Lucian Dan Teodorovici

Date bibliografice

Lucian Dan Teodorovici (n. 17 iunie 1975, Rădăuți, județul Suceava) este
un prozator, dramaturg și scenarist român contemporan. Este coordonator al
colecției Ego. Proză de la Editura Polirom, consilier editorial la Editura Polirom,
senior-editor al săptămînalului Suplimentul de cultură și redactor al revistei
Timpul. A fost redactor-șef al Editurii Polirom între 2002 și 2006, redactor-șef
adjunct al revistei culturale Timpul între 2001 și 2003; între 2001 și 2002 a fost
editorialist al cotidianului Obiectiv, Iași; între 2002 și 2003, editorialist al
cotidianului Monitorul, Iași.

Volume publicate

Cu puțin timp înaintea coborârii extratereștrilor printre noi (roman), Editura

OuTopos, Iași, 1999 (ediția a doua, revăzută și adăugită, Editura Polirom, Iași,
2005).

Lumea văzută printr-o gaură de mărimea unei țigări marijuana (povestiri), Editura
Fundației „Constantin Brâncuși”, Târgu-Jiu, 2000.

Circul nostru vă prezintă: (roman), Editura Polirom, Iași, 2002 (ediția a doua,
revăzută, Editura Polirom, Iași, 2007).

96-00. Povestiri (proză scurtă) E-book, Editura LiterNet București, 2002.

Audiență 0 (teatru) E-book, Editura LiterNet, București, 2003.

Atunci i-am ars două palme (proză scurtă), Editura Polirom, Iași, 2004

Celelalte povești de dragoste, Editura Polirom, Iași, 2009 .

Matei Brunul, Editura Polirom, Iași, 2011 (romanul a obținut „Premiul pentru
Proză” al revistei „Observator cultural”, „Premiul Național de Proză” al „Ziarului
de Iași”, „Premiul Publicului” la Gala Industriei de Carte din România și a fost
desemnat „Cartea anului 2011” de revista „Contrafort”).

Premii
• „Premiul pentru Proză” oferit de revista „Observator cultural”
• „Premiul pentru Proză” oferit de revista „Observator cultural”
• „Premiul Cititorilor” la Gala Industriei de Carte din România
• „Premiul Naţional de Proză” oferit de „Ziarul de Iaşi”
• „Premiul pentru Proză” oferit de revista „Ateneu”
• Roman desemnat „Cartea anului” de revista „Contrafort” 
• Premiul Literar „Augustin Frățilă” – „Cartea anului 2011”

 Prezentare

Matei Brunul este un roman care înglobează în structura sa elemente despre

comunismul românesc, pe care îl reinventează după regulile artei literare. E, în
primul rînd, un roman despre arta manipulării și limitele libertății, centrat pe
transformările identității personajului Bruno Matei, marionetist italian după mamă
și prin țara de adopție, român după tată și după țara de origine, revenit după război
în România pe filiera soților Pătrășcanu (tatăl lui Bruno, fost coleg la facultatea de
drept cu Lucrețiu, își convinsese vechiul prieten să-i găsească fiului de lucru),
angajat la Teatrul Țăndărică și profesor informal de marionetism, ajuns în
închisorile comuniste din motive istorico-politice pe care nu le controlează. De
fapt, nu controlează nimic, ci e „acționat“ ca o marionetă, un alter ego al său care
de altfel primește și un nume, Vasilache, o păpușă care devine personaj în roman în
măsura în care însuși devine o marionetă în mâna sistemului penitenciar din
perioada perioada lui Dej. Astfel, Matei Bruno devine o marionetă în mâna
destinului. Toată viața lui se transferă în păpușa Vasilache. Este lucrat pe la spate
de către cei pe care îi considera prieteni, de Bojin și Eliza, care urmăresc linia
partidului în scopul formării omului nou. Așa cum frumos suține Lucian în
structura romanului său că existau două tipuri de moarte (cea altruistă, spre folosul
poporului, cea a porcilor și o alta egoist, spre odihna proprie a câinilor pușcăriași),
și două tipuri de adevăr (un adevăr din mintea proprie, care de cele mai multe ori
era mai bine să rămână acolo, iar celălalt adevăr, tot mai important în viața lui, era
adevărul rostit, cel oficial).
 Ca și identitatea lui Bruno, compoziția romanului este una duală: o primă
direcție aparține „prezentului“ din 1959 care îl urmărește pe Matei-cel de după
pierderea memoriei și eliberarea din închisoare, un Matei devenit ieșean și
dependent de doi reprogramatori coordonați de Securitate: tovarășul Dumitru Bojin
(„binefăcătorul“, care are grijă de existența lui materială cu educația comunistă
aferentă) și Elisabeta Stancu (alături de care, ca un adolescent naiv, va cunoaște
viața de cuplu). Astfel, cele aproape 400 de pagini (25 de capitole) ale romanului
configurează alternativ ambele platforme de „(re)educare” a oamenilor în spiritul
leninism-stalinismului.

În esența sa, personajul principal, Bruno Matei este un om sensibil, sufletist,

interesat să devină un om bun, dornic să facă tot ceea ce este mai bun pentru
societatea în care trăiește, însă devine mult prea credibil, naiv în această lume plină
de interese. Societatea și sistemul reprezintă chiar motivul indirect pentru care el se
simte schilodit, singur și nesigur, și fără vreo posibilitate de legătură cu viața sa
anterioară. Acest Bruno devine, în fond, cobaiul unui experiment de antropogenie
politică post-Makarenko, vizînd crearea – pe fondul pierderii memoriei politice și
carcerale, potențial amenințătoare la adresa regimului – a identității unui Om Nou,
formatat mental de Partid. Totuși chiar și acest Matei amnezic, cu identitatea
marcată de reeducarea comunistă „în libertate“ deține un discurs justificativ despre
la fel de suspecta marionetă ce-l însoțește pretutindeni: „Viața marionetei stă în
mîinile marionetistului. Niciodată nu poți manipula păpușa, n-o poți face să
trăiască așa cum vrei tu, dacă nu înveți să-i controlezi în profunzime sufletul,
indiferent de locul unde se află. Sufletul sau centrul de greutate…“.

Trecutul Brunului, marionetist născut în România, având însă origini

italiene, este o enigmă pentru el însuşi. În urma unui accident, despre care nu ştie
prea multe, două decenii din propria viaţă îi sunt străine. Ne aflăm în anul 1959,
unul în care prietenii sunt altceva decât par, lumea e altceva decât pare. Alături de
marioneta sa, Vasilache, şi de alte două personaje care-l însoţesc permanent,
tovarăşul Bojin şi Eliza, protagonistul trăieşte aparent liniştit în „raiul” pe care, în
lipsa memoriei, nu-l poate compara cu nimic altceva. Pas cu pas, cititorului i se
relevă însă, în paralel cu viaţa „de scenă” de la finele obsedantului deceniu,
cealaltă lume, aceea reală. Una în care va descoperi patru închisori comuniste –
Penitenciarul Uranus din Bucureşti, Colonia Peninsula de la Canal, Penitenciarul
Galaţi şi Penitenciarul Iaşi. Perioada anchetei, brutalitățile și umilințele inumane la
care este supus în diversele colonii penitenciare, spulberarea constantă și tot mai
dureroasă a tuturor iluziilor determină transformarea vechiului rebel (total
dezinteresat oricum de activisme ideologice) în cel mai docil deținut
„contrarevoluționar” (la fel de evazionist politic, doar că de acum conștient că
Istoria poate abuza oricând de individ). Iar eliberarea Brunului din acestei închisori
nu încheie povestea, misterului din viaţa sa trecută adăugîndu-i-se unul nou, a cărui
rezolvare îi schimbă perspectiva asupra istoriei personale.
Prin urmare, Lucian Dan Teodorovici incită cititorii, propunându-le o amplă
narațiune despre spațiul concentrationar comunist, despre victime, despre destin și
însingurare ca mijloc de autoapărare în fața adversităților unei societăți polițienești
care domină individul și îi supraveghează fiecare clipă a vieții. După ce va fi
cunoscut ororile închisorilor și lagărele de muncă, Brunul pare să fi uitat de sine
însuși pentru a se dedica marionetelor, ducând un trai anonim, într-o lume cenușie
și primejdioasă. Împreună cu tovarașul Bojin și cu Eliza, două personaje care-l
însoțesc permanent, misterul din viața lui trecută se impletește însă cu un altul,
nou, a cărui rezolvare îi va schimba perspectiva asupra istoriei sale personale.
Pentru a garanta reușita experimentului, securistul Dumitru Bojin îl va supreveghea
pe vulnerabilul cobai, ajutat de informatoarea Eliza, de care, previzibil,
protagonistul se va și îndrăgosti. Procesul decurge fără obstacole majore, singurele
impedimente fiind constituite de marioneta Vasilache (recuperată și dăruită de
doctorul Petrovici pe când efectele bolii păreau tratabile) ori de curiozitatea
bărbatului față de destinul propriei familii sau față de motivele încarcerării (deși
amnezic, Bruno Matei e obligat să se întoarcă în închisoare până la încheierea
pedepsei). Protagonistul lui Teodorovici acceptă naiv să îl considere pe Bojin
salvatorul său (care îi și autohtonizează numele în Brunul), pe Eliza o prietenă
intimă și apoi o iubită, își asumă cu patos socialist toate slujbele, convins că „avea
de-abia de-acum încolo să fie cu adevărat folositor unei societăți pe care-o iubea,
față de care rămăsese dator multă vreme, pe care, într-un fel necunoscut, o trădase
cândva”.

review de COSMIN BORZA

 Astfel, anii petrecuți de Bruno ca deținut politic (capitolele pare ale
volumului) consfințesc – în ciuda tuturor aparențelor – ratarea nașterii „omului
nou”. Bătăile feroce suferite decid compromisurile și umilințele victimei, dar
implică și iluminatorii conștientizări ale propriei corporalități, ba chiar spiritualități
(citabile sunt majoritatea scenelor ce descriu trăirile de după torturi). După cum,
propaganda inițiată de anchetatori ori de gardieni duce la implozia tuturor iluziilor,
însă și la evaziuni interioare tot mai marcate, la un autism față de ideologie
imposibil de subminat. Simptomatice sunt chiar secvențele precedente căzăturii ce
provoacă amnezia personajului. Ani întregi, Bruno se dovedise un deținut model,
ba chiar cu puseuri stahanoviste, dar, când e scos din închisoare pentru a munci
câteva zile pe un șantier din Iași, toate sentimentele refulate încep să îl acapareze.
O marionetă e Bruno și în acele momente, dar una a vechii vieți, când valorile
fundamentale se identifică doar cu libertatea, bucuria de a trăi și pasiunile intime:
„…gândul la zilele de după acel punct [al eliberării, n.m.] s-a umflat însă ca un
balon, cucerindu-i mai întâi mintea, creându-i imagini cu el însuși plimbându-se
fără griji, fără spaime, asemenea acelor trecători ce nu se uitau nicicând spre
șantier, pe străzile orașului, până spre parcurile verzi, până spre dealurile din
împrejurimi; apoi a coborât în piept, continuând să se umfle, să-i cucerească trupul,
brațele, picioarele, făcându-le să tremure, permițându-le cu greu să-și urmeze
drumul indicat, drumul pe scări, în jos.”.
Abia existența de după așa-zisa eliberare (capitolele impare) împlinește
simulacrul. Nu manipulările (inițiate de Bojin ori Eliza – marionete foarte
vulnerabile și ele, cum se va dovedi până la final), nici naivitățile bărbatului de
aproape 40 de ani, infantilizat prin aglutinarea memoriei, istoriei și uitării,
reprezintă factorii decisivi. Cu adevărat capitală va fi doar conștientizarea farsei în
care individul e obligat să își însceneze constat jocul dublu al existenței, fina
separare dintre adevărul autentic și cel „oficial” care garantează protejarea
integrității fizice și psihice. De aici, amânarea perpetuă a reluării firelor narative
titulare și atenția aproape baroc-manieristă a prozatorului pentru devoalarea
contextelor strict particulare în care evoluează personajele, pentru numeroasele
coborâri în irealitatea imediată a senzațiilor și stărilor acestora ori pentru
travestirile burlești ale tentativelor de recucerire a iluziilor trecute. Capitolele finale
din „Matei Brunul” (conținând un thriller psihologic excelent organizat de
Teodorovici, al cărui deznodământ nu întru totul surprinzător nu îl voi deconspira
aici) consacră, prin urmare, o tipologie a „omului nou” care nu are cum să fie pe
placul nici a ideologilor primi ai comunismului sovietic, nici a anticomuniștilor
postdecembriști. Brunul refuză să creadă că salvarea poate fi oferită de postura de
erou subversiv ori de Occidentul capitalist (simbolizat de mama italiană) ce l-a
tratat mereu cu nepăsare și răceală, după cum se dezice și de utopia fericirii
obligatorii și comunitarde. Lucid, total deziluzionat, el își asumă schizoidia și
dezmembrarea decise de farsele unei istorii crude, cinice, din ale cărei sfori
grotesc-tragice nimeni nu se poate desprinde.
Excepție făcând fragmentele în care se „teoretizează” excesiv înfruntarea
dintre Istoria mare și cea personală (în cazul lui Matei Brunul) sau dintre cele două
„adevăruri” (în ceea ce-l privește pe Dumitru Bojin), cartea lui Lucian Dan
Teodorovici din 2011 este una dintre reușitele romanești importante ale ultimilor
ani ce demonstrează că multe dintre volumele sale (dar și ale mai multor congeneri
autohtoni – aș menționa măcar faimoasele romane cu tematică istorică „Zilele
regelui” și „Fantoma din moară”) rămân doar „experimente” epice fără consecințe
pentru evoluția prozei românești.
Un destul de vechi, însă relativ reuşit banc spune că, dacă în capitalism
exista exploatarea omului de către om (lucru înţeles ca negativ), în comunism
situaţia s-a schimbat radical, pentru că e invers. Mi-a venit în minte gluma asta
destul de sinistră citind în Matei Brunul, cel mai recent roman al lui Lucian Dan
Teodorovici (Polirom, 2011), despre „modelarea omului de către om”, adică un fel
de reeducare, în spiritul nou-instalatului sistem represiv, a acelor indivizi pe care
autorităţile îi considerau recuperabili. Exemple atestate istoric nu lipseau (şi sunt
evocate şi în carte), dacă ar fi să pomenim doar oribilul experiment de la Piteşti.
Din alternanţa de planuri temporale şi de acţiune a capitolelor cărţii cititorul
reconstituie destul de uşor povestea lui Bruno Matei, un tânăr cu mamă italiancă,
plecat împreună cu părinţii în Italia pe când era încă adolescent, la sfârşitul anilor
1930. Viaţa în noua ţară nu-i prea surâde şi nu se alege cu prea mare lucru de acolo
în afară de deprinderea meseriei de păpuşar. Se termină războiul, lucrurile par să se
aşeze, iar în 1945 Bruno revine în ţară. Tatăl lui se cunoştea cu Lucreţiu Pătrăşcanu
care, ajuns înalt demnitar după 23 August 1944, îi aranjează tânărului o angajare la
recent înfiinţatul teatru Ţăndărică, condus de chiar soţia lui. Anii care vin sunt
martorii căderii lui Pătrăşcanu, care antrenează arestări şi condamnări masive în
rândul cunoscuţilor şi apropiaţilor acestuia, după cum iarăşi se ştie din istorie.
Plasa îl prinde şi pe Bruno, căruia i se înscenează cu uşurinţă un proces în urma
căruia e condamnat la zece ani de muncă silnică.
Vor urma ani de recluziune la odiosul Canal (Peninsula), apoi la Galaţi şi la
Iaşi. Textul ne oferă pagini reuşite de reconstrucţie a vieţii carcerale din anii
comunismului fundamentalist. Portrete de torţionari violenţi şi cruzi (începând cu
anchetatorii nou-înfiinţatei Securităţi, continuând cu comandantul Iosif Lazăr şi
căpitanul Nicolae Maromet) se adaugă figurilor unor colegi de detenţie câteodată
pitoreşti (handbalistul Porthos) şi oricum mult mai umani. Romancierul evită din
fericire pericolul căderii într-un maniheism grosier în care toţi temnicerii sunt răi,
iar toţi deţinuţii, îngeri neprihăniţi şi reuşeşte să schiţeze portrete destul de
complexe (a se vedea mai ales cazul lui nea Zacornea, bătrânul gardian de la
Galaţi, cu care Bruno ajunge să conspire la construirea unei marionete).
Evenimentul senzaţional care rupe cadenţa este accidentul suferit de Bruno pe un
şantier de lucru, în urma căruia personajul suferă o amnezie ciudată care îi şterge
din memorie ultimii douăzeci de ani din viaţă.
E momentul în care se declanşează marele experiment de reeducare. Bruno,
eliberat din închisoare şi ajuns ieşean, e dat pe mâna unui adevărat handler,
securistul Dumitru Bojin a.k.a. tovarăşul Bojin. I se construieşte o nouă identitate
(de altfel Bojin îi va spune Matei Brunul, ca să sune mai puţin cosmopolit), e
angajat iniţial la Teatrul de Păpuşi, apoi pe un şantier, primeşte o garsonieră, i se
inculcă noile valori şi respectul faţă de partid, ba chiar i se plasează o prietenă,
Eliza Stancu, în realitate o rezidentă a Securităţii coordonată de Bojin. În aparenţă
cobai perfect lobotomizat şi placid şi păpuşar cam slab de minte care îşi plimbă
după el marioneta (Vasilache), Bruno are încă sclipiri de curiozitate omenească şi
încearcă să-şi redescopere trecutul, ba chiar reuşeşte în cele din urmă să descifreze
misterul interesului pe care i-l arată Bojin şi Eliza. Împreună cu aceasta din urmă el
va avea chiar o tentativă de fugă în Iugoslavia, reuşită pentru femeie şi ratată
pentru protagonistul romanului.
Cel mai interesant erou pare să fie însă nu Bruno, ci mentorul său desemnat,
tovarăşul Bojin, individ căruia autorul reuşeşte să-i construiască o personalitate
mai complexă decât au de regulă oamenii răi din cărţile construite pe fundalul
anilor de comunism. Bojin e un adevărat filozof şi dezvoltă o întreagă teorie a
dublului adevăr de parcă ar fi un scolastic medieval:
Pur şi simplu, începuse prin a crede că, pe lângă minciună, exista nu un
singur adevăr, ci două adevăruri mari şi late. Un adevăr din mintea proprie, care de
cele mai multe ori era mai bine să rămână acolo. Iar celălalt adevăr, tot mai
important în viaţa lui, era adevărul rostit, oficial. Nu era nicio ipocrizie la mijloc.
Pentru tovarăşul Bojin, adevărul oficial era exact la fel de important ca şi cel
neoficial, din minte. Credea cu aceeaşi fermitate în amândouă şi faptul că, de cele
mai multe ori, se contraziceau unul pe altul nu-l deranja câtuşi de puţin, de vreme
ce doar unul era rostit, pe când al doilea era ţintuit acolo, într-un colţ al minţii [...].
Bojin e pasionat de aparatură, colecţionează aparate de fotografiat şi ceasuri,
admiră tehnica spaţială sovietică şi locuieşte în vila unui „fost” (unionistul
basarabean Anton Crihan) înconjurat de milieuri şi bibelouri şi „îl aşteptă pe Bruno
să se descalţe” atunci când acesta îi vine în vizită, ca parte a experimentului de
reeducare à la Makarenko. Soţia lui, Toriţa, e o femeie simplă şi chiar bisericoasă,
ceea ce nu cadrează cu ateismul afişat de soţ. Un personaj mai vag conturat (şi
poate chiar ratat de-a dreptul) e Eliza, pentru care romancierul nu pare să fi avut
vreodată prea mult timp.
Matei Brunul s-a vrut, probabil, un roman cu miză mare, cu forme alegorice
extinse pe spaţii mari, speculum al unor jocuri simbolice care depăşesc cu mult
teatrul de păpuşi. Una din temele obsesive e opoziţia dintre istoria mare
(macroscopică, socială) şi istoria mică (microscopică, individuală). Pe un ton
uneori didactic romancierul insistă adesea asupra raportului dintre cele două istorii
(„istoria mare se lasă târâtă de istoria mică pe drumuri pe care n-ar fi pornit, altfel,
nicicând”, „Istoria mare, în chipuri, imagini şi pancarte, se pregătise într-un mod
copleşitor pentru a primi sutele, miile de istorii mici ce-aveau să umple de-a lungul
zilei acest spaţiu” etc.). Să nu uităm nici ecuaţia fabulaţie alinătoare egal istorie a
lui Julian Barnes. O altă opoziţie, subordonată întrucâtva celei dintâi, e cea dintre
istoria trăită (vorba neamţului, erlebte Geschichte) şi istoria din arhive, cea
reflectată în documente oficiale impersonale. Frecvenţa şi adevărata pedanterie cu
care se insistă, uneori expressis verbis, asupra acestor concepte nu sunt de natură
să-l entuziasmeze pe cititor. Destul de gros construită e şi alegoria păpuşarului
manipulat el însuşi de forţe superioare sub raport cognitiv şi strategic. Ca să nu
avem dubii, autorul ne explică uneori de-a dreptul care e situaţia („parcă ar fi fost
ţintuit la rându-i de nişte sfori aflate deasupra, mânuite la fel de neputincios cum,
cu câteva momente înainte, le mânuise el pe-ale marionetei”).
Tot la capitolul neajunsurilor aş pomeni şi unele formulări pretenţioase, la
limita grandilocventului solemn şi emoţionat, garnisit cu metafore, din care scoate
capul (aţi ghicit) istoria:
Istoria s-a descotorosit, pentru o bucată de vreme, de Bruno Matei, după ce
acesta a priceput, trecând printr-o răzvrătire al cărei sens fusese unul atât de
personal încât nimeni altcineva nu-l percepuse, că linia creată de propriul centru de
greutate nu putea fi controlată de el însuşi. S-a descotorosit şi i-a aruncat un văl
peste chip, lăsându-l astfel neştiut printre alte chipuri acoperite de alte văluri
asemănătoare, fără putinţă de acţiune proprie, doar un corp mecanic între alte sute
de corpuri la fel, într-o maşinărie controlată până la ultima rotiţă de cei cărora tot
ea, istoria, le oferise cunoştinţele şi mai ales forţa necesară pentru un asemenea
control.
Ar fi totuşi nedrept să nu spunem că Matei Brunul e o carte care se citeşte cu
interes, iar peripeţiile personajului au capacitatea de a declanşa reacţii cathartice.
Scriitorul a făcut un adevărat tur de forţă cu reconstituirea minuţioasă a decorului
epocii (mai ales perioada 1950-1959), iar documentarea e impecabilă. Portretele
complexe ale câtorva din personaje sunt tot atâtea reuşite. Unii cititori ar putea fi
nemulţumiţi de didacticismul supărător, patosul strident şi emfaza unor pasaje.
Romanul nu e o capodoperă, dar are, indiscutabil, destule calităţi care să te facă să
nu-ţi pară rău că ai dat banii pe el şi l-ai citit. Sau că ai dat un banal like pe
Facebook.

Romanul începe cu fuga lui Matei, un păpușar stradal (nu știu dacă asta e
denumirea corectă), de milițieni. Omul dădea un fel de reprezentații cu Vasilache,
o marionetă din trecutul lui neclar, motiv pentru care este fugărit de milițieni,
cărora atașamentul lui de Vasilache nu le inspiră încredere. Matei nu știe cum a
ajuns marioneta pe mâna sa și ce legătură are aceasta cu trecutul său, dar crede că
tovarășul Bojin, îngerul său păzitor, ar putea avea o explicație. Motivul pentru care
Brunul este atât de confuz? Suferă de amnezie și știe doar că este un fost infractor,
alături fiindu-i doar Bojin, încă de la ieșirea din închisoare, dovedindu-se mereu un
prieten de nădejde, punându-i la dispoziție o locuință și găsindu-i un loc de muncă
la teatru.

După primele zeci de pagini apare dovada că Matei nu este un infractor de

rând, ci un intelectual care a supărat regimul în tinerețea sa. Romanul începe să se
desfășoare și pe planul trecutului, în copilăria lui Bruno Matei, copilul unei
doamne dintr-o bogată familie de industriași italieni și a unui avocat ieșean. Bruno
nu are parte de cea mai fericită copilărie, căsnicia mixtă a părinților săi dovedindu-
se a fi nefericită și lipsită de bucurii. Împins de la spate de tatăl său să-și
abandoneze latura artistică, Bruno vine în România unde primește în cele din urmă
ajutor pentru a se angaja la teatrul de păpuși; începe inclusiv să scrie o carte despre
teatru și meditează studenți. Problema apare atunci când comuniștii se simt lezați
de dedesubturile lumilor sale inventate și intră cu bocancii în viața lui, aducându-i
diverse acuze. Astfel, Bruno se trezește închis și condamnat la muncă silnică.

Cea mai dureroasă parte din poveste e redată între condamnarea lui și
momentul în care devine amnezic, dar am să mă abțin de la a vă da detalii, mai
bine să fiți absorbiți de carte. După ieșirea sa din închisoare, ajunge chiar el
marioneta tovarășului Bojin, un personaj pozitiv, dacă e să luăm în vedere
contextul în care viața lui Bruno se desfășoară. Acesta trage toate sforile existenței
celui care iese din închisoare ca o pagină albă, fără a-și aminti de ce a ajuns să fie
închis, convins însă că a fost paria societății și că trebuia să plătească pentru toate
păcatele sale. Seninătatea cu care se împacă însă cu trecutul vieții sale uitate
dispare însă încet, încet atunci când Brunului îi revin amintirile și este convins de
(cea pe care o crede) prietena sa Eliza să lase tot în urmă, să plece la Timișoara și
să fugă de acolo în Iugoslavia.

Autorului îi revine postura de iluzionist principal, asumîndu-şi un rol parodic,

tocmai pentru a-şi putea strecura la momentul potrivit adevăratul număr de
senzaţie: existenţa absurdă din care facem cu toţii parte.

Romanul se încheie, bineînţeles, tot cu o încercare ratată de sinucidere, după

celelalte de pe parcursul celor două zile, cît durează, joycean, evenimentele din
carte. D

„Matei Brunul” a câştigat mai multe premii din România şi a fost publicat, în
traducere, în mai multe ţări: Franţa (Editions Gaia, traducere Laure Hinckel),
Ungaria (Libri), Polonia (Amaltea), Bulgaria (Paradox), şi Macedonia (Bata Press),
fiind în curs de apariţie ediţia sa în limba engleză (Dalkey Archive Press). Lucian
Dan Teodorovici este scriitor, scenarist, regizor de teatru şi editor. A publicat
proză, teatru şi articole în diverse reviste culturale din România şi din străinătate, a
scris numeroase scenarii de film şi televiziune, a regizat o serie de spectacole de
teatru. Romanele sale au fost traduse şi publicate în Statele Unite ale Americii,
Franţa, Germania, Spania, Italia, Ungaria, Polonia, Bulgaria, Macedonia şi Turcia.

Lucian Dan Teodorovici este unul dintre cei mai apreciaţi scriitori din noua
generaţie.

Cărţile sale sunt traduse în italiană, engleză, germană, maghiară, spaniolă. Prozele
sale au fost publicate în numeroase reviste şi antologii din România, Ungaria,
Polonia, Croaţia, Franţa, Germania, Marea Britanie, SUA etc. Cea mai recentă
apariţie, în Best European Fiction 2011 (SUA), a atras semnalări elogioase în
publicaţii importante precum The New York Times sau The Guardian. A
reprezentat România la Festivalul de Literatură al Sardiniei (1-3 iulie 2011) şi a
fost invitat la prestigioasele festivaluri de literatură de la Edinburgh (11-27 august
2011) şi Mantova (7-11 septembrie 2011).

La Editura Polirom au mai apărut: Circul nostru vă prezintă:(colecţia Ego, 2002;

ediţia a II-a, colecţia Ego. Proză, 2007), Cu puţin timp înaintea coborîrii
extraterestrilor printre noi (ed. a II-a, 2005); Atunci i-am ars două palme (povestiri,
2004), Celelalte poveşti de dragoste (povestiri, 2009). Coautor, împreună cu Dan
Lungu şi Cătălin Mihuleac, al volumului de teatru Antologia DramatIS (Editura
Cartea Românească, 2008). Coordonator, împreună cu Dan Lungu, al volumului
Str. Revoluţiei nr. 89 (Editura Polirom, 2009).

Scriitor, scenarist, regizor de teatru şi editor, Lucian Dan Teodorovici este co-
coordonator al seriei Editurii Polirom Ego. Proză şi editor senior al săptămânalului
Suplimentul de Cultură.

Între 2002 şi 2006 a fost redactor-şef la amintita editură ieşeană. A publicat proză,
teatru şi articole în diverse reviste culturale din România şi din străinătate, a scris
numeroase scenarii de film şi televiziune, a regizat o serie de spectacole de teatru.

Romanul „Matei Brunul”, de Lucian Dan Teodorovici, este o poveste despre

sistemul închisorilor comuniste din România. În 1959, protagonistul, Bruno Matei,
suferind de o amnezie parţială în urma unui accident, este însoţit permanent în
încercarea sa de a se adapta prezentului de un agent al poliţiei secrete. Agentul îi
povesteşte un trecut inventat, pentru a-l determina să devină obedient în prezent.
Într-o naraţiune paralelă, cititorul află adevărul: Matei a fost deţinut în patru
închisori comuniste – un om nevinovat, strivit de un regim totalitar.

Citeste mai mult: adev.ro/nezklt