SESIZAREA INSTANŢEI CU ACORDUL DE RECUNOAŞTERE A

VINOVĂŢIEI

Excepţie de la parcurgerea fazei camerei preliminare

După ce se pronunţă cu privire la efectele acordului de recunoaştere a

vinovăţiei, în cazul avizării favorabile a acestuia, procurorul ierarhic superior celui
care a încheiat acordul îl va returna acestuia din urmă. În conformitate cu
prevederile art. 483 alin. (1) C. proc.pen. „după încheierea acordului de
recunoaştere a vinovăţiei, procurorul sesizează instanţa căreia i-ar reveni
competenţa să judece cauza în fond şi trimite acesteia acordul de recunoaştere a
vinovăţiei, însoţit de dosarul de urmărire penală”. În ipoteza sesizării instanţei pe
această cale, printr-unul sau mai multe acorduri de recunoaştere a vinovăţiei, acesta
(ori acestea) nu va (vor) mai parcurge etapa procesuală a camerei preliminare, dat
fiind că, prin raportare la prevederile art. 342 C. proc.pen. „obiectul procedurii
camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a
competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii
administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală”,
iar inculpatul care a dorit încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei nu mai
este trimis în judecată, de remarcat fiind în acest sens că „actuala reglementare nu
conferă judecătorului de cameră preliminară atribuţii în sensul evaluării
vinovăţiei”1. Acest lucru (netrimiterea în judecată a inculpatului titular al unui
asemenea acord, s.n.) poate fi dedus şi pe cale de interpretare din prevederile art.
327 lit. a) C. proc.pen., unde este statuat că „atunci când constată că au fost
respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea
penală este completă şi există probele necesare şi legal administrate, procurorul: a)
emite rechizitoriul prin care dispune trimiterea în judecată, dacă din materialul de
urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârşită de inculpat şi că acesta
răspunde penal”.
În această situaţie se ridică în mod just problema controlului legalităţii
întocmirii acordului de recunoaştere a vinovăţiei ori al legalităţii administrării
probelor. Această chestiune este dificil de soluţionat, şi din punct de vedere
1Magdalena Iordache, Camera preliminară în noul Cod de procedură penală, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2014, pag. 22.
practic, deoarece, respectându-se prevederile Codului de procedură penală,
procurorul ierarhic superior celui care a întocmit acordul îl va aviza doar cu privire
la efectele ce se vor produce în urma încheierii acestuia, după cum reiese din
prevederile art. 478 alin. (2) C. proc.pen., iar instanţa îl va verifica doar din punct
de vedere formal, obiectul acestei verificări constituindu-l prezenţa elementelor
obligatorii şi respectarea condiţiilor prevăzute de art. 482 şi 483 C. proc.pen., după
cum reiese din art. 484 alin. (1) C. proc.pen. .
Lipsa unei reglementări exprese în acest sens a fost sesizată şi de doctrină,
unde s-a arătat că „textul de lege vine în contradicţie cu expunerea de motive, în
care se arată că acordul este supus controlului instanţei cu privire la obiectul său şi
la condiţiile încheierii, iar în cazul admiterii instanţa va dispune condamnarea
inculpatului la o pedeapsă ce nu poate fi mai mare decât cea solicitată de procuror
prin acord”2. Prin urmare considerăm că, de lege ferenda, ar fi necesară
reglementarea unui control al legalităţii modului în care a fost întocmit acordul de
recunoaştere a vinovăţiei şi administrării probelor pe baza căruia acesta a fost
încheiat. Un alt argument în acest sens ar fi şi faptul că „scopul instituţiei camerei
preliminare îl constituie înlăturarea duratei excesive a procedurilor în faza de
judecată, asigurarea legalităţii trimiterii în judecată şi a legalităţii administrării
probelor”3.
În caz contrar se poate observa că scopul urmărit prin introducerea instituţiei
acordului de recunoaştere a vinovăţiei, şi anume „instituirea unei proceduri
speciale unitare, şi nu doar a prevederii unor elemente derogatorii de la procedura
obişnuită”4poate fi uşor eludat.

Sesizarea instanţei. Modalităţi prin care instanţa poate fi sesizată cu

acordul de recunoaştere a vinovăţiei.

În secţiunea anterioară s-a putut observa că, în procedura obişnuită, sesizarea

instanţei şi trimiterea inculpatului în judecată se realizează pe baza rechizitoriului
care, spre deosebire de reglementarea anterioară „nu va mai fi niciodată act de
inculpare, ci, potrivit art. 329 alin. (1) C.proc.pen. doar act de sesizare a instanţei
de judecată”5. În cadrul procedurii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, acesta va
constitui actul de sesizare a instanţei, procurorul (de caz, s.n.) fiind acela care îl va
înainta instanţei competente.
2Sorina Siserman, Consideraţii privind acordul de recunoaştere a vinovăţiei, Revista de note şi studii
juridice, august 2011, disponibil pe www.juridice.ro .
3Magdalena Iordache, Camera preliminară în noul Cod de procedură penală, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2014, pag. 88.
4Expunerea de motive a Legii nr. 135 din 1 iulie 2010 privind Codul de procedură penală, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010, cu modificările și completările ulterioare.
5Marian Drilea-Marga, Urmărirea penală în noul Cod de procedură penală, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2014, pag. 134.
 Există însă şi nişte particularităţi cu privire la sesizarea instanţei cu numitul
acord; în acest sens, în art. 483, alin. (2), C. proc. pen. este statuat că „în situaţia în
care se încheie acordul numai cu privire la unele dintre fapte sau numai cu privire
la unii dintre inculpaţi, iar pentru celelalte fapte sau inculpaţi se dispune trimiterea
în judecată, sesizarea instanţei se face separat. Procurorul înaintează instanţei
numai actele de urmărire penală care se referă la faptele şi persoanele care au făcut
obiectul acordului de recunoaştere a vinovăţiei”. Prin urmare, pe baza celor
expuse, se poate constata că instanţa poate fi sesizată fie în mod obişnuit, prin
rechizitoriu, fie în cadrul unei proceduri speciale, prin acord de recunoaştere a
vinovăţiei, ori, în unele cazuri, atât prin acord de recunoaştere, cât şi prin
rechizitoriu. În această din urmă situaţie, trebuie subliniat faptul că cele două acte
de sesizare a instanţei parcurg nişte etape distincte, neexistând o relaţie de
interdependenţă între ele.
Plecând tot de la această lipsă de interdependenţă între cele două acte de
sesizare, trebuie observat faptul că nu este obligatoriu să existe o corelaţie a ceea
ce se dispune prin acestea. Astfel, prin rechizitoriu se poate dispune trimiterea în
judecată, clasarea ori renunţarea la urmărirea penală, în condiţiile legii, „singura
soluţie care nu poate fi dispusă prin rechizitoriu fiind încheierea unui acord de
recunoaştere a vinovăţiei”6. Prin acestacord nu se va putea dispune niciuna dintre
soluţiile enunţate, acestea nefiind de natura acordului, deoarece el înglobează
voinţa titularilor săi de a soluţiona procesul într-o manieră amiabilă.
O altă situaţie care poate apărea se referă la încheierea unui acord de
recunoaştere a vinovăţiei cu privire la una din faptele săvârşite de inculpat şi
sesizarea instanţei printr-un rechizitoriu cu privire la o a doua faptă. Considerăm că
în această situaţie îşi găsesc aplicabilitatea prevederile art. 478 alin. (5) C.
proc.pen., unde este statuat că „dacă acţiunea penală s-a pus în mişcare faţă de mai
mulţi inculpaţi, se poate încheia un acord de recunoaştere a vinovăţiei distinct cu
fiecare dintre aceştia, fără a fi adusă atingere prezumţiei de nevinovăţie a
inculpaţilor pentru care nu s-a încheiat acord”. În cazul enunţat, deşi ar fi vorba de
un singur inculpat, dar de mai multe fapte, instanţa nu este ţinută de ceea ce s-a
stabilit prin acord în ceea ce priveşte faptele cu privire la care sesizarea s-a făcut
prin rechizitoriu; inculpatul beneficiază, în continuare, în faţa instanţei de
prezumţia de nevinovăţie, deşi nu există o prevedere legală în acest sens, putându-
se lua în considerare, însă, ca temei legal, dreptul inculpatului la a nu se
autoincrimina.
De asemenea, o situaţie dificilă ce ar putea apărea este aceea a sesizării
instanţei cu mai multe acorduri de recunoaştere a vinovăţiei, cu privire la mai mulţi
inculpaţi care au săvârşi fapta prevăzută de legea penală în participaţie. Deşi, la
6Marian Drilea-Marga, Urmărirea penală în noul Cod de procedură penală, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2014, pag. 137.
prima vedere, par a nu exista dificultăţi, probleme pot apărea atunci când instaţa va
admite unul (sau mai multe) dintre acorduri şi le va respinge pe celelalte, apreciind,
în condiţiile art. 485 alin. (1) lit. b) C. proc.pen., că „soluţia cu privire la care s-a
ajuns la un acord între procuror şi inculpat este nejustificat de blândă în raport cu
gravitatea infracţiunii sau periculozitatea infractorului”, în această situaţie putând
fi ridicată problema asigurării dreptului la un proces echitabil tuturor
participanţilor. Mai mult decât atât, dacă instanţa va respinge acordul pentru
motivul enunţat, este firesc să ne întrebâm dacă o reiterare a procedurii acordului
de recunoaştere a vinovăţiei, cu modificarea limitelor de pedeapsă, este posibilă ori
justificată. Cum legea nu prevede nimic în acest sens, considerăm că aceste aspecte
vor putea fi lămurite doar pe baza unei îndelungate practici, în cazul în care
legiuitorul nu va complini lacuna legislativă existentă în acest moment.
Un alt aspect ce ar putea fi remarcat este legat de competenţa instanţei
sesizate prin acordul de recunoaştere a vinovăţiei. Deşi legiuitorul nu prevede în
mod expres în cadrul procedurii recunoaşterii vinovăţiei, considerăm că, şi în acest
caz, instanţa procedează la verificarea propriei competenţe. Cu toate că este puţin
probabil ca o instanţă necompetentă să fie sesizată cu un asemenea acord, vor fi
aplicabile, în această situaţie, regulile generale privitoare la competenţă. Astfel,
după cum este prevăzut în art. 50 alin. (1) C. proc.pen., „instanţa care îşi declină
competenţa trimite, de îndată, dosarul instanţei de judecată desemnate ca fiind
competentă prin hotărârea de declinare”. Prin urmare, dacă instanţa sesizată îşi
constată necompetenţa nu va trimite acordul de recunoaştere înapoi la parchetul
care l-a emis, ci instanţei arătate ca fiind competentă în hotărârea de declinare a
competenţei.
Probleme pot apărea însă atunci când urmărirea penală s-a efectuat faţă de
mai mulţi inculpaţi ori cu privire la mai multe fapte, căci, în această situaţie, este
posibil ca în ceea ce priveşte competenţa după calitatea persoanei sau competenţa
materială de soluţionare a cauzei, acestea să aparţină unor instanţe diferite. Dacă au
fost întocmite unul sau mai multe acorduri de recunoaştere a vinovăţiei şi un
rechizitoriu, „acordul va fi soluționat de instanța competentă în raport de faptele
sau persoanele la care el se referă, și nu în raport de cele pentru care s-a întocmit
rechizitoriu”7. Dacă în cauza respectivă vor fi întocmite doar acorduri de
recunoaştere a vinovăţiei, acestea vor putea fi trimise unor instanţe diferite, având
în vedere calitatea persoanelor cu care au fost întocmite ele ori natura faptelor
săvârşite. În această ultimă situaţie, apreciem că reunirea cauzelor nu va fi posibilă,
dat fiind faptul că acordul de recunoaştere a vinovăţiei are un pronunţat caracter
intuitu personae; acesta se încheie separat cu fiecare inculpat în parte, reţinerea
infracţiunii continuate ori a concursului formal de infracţiuni sau a oricărui alt caz
7Radu Slăvoiu, Alexandra Lăncrăjan, Acordul de recunoaştere a vinovăţiei – unele controverse, Revista
de note şi studii juridice, 24 martie 2015, disponibilă pe http://www.juridice.ro/366853/acordul-de-
recunoastere-a-vinovatiei-unele-controverse.html
în care două sau mai multe acte materiale alcătuiesc conţinutul unei singure
infracţiuni fiind relevante în cadrul acestei instituţii doar în ceea ce priveşte felul,
cuantumul şi forma de executare a pedepsei şi neputând influenţa celelalte acorduri
de recunoaştere încheiate în cauză.
Tot cu privire la sesizarea instanţei mai trebuie avute în vedere prevederile
art. 483 alin. (3) C. proc.pen., unde este statuat că „în cazul în care sunt incidente
dispoziţiile art. 23 alin. (1)8, procurorul înaintează instanţei acordul de recunoaştere
a vinovăţiei însoţit de tranzacţie sau de acordul de mediere”. Dacă inculpatul
recunoaşte doar în parte pretenţiile părţii civile, nu vor mai putea fi administrate
probe în faţa instanţei penale cu privire la pretenţiile civile nerecunoscute, dat fiind
faptul că procedura în faţa acesteia este una necontradictorie. Prin urmare, pentru
repararea prejudiciului asupra căruia nu s-a ajuns la o înţelegere, partea civilă va
trebui să se adreseze instanţei civile, instanţa penală neputând aduce modificări
acordului de recunoaştere a vinovăţiei intervenit între procuror şi inculpat şi nici
tranzacţiei sau acordului de mediere ce a fost ataşat acestuia.

8Art. 23 alin. (1) C. proc.pen.: În cursul procesului penal, cu privire la pretenţiile civile, inculpatul, partea
civilă şi partea responsabilă civilmente pot încheia o tranzacţie sau un acord de mediere, potrivit legii”.