Leoaica tanara, iubirea de Nichita Stanescu

Poezia Leoiaca tanara, iubirea face parte din al doilea volum al lui Nichita Stanescupoetul necuvintelor, aparut in anul 1964, in care viziunea asupra lumii este O viziune a sentimentelor (1964), iar tema volumului reprezinta dragostea ca stare de certitudine. "Leoaica tnr, iubirea" este o confesiune liric a lui Nichita Stnescu, o art poetic erotic, n care eul liric este puternic marcat de intensitatea i fora celui mai uman sentiment, iubirea. Conceptul de arta poetic exprim un ansamblu de trsturi care compun viziunea despre lume i viaa a unui autor, despre menirea lui in univers si despre misiunea artei sale, intr-un limbaj literar care-l particularizeaz. Atitudinea fiintei care intalneste iubirea/ inspiratia poetica constituie tema poeziei. Iubirea/ inspiratia poetica navaleste brusc si violent in spatiul sensibilitatii fiintei, modificand dimensiunile universului si implicit ale fiintei. Titlul poeziei este o metafor i se bazeaz pe un procedeu artistic specific stnescian : materializarea abstractului. Astfel primii fiori ai iubirii se materializeaz n animalul de prad leoaic. Substantivului i se adaug epitetul tnr pentru a sublinia pe de-o parte fora iubirii i pe de alt parte vrsta propice a primilor fiorii. Titlul este reluat in incipitul poeziei, ca prim vers si din acest moment sugestia violentei este anulata, iar sentimentul va fi situat in sfera de semnificatii a simbolului leului, respectiv putere, forta, agresivitatea, dar si eleganta, noblete; simbol care, prin feminizare, capata noi valente. Compozitional, poezia detine trei secvente lirice, corespunzatoare celor trei strofe: intalnirea cu iubirea/ creatia, metamorfoza universului, constatarea metamorfozei ireversibile a fiintei. Simetria se realizeaza prin cele doua imagini ale iubirii-leoaica, la inceputul si la finalul textului poetic, care se coreleaza cu doua perceptii diferite ale eului asupra lumii, ce sugereaza ca transformarea este totala si ireversibila. Prima secventa surprinde momentul intalnirii bruste si dureroase a fiintei cu iubirea/ inspiratia poetica, sub forma unei impresii provenite din universul cingetic. Primul vers contine o metafora dezlegata chiar din titlu, definitia portret a iubirii. Dinamismul celui de-al doilea vers este conferit de agresivitatea leoaicei, dar exprima ideea de surpriza naucitoare pe care o produce aparitia sentimentului. Violenta revelatiei este sugerata de imaginea coltilor albi si de sugestia ranirii (Coltii albi mi i-a infipit in fata/ M-a muscat leoaica, azi, de fata). Primele momente ale receptarii sentimentului existent in stare latenta in sufletul omului sunt asociate cu alte imagini ale agresivitatii, respectiv ale socului provocat de intalnirea cu iubirea/ poezia: Ma pandise-n incordare/mai demult./ Coltii albi mi i-a infipt in fata,/m-a muscat leoaica, azi, de fata.. Repetarea obsesiva a termenului fata intensifica imaginea unei coliziuni violente, intre inocenta din trecut si prezentul revelatiei. In cea de-a doua secventa poetica, o descriere cosmogonica, este prezentata recrearea universului sub influenta transfiguratoare a iubirii. Momentul este marcat de o dubla transfigurare, a fiintei invadate de sentiment si a lumii, receptata prin prisma noii identitati a fiintei. Cercul este un simbol al perfectiunii, are in centru eul creator (in jurul meu), fiinta care devine un univers

pulsatoriu si in expansiune. Metaforele insolite privirea...curcubeu taiat in doua, si auzul o intalni tocmai langa ciocarlii transmit starea extatica prin miscarea ascensionala- privirea-n sus tasni. A treia secventa poetica concretizeaza efectele intalnirii cu iubirea/ inspiratia. In procesul de recreare a lumii dupa legile iubirii/ creatiei poetice este integrata si fiinta poetului. Cele patru metonimii care exprima atribute ale poetului sugereaza faptul ca metamorfoza este totala: Mi-am dus mana la spranceana, la tampla si la barbie,/ dar mana nu le mai stie. Finalul poeziei ilustreaza faptul ca intalnirea cu iubirea/ poezia scoate fiinta umana de sub legile lumii fizice (intelect, perceptii, simturi, etc.) si o proiecteaza in eternitate. Precizia temporala de la inceputul operei (azi) este inlocuita de abolirea timpului, inca-o vreme/ si-nca-o vreme..., desi repetitia poarta ambiguitate semantica: eternitate sau efemeritate. Iubirea si inspiratia poetica sunt stari de gratie ale fiintei, dorite ca vesnice, dar evanescente in manifestarea lor. In opinia mea, atitudinea poetica de suprapunere a poeziei cu iubirea prin asumarea starii de gratie, este o modalitate de cunoastere a lumii proprie literaturii, respectiv poeziei. Ea se dovedeste specifica artistului in masura in care el este chemat sa redescopere si sa redimensioneze realitatea, astfel incat aceasta sa transceanda concretul lumii. Asadar, Leoaica tanara, iubirea este o arta poetica moderna neomodernista, pentru ca interesul autorului vizeaza relatia poet-lume/ poet-creatie si identifica poezia (inspiratia) cu iubirea. Iubirea reprezinta un mijlocitor intre eu si universul fiintei, sentimentul poetic fiind acela de contopire cu esenta lumii, prin iubire.