Dan Diana, anul II, RE

George Bacovia

BACOVIA, George (4.IX.1881, Bacău – 22.V.1957, Bucureşti), poet. Este al patrulea dintre cei opt
copii ai Zoiţei (n. Langa) şi ai lui Dimitrie Vasiliu, comerciant. Prin tată, Bacovia se trăgea dintr-o veche
familie boierească (Mustea), atestată pe vremea lui Ştefan cel Mare.
Urmează primele patru clase gimnaziale la Şcoala Domnească din oraşul natal, apoi — începând
din 1894 – este înscris la Gimnaziul „Principele Ferdinand”. Încheie studiile liceale în 1903, după ce
trecuse prin Liceul Militar din Iaşi şi prin cel din Bacău. Are, printre profesori, pe G. Ibrăileanu (română,
clasa a V-a), Dimitrie Nanu (română, clasa a Vl-a) şi D. D. Pătrăşcanu (istorie). Se distinge la desen şi
muzică.
În octombrie 1903 se înscrie la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti şi, după multe
amânări, exmatriculări, reprimiri, reuşeşte să capete diploma de licenţă la Iaşi, în noiembrie 1911, în
aceeaşi lună fiind admis în Colegiul de avocaţi din judeţul Bacău. Nu exercită însă profesiunea. În 1912
este suplinitor în şcoli din Bacău, apoi, în februarie 1913, capătă postul de copist la Prefectura din Bacău,
după puţin timp devine ajutor de contabil la Prefectură; în iunie 1914 este internat la Sanatoriul de boli
nervoase al doctorului Mărgăritescu din Bucureşti. În decembrie acelaşi an primeşte vizita lui Al.
Macedonski la Bacău.
Viaţa lui Bacovia se împarte, în continuare, între slujbe efemere (copist la Direcţia învăţământului
secundar şi superior a Ministerului Instrucţiunii şi Cultelor, şef de birou în Direcţia generală a asistenţei
sociale din Ministerul Muncii şi Ocrotirilor Sociale, profesor de desen şi caligrafie la Şcoala Normală de
Băieţi din Bacău, bibliotecar la Ministerul Minelor ş.a.), perioade de internare în diverse clinici de boli
nervoase, lungi convalescenţe şi, bineînţeles, literatură.
În iunie 1928 se căsătoreşte cu Agatha Grigorescu, profesoară şi, ea însăşi, poetă. În noiembrie 1931
se naşte unicul fiu al poetului, Gabriel . În 1933, familia Bacovia se mută la Bucureşti. În 1934, Bacovia
primeşte, alături de Tudor Arghezi, Premiul Naţional de Poezie.
Bacovia debutează, la 20 martie 1899, în „Literatorul” cu poezia Şi toate, sub numele de V. George;
în decembrie 1903 publică în „Viaţa nouă” (revistă al cărei redactor literar era Aristide
Cantilli) Amurg, Lacustră şi Nevroză, apoi în „Arta” (Iaşi), în acelaşi an, îi apar
poemele Toamnă şi Melancolie, semnate G. Bacovia.
Numele de Bacovia l-a luat, mărturiseşte el într-o convorbire cu Vasile Netea (în „Vremea”, 6
iunie 1947), din dicţionarul lui Hasdeu. Şi tot poetul mai indică o sursă: Baco e o prescurtare de la
Bacchus, la care adaugă latinescul via („cale”), aşadar: Bacovia înseamnă şi „calea lui Bacchus”.
Frecventează cenaclul literar al lui Macedonski. Alte colaborări, la „Românul literar”, „Liga
conservatoare”, „Revista idealistă”. Cele mai multe (şi mai bune) poeme sunt scrise de Bacovia în această
perioadă (20-22 de ani). Numele lui este menţionat de M. Dragomirescu în „Convorbiri” (februarie 1907),
iar I. M. Raşcu (Evandru) scrie despre el (Un cântăreţ al toamnei) în 1910.
Bacovia publică şi sub pseudonimul George Andoni în revista „Versuri şi proză” a lui I. M. Raşcu,
alte publicaţii la care colaborează fiind „Insula”, „Flacăra”, „Seara”, „CronicaMoldovei”, „Noua revistă
română”, „Curierul Bacăului”, „Gândirea”, „Cugetul românesc”. În mai 1915, Bacovia editează la Bacău,
împreună cu Ion Iordăchescu şi Şmil Kraus, „Orizonturi noi”, publicaţie modernistă în care foloseşte şi
pseudonimele Vag, Geo Vag.
Macedonski despre Bacovia
Macedonski îl recomandă în „Făclia” (ianuarie 1916) în aceşti termeni: „Bacovia. Acesta
este pseudonimul unui tânăr din Bacău, d. Vasiliu, admirabil poet, dar a cărui modestie l-a ţinut în umbră
cu tot nemărginitul lui talent. Era aproape un copil, când în 1902 a venit la mine într-o frumoasă zi de
vară să-mi citească, sfios cum nu se poate mai mult, versuri de-ale sale. Marea sa originalitate m-a lăsat
Dan Diana, anul II, RE

înmărmurit de uimire. Câtva timp l-am pierdut apoi din vedere. A încercat şi el, fireşte, să străbată. Cu
Bucureştii însă nu s-a împăcat şi s-a întors în scumpul său Bacău, petec de rai pe care băcăuanii nu-l
preţuiesc destul sau deloc. Ca şi Iuliu Cezar Săvescu, ca şi Ştefan Petică, ca şi Alexandru Petroff şi alţii,
el a izvorât din mişcarea culturală şi de simţiri a «Literatorului» şi este un premergător, iar nicidecum o
coadă oarecare desprinsă din ea şi întrebuinţând fără nici un rost sonoritatea împerecherii literelor şi
culoarea imaginilor. Venit în literatură după Ion Theo, azi Tudor Arghezi, cel care a îndrăznit pe această
cale mult, pentru că înseamnă mult, şi după Alexandru Petroff al cărui grai e desprins din al poeţilor latini
ori descendenţii ciclului alexandrin, Bacovia se înfăţişează cu toate acestea ca un strălucit poet de
excepţie în literatura română. În Franţa, principii poeţilor sunt proclamaţi de confraţii lor. La noi e mai
bine. Îi proclamă talentul lor, şi principe va rămâne Bacovia în toţi timpii, prin o însemnată parte a
poeziilor lui. Unele dintre ele simt mai pline de farmec decât ale lui Verlaine, iar altele sunt tot atât de
ciudate ca ale lui Mallarme…”
Sub îngrijirea lui Ion Pillat apare volumul Plumb, semnalat prompt de F. Aderca, mai târziu de B.
Fundoianu, N. Davidescu, E. Lovinescu („Sburătorul literar”, 1922) ş.a. În martie 1925, Bacovia scoate
împreună cu Grigore Tăbăcaru, la Bacău, „Ateneul literar”, iar în 1926 editează volumul Scântei galbene.
Într-o convorbire, din aceşti ani, cu I. Valerian îşi justifică arta poetică simbolistă: „În poezie m-a obsedat
totdeauna un subiect de culoare. Pictura cuvintelor, sau audiţie colorată, cum vrei s-o iei. Îmi place mult
vioara. Melodiile au avut pentru mine influenţă colorantă, întâi am făcut muzică şi după strunele vioarei
am scris versuri. Fie după note, fie după urechea sufletului, acest instrument m-a însoţit cu credinţă, până
azi. Am făcut şi compoziţii pentru mine. Pictorul întrebuinţează în meşteşugul său culorile alb, roşu,
violet. Le vezi cu ochii. Eu am încercat să le redau cu inteligenţă, prin cuvinte. Fiecărui sentiment îi
corespunde o culoare. Acum, în urmă, m-a obsedat galbenul, culoarea deznădejdii. De aceea ultimul
volum poartă titlul Scântei galbene. Roşul e sângele, e viaţa zgomotoasă. Nu vreau să-ţi fac teorii. Urăsc
definiţiile dascălilor pentru adormit copiii. Asta-i osânda modernă. Unii ar spune: metafizica culorilor.”
Şi mai departe, despre modelele lui literare: „Cât priveşte despre mine, am fost şi rămân un poet al
decadenţii, fără a pierde nici grandoarea versurilor unui Vigny. Dintre confraţi, n-am înţeles nici poezia
lui Minulescu, şi poate nici pe Stamatiad. Citesc din toţi, dar nu admit pe nimeni. Din tumultul de la polul
artei, nu dezvelesc decât întârziate ţipete de cocori pe un cer înnoptat de iarnă. După mine se vor limpezi
şi aceste lucruri. Mi-a plăcut în artă să urmăresc întotdeauna o problemă. Deşi am citit în tinereţe pe
Rimbaud, Baudelaire, Laforgue şi alţii, n-am simţit sufletul românesc vibrând lângă ei. Alt neam, altă
vârstă. Noi trebuie să ne străduim pentru originalitatea noastră. Să devenim o fiinţă organică, nu paraziţi
şi maimuţe.”
Bacovia publicase în reviste, înainte chiar de apariţia volumului Plumb, un număr de poeme în
proză, note epice subiective, iar mai târziu (1929) începe un roman liric, Cântec târziu. Pe toate acestea le
publică sub un titlu comun: Bucăţi de noapte (1926). În 1933 scoate al treilea volum de versuri, Cu voi...,
apoi Comedii în fond (1936), Stanţe burgheze(1946), iar postum îi apare ciclul Stanţe şi versete (în „Viaţa
românească”, septembrie 1961). În 1934 Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II” îi publică
volumul antologic Poezii cu o prefaţă de Adrian Maniu. Toate scrierile lui Bacovia (inclusiv articolele,
însemnările subiective, prozele lirice, interviurile) vor fi tipărite, într-o ediţie integrală, însoţită de
desenele făcute de poet, în seria „Opere fundamentale” (2001), sub îngrijirea lui Mircea Coloşenco.