Stăncan Maria

filologie, anul III, croată-română

De mortuis ...

Născut la 22.09.1938 la Berința, Maramureș, Augustin Buzura a decedat la 10.07.2017 la 78

de ani de un infarct miocardic. A fost o personalitate complexă care a scris exclusiv în limba
română. E cunoscut mai mult ca eseist, prozator, publicist și autor de scenarii cinematografice
decât ca medic psihiatru și membru al Academiei Române. A urmat cursurile liceului Gh.
Șincai din Baia Mare, a absolvit facultatea de medicină din Cluj în 1964, dar n-a profesat ca
medic psihiatru, însă a folosit în romanele sale metodele psihiatrice de investigare a
conștiinței umane.
Ca scriitor a debutat cu volumul de nuvele "Capul Bunei Sperante" în 1963, urmat de volumul
"De ce zboară vulturul ?" iar în publicistică a debutat la "Tribuna" din Cluj, ca redactor.
În 1990 devine președintele Fundației Culturale Române, iar în perioada 2003-2004 al
Institutului Cultural Român. A ocupat funcția de director în redacția revistei "Cultura" o lungă
perioadă de timp.
La 20.04.1971 a fost decorat cu Ordinul Meritul Cultural, clasa a III-a "pentru merite
deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la
constituirea P.C.R.". În 2000 a primit o altă decorație, Ordinul Național "Pentru Merit", în
grad de mare cruce.
A publicat o serie de romane: "Absenții" (1970), "Fețele tăcerii" (1974), "Orgolii" (1977),
"Vocile nopții" (1980), "Refugii" (1984), "Drumul cenușii" (1988), "Recviem pentru nebuni și
bestii" (1999) și "Raport asupra singurătății" (2009). "Refugii" și "Drumul cenușii" fac parte
din ciclul "Zidul morții". I-au fost traduse și publicate în franceză romanele "Chemin de
cendres" ("Drumul cenușii") și "Requiem pour salauds et fous" ("Recviem pentru nebuni și
bestii").
Ca scenarist este autorul mai multor producții cinematografice și de televiziune: Orgolii
(ecranizare 1982), Pădureanca (ecranizarea unei nuvele de-a lui Slavici, în 1987) și celebra
ecranizare Undeva în Est (după "Fețele tăcerii", în 1991) (recomand).
Romanele ante-decembriste "Orgolii" și "Refugii" au ca temă drama intelectualului aflat în
incompatibilitate cu regimul comunist, dar autorul abandonează curând această pistă unde
experimentase narativ conștiința umană. Simplifică procedeele narative scriind la persoana a
III-a despre protagoniști orientați spre trecut în spațio-temporalitate, preocupați de
reconstituirea unor evenimente controversate cum ar fi: colectivizarea forțată, rezistența
armată anticomunistă din munți, revolta minerilor din Valea Jiului, precum și reprimarea
sângeroasă a acesteia.
A rămas în memoria colectivă nu doar prin scrierile sale ci și prin două acte de dușmănie la
adresa poporului român și a națiunii române. Unul dintre acesta este urâtul gest de a publica în
revista "Cultura", al cărei director a fost câțiva ani, a unui text infam cu titlul: "Mândria de a
fi slugă !". Este o aluzie mai mult decât răutăcioasă la sintagma "Mândria de a fi român !", pe
care politicienii stângiști au confiscat-o, transformând-o în mesaj electoral. Indiferent cât de
indulgent poate fi cineva în privința acelui text, rămâne propunerea nefericită a
academicianului și anume sintagma român-slugă, grăbindu-se apoi să părăsească această lume
unde i s-au adus destule laude fără prea multe merite. Apreciat de inconștienți sau de
răuvoitori drept "testamentul politic" al "marelui" Buzura, articolul e un fel de pledoarie în
apărarea celor care au făcut numai rău poporului român și care au scăpat nepedepsiți în
virtutea "statului de drept" și a legislației care-i favorizează.
În 1994, ca director al Fundației Culturale Române, devenită mai apoi Institutul Cultural
Român, Buzura lovește a doua oară, comițând un act de o dușmănie și mai mare la adresa
românilor. A acceptat să fie dată la topit o carte (recuperată ulterior) apărută sub egida
fundației al cărei director era la acea vreme. Este vorba despre un proiect de mare anvergură,
întrucât urmau să mai fie tipărite încă 4-5 volume la care lucrau numeroși istorici militari,
tratând despre situația evreilor din România în perioada legislației antisemite 1939-1944.
Publicarea acestora s-a vrut o încercare de a pune capăt avalanșei de minciuni și calomnii la
adresa poporului român de a fi participat la exterminarea evreilor, de antisemitism și rasism,
acuze aduse de persoane (majoritatea stangiste) care nu sunt de origine evreiască, nici măcar
semită, ci de origine huno-turcică și aspect fizic arian, care doresc sa treacă drept evrei pentru
a trage profit (al XIII-lea trib). Publicarea acestor tomuri sub egida unei instituții
guvernamentale ar fi pus definitiv capăt tărășeniei, fiind vorba despre Istoria Partidului
Comunist din România și Istoria Holocaustului în România, istorii fără obiect de studiu. Dar
inițiativa de a distruge munca unor prestigioși cercetători istorici nu i-a aparținut lui Buzura,
ci lui Elie Wiesel. Acesta, colaboraționist al administrației lagărului de concentrare
Auschwitz-Birkenau și al regimului nazist și salvat de o infecție la picior și evacuat de trupele
S.S. de tăvălugul Armatei Roșii, a găsit cu cale să-i ceară lui Buzura, prin intermediul lui
Orenstein, alias Zigu Ornea, să dea la topit cartea respectiva și să anuleze proiectul editorial.
În romanele post-decembriste autorul abordează tema "noilor îmbogățiți" care au preluat
frâiele puterii de la PCR după evenimentele din 1989. Mai exact se referea la membrii PSD,
dar trebuie ținut cont și de faptul că se tocmise socru la George Maior, lider marcant și
agramat ("pagine", "inime") al partidului și director al Serviciului Român de Informații. De
asemenea, autorul se avea în relații cordiale cu unii dintre ei, precum Adrian Nastase și Ion
Iliescu, dar și cu Mircea Geoană de a cărui megalomanie de despot din Extremul Orient
rămâne de-a dreptul șocat.
În 2008, la aniversarea a jumătate de secol a lui Mircea Geoana, pe atunci șeful PSD-ului,
academicianul Buzura e invitat la o petrecere pantagruelică, care i-ar fi inverzit de invidie pe
Mao, Pol Pot și Kim Jong Il. Deși făcuse carieră în perioada spectacolelor omagiale ceaușiste
și era obișnuit cu acestea, scriitorul rămâne siderat de ceea ce i se arată privirii. Întors acasă,
profund tulburat, se apucă să încredințeze hârtiei tot ceea ce ochii săi înmărmuriți văzuseră,
dar mintea cu greu reușea să priceapă. Așa a văzut lumina tiparului după un an romanul
"Raport asupra societății", unul dintre eroi fiind chiar Mircea Geonă, dar cu apelativul Matei
Goarnă. Romanul scris la persoana I redă atât atmosfera reală în care acționau agenții
acoperiți ai serviciilor speciale, cât și faptele oricât de șocante pe care protagonistul principal,
un medic, le relatează fiului său.
Finalul cărții în care e redat monstruosul eveniment monden relevă adevărata valoare creativă
a lui Buzura, lăsându-l pe cititor "cu gura căscată", stupefiat nu atât de megalomania grețoasă
a lui Goarnă, cât de faptul că "invitații", dintre care unii chiar dușmani, se pretează la a-i da
apă la moara lui oribilă:
"Locul activiștilor de altădată, aroganți și îmbrăcați fără gust, a fost luat de negustori, de
activiști politici și sindicali, patroni de firme sonore, îmbrăcați în haine scumpe
cumpărate de la mari case de modă, dar mult mai impertinenți decât predecesorii lor ... și,
văzând că îl urmăresc cu privirea, șoptea în dreptul fiecăruia: Mossad, FSB, CIA, DST, al
ungurilor, al nemților, ăsta e al oricui, ăsta e acoperit ... Aș fi vrut să îl întreb dacă există
vreunul și de al nostru, dar acest al nostru nu mai avea demult vreo urmă de acoperire ..."
"Vocile nopții" apare după ce publicase deja romane precum "Orgolii" și "Fețele tăcerii" și
fusese răsplătit de regimul comunist cu premii ale Uniunii Scriitorilor chiar la debutul de
romancier în 1970, apoi în 1974 și 1980. În principiu, un roman e considerat de succes
dacă are priza la public, iar într-o societate fără "noi tehnologii" (tăbliță, Internet, laptop)
și bine controlată de comuniști, ce-i mai rămânea omului decât lectura în exercitarea
funcției de divertisment și evadare din cotidian ? E posibil să fi captat atenția cititorilor și
prin faptul că autorul s-a străduit să oglindească în roman societatea românească din anii
'80, cu deosebire mediul proletar din centrul metalurgic hunedorean unde se petrece
acțiunea. Este o lume mai mult a supușeniei față de regim, decât a resemnării, "un loc
unde nu se întâmplă nimic" și care slujește drept fundal. Pe acest fundal searbăd ca o
plăcintă fără ulei și fără zahăr scriitorul prezintă dramele eroilor săi, având ca narator pe
Ștefan Pintea, fost student (reia din celelalte romane tema intelectualului care nu se poate
integra în societate totalitară). Pentru redarea acestei incompatibilități a lui Pintea (nume
de haiduc ardelean) autorul pune la bătaie tot felul de mijloace narative, de la sarcasm,
ironizarea clișeelor propagandei proletcultiste până la detalierea realității de zi cu zi pe
care puțini scriitori cutezau s-o redea din pricina cenzurii.
În acel mediu de mediocrii si inculți, Pintea, constrâns să renunțe la studii, încearcă una
dintre metodele brahmanice și anume detașarea de oameni și de lucruri, însă fără ură, căci
ura energizează, fiind una dintre sursele de reușită ale combatanților. Rezultatul strădaniei
sale de a-și păstra sufletul imaculat se concretizează și în scrisoarea trimisă iubitei
sale:"Ce ți-aș putea spune ... nu este să citesc, ci să dorm".
Scenele de sarcasm și de ironie ale autorului alternează cu cele de umor negru, morbid:
"Ascultă, i s-a adresat plutonierului ... și tanti maică-ta de la o mie de kilometri !"
Pe lângă detașare, comportamentul tipic românesc al lui Pintea se întregește și prin faptul
că face haz de necaz, căci o modalitate de a supraviețui acelui regim este umorul, nu lipsit
de o doză țeapănă de amărăciune. Sinceritatea frustră, aproape brutală, a personajelor, e de
asemenea o particularitate a posibilităților narative ale autorului: "Nu spun că-mi
convine ... germenele orânduirii viitoare". Încă o manieră de a supraviețui în perioada
comunistă, pe care o aflăm din gura unui personaj de-al lui Buzura. Să fie "Vocile nopții"
un manual cu "tehnici" de supraviețuire într-un regim totalitar ? Mai degrabă are dreptate
Soljenițîn când scria: "Finir la conscience ... dormir", detașarea ținând mai degrabă de
"adormirea", de "anestezierea" conștiinței. Asta și cu lipsa de perspectivă, de a face o
carieră după terminarea studiilor universitare, constrângerea de formare intelectuală pe
marxism-leninism, îl determină pe Pintea să renunțe la vechile mijloace de a se opune
sistemului și de a căuta altele noi, adecvate.
Acest iubitor de adevăr, trăind într-o lume a falsului, a minciunii, a automatismului și a
depersonalizării, nu vrea să-și piardă identitatea și puritatea sufletească, bref, nu vrea să se
pervertească și atunci ascultă "vocile noptii", încercând să priceapă ce-i spun acestea.
Dar, indiferent ce au de spus, el trebuie să înțeleagă mesajul lor de solidaritate. Cum
mediul în care evoluează protagonistul îi e profund ostil, autorul nu scapă ocazia de a
aborda o altă temă dureroasa a realismului socialist: migrația forțată de la sat la oraș și
distrugerea satelor românești cu implicația distrugerii culturii și civilizației românilor.
Astfel, Pintea, prins în vâltoarea migrării, ne mai fiind nici sătean, dar nici orășean,
considerat un paria (în afara castei, cum sunt țiganii) al societății proletcultiste, este de
fapt "un om pe niște scări" care n-are altă dorință în viață decât: "În lumea-n care ciori și
fard prăsiți (falsul paradis comunist), lăsați-mă să fiu pe scări". Este asemeni acelor spirite
care bântuie la hotarul dintre cele două lumi, cea materială și cea imaterială a celor fără de
trupuri. Nu se mai poate întoarce în cea veche pentru că pur și simplu nu mai există, nici
factual, nici virtual, dar nu poate păși nici în cea nouă pentru că este un "inadaptat", un
"intrus" și nu se poate integra nicicum.
Ajuns în pragul depresiei, organismul său îi trimite mesaje de averizare prin visele
cromatice pe care le visează în timpul noptii. Ajuns aici, autorul se folosește de
cunoștințele sale acumulate pe când studia medicină pentru a reda stările și senzațiile
eroului principal și poate pentru a (re)aminti una din armele ultra eficiente ale sovieticilor:
aducerea subiectului, rectae a victimei/opozantului la alienare mintală, la pierderea
minților, pentru a putea fi mai apoi închis într-un spital de nebuni, supus torturilor și
abuzat cât cuprinde. E una din "fațetele" "Arhipelahului Gulag", iar "experimentul Pitești"
(+Aiud, Gherla) și torționari precum "somitatea în psihiatrie" Arsene, o confirmă.
Însuși titlul romanului își are semnificația sa aparte, căci doar noaptea Pintea poate auzi
"vocile". Amintește de Laylat-al-Qadr, noaptea în care a început revelarea Sf. Coran
profetului Mohammed. Aceasta noapte a Ramadanului e Noaptea hotărârii divine,
Noaptea Destinului, când profetul aude vocea Arhanghelului Djebrail (Gavril, Gabriel).
Și, cu toate că Pintea nu e un dreptcredicios musulman, ci un kfr, noaptea el aude "vocile"
care-i relevă "misiunea" sa de a supraviețui (și cine supraviețuiește, povestește, e o
mărturie vie), de a fi capabil (Qadr de la Qadara=a fi capabil, a avea putere asupra unui
lucru și de la Qadr=cel Puternic) s-o facă.
Într-o lume ostilă, implacabilă și extrem de agresivă noaptea Pintea își este singurul și
propriul lui stăpân, cu toată oprimarea regimului comunist pentru că noaptea domnește ...
TĂCEREA.