Romanul mitic

Publicat pe octombrie 30, 2012

Mihail Sadoveanu, Baltagul

1.  Geneza romanului

Baltagul este un roman de Mihail Sadoveanu, Bucureşti, Editura Cartea Românească,

apărut în anul 1930. În legătură cu geneza operei, care, pentru unii critici (G.
Călinescu ş.a.) reprezintă mai degrabă o nuvelă de mai mare amploare decât un
roman, I. D. Bălan aminteşte o mărturie făcută de Sadoveanu însuşi, pe la începutul
anilor ’50, în cadrul fostului Institut de istorie literară şi folclor din Bucureşti. Într-
una din drumeţiile sale, scriitorul s-ar fi oprit la un han, unde la o masă vecină, doi
jandarmi porniţi în cercetare, povestesc despre moartea unui cioban şi fac
presupuneri în legătură cu făptaşii. Această întâmplare ar fi constituit doar faptul
concret care a declanşat ideea operei, pentru că, aşa cum precizează C. Ciopraga,
Baltagul, care a fost scris efectiv în 8-9 zile, a avut o lungă perioadă de gestaţie.
Ideea continuării lui l-a preocupat, poate încă de atunci, până în amurgul vieţii, când,
după prima tentativă care eşuează, reia tema în Cîntecul mioarei, dezvoltând-o în
conformitate cu realităţile ulterioare celui de al doilea război mondial, dar fără
strălucirea romanului din 1930.

2.  Structură şi semnificaţii

Subiectul romanului e de o remarcabilă simplitate, amintindu-l pe cel al baladei

populare Mioriţa (motto-ul lui e reprezentat de două versuri din celebra baladă:
Stăpîne, stăpîne,/ Mai chiamă ş-un cîne...), a cărei influenţă  asupra Baltagului este
evidentă şi unanim recunoscută, de altfel, dar şi exagerată de unii autori. Ca şi în
balada populară, doi oieri – Bogza şi Cuţui – complotează împotriva unui al treilea
– Nechifor Lipan – spre a-l jefui. Numai că, în timp ce în Mioriţa moartea
ciobănaşului moldovean este prezentată ipotetic, în Baltagul complotul se finalizează
prin uciderea lui Nechifor Lipan. Tot la modul ipotetic este reprezentată în Mioriţa şi
înmormântarea ciobanului, precum şi căutarea zadarnică de către măicuţa lui bătrână,
episod de un lirism profund, care domină întreaga creaţie. În Baltagul, operă epică
prin excelenţă, moartea lui Nechifor Lipan constituie abia începutul, punctul de
plecare al desfăşurării epice. Mioarei năzdrăvane din balda populară, ce coboară din
mit, îi corespunde în roman un câine, pe cât de credincios, pe atât de aprig. Asemenea
mamei ciobănaşului din Mioriţa, Vitoria, soţia lui Nechifor pleacă în căutarea
acestuia, numai că, faţă de deznădejdea şi neputinţa celei dintâi, Vitoria dovedeşte o
energie şi o perseverenţă mai puţin obişnuită pentru o femeie. Criticii literari au
văzut pe drept în Vitoria o eroină tragică, un Ulise carpatic, au alăturat-o
Antigonei sau Ancăi din Năpasta sau Kriemhildei din Cântecul Nibelungilor. G.
Călinescu a definit-o drept un Hamlet feminin, care bănuieşte cu metodă, cercetează
cu disimulaţie, pune la cale reprezentaţiuni trădătoare şi când dovada s-a făcut dă
drumul răzbunării.
Baltagul reprezintă mai presus de orice imaginea lumii arhaice, îndeosebi a celei
păstoreşti, aflate în faza ei crepusculară, când este invadată de agenţii lumii noi,
capitaliste, până în cele mai ascunse aşezări în care retrăiesc. În paginile lui,
scriitorul n-a dat curs imaginaţiei poetice, ci observaţiei (Manolescu), elementul
realist marcând profund romanul. Lipsesc astfel aspectele idilice, efuziunile
sentimentale şi contemplările atât caracteristice scrisului sadovenian, ele făcând loc
atitudinii obiective şi descrierii minuţioase. Aspectele tradiţionale apar mai luminoase
decât în realitate, ceea ce pare să constituie chiar rodul intenţiei scriirorului.
Rezervele ţărănimii faţă de realităţile noii lumi se exprimă magistral prin
conduita Vitoriei Lipan. Ea nu se opune, astfel, demersurilor pe care autorităţile le
fac pentru descoperirea ucigaşilor soţului ei, dar, neîncrezătoare, îşi continuă propriile
căutări. Aşteaptă cu răbdare venirea autorităţilor la locul unde se petrecuse crima, dar,
paralel, îndeplineşte toate îndatoririle creştineşti şi toate ritualurile preliminare
înmormântării. Iar atunci când nevoile îi impun, acceptă chiar să vorbească prin
sârmă cu prefectul de la Piatra Neamţ, dar se căieşte apoi că făptuise un astfel de
păcat. Atitudinea scriitorului faţă de schimbarea lumii se exprimă direct. Răzbate
astfel la tot pasul respectul său pentru datină, pentru normele tradiţionale de
conduită şi pentru comportamentul ritualizat, adică tot atâtea aspecte de viaţă
patriarhală în curs de dispariţie şi de înlocuire cu forme noi, care strică
rânduielile moştenite. Vitoria Lipan care întrupează în gradul cel mai înalt aceste
valori ale tradiţiei. Soţia îndurerată ce-şi caută cu atâta devotament soţul dispărut, nu
numai că nu ignoră evenimentele rituale din viaţa satelor prin care trece (cumătria din
Borca şi nunta din Cruci), ci participă ea însăşi la ele, comportându-se potrivit
cerinţelor impuse de tradiţie: închină un pahar şi le oferă daruri lehuzei şi nou-
născutului, primeşte plosca şi, arătând veselă faţă, face frumoasă urare moresei. Pe
lângă funcţia lui caracterilogică, episodul acesta îndeplineşte în structura
romanului şi o importantă funcţie stilistică; el contribuie la crearea unui anume
echilibru într-un moment de mare tensiune dramatică. Ca şi în jocurile de
priveghi, în faţa morţii se afirmă puterile vieţii, trimful acesteia. Principala preocupare
a Vitoriei, după descoperirea osemintelor lui Nechifor Lipan, este de a le îngropa în
loc sfânt şi de a îndeplini toate rânduielile îndatinate pentru ca mortul să-şi găsească
odihna în veci şi să nu tulbure liniştea familiei şi a colectivităţii din care s-a desprins.

Descrierea ritualului de înmormântare respectă întru totul adevărul folcloric

propriu nordului Moldovei şi Bucovinei. Dincolo de frumuseţea descrierii, episodul
acesta vine să sublinieze amintita trăsătură a personajului principal al romanului şi,
implicit, atitudinea scriitorului faţă de valorile umane pe care le reprezintă. În plus,
aşa cum a arătat C. Ciopraga, episodul constituie un argument pentru
autohtonismul inspiraţiei scriitorului. Similitudinile pe care le găseşte Al.
Paleologu între Baltagul şi povestea lui Isis în căutarea trupului dezmembrat al lui
Osiris din mitologia egipteană trebuie considerate, cum bine arată acelaşi scriitor, prin
prisma a ceea ce L. Blaga denumea mentalitate creatoare de mituri. Valorificarea
unui mit fundamental, de largă circulaţie (Lovinescu aprecia că suprapunerea
realităţii peste mit este poate punctul cel mai îndepărtat al artei lui Mihail Sadoveanu)
constituie una din premisele capodoperei pe care o reprezintă Baltagul şi ale
intrării ei în fluxul culturii universale. Cu privire la fondul autohton al romanului,
se impune precizarea că, apreciat din acest unghi, el înseamnă mai mult decât un
roman de inspiraţie folclorică, oricât de pregnantă şi de creatoare ar fi aceasta. Pentru
că, dincolo de riturile şi ceremoniile, de temele şi motivele, de elementele mitice şi
stilistice de sorginte folclorică, care îşi au locul şi funcţiile lor bine chibzuite în
structura operei, stă duhul popular românesc în ceea ce avea el specific într-o
anume zonă geografică şi într-o epică istorică concretă. 

3. Încadrare estetică 

Din unghiul de vedere al speciei căreia i se încadrează, unii au văzut Baltagul un

roman poliţist (Călinescu); alţii socotesc că e, în acelaşi timp, epopee şi roman
(Ciopraga), sau un roman cu caracter mitic-baladesc, cu un accent de mare baladă
romanţată şi de mister cosmic (Perspessicius). În ceea ce priveşte tema şi
problematica, unii autori consideră că Baltagul e romanul civilizaţiei astrale, al
ritmurilor primitive, determinate numai de revoluţiunea pământului şi nicidecum de
vreo iniţiativă individuală şi, în acest cadru, e romanul civilizaţiei păstoreşti, cu
transhumanţă caracteristică (Călinescu). Pentru alţi critici, Baltagul este romanul unui
suflet de munteancă (Perspessicius), al schimbării lumii (N. Manolescu), al căutării
urmelor (Ciopraga) sau, în sfârşit, o încercare de surprindere în esenţialitatea lui, a
mecanismului existenţei şi a mentalităţii noastre arhaice (I. Oprişan). N. Manolescu îl
înscrie între romanele realiste. Judecându-l sub semnul simbolurilor povestirii
sadoveniene, Baltagul îi apare lui I. Vlad drept basm. Fiecare din amintitele
întâmplări este în parte adevărată, pentru că, în ciuda dimensiunilor lui reduse,
Baltagul reprezintă o veritabilă frescă a satului românesc de munte dintr-o
anumiţa epocă. Intriga e într-adevăr de natură poliţistă, iar acţiunea e plasată în anii
imediat următori introducerii, la 1 octombrie 1924, a calendarului gregorian (stil nou).

Publicat în Genul Epic | Lasă un răspuns

Romanul balzacian

Publicat pe octombrie 30, 2012

George Călinescu, Enigma Otiliei

          Pentru George Călinescu, noţiunea de balzacianism este similară cu ideea

de clasicism, de creaţzie durabilă, ce iese de sub acţiunea erodării temporale.
Delimitându-se de experienţa narativă a marilor romancieri români şi străini,
dezaprobând formula epică proustiană, G. Călinescu şi-a manifestat preferinţe
pentru romanul obiectiv şi personaje de structură clasică, deoarece clasicismul a
creat caractere general-umane: avarul, arivistul, ipocritul, mizantripul,
impostorul ş.a.

Din perspectiva clasicismului, G. Călinescu a receptat şi creaţia lui Balzac. Romanele

lui, atât de inegale sunt toate solide şi universale, pentru că aşa de documentare în
aparenţă  sunt pline de această înaltă semnificaţie umană. Şi mai departe: Totul este
fundamental la Balzac, orice individ înfăţişează un caracter. Numai scena pe care
eroii o joacă poartă notele epocii. Balzacianismul presupune în acelaşi timp şi
folosirea metodei narative a lui Balzac, pe care G. Călinescu şi-o însuşeşte.

Acţiunea simetrică este dovada mâinii sigure a romancierului. În ambele familii, unul
din membrii ei se află într-o situaţie incertă: pe de o parte Otilia, fiica neînfiată a celei
de-a doua soţii, decedate, a lui Costache Giurgiuveanu; de cealaltă, Olimpia repudiată
de părinţii. În amândouă familiile unul din membri dă semne vădite de avariţie:
Costache Ciurgiuveanu împreună cu sora sa, Aglae Tulea.

Lupta pentru moştenire scoate la iveală patimi, pasiuni şi rudimentare porniri

instinctuale. După plecarea Otiliei la Paris cu Pascalopol, planurile în jurul averii lui
Moş Costache se rotesc ameţitor. Stănica Raţiu emite ipoteze, face supoziţii, propune
soluţii; toţi se tem de eventualitatea unor înstrăinări deghizate – vânzarea
restaurantului de către bătrân stârneşte o panică generală – procedee ce ar diminua
ineviatabil succesiunea. Stănica îşi dă cu părerea, dorind să o ambiţioneze pe Aglae,
pentru a intra in posesia moştenerii: S-au mai văzut zgârciţi care mor pe rogojină şi
lasă averea pe la aziluri, la stat!

Asemenea romancierului francez, Călinescu excelează în descrierea interioarelor.

Simpla sa descriere  descifrează sufletului omului, individualitatea sa intimă. Locuinţa
lui Pascalopol dezvăluie filosofia despre existenţa unui anume om de la început de
veac: moşierul strânsese mobile de felurite stiluri şi vechimi bine armonizate, printre
care câteva tipsii perugine de la începutul secolului al XVI-lea, ceaiul însuşi fu servit
în ceşti de porţelan subţire japonez.

Odaia Otiliei prefigurează comportamentil nonconvenţional al fetei, neastâmpărul,

sensibilitatea, rapida trecere de la o stare sufletească la alta, fără a deconspira fondul
grav, maturitatea gândirii şi a comportamentului: câteva fotolii scunde şi mici de pluş
maron, un scrin de nuc de modă veche, masiv, un dulap de haine din acelaşi lemn şi
foarte lat dădeau odăii un aer bătrânesc şi elegant. […] Rochii, pălării zăceau pe
fotolii, pantofi pe sub masă, jurnale de modă franţuzeşti mai peste tot,
amestecate cu note muzicale.

De natură balzaciană sunt portretele colective, prezentarea gradelor de rudenie,

stabilirea genealogiilor. La fel ca în romenele lui Balzac, personajele sunt surprinse
în propriile locuinţe, pe stradă, în magazine, la restaurant, în sala de tribunal, la teatru;
lor, însă, li se adaugă peisajele şi arhitectura citadină: construcţii felurite, străzi,
cartiere. Toate au rostul de a înfăţişa pulsul epocii.

Dumitru Micu a sesizat că expoziţiunea cărţii seamăna foarte mult cu cea Le Cousin
Pons, roman citat de Călinescu alături de La Cousine Bette în articolul Câteva cuvinte
despre roman. La moartea vărului Pons, rudele îi ocupă locuinţa, aşa cum Aglae, după
întâiul infarct al fratelui său, îl supraveghează casa să nu fure vreunul ceva.

          Opera La Rabouileuse are o intrigă declanşată de moştenirea bătrânului Jean-

Jacques Rouget. Personajul Philippe Bridau este o variantă rafinată a lui Stănică
Raţiu, în vreme ce Felix Sima pare o umbră a pictorului parizian Joseph Bridau.
Bătrânul Rouget face un testament, după multe ezitări, în favoarea tinerei Flore
Brazier, replică impusă a Otiliei. Între La Rabouilleuse şi Enigma Otiliei nu poate
fi vorba de o influenţă directă, ci de o banală omologie tematică şi tipologică, o
ipostaza balzaciană recurentă în alt mediu social şi în alt timp istoric. 

Publicat în Genul Epic | Lasă un răspuns