclurilor, universități sau
pe site-urile de internet. Poezia nu mai este atractivă, opinează autorul, ca text sau carte, ci
interesează doar ca spectacol, iar poetul nu mai poate deveni un scriitor de succes așa cum se
întâmpla în epocile trecute. Cât privește canonul estetic, acesta se ascunde – afirmă cu hotărâre
Ion Simuț – îndărătul unui anume curent literar-artistic, esteticul recreându-se prin deschiderea
spre lectură, receptare. Acest concept nu se poate aplica în condiții unice, iar în interiorul
canonului literar istoric, autorul ierarhizează la modul critic: „se confundă schimbarea de canon
(de la neomodernism la postmodernism) cu schimbarea în canon (adică revizuiri în ierarhia
scriitorilor noștri neomoderni)”(p. 463).
Istoricul și criticul literar prezintă, la modul sintetic, cele patru literaturile paralele și
propune o imagine a dramei scriitorului român într-un regim represiv, dar și un tur de orizont
asupra literaturii române postdecembriste în economia de piață. Cartea se vrea „o critică
simptomatologică” (p. 457) asupra unei literaturi izvorâte sub presiunea unui regim totalitar.
Această sinteză de istorie literară și politică pare a cuceri lectorul prin argumentele pertinente,
documentarea amplă, ilustrând relațiile literaturii cu ideologia dictatorială. Prin intermediul unor
interpretări concrete, autorul evidențiază o retorică argumentativă, ilustrând modurile diverse în
care operele literare comentate au fost receptate în timp.

Bibliografie

Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ediția a II-a, revăzută și
adăugită, ediție și prefață de Al. Piru, București, Editura Minerva, 1982.

Simuț, Ion, Literaturile române po

stbelice, Cluj-Napoca, Editura Școala Ardeleană, 2017.