Sunteți pe pagina 1din 5

STANCAN MARIA, filologie, anul III, croata-romana

Negatia

In textele vechi romanesti pot fi intalnite doua tipuri de negatie: negatie simpla si
negatie dubla.

Negatia simpla

Aceasta negatie este marcata prin: pronume negative, adjective negative, inclusiv
prin adverbul negativ nici. Se pare ca este ”un produs de import”, fiindca a intrat in
limba romana intermediul traducerilor, modelul slavon. De asemenea, tot in textele
vechi romanesti apare si negatia partiala, exprimata prin pronume negative, adjective
negative si adverbe negative care toate preced verbul la forma pozitiva.
Ex. : ”nici dinioara sfarsim”
”nece sa te sviesti”
”nice tanjea”
In documentele secolului al XVI-lea negatia simpla e totala, marcata prin adverbul
negativ nici pus inaintea verbului de conjugat. In secolele alXVII-lea si al XVIII-lea
gasim mai putine exemple cu negatie simpla.
Ex. : ”nice sa manance”
”nimic lipsindu”
”nicicum au asemanare”
La cronicarii Miron Costin, Dimitrie Cantemir, Nicolae Costin, Stolnicul
Cantacuzino, precum si la Radu Greceanu negatia simpla s-a produs sub influenta
latina. La autorii care au folosit ambele tipuri de negatie (simpla si dubla) un procent
mai mare de cuvinte este in favoarea negatiei duble. Ceea ce inseamna ca negatia
simpla nu este specifica limbii romane si se datoreaza unor surse straine.

Negatia dubla

In secolul al XVI-lea e foarte bine reprezentata procentual in documentele originale,


in detrimentul traducerilor. Negatia partiala, care precede verbul, este intotdeauna
dubla, exprimata prin: pronume negative, adjective negative, prin adverbul negativ
nici, cu predicat negativ, cu marca negatiei totale nu, care se combina cu nici: ”nici ...
nu”.
Ex. : ”de nimenea bantuiala sa nu aiba”
”nemica la Harlau n-au aflat”
”nici de-acum inainte nu vom gresi lor nimica”
In general negatia totala este marcata prin adverbul negativ nici. In cazul
traducerilor negatia dubla apare deseori und etextul original contine o negatie simpla.

Concordanta negativa

Reprezinta acordul intre doua elemente care vizeaza negatia si anume un cuvant
negativ (subiect, complement, complement circumstantial) si negatorul propozitiei. La
traducerile vechi se constata aparitia foarte des a negatiei duble partiale si a negatiei
simple totale. Astfel, limba romana, spre deosebire de alte limbi romanice, cum ar fi
franceza si italiana, spre exemplu, prezinta o concordanta negativa stricta, ceea ce
inseamna o apropiere de limbile balcanice.
Deci in secolul al XVI-lea limba romana era o limba cu concordanta negativa stricta
generala in documetele originale, astfel incat aceasta negatie apare ca o caracteristica
a limbii vorbite. Pe parcurs s-a extins fenomenul concordantei negative, precum si
negatia dubla in structuri in care apare adverbul negativ nici. Dupa secolul al XVII-
lea, negatia dubla s-a extins la toate tipurile de constructii gramaticale. In secolul al
XIX-lea nu exista mari diferente, in ceea ce priveste negatia, fata de perioada
anterioara. Iar din punct de vedere sintactic negatia dubla (concordanta negativa)
variaza, mai ales in raport cu adverbul negativ nici. Asadar in secolul al XIX-lea
negatia dubla s-a generalizat, exceptand constructiile gramaticale cu adverbul mai sus
mentionat.
In textele din secolele al XVI-lea si al XVIII-lea foarte rar se poate constata negatia
dubla, cauza fiind modelul gramaticilor straine. Pendularea intre cele doua tipuri de
negatie, dubla si simpla, apare doar cand termenul negativ (pronume, adjectiv)
precede verbul regent, lipsind negatia verbala.
Ex. : ”nice un mijloc ... poate fi rusinatori”
”cu nimic a ramas indaraptul altor popoare”
Dupa verb negatia dubla devine regula.
Ex. : ”romanul nu prevede nimic”
La inceputul secolului al XIX-lea mai pot fi intalnite texte din care lipseste
concordanta negativa (negatia dubla) si unde apar pronume negative, adjective
negative si adverbe negative. Diferentierea, mai ales la Scoala Ardeleana tine de
modelul cultural si anume negatia din limba italiana. Mai ales ”Tiganiada” lui Budai-
Deleanu este un foarte bun text de analizat, deoarece pe parcursul lui apar:
1) pronumele negativ nime(ne); apare uneori, precede verbul, fara negatie
verbala
Ex. : ”nime stiea”
Unde e stapanul nimene stie/
Si nimene-a sti sa nevoieste”
2) pronumele negativ niciunul, niciuna
Ex. : ”niciunul lasa pe altulsas farseasca vorba”
3) adjectivul pronominal niciun, nicio
Ex. : ”niciun neprieten din afara poate sa-l strice”
4) locutiunea adjectivala niciun fel de
Ex. : ”Niciun feliu de arma putea sa-i taie”.
5) numeroase exemple de negatie dubla
Ex. : ”nime nu graia”
”niciunul n-asteapta sa farseasca”
Tot in aceasta perioada adverbele negative nicicand, nicaire sunt folosite ca negatii
simple.
Ex. : ”Cutezanta nicecand predomni in caracterul meu”.
”Nicaire e drum calciat in tara”.
Foarte rar se intalneste excluderea totala a negatiei duble, de exemplu la Gh. Sincai,
influentat de modelul latin.
Ex. : ”nimenea au putut”
”au putut nimene”
Utilizarea concordantei negative doar la cuvintele negative care urmeaza verbului
apar si la autori munteni precum Bolintineanu sub influenta culturala straina. In
general, negatia dubla nu apare in gramaticile din acea perioada. I. H. Radulescu
mentioneaza diferenta intre limba romana si limbile romanice, in special italiana,
afirmand ca generalizarea concordantei negative in romana, indiferent de pozitionarea
cuvantului negativ, este o particularitate a limbii romane.

Adverbul negativ nici

Considerat de unii cercetatori ca fiind un semiadverb, are la randul sau niste


particularitati fonetice: nice, neci, mai putin intrebuintate. Cat despre utilitatea sa ne
putem da seama precum urmeaza:
a) Cand nu este corector, poate functiona fara negatia verbala.
Ex. : ”si ploae de patru luni nici au picat”
”... eu nici am simtit/
A lor osebire”
Constructie din secolele trecute, pastrata pana la finele secolului al XIX-lea, apare
foarte des la Eminescu:
Ex. :”urmatoarele vorbe ... sigur ca neci le visase”
”nici stiu unde sa adresez scrisoarea” (apare la inceput de propozitie si chiar de
paragraf)
Dar are si negatie verbala propozitionala:
”Nici nu imi pot inchipui alta viata”.
In general predomina structura fara negatie dubla in care nici are rol copulativ intre
doua propozitii negative in care, obligatoriu, termenul negativ precede verbul. Astfel,
in prima jumatate a secolului al XIX-lea se continua utilizarea structurii ”nu ... nici”:
Ex. : ”nu are sa li se dea, nici ei sa fie volnici a cere”
”cine nu gandeste, nici face pentru dansa orice bine” (D. Golescu)
In a doua jumatate a secolului al XIX-lea se continua extinderea negatiei duble.
Ex. : ”sa nu-l mai primesti, nici in cercetare cu dansul sa nu mai intri”
Tot la inceputul secolului al XIX-lea cele doua tipuri de negatie apar in aceeasi fraza.
Ex. : ”Divanului cunoscut nu este, nici tara sa nu se stie intru mai multa datorie, nici
are mai multa putere da raspundere”.
Spre finele secolului al XIX-lea predomina constructia ”nu ... , nici nu ...” dar apare
rar si ”nu ... , nici ...”. La D. Golescu, I. H. Radulescu si I. Slavici apare constructia
nici + ca, ducand la excluderea concordantei negative.
Ex. : ”Uita-te, nici ca-i pasa ... !”
”Dar ei nici ca-i pasa de el”.

Pronumele si adjectivul negativ

In secolul al XX-lea predomina nimeni si nimic, doar cu valoare de pronume si


niciunul/niciun, atat cu valoare de pronume cat si de adjectiv. Pronumele negativ
nimeni este utilizat in opozitie cu pronumele cineva, careva. Dispar variantele
fonetice din secolele trecute, cum ar fi nime si rara apare la G. Ibraileanu si la L.
Blaga varianta nimenea:
Ex. : ”nimenea nu poate contesta”
Pronumele negativ nimeni este folosit in constructii partitive cu prepozitia dintre:
nimeni + dintre.
Ex. : ”Nu mai e nimeni dintre ai nostrii”.
Pronumele negativ nimic ajunge sa fie utilizat in opozitie cu pronumele ceva si dispar
variantele fonetice nimica, nemica. Spre finele secolului al XX-lea apare in
constructia nimic+altceva.
Ex. : ”Nu va mai fi nimic altceva de facut”.
Pronumele si adjectivul niciun(ul)/niciuna, nicio

Ambele, si pronumele si adjectivul, care precede substantivul si se declina ca


adjectivul nehotarat un(ul), una (o), apar foarte rar cu forma de plural niciunele.
Ex: : ”Voi n-aveti de niciunele aici”.
Frecventa aparitiei pronumelui niciunul creste pe masura ce ne apropiem de finele
secolului al XX-lea. Se intalneste cel mai des in cazurile nominativ si acuzativ, cu sau
fara prepozitiei si rar la genitiv si dativ.
Ex. : ”nu stiam niciunul limba celuilalt”
Foarte des se combina cu din, dintre in constructii precum niciunul+din, dintre, ca in
exemplul urmator:
Ex. : ”n-a vazut-o niciunul dintre noi”
”niciunul dintre noi n-ar risca”

Adjectivul pronominal niciun/nicio

Pe tot parcursul secolului al XX-lea niciun(ul) cu valoare adjectivala se acorda in


gen, numar si caz cu substantivul pe care il preceda.
Ex. : ”Nu corespunde niciunei realitati”.
”deschiderea niciunei ferestre”
Incepand cu anii 30 ai respectivului secol ia amploare constructia niciun / nicio+alt /
alta+substantiv.
Ex. : ”Nu a cunoscut nicio alta tara din est”.

Adverbul negativ cu structura regulata

De remarcat compuneri negative din textele lui M. Preda, L. Rebreanu, M.


Sadoveanu etc. cu adverbul negativ nici, cum ar fi nici+alt adverb din care rezulta un
alt adverb negativ, de data aceasta compus: nicicand, nicicat, nicicum, niciunde.
Ex. : ”Nicicand nu mi-as fi inchipuit”.

Concluzii

Generalizarea negatiei duble se petrece la finele secolului XVIII-lea si inceputul


secolului al XIX-lea, iar negatia dubla functioneaza doar izolat, disparand in secolul al
XX-lea din limba literara si scrisa. Apare o opozitie intre enunturile cu negatie dubla
si cele cu negatie simpla.
Ex. : ”Nu exista nicio dificultate ...”
”NU exista vreo dificultate ...”
Adverbul negativ nici nu mai este folosit ca in secolul al XIX-lea ca o negatie
suficienta (Ex. : ”eu nici am simtit”) ori ca o conjunctie copulativa (Ex. : ”n-am auzit,
nici n-am pomenit”), ci se foloseste doar adverbial, cu corelativ.
Ex. : ”nici nu pleaca, nici nu vine”
Iar negatia expletiva persista in limba scrisa pana la finele secolului al XX-lea,
impreuna cu constructiile: ”nu ... fara sa nu”, ”nu ... fara a nu ”, ”nu ... sa nu” si ”nu ...
a nu”.
Ex.: ”Nu putem incheia fara a nu mentiona”.
”Nu se putura abtine a nu zambi”.
De asemenea, poate functiona ca intensificator:
Ex. : ”Si unde nu-i trage una !”
Dupa aceea dispare din limba scrisa.