De-a lungul timpului, eforturile nemăsurate ale esteticienilor și ale criticilor literari de a

separa arta de latura exclusiv materială a existenței s-au dovedit a fi insignifiante. Raportată
contextului politic instabil, cultura română nu a făcut excepție de la regulă, încât jumătatea
secolului al XX-lea a reprezentat momentul în care s-a pus semn de egalitate între literatură și
mijloacele de răspândire a ideologiei comuniste.”Literatura angajată”, realismul socialist sau
lupta împotriva decadentismului burghez de ”joasă” speță definesc o mișcare ce este culturală
doar prin reprezentanții săi care au izbutit a se afirma ca oameni de cultură și fără a asocia
creațiilor rolul de busolă politică..

Andrei Jdanov conturează într-un Congres al Uniunii Scriitorilor principala caracteristică a

literaturii aservite, aceea de a fi o "reprezentare istorică adevărată a realităţii concrete în
dezvoltarea ei revoluţionară... în conformitate cu sarcina transformărilor ideologice în
mintea oamenilor şi educării oamenilor muncii în spiritul socialismului."

Aceleași idei sunt reluate de Gheorghe Gheorghiu Dej în Raportul de activitate al

Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din 1955.El afirma ca: Tot ce are mai
talentat literatura și arta romîneascã participã astãzi la opera de dezvoltare a culturii puse în
slujba poporului. Poporul cere scriitorilor și artiștilor opere care sã înfãțișeze esența
fenomenelor social-istorice descrise, sã prezinte realitatea noastrã nouã în continuã
dezvoltare, sã redea toatã bogãția ei inepuizabilã, toatã multilateralitatea ei și, înainte de toate,
sã înfãțișeze uriașa muncã creatoare prin care poporul construiește noua orînduire și se
transformã el însuți. […...]

Operele artistice trebuie să fie destinate maselor populare, pentru a le educa în spiritul
comunist. Caracteristic pentru realismul socialist este aşa numitul "erou pozitiv", care - prin
comportamentul său - trebuie sa fie modelul "omului de tip nou", cetăţeanului societăţii
comuniste. Versurile lui George Leslea -”Partidul e în toate/ E în cele ce sunt/ Și-n cele ce
mâine vor râde la soare/ E-n pruncul din leagăn/ Și-n omul cărunt/ E-n viața ce veșnic nu
moare” - învățate de elevi în vreme de mai multe decenii, exprimă cel mai exact natura
dominației totalitare.

Prin aceasta, realismul socialist, departe de a fi într-adevăr "realist", prezintă viaţa într-o
perspectivă ideologică, transformând-o în mod arbitrar într-o utopie. Humorul, ironia, satira,
experimentările stilistice, stigmatizate ca "decandentism burghez" şi "formalism", devin
imposibile, dar, neoficial, se multiplică prin reacțiile la absurditatea programului literar.

Sunt considerate”snoabe”, ”mistice”, ”descompuse”, ”dezumanizate”, ”degenerate”,

”morbide” și “decadente” toate creațiile simboliste, ermetice, suprarealiste, naturaliste,
expresioniste,dadaiste,etc. Este condamnat, de asemenea, tot ce ține de estetism. Însuși locul
în literatură al lui M.Eminescu e pus sub semnul întrebării, căci poetul ”nu numai că a
împărtășit și propagat o filosofie idealistă și un pesimism contagios, dar a și compus versuri
ce poartă semnele ”periculoase” ale formalismului decadent”. Cine nu scria într-un limbaj
popular accesibil și nu avea o concepție “înaltă”, materialist dialectică asupra vieții, cine arată
o cât de mică simpatie pentru intimități poetice, pentru naturalism, pentru erotism și
divertisment, pentru proza analitică, polițistă sau de aventuri se descalifică în ochii partidului
ca scriitor.

Intelectualii au fost somați să se conformeze dogmelor “realismului socialist”, pentru că

realitatea nu era ceea ce percepea artistul, ci ceea ce decidea partidul că trebuie sa fie: ”Avem
nevoie ca arta, avem nevoie ca industria cinematografică și teatrele să zugrăvească esența și
modelul omului nou pe care vrem să-l făurim! Chiar dacă uneori trebuie să înfrumusețăm
vreun erou este bine ca el să devina un exemplu, pentru ca tinerii să înțeleagă și să știe că
așa ar trebui să fie!”, hotărâse N. Ceaușescu. ”Omul nou”, glorificat de propaganda
regimului, era de fapt ființa total pliabilă, fără ”șira spinării” și “fără un sentiment” al
responsabilității.

Transformarea culturală a fost însoţită de o cenzură riguroasă, de persecutarea şi epurarea

literaţilor şi artiştilor nealiniaţi sistemului, consideraţi "sabotori" sau "duşmani ai poporului",
după principiul "cine nu este cu noi, este împotriva noastră" - avem exemplul lui Lucian
Blaga,Radu Gyr, Octavian Goga, Nichifor Crainic, Constantin Noica, Dinu Pillat, Al.
Paleologu,Vladimir Streinu, V.Voiculescu, Mircea Vulcănescu sau cel al lui Tudor Arghezi,
față de care Sorin Toma, redactor-șef la revista ”Scînteia” își exprima dezgustul :”Arghezi nu
face în poezie decât ceea ce a făcut Picasso în pictură, introducând ca material artistic
excrementele... Crâmpeie de frumuseţe adevărată se mai întâlnesc pe ici-colo în poeziile lui
Arghezi...”. Arghezi însă este reabilitat ulterior, fiind valorificat aproape integral în beneficiul
epocii comuniste.

Motivele tipice ale literaturii din această epocă au fost realizările "eroilor construcţiei
socialiste" şi imaginea pozitivă a comisarilor de partid. Muncitori din uzine, pioneri ai
aviaţiei, marinari şi - mai târziu - ţărani colhoznici (care lucrau în gospodării colective) erau
prezentaţi ca reprezentanţi ai tipului nou de "om sovietic".

Propaganda prin intermediul literaturii a simplificat la maximum mecanismul creației.

Principiul estetic, condiția însăși a artei din toate timpurile, a fost înlocuit cu cel al eficienței
în ceea ce privește atingerea obiectivului propagandistic. Drept urmare, scriitorul a devenit un
simplu executant al comenzii ideologice venite din partea partidului.

Poetul trebuie să-și revizuiască nu numai mijloacele de expresie, ci însăși gândirea sa poetică,
felul său de a intui și de a simți realitatea, de a pătrunde aspectele multiple, mereu mai bogate
ale vieții noi. Fără o temeinică pregătire ideologică, lucrul acesta nu va mai fi posibil .Poetul
trebuie să își însușească metoda marxist-leninistă, nu ca pe un simplu act de asimilare
intelectuală, ci trebuie să o înțeleagă și să o trăiască în toată amploarea ei, în toate
inepuizabilele ei posibilități.
Mihai Beniuc, în calitate de preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, oferă definiţia
poetului realist-socialist: "Acesta trebuie să fie un filozof cunoscător al celor mai înalte idei
ale timpului [...], spre care au deschis drum Marx, Engels, Lenin şi Stalin [...], un activist în
slujba respectivelor idei".

Prin urmare, canonul ideologic e centrat pe genul liric. Poezia deține prim-planul, iar această
mentalitate lirică predominantă
va fi preluată de toată literatura perioadei comuniste, iar criticii i se rezervă un rol auxiliar,
umil, de instrument al partidului muncitoresc în orientarea ideologică a literaturii.

In sectorul liric,cu mare disponibilitate a inspiratiei,cu o lejeritate stilistica si mai

extinsa,poetii scriu necontenit,in functie de prioritati:intai despre ce se cere,apoi despre ce se
cuvinte.Se cere,deci,sa fie cantat partidul,ogorul,furnalul,omul nou.

Astfel in revistele vremii,Scanteia , Contimporanul si Flacara publica poeti consacrati precum

Maria Banus,Dan Desliu,Veronica Porumbacu,Nina Cassian,Alexandru Toma,Anatol
Backonsky.

Mihu Dragomir
Stelele pacii” de Mihu Dragomir este comentat atat in paginile Almanahului literar din Cluj,
cat si in Contemporanul.Numeroase poezii din placheta “Stelele pacii” exprima sentimentele
oamenilor muncii inaintati,sentimente pe care nu le pot trai decat cei ce slujesc un ideal
inalt.Mihu Dragomir reda intr-un chip emotionant continutul nou,destul de profund,al fericirii
omului inaintat.Aceasta poezie sugereaza forta uriasa pe care o dobandeste omul in prezenta
sa in randurile unui front organizat care lupta pentru libertatea si fericirea omenirii:

“ Cum poti sa mori,cand nu poti fi invins

Cand chiar si-atunci esti viata si chemare
Ca un gornist cazut ce mai aprins
Atacu-l canta-n ultima-i suflare”
In poezia “Zestrea” poetul foloseste un ritm sprinten, un humor sanatos,popular.Poezia
sugereaza schimbarile profunde petrecute in viata satelor,in mentalitatea taranilor muncitori.
In poezia “Prima sarja” poetul manifesta adeseori predilectia pentru un stil pretios,cu
giuvaeruri si panglicute,pentru anumite imperecheri de cuvinte ce voalau sensul ideilor.El
vorbea de <<vise boltite deasupra lumii>>,<<vise manoase ca un Egipt>>,<<ani
sbarciti>>,<<ploaia fecunda a luptei>>.
Mihu Dragomir intampina insa dificultati in ce priveste crearea imaginii omului nou.El
ramane uneori la portretul fizic al omului,nereusind sa dezvaluie lumea lui sufleteasca, alteori,
poetul apeleaza la declaratii si lozinci.Caracteristic pentru acest volum este succesul obtinut
de poet in efortul sau vizibil de a raspunde,prin arta sa,celor mai importante probleme pe care
momentul de fata le pune oamenilor muncii.
In Contemporanul ,Mihu Dragomir a publicat poezia “Intra tractoristu-n glii”.In volumul
sau de versuri aparut anterior ,exista o poezie intitulata
“Mitraliera”.Imprejurarile,locul,personajele sunt altele.Intr-o parte este vorba de un tractorist
care ara ogoarele, in cealalta de niste copii care se joaca. Si totusi, sablonul isi face aparitia,
nu poti sa-l treci cu vederea.
Dan Deșliu

Ideologia proletcultistă a fost nucleul în jurul căruia s-a dezvoltat torentul literar ce proslăvea
cultura socialistă. Între cei care au aderat la această mişcare de ”dezvoltare a culturii puse în
slujba poporului” după cum afirma Gh.Gh.Dej, s-a aflat și poetul român Dan Deșliu, care a
debutat la vârsta de 22 ani , punând în slujba liricii românești o baladă emblematică, pe al său
nume ”Lazăr de la Rusca”,apărută în ziarul „Scînteia” și apreciată de publicul comunist de la
mijlocul secolului al XX-lea ca fiind o capodoperă cu iz folcloric.

Fiind publicată "în memoria lui Lazăr Cernescu, ţăran sărac, şi a tovarăşilor săi căzuţi în lupta
împotriva duşmanilor clasei muncitoare şi ai ţărănimii muncitoare, în lupta pentru socialism,
pentru înflorirea patriei", scopul măreț al poeziei este depășit poate doar de întinderea vastă pe
care se desfășoară cele 11 părți ale poemului. Întrucât orice cititor familiarizat cu aspectele ce
țin de convențiile literare în operele populare poate sesiza ușor nota forțată în care este scrisă
această baladă și tendința de a promova teorii marxist-leniniste diminuându-i valoarea estetică
, trebuie menționat că semnificația poemului rezidă în motivele și ideile enunțate.

Lazăr este un ”om voinic și luminos ”, dar ”nevoiaș și muncitor” care radiază de însuflețire
socialistă atunci când străbate frumusețile patriei cu scopul de a-și îndemna frații să se
uneasca împotriva ”chiaburilor”. Verva fiului se proiectează și asupra mamei sale, îngrijorată
că

”tot aleargă, tot se sbate

de cu ziuă până 'n noapte,

tot se străduie din greu

cu tovarăşii mereu.”

Bărbatul este însă hotărât și viteaz, susținându-și crezul cu o fervoare nemaiîntâlnită, căci
simte că o mișcare revoluționară va fi benefică norodului flămânzit:

”Să scăpăm de chiaburoi,

de necazuri şi nevoi,
că partidu aşa ne 'nvaţă
să răsbatem către viaţă...”

Dramatic este, însă, momentul în care dușmanii îl prind pe eroul nostru care deși îi copleșește
cu privirea sa înflăcărată

«Noi cu ţara, cu norodul,

voi cu pulberea şi glodul
Noi cu oamenii cei buni,
voi cu lupii'n văgăuni! »

este supus unor aspre tratamente fizice de către cei care erau prea lași pentru a se confrunta
onest.

Vocea mamei vine din nou ca o alinare pentru fiul suferind, destăinuind greutățile care i-au
marcat dezvoltarea sa ca adult în care și-a pus toată nădejde . Vorbele aspre ale mamei asupra
persecutorilor nu îi opresc pe aceștia să îl omoare mai târziu pe bravul susținător al partidului
care în pragul trecerii în neființă își îndreaptă gândurile către cei dragi și către cel mai de preț
lucru :

«Cartea unde orice rând

luminează sângerând
şi-n orice slovă din toate

inimă de om viu bate:

armă, flamură şi zid,
Cartea Marelui Partid. »

Martiriul lui Lazăr va fi răzbunat de ”armata poporului”, amintirea lui căpătând mare preț în
ochii întregii comunități din care făcea parte. Mai mult, întreaga țară se va revolta , dintre cei
care își revendică dreptul la echitate făcând parte ”minerii minelor”,”strungarii,
ajustorii,/cazangiii şi sudorii”, țăranii muncitori și ,însăși, văduva îndurerată împreună cu fiica
sa. Blestemul celui răpus îi va ajunge, de altfel, pe cei responsabili, Banatul recăpătându-și
liniștea, fiind vegheat de spiritul patriotului.
”Gândul lui răsună iarăşi
în cuvântul de tovarăş
şi credinţa vieţii lui
e'n fapta partidului,
în lupta norodului
cu răii pământului.”

Astfel se încheie poemul eroului ucis la vârsta idealurilor, educat în spiritul comunist al urii
de clasă, poem ce se încadrează în tiparul poetic folosit de Deșliu, unul vizibil agitatoric,
exprimat epic, dar cu structură lirică, propunând tipuri reale, exemplare ale muncii productive
și al apărării patriei.Titluri care se încadrează aici sunt ”Ce gândea Maria Tomii când lucra în
schimbul de onoare” ce prezintă dedicarea femeii muncitoare care satisface dorințele
Republicii crescânde cu devotament și ”Minerii din Maramureș”, poveste a nouă mineri care
se luptă să urce pe munte cu un compresor, bineînțeles, tot în spiritul slujirii patriei.

Alte opere cu o tentă ușor mai literară și poate metaforică sunt ”Meditații”,”Ecou” sau
”Inscripție pe un lac”, cea din urmă constituindu-se din epitete expresive ce descriu cadrul
natural și prezența simbolică a motivului motorului și cel al hidrocentralei, unelte de bază în
construirea staturii semețe a viitorului.

Maria Banus

Maria Banuş s-a născut la Bucureşti la 10 aprilie 1914, într-o familie burgheză onorabilă . La
vârsta de numai 14 ani, debutează literar în prestigioasa revistă a lui Arghezi, „Bilete de
papagal”, cu poezia La 14 ani, confesiune adolescentină care, dincolo de inerentele ecouri
argheziene, relevă deja o poetă autentică, de o mare fineţe şi sensibilitate: „Te caut pe tine,
suflete frumos / Cu frăgezimea şi durata unui fum / Încât mă mir şi eu cum de ai loc / În fiinţa
mea de acum.” Începând din 1932, colaborează la revista „Azi” cu traduceri de poezie şi cu
creaţii proprii din care va alcătui puţin mai târziu volumul de debut, Ţara fetelor, apărut în
1937.

Crede cu tărie în idealurile comunismului, după cum o dovedesc versurile cu tematică socială
publicate şi înainte de 1945, iar după schimbarea regimului aderă cu entuziasm la
proletcultism şi la noua doctrină estetică a „realismului socialist”. Ea propovăduieşte
ideologia marxist-leninistă în toată literatura pe care o scrie acum: astfel, de pildă, piesa de
teatru Ziua cea Mare elogiaza colectivizarea agriculturii, Îndrăgostiţii glorifică viaţa
muncitorilor pe şantierele patriei, iar poemul Patronul, ce vorbeşte despre necesitatea „luptei
de clasă”, va deveni unul dintre textele obligatorii studiate la şcoală. În calitate de membră a
Societăţii Scriitorilor Români (începând din 1945), e nevoită să-şi exprime în mod public,
într-o şedinţă din martie 1948, adeziunea la infamul articol al lui Sorin Toma din ziarul
„Scânteia”, Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei, îndreptat chiar împotriva maestrului
ei, Tudor Arghezi, cu scopul evident de a-l scoate din circuitul valorilor naţionale. Activitatea
sa va fi răsplătită cu destule premii şi distincţii oficiale.

se intitulează simbolic Bucurie şi e alcătuit din două cicluri:

Unul dintre primele sale volume sale
Cântec sub tancuri (1937-1944), dedicat războiului şi, respectiv, Vânt de martie (1944-1949),
dedicat transformărilor revoluţionare postbelice. Din primul ciclu reţin atenţia mai cu seamă
textele ce vorbesc despre tragica experienţă a Transnistriei, i.e., a Holocaustului românesc.
Vis cu Transnistria, de pildă, prin tonul oracular, stilizarea, încifrarea simbolică şi repetiţiile
obsedante:
 „Clopoţeii cailor sună,

în somn, la sănii sicrie,

ochiul de lup în zăpadă

străluce, învie.

Venea o sanie cu oameni,

cu oameni venea înspre mine.

Aveau orbitele goale

şi nu semănau cu nimeni.

Vedeam ridicându-se luna,

în abur, la marginea căii,

în aer un miros de moarte,

şi auzeam zurgălăii.

A joacă sunau clopoţeii,

chemând din adâncuri copiii,

la moarte trăgeau căluşeii,

în somn, la sănii sicrie.

Vedeam ridicându-se luna,

şi câmpul lucind ca oţelul.

Fugeam, fugeam în pădure,

şi auzeam clopoţelul.”

Poemele celui de al doilea ciclu se înscriu aproape în totalitate în direcţia „artei cu

tendinţă” proletcultiste, devenite canonul estetic obligatoriu al erei noi. Totuşi, spre deosebire
de creaţiile altor poeţi din epocă , aceste texte nu se poate spune că reflectă o coborâre
inadmisibilă a nivelului artistic, ci se menţin încă, prin stilizare şi metaforă, în limitele decente
ale artei, chiar şi atunci când intenţia lor e clar propagandistică, e.g.:

„Voi lansa un strigăt de luptă

şi de asalt
 împotriva cetăţii de fier,

împotriva întunecatei cetăţi,

cu ziduri adânci şi înalte,

făurite din case de bani,

şi case de bani,

în lung şi în lat aşezate,

bine legate, cimentate bine,

îmbucate-ntre ele,

cum sunt, într-un zid, cărămizile, pietrele.

Împotriva cetăţii locuite de ei,

cei roşi până-n măduva oaselor,

de molima aurului.

Împotriva liotii banului,

ce se-agaţă de pârghii şi-n panică

dă drumul maşinilor morţii.”

Autoarea, de altminteri, avea grijă mai târziu să-şi justifice „schimbarea la faţă” în plan
estetic din acei ani prin refuzul de a accepta „ordinea social-politică burgheză, nedreptăţile,
ipocrizia, cruzimile şi urâţenia ei, alunecarea şi cufundarea în barbaria fascistă”. Treptat, ea
dobândise convingerea că „nu poţi rupe poezia de acţiunea politică, revoluţionară” şi că locul
ei trebuia să fie „în rândul comuniştilor, pentru că numai ei sunt până la capăt revoluţionari”.
Prin acest crez artistic, ea se apropia de poeţii suprarealişti, cu care mai avea în comun
credinţa în poezia-viaţă, expresie completă a fiinţei şi, respectiv, „dispreţul şi dezinteresul faţă
de poezia-meşteşug, oficială, epigonică, ornamentală”. Aşadar, după cum afirmă poeta,
„schimbarea la faţă” n-a fost, în fond, decât „expresia, în continuare, a aceluiaşi fel de a trăi
poezia”. Afirmaţia trebuie luată însă, bineînţeles, după cum se va vedea.

Următorul volum de versuri al Mariei Banuş, Se arată lumea (1956), nu aduce nici o
schimbare semnificativă, exceptând, poate, vehemenţa tonului şi ura de clasă devenită obsesie
aproape maniacală, probabil ca defulare a vechilor complexe şi frustrări din copilărie, dar şi
principala temă a propagandei oficiale din „obsedantul deceniu” proletcultist. Amintindu-şi de
copilărie, poeta evocă o lume ireconciliabil divizată în bogaţi şi săraci, i. e., asupritori şi
asupriţi, hoţi şi cerşetori, răi şi buni: „Tot târg şi târg. Telalii stau la pândă / şi faţa lor e
palidă, puhavă. / Ei mărfurile-şi laudă şi-şi cântă. / Cipici şi piepteni vechi rânjesc pe tavă. //
Urci pe Şelari, lipită strâns de mama. / O gheară ca o cange te-nhaţă. / Strigoii cu jobene fac
reclamă / şi muşterii-n uşă ei agaţă. // Sus pe Lipscani, sunt altfel negustorii. / Tăcuţi şi linşi
foiesc între mătasă. / Le joacă-n cap, hoţeşte, ochişorii. / Şobolănoaica albă stă la casă.”
(Târgul de demult) Aceeaşi dihotomie maniheistă apare şi în amplul poem simili-whitmanian
Ţie-ţi vorbesc, Americă, mesaj patetic adresat direct Americii proletare, definitiv opuse
Americii burgheze şi imperialiste: „Ţie-ţi vorbesc, Americă, ţie. / Ochii tăi neliniştiţi îi
privesc, / faţa ta limpede – fără de fard – o privesc. / Nu cu America pumnului şi a linşajului,
/ nu cu patroana crimelor şi a orgiilor, / nu cu vrăjitoarea ce mână sabatul drăcesc / al
miliardelor, / ci cu tine, / Americă simplă, vorbesc.”

După Torentul (1959), în acelaşi ton, volumul Magnet (1962) aduce în plus o închistare
rigidă în dogmatica partidului unic. Mesajul central – propovăduirea ideologiei acestuia – e
limpede exprimat chiar de ilustraţiile ex-avangardistului J. Perahim, devenit acum unul dintre
cei mai zeloşi susţinători ai stalinismului (între altele, o reprezentare apoteotică a triumfului
comunismului: pe un fond întunecat, o enormă palmă albă din care ţâşneşte în văzduh o
flacără orbitoare având în centru, roşii, secera şi ciocanul). Poemul din deschiderea
volumului, simbolic intitulat Creaţie, cântă transformările revoluţionare de după război şi
„învierea” naţională datorată Partidului: „(…) Mucegaiuri albe creşteau, / Cetăţi otrăvite. //
Slove zăceau în firidă, / Mucegăise şi fila. / Lume-n cangrenă, lividă! / Fugea clorofila… //
Acolo am fost, am simţit-o, / Înveninată, că piere. / Cum să nu-ţi cânt, regăsito, / Adânca-
nviere? //…// Cum să nu strig spre mileniu: / Partidul, Partidul e forţa! / Uniţi, muncitorii sunt
geniu, / Sunt soarele, torţa, (…)” Poeta îi cântă „pe cei salvaţi din focul războiului, / din colţii
de fier ai capitalismului.” (Cântec de viaţă lungă), în schimb, exponenţilor vechii lumi
burgheze le aruncă anatema: „ - E glasul lui Hitler, ce latră, mai latră - / Şi haitele verzi ale
gărzii de fier / Să ceară tot: «Sânge!» (şi cer şi mai cer), / Şi gura gângavă de sus, de pe tron, /
Şi cloaca subţire, şi pliscul afon / Să molfăie, chiţăie, croncăne: «Sânge!»” (Ghiocul) Destule
versuri (chiar un sonet) sunt închinate lui Lenin, eroul revoluţiei bolşevice, e.g.: „Luaţi
această insignă. Puneţi-o în piept. / Pe ea e gravată fruntea imensă, / profilul lui Lenin, / bolta
raţiunii şi-a severei iubiri.” (Ne recunoaştem) Însă, spre deosebire de creaţiile analoge ale
altor poeţi ai epocii, poezia proletcultistă a Mariei Banuş relevă, prin autenticul ei lirism, o
credinţă genuină în idealurile comuniste, explicabilă din punctul de vedere al unei fiinţe ce
trăise din plin oroarea războiului: „Eram în plină noapte, jos în hrube / Şi tremuram de frig şi
de dezgust. / Deasupra tancuri huruiau şi dube. / Vâscos era canalul şi îngust. // Atunci şi
acolo se născură zorii: / Petale, flăcări, ciripit pe ram, / Şi-n raze, sus, pe schele,
muncitorii… / În ochii comuniştilor priveam.” (Trandafiri); sau: „Mărul avea cearcăn de
sânge, / Şi pâinea, şi tot ce-atingeam. / Boturi crude, avide, nătânge / Aşteptau lipite de
geam. // Nu uită nici nervi, nici retină; / Sunt nopţi cu masacre, cu câini… / Dar ziua mă-ntorc
în lumină, / Şi legăn obiectele-n mâini.” (Şi mărul şi pâinea…) Prin metaforă, metrică şi
proiecţia istoriei în mit, în arhetip, numeroase poeme se apropie mult de Blaga şi, desigur, de
expresionism. Piesa de rezistenţă e chiar poemul ce dă titlul volumului, un fel de reportaj al
mizeriei proletare din timpul războiului :

„În odaie miroase-a mangal încins şi-a igrasie,

a pătură veche-mbibată de năduşeală,

a untdelemn prăjit şi a gaz,

a iarnă-n al doilea an de război,

a cartier proletar.
Afară, de jur împrejur şi până la capătul lumii

e numai zăpadă amestecată cu sânge,

de la Volga şi până aici, pe cheiul cu gunoaie al Dâmboviţei,

S.S.-i, cu capul de mort pe chipiu patrulează,

intră şi ies, în pivniţe amenajate cu cleşti de tortură,

şi seara dansează la «Colorado» cu chefliii civili,

în monom,

scoţând în afară crupele lor rotunjoare,

sprijinindu-se unul pe umărul celuilalt,

azvârlindu-şi genunchii-n cadenţă,

şi ţinând, drăgălaş şi absurd,

arătătorul, întins ca o ţeavă, în aer.

Afară, departe, până la capătul lumii,

Miroase a sânge şi a hoit.

Nicăieri nu pot să respir.

Numai aici,

în aerul greu de igrasie şi gaz,

unde mâinile mari, cenuşii ca două magnete,

se ridică masive şi calme în faţa mea,

despăturind ziarul cel mic, ilegal, al Partidului,

numai aici,

sufletul meu neliniştit

care fâlfâie-n goluri şi ţipă

ca o porumbă lovită

îşi află pământul şi streaşina

 şi se aşează. (…)”

Prin urmare trebuie facuta o corelatie intre creatiile proletcultiste ale lui Dumitru Corbea si
cele ale Mariei Banus, amandoi reprezentand ipostaze ale membrului de partid care adopta
instinctiv ideologia comunista, incercarile artistice ale celor doi vadind actul deliberat de a
propaga acest tip de idei politice.

Dumitru Corbea

Un alt scriitor ce s-a înscris mișcării socialiste a fost Dumitru Corbea, făcând parte din
scriitorii care au contribuit la primul nucleu puternic de poeţi şi prozatori ataşaţi Partidului
Comunist. Originar din Botoșani , autorul a intrat în literatură şi a rămas un poet al satului.
Izvorul inspiraţiei sale este realitatea satului românesc, cunoscută de el nu din exterior, ci din
propria lui existenţă.

A scris cu credinţa că îşi slujeşte neamul şi ţara, că este alături de cei umiliţi.A scris şi poezie
agitatorică, cântece, reportaje, povestiri, scenete, în care consemna evenimentul zilei, fără să
uite arta scrisului, la care a revenit ori de câte ori împrejurările din acei ani grei şi complicaţi
i-au îngăduit-o.

Elocventă este înclinarea sa către poezia combativă, mobilizatoare, care invită la vigilenţă şi
la luptă împotriva duşmanului clasă şi la glorificarea omului muncii, gen care face
carieră începând cu 1948. Astfel, Dumitru Corbea scrie influențat de condiția sa poezii ca
”Doftana”, ”Ciritelul” , ”Viteazul Pandur” , ”Floarea muncii” sau ”Lumina partidului” în care
marchează statutul țăranului sărac ce vede în noul regim o salvare mult așteptată.

În ”Lumina partidului”, Corbea asociază ideologiei pe care o susține rolul de îndrumător al

Omului, valoarea artistica a poemului pălind în fața elementelor vizibile de propangandă:
”Partidul era țărmul, și far era, busolă-/Azi țara-i luminată de-a lui aureolă!”.

Alexandru Toma

Ca mare poet ,este instalat de presa literara aservita m regimului Alexandru Toma,poet
comunist lipsit de valore. A. Toma (1875-1954), in “Jelania poetului evazionist. La
desfiintarea S.S.R.”, Inregistreaza lichidarea Societatii Scriitorilor Romani, opera a
regimului communist, ca pe o mare victorie, aruncand anathema asupra poetilor considerati
reactionari, in versuri pline de “manie proletara”, de invective si de insanitati ce nu au nimic
comun cu poezia:” Sunt spectrul vechiului poet-/ Individualist estet,/ Suprarealist,
obscurantist,/ Hermetist, evazionist-/ In sfarsit,<< fostul>> scriitor,/ Sedentar budgetivor,/
Cantand ce se platea in piata:/ Moartea,neantul, sila de viata,/ Si obligatoarea onoare/De
natiunile Conlocuitoare./Scurt:poetul<<national>>/Menit sa deviu/Bust pe un pedestal/La
Cismigiu.”
In “viziunea” lui A.Toma, pigmentata cu lozinci de epoca, “Gata cu natanga
supunere”, de pilda, poporul iese la lupta pentru noile idealuri estetice si ideologice: “Isi
scuipa in palma deodata, /Insfaca o lata lopata, /O vara adanc sub mosierime,/Sub ciocoime,
bancherime, /Profitorime/Si-ntreaga trantorime/ Plus tronul regal-/Face un salt colossal/ Si-i
repede, / Ca pe niste balega de cal, / Peste rapa praval.”
In fata acestei dezlantuiri de forte revolutionare, “Cantaretul astral” coboara din zborul
sau elansat catre realitatile prozaice ale vietii, cerandu-si iertare noilor buldozeristi ai
literaturii burgeze, speriat ca a fost perceput in mod gresit: “Stai-, stai popor/ Sa cobor…
binisor…din foisor…de ivor…/ Da, viu, viu, -mai sunt viu- , sosesc/ Dar nu asa iute ca
ametesc, / Mai domol, mai domol, baeti si fete, / Eu n-am fost nicicand erete. / Pegasul meu?
– un cal verde pe perete! / Nu-mi cereti deci deodata/ Un sbor prea semet - / Ma mai tine lipit
colacul de jet.”
Eugen Frunza

Tovarasul Eugen Frunza a publicat in numarul 3 al Vietii Romanesti un ciclu de

treisprezece poezii a cate doua strofe fiecare.Toate poeziile acestui ciclu sunt construite dupa
acelasi procedeu:in prima parte se expune un sentiment,o idee,un aspect,iar in a doua se trage
concluzia ,opunandu-se primei parti o noua afirmatie menita astfel sa puna in valoare prin
contrast.In aparenta ,poeziile nu-si arata deficientele.Ideile sunt juste,versificatia
corecta,respectand toate regulile metrice,ba chiar ritmul, masura si alternanta rimelor
schimbandu-se de la poem la poem pot da impresia unei varietati a mijloacelor de expresie
poetica.
Mult mi-e drag si drag mi- fi
Omul-flacara pe creste
Darz si simplu,zi de zi
Faurar al tarii-aceste.
Poetul nu se poate multumi sa afirme “mi-e drag omul nou care zi de zi construieste
socialismul in tara noastra”.Pentru asemenea afirmatii nu se cere talent.Ceea ce i se cere
poetului este insa de a gasi o modalitate lirica,o idee poetica in stare sa comunice printr-o
emotie faptul ca el iubeste omul nou,constructor al socialismului in patria noastra.Astfel,
declaratia tovarasului Frunza,cuprinsa in primul catren citat nu poate constitui arta pentru ca
este lipsita de orice modalitate de expresie poetica ,cum de asemenea lipsita de idee poetica
este si cealalta strofa a poemului in care autorul ne incredinteaza cu aceleasi mijloace ca:…
…urasc pe cel ce-asteapta
Socialismul mura-n gura
Lung la vorba,scurt la fapta
Chiulangiul secatura
Anul 1950 marcheaza reinvierea romanului,numarul romancierilor este mult mai
mare,orientarea tematica este insa preponderent istorica,dar se intampla si mult asteptatul
eveniment,oglindirea mai hotarata a prezentului prin cea mai complexa specie literara.Printre
cele mai cunoscute romane se numara Mitrea Cocor a lui Mihail Sadoveanu.
Romanul Mitrea Cocor aparut in 1949, reprezinta istoria parcurgerii« drumului spinos
al cunoasterii” asa cum este denumita in finalul romanului formarea eroului ca luptator
constient in imprejurarile sociale si politiceale perioadei celui de-al doilea Razboi Mondial si
ale anilor ce vor urma.
Acest roman se integreaza in seria scrierilor teziste din perioada de inceput a
regimului comunist. Deoarece dezvolta canonul literar impus de partid, fiind necesar ca
romanul sa trezeasca si sa sporeasca in sufletul cititorului dragostea fata de patrie si fata de
partid, Sadoveanu edifica un personaj pozitiv, erou al constructiei socialiste, de origine
taraneasca, inzestrat cu pasiune civica si cu o atitudine revolutionara, iar romanul Mitrea
Cocor pierde din cuceririle literarurii sadoveniene anterioare, coborand cu mult nivelul
artistic.
Actiunea se deschide in satul Malu Surpat, aflat in apropierea apei Lisei si a
Dropiilor - baragane cultivate cu grane care apartineau boierului Cristea poreclit de catre
malureni Trei-Nasuri, din pricina formei ciudate a nasului sau.
 Mitrea Cocor provine dintr-o familie de tarani din Malu Surpat. Dintre toti copiii pe
care Iordan si Agapia Lungu i-au avut, doar Mitrea si Ghita, un frate mai in varsta, au ramas
in viata. Ghita era priceput in afaceri si de aceea isi deschise moara in sat. Mitrea care
mostenise nasul lung si coroiat al tatalui, fusese inscris la primarie cu porecla tatalui - astfel,
numele sau era Mitrea Cocor.
Copilaria lui Mitrea a fost presarata cu dese pedepse din partea mamei, femeie ursuza
si haina, ce nu-l iubea pe mezin fiindca semana mai mult tatalui. La varsta de treisprezece ani,
Mitrea Cocor a ramas orfan, parintii pierindu-i cand au vrut sa treaca peste apa umflata si
involburata a Lisei. Atfel, mezinul a ramas in grija fratelui mai mare, Ghita morarul, care
planuia sa-i fure pogoanele de pamant, facandu-l aragat boierului Trei-Nasuri, unde credea ca
baiatul va muri datorita pedepselor crunte aplicate de acesta. Morarul spera ca fratele sau, in
cazul in care nu-si va gasi sfarsitul muncind la boier, va pieri sigur atunci cand va fi luat la
oaste.
La boierul Cristea Trei-Nasuri, Mitrea Cocor a cunoscut asprimea cu care erau tratati
argatii si nedreptatea cu care erau rasplatiti taranii ce-i lucrau pamanturile mosierului. Frica de
pedepse il facea harnic, iute si precaut pe Mitrea, insa baiatul constientiza nedreptatea
boierului si adesea glumea pe seama lacomiei si cruzimii acestuia, sau asupra lipsurilor pe
care le indurau argatii, distrandu-si astfel tovarasii de munca.
Cautand consolare, Mitrea a plecat de la conacul boieresc, pentru a-si vizita fratele,
caruia naiv, i-a marturisit parerea despre traiul la conac, dar Ghita nu a ratat ocazia de a-i face
rau fratelui si l-a parat boierului. Pentru nemultumirea sa, Mitrea a fost batut crunt si a zacut
mult timp.
Totodata insa, in timpul acestei vizite la fratele sau, Mitrea a intalnit-o pe Nastasia,
cumnata lui Ghita, intre cei doi prefigurandu-se datele unei povesti de dragoste.
Dupa ce a terminat cei cinci ani in slujba boierului Trei-Nasuri, Mitrea Cocor a fost
luat la oaste, iar dupa terminarea instructiei, trimis pe front in anul 1942. In timpul stagiului
militar si pe parcursul drumului spre Moscova si Stalingrad, intre Cocor si caporalul Florea
Costea s-a consolidat o relatie de prietenie, Costea fiind cel care l-a invatat pe tanarul Mitrea
sa citeasca si sa scrie si cel care i-a spus despre comunisti si despre revolutia rusilor.
Ajuns pe front dupa o calatorie de cinci saptamani cu trenul, contingentul 1942 a fost
injumatatit in timpul unei confruntari. Mitrea Cocor a scapat cu viata, insa a trebuit sa se
desparta de Costea care-si pierduse un picior, fiindca au fost trimisi in lagare diferite. In
timpul prizonieratului ideologia comnunista i-a fost explicata pe larg lui Mitrea de catre rusi,
iar tanarul a vazut in schimbarile pe care comunismul le producea
societatii, o materializare a dorintei sale de a se razbuna pe fratele sau- morarul necinstit care
fura din malaiul oamenilor- si pe boierul neindurator
Dupa ce raboiul se sfarseste odata cu victoria bolsevicilor, Mitrea ajunge din nou in
tara, insa nu lasa sa ajunga in satul natal decat niste vagi zvonuri despre intoarcerea sa si
depre razbunarea pe care o promite fratelui si boierului.
Mitrea se intalneste in secret cu Nastasia la Sibiu si ii promite ca va reveni in sat
pentru a aduce noua ordine. Dupa aceasta intalnire, Nastasia ramane grea si este nevoita sa
fuga de la casa cumnatului Ghita morarul si sa-si construiasca un bordei unde va locui
impreuna cu nasa ei, Uta Anineasca si cu alte batrane.
Pana la intorcea lui Mitrea la Malu Surpat, boierul si morarul- pus in functia de vice-
primar de catre boier- devin din ce in ce mai nedrepti cu satenii, refuzand sa le dea pogoanele
de pamant pe care statul le oferea in urma razboiului, si jefuind casa si pamanturile Nastasiei.
Mitrea Cocor se intoarce in sat dupa ce trimite prin diverse persoane zvonuri tot mai
infricosatoare despre intoarcerea sa si ii pedepseste pe boier si pe morar care au asuprit si au
batjocorit pe taranii muncitori, punandu-i sa are o noapte intreaga pana la epuizare pamantul.
 Deznodamantul romanului coincide cu finalul - inchis, ce nu lasa loc interpretarii,
ambiguitatii, in spiritul esteticii socialiste . Dupa aplicarea pedepsei, Mitrea, aflat in ipostaza
barbatului matur, cu “tamplele ninse “ isi vede copilul, reintregeste familia, insa isi da seama
ca taranii din Malu Surpat, la fel ca si ceilalti tarani din tara, nu isi dau seama de importanta
momentelor de aplicare a dreptatii si nu simt gustul victoriei asa cum se bucura el si ca
romanii lipsiti de experienta frontului si de contactul cu ideologia bolsevica mai au inca de
parcurs DRUMUS SPINOS AL INTELEGERII, sarcina de educa masele, revenindu-le
scriitorilor care au rolul de a-i lumina pe oamenii si de a-i indemna la lupta pentru afirmarea
taranimii colhozare si a muncitorimii comuniste.

PERSONAJELE DIN MTREA COCOR

Romanul aservit ideologiei comuniste are datoria de a prezenta exponentii ordinii sociale
anterioare – capitalistii, burghezii, si boierii ca pe niste clase sociale nedorite, josnice,
decadente, de aceea personajele acestui roman se impart in doua categorii : asupritorii –
caricaturizati si luptatorii pentru dreptate-idealizati.
Din prima categorie fac parte Ghita Lungu, sotia acestuia Stanca, si boierul Trei
Nasuri.
Ghita Lungu este fratele uzurpator al lui Mitrea ce doreste sa-i fure pogoanele
acestuia, punandu-l in pericol prin numeroase intrigi. Mitrea isi da seama inca de la moartea
parintilor de rautatea si lacomia fratelui sau, cand intre acestia conflictul este dezvaluit -
Mitrea neferindu-se a-l ironiza pentru lacomia sa, iar morarul ferindu-se mereu a recunoaste
intentiile sale rele in fata fratelui sau si in fata lumii . Morarul are un portret fizic cu puternice
tente caricaturale, este « scurt, gros si puhav », iar sotia sa, Stanca este o femeie rea si lacoma,
caricaturizata de Mitrea intr-o ghicitoare « Ce-i mai slaba / Ca o scoaba/ Si-nghite pan’
sughita/ Dar se-ngrasa nenea Ghita ? » Ghita Lungu si Stanca vor sa fure si pogoanele de
zestre ale Nastasiei, sora mai mica a Stancai, pe care vor sa o calugareasca.
Boierul nemilos Cristea Trei-Nasuri reprezinta tipul despotului, are obiceiul de a pandi
cu luneta muncitorii de pe proprietatile sale si de a trage cu pusca dupa ei atunci cand nu-i
place ce vede. El este stapanul absolut ce nu tine cont de hotararile guvernului de a
improprietari familiile celor de pe front. Sotia boierului, mult mai tanara decat acesta, se
inscrie in galeria personajelor decazute, fiind construita ca o adevarata doamna Bovary ce
cocheteaza cu Mitrea si, dupa cum spun zvonurile, si cu alti argati.
Printre personajele pozitive ale romanului se numara eroul eponim, logodnica acestuia
si personajele care l-au ajutat pe protagonist sa reziste vietii aspre de la conacul boieresc, cum
sunt batranii soti Triglea, argati de asemenea. Baba Triglea este un personaj ce cunoaste legea
ascunsa a lucrurilor si semnele vremii, ea joaca rolul de taumaturg atunci cand Mitrea este
batut sever pentru indrazneala de a-si fi exprimat nemultumirea fata de traiul la conacul
boierului. Tot baba Triglea il scapa de moarte si de deochi pe erou, acest personaj feminin
aducand aminte de scrierile anterioare ale lui Sadoveanu .
Un alt personaj pozitiv este Florea Costea este cel care il ajuta pe Mitrea in
« parcurgerea drumului spinos al cunoasterii », om matur ce a trait incercarile vietii si care
cunoaste ideologia marxista.
O gluma a unui taran care spune ca va manca paine alba si va brazda el baraganul in
ziua de apoi, auzita de copilul Mitrea il face pe acesta constient de drama taranilor asupriti si
subjugati. Datul sau sufletesc este diferit de cel al fratelui sau Ghita, inveninant de dorinta de
inavutire. Astfel, el imbratiseaza ideile comuniste deoarece vede in schimbarea politica o
imbunatatire a conditiei taranilor . Pe baza fondului justitiar organic si a resentimentelor
personale, clarificandu-se ideologic cu ajutorul soldatilor Armatei Rosii, Mitrea se considera
instrumentul istoriei.
Eroul nutreste de mic dorinta de a invata, insa acest lucru ne-ar putea induce in eroarea
de a crede ca Mitrea Cocor este un personaj complex. El este un erou lipsit de miscare
interioara, semntimentele sale sunt reduse la cele simple, nutreste ura fata de boier si dispret
fata de fratele morar, iubeste o fata la randul ei asuprita si doreste din compasiune sa inlature
nedreptatea ciocoilor, insa durerea, rusinea, ura, dragostea au intelesul cel mai banal.
Mitrea este inzestrat cu simtul umorului, rade de propria conditie, insa nu toate
glumele sale constituie surse ale umorului, cele mai multe trecand in randul detaliilor
nesemnificative ale romanului.
Personajul se plange de veninul vietii, fie spunand-o cu voce tare, fie prin intermediul
naratorului care patrunde in gandurile sale, Sadoveanu utilizand fara foarta multa stralucire,
stilul indirect liber.In loc sa fie sumbra si zguduitoare, drama eroului este mai degraba
« lacramoasa » dupa cum insusi martusiseste.

Neajunsurile romanului

Pretinsa obiectivitate este rezultatul unei viziuni foarte conventionale asupra realitatii.
Sadoveanu ocupa pasaje intregi pentru a descrie modul in care munceau taranii la Malu
Surpat sau in spiritul ideologiei prezentarea amanuntita a manierei in care functioneaza o
gospodarie colectiva, laudand beneficiile automatizarii. Astfel romanul are doar pretentia de a
fi realist prin zugravirea realitatii cea de toate zileleale claselor de jos.

Se remarca in textul romanului existenta multor elemente neverosimile, dovada ca subiectul

romanului a fost tratat cu superficialitate. Astfel vedem ca baiatul Mitrea raspunde cu
obraznicie.
Inconsecventa naratorului este marcata prin trecerea imprevizibila de la o secventa la alta,
precum si de salturile mari in psihologia personajelor, momentul mortii parintilor, induiosator,
aduce impacarea neasteptata dintre mama ursuza si copilul neascultator. Mama ii daruieste la
momentul mortii o inima de turta dulce baiatului, iar aceasta este partuns pana la lacrimi de
solemnitatea acestor clipe . Mai mult, amestecul de elemente romantice, baroce, realiste si
naturaliste nu constituie o modalitate de inovatie literara, ci incarca fara folos opera.
Naratorul nu mai poseda tehnica eliminarii timpilor morti si pe cea a distrbuirii informatiilor
strict necesare. Sunt foarte multe pasaje in care prin ochii personajului principal sunt
observate detalii precum maniera in care injura soldatii sau felul in care beau coniac
comandantii, detalii pe atat de inutile pentru prefigurarea actiunii, pe cat de irelevante pentru
crearea atmosferei. De aceea, textul degaja o puternica tenta de superficialitate. De asemenea,
nu de putine ori, naratorul introduce in actiune noi personaje fara a le prezenta, cititorul
urmand a le descifra statutul pe masura ce firul epic inainteaza.
Descrierile cadrului natural, atat de abundente in operele anterioare, sunt schematizate in
Mitrea Cocor, naratorul multumindu-se sau imprime o nota de melancolie comentariilor
auctoriale prin utilizarea registrului cu tente arhaice.
In Mitrea Cocor se impletesc limbajul frust, de o banalitate vulgara, incomparabil cu stilul
realist, obiectiv si rece al prozei lul Rebreanu si limba de fragezimi tainice a poporului,
solemna, poetica, atfel, Sadoveanu arunca ici-colo valul duiosiei, al poeticitatii peste o
scriitura cu totul banala, facand din Mitrea Cocor un roman pseudo-realist din pricina
idealizarii eroului si a actiunii, a caracterului tezist al faptelor prezentate si din lipsa unei
analize a mecanismelor sociale
Imaginea literaturii din aceasta perioada n-ar fi completa daca am omite
dramaturgia.Alimentand una din artele investita cu mari puteri educative:teatru,asupra genului
dramaturgic s-au resfrant,de la inceput,tiparul si existentele ideologice.Asa se aplica
preocuparile permanente legate de spectacol,de dramaturgie din revistele de cultura si din
Scanteia-unde,de pilda,cronica dramatica sau cronica teatrala erau mult mai frecvente decat
cronica literara.O serie de critici dramatici urmareau cu vigilenta dramaturgia si
teatrul,indrumand autorii,regizorii,actorii pe fagasul realist-socialist.Asa au fost Traian
Selmaru,Sorin Mladoveanu,Valentin Silvestru,Simion Alterescu, Geo Dumitrescu.
Se impun cativa dramaturgi care vor actualiza repertoriile teatrelor cu piese din realitatea
socialista:Mihail Davidoglu(Minerii,Cetatea de foc),Aurel Baranga(Iarba rea,Recolta de
aur),Lucia Demetrius(Cumpana,Vadul nou,Oameni de azi),N.Moraru(Pentru fericirea
poporului) si Mihail Novicov(Nepotii gornistului).
Se impune,de asemenea,piesa intr-un act destinata numeroaselor formatiuni teatrale de
amatori,publicate in brosuri sau in revistele Cultura poporului, Albina.
In general dramaturgia traverseaza aceleasi situatii si framantari pe care le-am intalnit si in
cazul poeziei,prozei,criticii literare.Pentru infuzia de combativitate si autenticitate,frecvente
au fost ,bunaoara,prin anii 1949-1950 intalnirile cu publicul,critica maselor,critica
Scanteii,urmate de autocritica autorilor.
Exista cel putin doua cazuri semnificative in cel mai inalt grad pentru aceste doua
atitudini critice fata de literatura scrisa in comunism, doua tipuri de manifestari
ilustrate prin cartile a doi critici, unii dintre cei mai importanti: Eugen Negrici si Eugen
Simion.
Cartea lui Eugen Negrici, Literatura romana sub comunism (primul ei volum,
Proza, publicat in 2002) este importanta in primul rind ca efort de sistematizare, fiind
pina acum cea mai cuprinzatoare si mai articulata analiza a fenomenului literar din
fostul regim, facuta din perspectiva caderii acestuia..

In afara calitatii cu totul remarcabile de a deschide apetitul pentru studiul acestei

perioade, cartea lui Eugen Negrici poate fi vazuta si ca un simbol al unui anumit fel
de situare fata de fenomen: pozitia demascatorului retrospectiv. Mai mult decit o
reevaluare a acestei perioade literare, Literatura romana sub comunism explica
resorturile politice si sociale care au facut posibila o asemenea literatura si pune in
discutarea ei mai mult abilitati de patologist decit de critic. De altfel, metafora favorita
a acestui tip de abordare este aceea a maladivului, a patologicului, nu de putine ori
cu referinte in sfera medicala: „Sub presiunea acestor cimpuri de forte adverse, nu
putea sa se iveasca decit un peisaj bolnav, dar interesant din perspectiva unei
«estetici» totalitare, care, daca se va fundamenta vreodata ca disciplina, se va ocupa
de caracterul contorsionat al creatiilor acelor vremuri si de evolutia nefireasca a
fenomenului artistic. Iar prezenta neintrerupta in viata literara a unei literaturi oficiale
de uz propagandistic si servita de un numar important de condeieri s-a transformat
intr-o povara constanta, cu efecte neasteptate. Ea a devenit un virus agresiv
impotriva caruia literatura adevarata a fost nevoita sa fabrice mereu anticorpi, sa
furnizeze replici si sa se apere in felul ei, bijbiind dupa coridoarele libere“.

Peisaj bolnav, virusi, anticorpi, cam asa arata instrumentele de evaluare a literaturii
conform acestei viziuni care mizeaza mult pe dramatism si pe efect spectaculos.
Demersul propus e foarte valoros din perspectiva intelegerii mecanismelor de
manipulare si intimidare a scriitorilor, a cauzelor si a metodelor care au stat la baza
producerii unei literaturi de tip artificial. Daca pentru deceniul marcat de proletcultism,
de dupa instaurarea regimului comunist, aceasta metoda este, probabil, cea mai
potrivita (si analiza lui Eugen Negrici asupra prozei „comunismului fundamentalist“
este tot ce s-a scris mai bun in domeniu), in cazul literaturii anilor ’60 si a urmatorilor,
acest scenariu al maladivului nu mai functioneaza insa la fel de eficient.
.

Eugen Negrici vorbeste insa ca nimeni altul despre compromis si ticalosie, despre
scriitori dincolo de cartile lor. Scrie, de pilda, despre „lichelismul funciar“ si caracterul
de „executant frenetic si fara scrupule al oricarei misiuni“ ale lui Zaharia Stancu,
despre frica si oportunismul lui Sadoveanu, despre „promptitudinea jegoasa“ cu care
Petru Dumitriu se adapta comandamentelor politice sau despre „ticalosia rareori
egalata in ticaloasa noastra literatura a anilor ’50“ din romanul Soseaua Nordului de
Eugen Barbu.
In spatele unei aparente cruzimi medicale a analizei se afla, de fapt, pasiuni foarte
puternice, la baza celor mai „stiintifice“ clasificari sta o dorinta necenzurata de „a face
dreptate“, de a pedepsi si de a premia intr-un fel care nu era posibil in epoca.
Eugen Negrici este, asadar, adeptul si ilustratorul unui tip de analiza a literaturii din
perioada comunista pe care l-am putea defini ca ornamentat, indelung chibzuit si
construit cu migala in jurul unor complexe metaforic-etice.
Clasificarile sint atente si ingenioase si acopera o plaja foarte larga. In studiul lui,
literatura se transforma intr-un insectar ordonat si grotesc in acelasi timp.

Cu totul altfel se manifesta criticii care considera ca o data cu schimbarea din 1989
nu e nevoie si de o schimbare totala de perceptie a literaturii, ca ce s-a spus inainte e
bun spus, ca nu e nevoie de reevaluari, ba dimpotriva, ca reluarea celor spuse
inainte arata ca literatura romana si-a putut crea in perioada comunismului o
ierarhie valabila si astazi. Aici ar putea fi gasit un sens pentru multele reeditari pe
care criticii importanti le-au oferit publicului postdecembrist.
. Pe cit de vehementi, cruzi si demascatori erau scepticii, pe atit de seren este criticul
Simion. In capitolul dedicat poetului Mihai Beniuc se vorbeste despre numarul de
volume publicate, despre originea taraneasca a poetului, despre faptul ca a fost un
elev pasionat de biologie si a studiat paianjenii.

Despre tot ce a insemnat Beniuc in sistemul literar-politic al anilor ’50: „Mihai Beniuc
este legat de toate evenimentele vietii lierare de dupa al doilea razboi mondial, fiind
mereu, cum singur spune, calare pe creasta valului, impins cu putere din spate de
vintul istoriei“. Care val si care istorie, nu se mai stie, si criticul pare ca nici nu
considera ca ar fi important sa se stie... E evident ca un asemenea text era facut
pentru urechile sensibile ideologic de dinainte de ’89, dar intrebarea care se pune
este aceea daca reeditarea unui astfel de text, in mod evident marcat de precautia
epocii si de jumatatea de adevar care putea fi spusa, mai poate fi facuta fara nici un
scrupul moral si livrata in mod deliberat ca un manifest al ideii ca „spiritul critic
romanesc n-a abdicat de la principiile lui estetice si morale“...
La Adrian Paunescu este vorba despre „poezia politica“, dar titlul e inselator. Nici
vorba despre vreo explicare a posturii asumate de Paunescu in epoca, se face doar
o analiza de text a poeziilor despre care toata lumea stie cum au fost scrise. Este aici
o dovada a felului in care estetismul pur atinge limitele ridicolului atunci cind e vorba
despre o perioada atit de tulbure: „In poezia politica propriu-zisa, Adrian Paunescu
foloseste fata de eveniment doua atitudini: fie dilatarea, ridicarea lui la valoarea unui
simbol general prin acumulare de propozitii oraculare, fie, in sens contrar, tendinta de
a inveli rana deschisa a faptului intr-o plasa de imagini aluzive“.
Tipul de analiza indiferenta pe care il propune cu obstinatie de mai bine de zece ani
Eugen Simion nu face decit sa opacizeze si mai mult o istorie si asa greu de inteles
de catre cei care n-au trait-o. Multi tineri din jurul lui Eugen Simion se grabesc sa
adere la acest tip de imoralitate a camuflajului. E o atitudine de neinteles, deopotriva
psihologic si cultural. In gestul „invelirii“ in estetism a unui sistem care numai „estetic“
n-a fost se afla, de fapt, adevarata continuare a unui tip de critica literara care se
obisnuise sa convietuiasca foarte bine cu un regim totalitar.