Sunteți pe pagina 1din 4

ROMANTISMUL

Romantismul se constituie ca o mişcare artistică şi literară la sfârşitul secolului al


XVIII-lea și în primele decenii ale secolului al XIX-lea, la început în Anglia și Germania și
apoi în Franța. El a fost anticipat de pre-romantism (un moment literar de tranziție de la
iluminism la romantism).
Romantismul apare ca o reacție împotriva clasicismului, fiind principiile sale estetice
opuse celor clasice. Astfel, literatura nu este rezultatul rațiunii, ci al sentimentului, al
fanteziei creatoare, personajul nu trebuie să fie rege sau nobil, ci poate fi luat din toate
mediile, chiar din cele mai umile, fiind întotdeauna un erou excepțional, înfățișat în
împrejurări excepționale. Stilul pur, înalt este înlocuit cu unul care folosește elemente din
toate straturile limbii, inclusiv cel popular, argotic, arhaic sau regional.
Romanticii introduc noi categorii estetice (urâtul, grotescul, macabrul, fantasticul),
susțin amestecarea speciilor literare și creează altele noi (drama romantică, meditația, poemul
filosofic, nuvela istorică). Primatul subiectivismului, al pasiunii, al fanteziei creatoare duce la
dezvoltarea eului liric. Romantismul cultivă specificul național prin istorie, folclor, natură,
evaziunea în trecut prin intermediul visului sau al somnului, totul petrecându-se într-un
decor nocturn, cu accent pus pe supremația sentimentelor omenești și, mai ales, a iubirii,
descoperirea infinitului spațial și temporal ca proiecții subiective sau ironia romantică.
Procedeele stilistice specifice romantismului sunt comparația dezvoltată și antiteza,
folosite în structura poeziilor sau în caracterizarea personajelor.
După cum se observă, sub aspect teoretic, romantismul pune accent pe infinitul spațial
și temporal, nostalgia originilor, pe valorificarea unor tipare mitologice, magice și, de aici,
cultivarea misterului și sondarea psihicului, mai ales prin intermediul visului. Totodată,
romanticii au obsesia idealului, aspiră spre absolut urmărind desăvârșirea și apelează la
meditația filosofică.
În literatura universală, romantismul este reprezentat de Victor Hugo (care publică în
anul 1827 “Prefața la drama Cromwell”, considerată manifestul romantismului european), de
Lamartine, Vigny, Musset, G. de Nerval (în Franța), de Goethe, Schiller, Heine, Novalis,
Grimm (în Germania), de Byron, Schelley, Keats, Scott (în Anglia), de Manzoni, Leopardi (în
Italia) sau de Pușkin, Lermontov (în Rusia).
În literatura română, romantismul cuprinde trei etape.
Prima dintre ele este cea preromantică, ilustrată de scriitori ca Gh. Asachi, I. H.
Rădulescu, V. Cârlova, Grigore Alexandrescu, scriitori care depun eforturi pentru crearea
unei școli naționale, a presei, a teatrului și își întorc cu nostalgie privirile către trecutul
glorios sau militează pentru realizarea a numeroase traduceri din literatura universală.
Cea de-a doua etapă este inaugurată de apariția “Daciei Literare” (1840) și se întinde
pe întreaga perioadă pașoptistă (până în 1860), iar cea de-a treia este a romantismului
eminescian, cuprinzând perioada marilor clasici, urmată de un post-romantism, care se
prelungește până către primul război mondial.
Un loc aparte în dezvoltarea literaturii romantice românești și în definirea
romantismului autohton îl are, în cea de-a doua etapă, articolul-program intitulat
“Introducție” și apărut în primul număr al revistei “Dacia literară” din 1840. “Dacia literară”
este, după cum o arată și titlul, o revistă literară menită să umple golul în presa vremii.
Aceasta nu era preocupată explicit de literatură, fiind reprezentată, în acel moment, prin
apariția ziarelor “Curierul românesc”, “Albina românească” și “Gazeta de Transilvania”,
aparținând fiecare unei provincii românești și având ca an de apariție 1829 (primele două) și
1838 (ultima dintre ele). De aceea, “Dacia literară” nu numai că se va ocupa de literatură, dar
se va adresa și scriitorilor din toate provinciile românești, aceasta fiind semnificația
cuvântului “Dacia” din titulatura revistei. Revista va publica opere originale ale scriitorilor,
articole din alte publicații și se va ocupa fie de operele nou apărute, exprimând un punct de
vedere critic, fie de cele ce urmează să apară, inserând știri despre evenimente culturale și
scriitori.
Pornind de la caracterul specific al revistei, ilustrat chiar de titlul ei, M. Kogălniceanu
susține reunirea tuturor forțelor dispersate, astfel încât românii să aibă o limbă și o literatură
comună. De aceea, revista își propune să fie un repertoriu general al literelor românești,
însușii numele ei fiind simbolic din acest punct de vedere, căci se vrea “o foaie, dar care,
părăsind politica, s-ar îndeletnici numai cu literatura națională, o foaie care, făcând abstracție
de loc, ar fi numai o foaie românească și, prin urmare, s-ar îndeletnici cu producțiile
românești, fie din orice parte a Daciei, numai să fie bune”. Revista dorește să promoveze un
anume spirit critic, o critică nepărtinitoare, prin care să fie criticată cartea, nu persoana.
Totodată, Kogălniceanu ironizează darul imitației ca pe o manie primejdioasă care nu face o
literatură și care omoară duhul național. El propune formarea unei literaturi originale cu un
profund specific național, pornind de la istorie, folclor, natură și de la viața socială a patriei.
Astfel, scriitorii vor contribui implicit la dezvoltarea și unitatea limbii române literare.
Romantismul românesc dobândește prin acest program note distincte, constituindu-se într-
un curent național-popular. Deși a apărut numai în trei numere (ianuarie-iunie 1840), revista
a jucat un rol important în dezvoltarea literaturii române, deoarece “Introducția” are valoare
de manifest și de program al romantismului autohton. În concluzie, direcțiile principale ale
dezvoltării literaturii române cuprinse în “Introducție” ar fi:
a) Reuniunea forțelor dispersate ale tuturor românilor pentru realizarea unei limbi și
literaturi comune, prin colaborarea scriitorilor din toate provinciile;
b) Punerea accentului pe operele originale și pe valoarea lor literară, promovând o critică
nepărtinitoare (obiectivă);
c) Formarea unei literaturi originale prin înlăturarea traducerilor;
d) Păstrarea, în literatură, a specificului național prin folosirea ca surse de inspirație a
trecutului istoric, a frumuseților patriei și a folclorului.
Scriitorii acestei perioade vor ilustra, de fapt, prin operele lor, tocmai aceste direcții.
Dovadă stau operele “Cântarea României” a lui Alecu Russo, “Românii supt Mihai-Voievod
Viteazul” a lui Nicolae Bălcescu sau “Legendele istorice” ale lui Dimitrie Bolintineanu, în care
sunt prezente dragostea față de țară și admirația față de eroii neamului. Grigore Alexandrescu
scrie în același spirit “Umbra lui Mircea. La Cozia”, “Răsăritul lunei. La Tismana” și
“Mormintele. La Drăgășani”, iar Vasile Alecsandri se inspiră din trecutul istoric în “Ostașii
noștri”, “Legende”. Tot Alecsandri cultivă doina, elegia, oda, poemul, având ca sursă de
inspirație literatura populară. Poetul publică prima mare culegere de “Poezii populare ale
românilor”. Totodată, bardul de la Mircești îmbogățește literatura cu numeroase creații
dramatice cu caracter sau cu subiecte clasice – vodeviluri, comedii, cântece comice – ciclul
“Chirițelor”, “Arvinte și Pepelea” etc., dar și drame și tragedii - “Despot Vodă”, “Fântâna
Blanduziei”, ș.a.
Romantismul eminescian corespunde celei de-a treia etape a curentului românesc și
ultima a romantismului european, cunoscut, de aceea, sub denumirea de romantism târziu. În
opera eminesciană, se întâlnesc, pe lângă trăsăturile romantismului românesc, și unele
trăsături ale romantismului, în general – prezența miturilor: al nașterii și al morții
universului, mitul istoric, al cugetătorului, al omului de geniu, mitul erotic, cel oniric, cel al
regresiunii spre elementar sau cel literar; prezența unor motive romantice de circulație
universală: omul și istoria, îngerul și demonul, titanismul și demonismul, somnul și visul,
haosul și universul, spațiile siderale, noaptea, codrul, floarea albastră, cosmogonia etc. Toate
aceste teme și motive se întâlnesc în opere eminesciene ca “Luceafărul”, “Scrisoarea I”,
“Memento mori”, “Scrisoarea III”, “Rugăciunea unui dac”, “Strigoii”, “Andrei Mureșanu”,
“Glossă”, “Odă – în metru antic”, “Gemenii”, “Împărat și proletar”, “Floare albastră”, “Ce te
legeni…”, “Sărmanul Dionis”.
Numele lui Eminescu și opera sa literară se leagă de numele “Junimii” și al lui Titu
Maiorescu. “Junimea” este o societate literară reprezentând o grupare literară foarte strictă în
jurul unui mentor, acesta fiind Titu Maiorescu. Deși nu reprezintă un curent literar,
“Junimea” și junimismul vor domina și orienta viața literară românească din perioada marilor
clasici, începând cu anul 1863 (constituirea societății literare “Junimea” de către Titu
Maiorescu, Th. Rosetti, P. Carp, V. Pogor) și continuând cu anul 1867 (apariția revistei
“Convorbiri literare” – organul de presă al societății).
Societatea literară “Junimea” și revista “Convorbiri literare” cunosc două etape
distincte: cea ieșeană (până la 1885) și cea bucureșteană (după 1885), când “Junimea” și
“Convorbirile literare” se mută în capitală.
Până la apariția revistei, activitatea junimiștilor avea în vedere organizarea
prelegerilor populare, stabilirea unei ortografii unitare a limbii române și editarea unei
antologii a poeziei românești. Din desfășurarea acestor activități și din discuțiile pe marginea
lor a luat naștere ideologia junimistă pe plan estetic, literar și cultural, fundamentate, în
primul rând, de Titu Maiorescu printr-o serie de studii publicare în “Convorbiri literare”.
Ideile și principiile estetice sunt cuprinse în studiile “O cercetare critică asupra poeziei
române la 1867” (1867) și “Comediile d-lui I. L. Caragiale” (1885).
În primul dintre aceste studii, Titu Maiorescu pune în discuție raportul dintre forma și
fondul poeziei, ajungând la concluzia că literatura exprimă frumosul, care cuprinde idei
manifestate în formă sensibilă – imaginile apărute în fantezia noastră prin receptarea
cuvintelor; totodată, obiectul sau ideea exprimat(ă) prin poezie este întotdeauna un
sentiment sau o pasiune, niciodată o cugetare exclusiv intelectuală. Astfel, el pune în discuție
autonomia esteticului, motivând ideea disocierii lui de elementul național și de cel moral.
Maiorescu susține principiul “artei pentru artă”, dorind să se opună mediocrităților literare.
În studiul următor (“Comediile d-lui I. L. Caragiale”), Maiorescu reia problema
raportului dintre artă și realitatea socială, ajungând la concluzia că arta este morală prin însăși
natura ei, moralitatea ei constând în aceea că orice emoție estetică îl transpune pe om într-o
lume impersonală, a ficțiunii ideale, și îl eliberează de sub tirania egoismului. Subiectul poate
fi luat din realitate, dar tratarea lui nu poate fi decât ideal-artistică, fără nici o preocupare
practică.
În plan literar, Maiorescu și-a exprimat opiniile critice în studiile “Direcția nouă în
poezia și proza română” (1872), “Eminescu și poeziile lui” (1889), “ Literatura română și
străinătatea” (1882), “Poeți și critici” (1886) și “În chestia poeziei populare” (1909) ș.a.
În primul dintre studii, Maiorescu se oprește asupra câtorva “talente eminente”, între
care Alecsandri și Eminescu sunt apreciați, primul, pentru “Pasteluri”, iar al doilea, pentru
poeziile “Epigonii”, “Venere și Madonă”, “Mortua est”.
Vorbind despre proză, Maiorescu îi apreciază pe “scriitorii estetici”, adică pe
Alecsandri, Bolintineanu, Sadoveanu, Coșbuc ș.a., care sunt lăudați și pentru folosirea unei
limbi “mai potrivite cu vorbirea poporului de astăzi”.
Studiul “Eminescu și poeziile lui” scoate în evidență trei aspecte legate de poezia
eminesciană: cultura poetului, care stă la nivelul culturii europene; prezentarea femeii iubite
ca pe o copie imperfectă a unui prototip nerealizabil; forma frumoasă sub care se prezintă
creațiile eminesciene.
Problemele culturii sunt puse în discuție în studiul “În contra direcției de astăzi în
cultura română” (1868), care lansează chestiunea “formei fără fond”, propunând ridicarea
fondului cultural autohton la înălțimea formelor împrumutate.
Legat de problemele limbii, Titu Maiorescu se arată preocupat de ortografie, optând
pentru adoptarea principiului fonetic al scrierii (“Despre scrierea limbii române” – 1866), și
de neologisme, care trebuie acceptate cu condiția unei reale necesități (“Neologismele” –
1881). Prin toată activitatea sa, acoperind cele mai diferite sectoare ale culturii românești,
Titu Maiorescu a deschis seria marilor critici literari români și calea problematizării
dezvoltării literaturii noastre în context european.