UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE DREPT

MASTER: ȘTIINȚE PENALE ȘI CRIMINALISTICĂ

DISCIPLINA: PROCEDURI PENALE SPECIALE

– ACORDUL DE RECUNOAȘTERE A VINOVĂȚIEI–

COORDONATOR,
Lect. Univ. Dr. BOGDAN BUNECI

MASTERAND,
PĂDUROIU CRISTINEL

2021
 Acordul de recunoaștere a vinovăției, instituţie nouă în dreptul procesual
penal român, contribuie  la nevoia de  soluţionare cu celeritate a procesului penal,
având ca scop principal  eficientizarea actului de justiţie prin eliminarea unor
proceduri greoaie şi inutile pentru stabilirea adevărului judiciar.
Acordul de recunoaștere a vinovăției, reprezintă o procedură de sine
stătătoare, distinctă, particulară, de soluţionare a cauzei penale, derogatorie de la
judecată, potrivit dreptului comun, şi care se situează înaintea momentului procesual
al fazei de judecată, care la rândul ei are o formă simplificată şi particulară,
deoarece procurorul sesizează potrivit art. 483 alin. (1), instanţa căreia i-ar reveni
competenţa să judece cauza în fond şi trimite acesteia acordul de recunoaştere a
vinovăţiei, însoţit de dosarul de urmărire penală, iar instanţa pronunţă una din
soluţiile prevăzute la art. 485 alin. (1) lit. a), b) Cod procedură penală.
Conform expunerii de motive a Noului Cod de procedură penală, prin
introducerea acestei proceduri speciale s-au urmărit reducerea duratei de judecată a
cauzei, simplificarea activității din faza de urmărire penală și economisirea resurselor
băneşti şi umane în cadrul procedurilor judiciare. Legiuitorul român s-a inspirat, în
principal, din sistemul de drept penal francez şi german.
Una dintre condițiile încheierii acordului este ca pedeapsa prevăzută de lege
pentru infracțiunea ce formează obiectul cauzei să fie amenda sau închisoarea de cel
mult 7 ani potrivit art. 480 alin. (1) Cod procedură penală.
Noțiunea de ”pedeapsă prevăzută de lege” este reglementată în cuprinsul art.
187 Codul penal.: “Prin pedeapsă prevăzută de lege se înţelege pedeapsa prevăzută
în textul de lege care incriminează fapta săvârşită în forma consumată, fără luarea în
considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei”.
Față de condiția impusă de art. 480 alin. (1) Codul de procedură penală,
rezultă că nu se pot încheia acorduri de recunoaștere a vinovăției cu privire la
infracțiuni sancționate prin lege cu detențiunea pe viață sau cu închisoarea al cărei
maxim special depășește 7 ani.
Altă condiție a acordului de recunoaştere a vinovăţiei este stabilită în
cuprinsul art. 480 alin. (2) Cod procedură penală unde se prevede că: ,,din probele
administrate, rezultă suficiente date cu privire la existenţa faptei pentru care s-a pus
în mişcare acţiunea penală şi cu privire la vinovăţia inculpatului“.
Deşi la prima vedere standardul de probă stabilit de către legiuitor în ceea ce
priveşte admiterea acordului de recunoaştere a vinovăţiei şi pronunţarea unei soluţii
de condamnare este diferit faţă de procedura comună, în realitate, în ambele cazuri
este vorba despre constatarea dincolo de orice îndoială rezonabilă a existenţei faptei,
întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii şi săvârşirea acesteia de către
inculpat.
Analiza coroborată a prevederilor art. 103 alin. (2) Cod procedură penală cu
art. 396 alin. (2)-(4) Cod procedură penală impune dovedirea vinovăţiei dincolo de
orice îndoială rezonabilă pentru a se putea dispune condamnarea, renunţarea la
aplicarea pedepsei, precum şi amânarea aplicării pedepsei.
Pe cale de consecinţă, reţinem faptul că este necesară existenţa unor ”date
suficiente” în vederea încheierii acordului, însă în mod indispensabil se impune
stabilirea existenţei faptei, a întrunirii elementelor constitutive ale acesteia, precum şi
săvârşirea ei de către inculpat ”dincolo de orice îndoială rezonabilă”, în vederea
admiterii acordului şi dispunerii unei soluţii de condamnare, amânare a aplicării
pedepsei ori renunţare la aplicarea pedepsei.
De asemenea, în conţinutul acordului de recunoaştere a vinovăţiei, trebuie să
se regăsească “declaraţia expresă a inculpatului prin care recunoaşte comiterea faptei
şi acceptă încadrarea juridică pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală”,
potrivit art. 482 lit. g) Cod procedură penală.
În situaţia în care se încheie acordul numai cu privire la unele dintre fapte,
inculpatul va accepta încadrarea juridică stabilită, după caz, fie prin ordonanţa de
punere în mişcare a acţiunii penale, fie prin ordonanţa de extindere a acţiunii penale.
Distincţia este esenţială, deoarece în raport de încadrarea juridică pentru care a fost
pusă în mişcare acţiunea penală, raportat la momentul recunoașterii, urmează să fie
apreciată şi condiția privitoare la limitele de pedeapsă.
A se considera că încheierea acordului este strict legată de faptele şi
încadrarea reţinute în ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale ar genera, pe
de o parte, menţinerea în mod conştient a unei situaţii contrare realităţii, cu încălcarea
principiului legalităţii, iar pe de altă parte, renunţarea la circumstanţe cu influenţă
asupra limitelor de pedeapsă între care se determină, în concret, consecinţele pe care
inculpatul le suportă ca urmare a săvârşirii infracțiunii.
O problemă ivită frecvent în practică, legat de consecinţele încheierii unui
acord de recunoaştere a vinovăţiei, o constituie declarația de recunoaștere dată de
inculpat din perspectiva faptului dacă aceasta este revocabilă sau nu.
Considerăm corectă soluţia potrivit căreia, consimţământul valabil exprimat
de inculpat în faţa procurorului la încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei
are un caracter irevocabil, câtă vreme acesta nu este afectat de vreun viciu de
consimţământ.
Dacă se admite caracterul retractabil al consimţământului inculpatului care a
încheiat cu procurorul un acord valabil de recunoaştere a vinovăţiei, ar însemna să se
accepte întârzieri nejustificate în soluţionarea cauzelor penale şi prin aceasta
ineficienţa unei proceduri legale menite să scurteze durata proceselor, ceea ce vine în
contradicţie cu expunerea de motive arătată anterior şi avută în vedere la adoptarea
Noului  Cod de procedură penală, deoarece prin introducerea acestei proceduri
speciale s-au urmărit reducerea duratei de judecată a cauzei şi simplificarea activității
din faza de urmărire penală.
La încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, inculpatul este
obligatoriu asistat de un avocat ales sau desemnat din oficiu, iar manifestarea de
voinţă a inculpatului este exprimată în cunoştinţă de cauză şi dacă nu a fost afectată
de vreun viciu de consimţământ nu poate fi retractată.
Împrejurarea invocată de inculpat şi reţinută de prima instanţă, potrivit căreia
inculpatul ar fi fost în necunoştinţă de cauză la exprimarea consimţământului în faţa
procurorului, neştiind şi nefiind informat asupra posibilităţii pe care o avea, de a se
împăca cu partea civilă, nu îndeplineşte cerinţele erorii ca viciu de consimţământ.
 Odată cu aducerea la cunoştinţă a calităţii de suspect, apoi a calităţii de
inculpat, a fost informat în mod complet şi în prezenţa unui avocat asupra cauzei şi
naturii acuzaţiei. Cu acest prilej, el a luat cunoştinţă de încadrarea juridică dată faptei,
ştiind astfel că a fost reţinută ca fiind mai favorabilă noua lege penală care prevede că
împăcarea în cazul infracţiunii de înşelăciune înlătură răspunderea penală. Textul art.
244 alin. (3) C. pen. este unul accesibil şi previzibil, astfel încât inculpatul nu poate
să opună că la data încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei nu a cunoscut
conţinutul acestui text, cu atât mai mult cu cât pe durata urmăririi penale inculpatul a
fost asistat de către un avocat, beneficiind astfel de sprijinul în înţelegerea legii din
partea unui profesionist al dreptului. (Curtea de Apel Târgu Mureș, Decizia penală nr.
258 A/2015, portal.just.ro)
Instanţa, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480-482 Cod
procedură penală putând pronunţat o soluţie de admitere a acordului, potrivit art. 485
alin. (1) Cod procedură penală, consimţământul valabil exprimat de inculpat în faţa
procurorului la încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei având un caracter
irevocabil, câtă vreme acesta nu este afectat de vreun viciu de consimţământ.
În doctrină a fost exprimată şi opinia contrară în sensul  că, cel puțin până la
soluționarea acordului de către prima instanță, trebuie să se recunoască inculpatului
dreptul de a-și retracta recunoașterea din cursul urmăririi penale. S-a subliniat că, este
greu de imaginat cum ar putea instanța să pronunțe o soluție de condamnare în
temeiul unui acord asupra căruia inculpatul a revenit și nu-l mai recunoaște, în urma
unei proceduri lipsită de contradictorialitate și nemijlocire, fără readministrarea
probelor din cursul urmăririi penale și fără dezbateri.
În susţinerea acestui punct de vedere, s-a mai adăugat că în practică se poate
întâmpla ca, ulterior sesizării instanței prin acord, să se descopere elemente de
atenuare a răspunderii penale, care nu erau cunoscute de procuror la momentul
încheierii acordului sau pe care inculpatul nu le putea dovedi la acel moment şi care,
dacă ar fi fost cunoscute, ar fi determinat refuzul inculpatului de a purta negocierile
sau de a recunoaşte fapta sub încadrarea dată de Ministerul Public. Spre exemplu, se
descoperă că un martor cunoaște informații ce contribuie la dovedirea provocării
(ceea ce ar atrage reducerea cu o treime a limitelor speciale de pedeapsă).
Imposibilitatea retractării recunoaşterii ar avea drept consecință, în concret, obligarea
inculpatului de a accepta o înrăutăţire a situaţiei sale în cadrul unei proceduri pe care
a ales să o urmeze tocmai pentru a beneficia de un tratament mai blând în ceea ce
priveşte pedeapsa aplicată şi modalitatea de executare a acesteia.

AVIZELE PROCURORULUI IERARHIC SUPERIOR ȘI EFECTELE

ACESTORA.

În cuprinsul art. 478 alin. (2) şi (4) Cod procedură penală se prevede că, în
cadrul procedurii speciale, sunt necesare două avize ale procurorului ierarhic
superior, pentru validitatea acordului de recunoaştere a vinovăţiei:
– un aviz prealabil şi scris al procurorului ierarhic superior – care stabileşte în
concret limitele încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei;
 – un aviz al procurorului ierarhic superior, ulterior încheierii acordului – care
stabileşte efectele acordului de recunoaştere a vinovăţiei, în sensul verificării 
componentelor de legalitatea şi temeinicie ale actului de dispoziţie al procurorului
care a încheiat acordul.
Deși titulari ai acordului potrivit art. 478 alin. (1) Cod procedură penală sunt
procurorul şi inculpatul, în această procedură specială, procurorul
care instrumentează cauza este obligat să solicite şi să respecte avizul prealabil și
scris al procurorului ierarhic superior prin care se fixează limitele încheierii
acordului. Avizul prealabil trebuie obţinut înainte de iniţierea procedurii şi de
declanşarea procedurii de negociere, astfel că în mod concret emiterea şi
obligativitatea existenţei avizului, îi conferă  procurorului ierarhic superior calitatea
de veritabil titular al iniţierii acordului.
Faţă de aceste considerente, în privinţa dispoziţiei care stabileşte
obligativitatea emiterii avizului prealabil şi scris al procurorului ierarhi, norma legală
de natură să afecteze în conţinutul său funcţia de titular al acordului pe care o are
procurorul de caz, iar avizul care stabileşte efectele acordului, se suprapune
atributului dat judecătorului fondului cauzei şi contravine principiului separării
funcţiilor judiciare, deoarece verificarea legalităţii şi temeiniciei acordului efectuată
şi de procurorul ierarhic superior care alături de procurorul de caz exercită funcţia de
acuzare, nu trebuie să fie exercitată niciodată de acelaşi organ judiciar.
În îndeplinirea funcţiei de verificare a legalităţii acordului, instanţa căreia i-ar
reveni competenţa să judece cauza în fond, poate respinge acordul de recunoaştere a
vinovăţiei şi trimite dosarul procurorului în vederea continuării urmăririi penale, dacă
nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480-482 Cod procedură penală, cu
privire la toate faptele reţinute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul
acordului, iar dacă acordului de recunoaştere a vinovăţiei îi lipseşte vreuna dintre
menţiunile obligatorii sau dacă nu au fost respectate condiţiile prevăzute la art. 482 şi
483 Cod procedură penală, instanţa dispune acoperirea omisiunilor în cel mult 5 zile
şi sesizează în acest sens conducătorul parchetului care a emis acordul.
Se constată că atât sancţinea respingerii acordului, cât şi sesizarea în vederea
acoperirii omisiunilor, nu cuprind nicio referire la lipsa celor două avize reglementate
în cuprinsul art. 478 alin. (2) şi (4) Cod procedură penală astfel că în mod just se pune
în discuţie  sancţiunea aplicabilă în cazul încălcărilor dispoziţiilor legale privitor la
existenţa avizelor emise de procurorul ierarhic superior.
În ceea ce priveşte sancţiunea ce intervine în cazul lipsei unuia sau a ambelor
avize ale procurorului ierarhic superior, prevăzute în art. 478 din C. proc. pen., din
interpretarea dispoziţiilor art. 484 alin. (1) Cod procedură penală art. 485 alin. (1), lit.
b) Cod procedură penală, rezultă indubitabil că instanţa  nu poate respinge acordul
decât dacă constată că  acordului de recunoaştere a vinovăţiei îi lipseşte vreuna dintre
menţiunile obligatorii, dacă nu au fost respectate condiţiile ori dacă nu sunt
îndeplinite condiţiile cu privire la toate faptele reţinute în sarcina inculpatului, care au
făcut obiectul acordului, nu şi a celor menţionate în art. 478 Cod procedură penală.
 În această situaţie, instanţa sesizată cu judecarea acordului de recunoaştere a
vinovăţiei nu poate constata nelegala sa sesizare, deoarece nu sunt aplicabile
dispoziţiile ce reglementează procedura desfăşurată în camera preliminară,.
În doctrina de specialitate a fost propusă soluţia infirmării acordului de către
procurorul ierarhic superior, prin aplicarea dispoziţiilor art. 304 Cod procedură
penală, atunci când consideră motivat că acordul încheiat cu inculpatul nu este dat cu
respectarea dispoziţiilor legale sau este neîntemeiat, sau invocarea sancţiunii nulităţii
relative în condiţiile art. 282 alin. (4) lit. b) Cod procedură penală
Negocierea dintre procuror și inculpat priveşte: felul şi cuantumul pedepsei,
precum şi forma de executare a acesteia.
În ceea ce priveşte cuantumul pedepsei, se pune în discuţie posibilitatea ca
procurorul, în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, să reţină dispoziţiile
privind reducerea limitelor de pedeapsă potrivit art. 396 alin. (10) Cod procedură
penală.
Acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat în cursul urmăririi penale este
un “element de justiţie negociată”, căci felul, cuantumul şi modul de executare a
pedepsei se stabilesc prin negociere între procuror şi inculpat, instanţa neputând, cu
ocazia verificării acordului, să aplice o sancţiune mai grea. Instanţa verifică acordul
de recunoaştere încheiat între procuror şi inculpat şi, în cazul în care acordul
îndeplineşte condiţiile de legalitate, iar soluţia propusă prin acord nu este prea blândă,
admite acordul şi pronunţă o soluţie de condamnare, fără să poată crea o situaţie mai
grea decât cea asupra căreia s-a ajuns la acord. În caz contrar, respinge acordul şi
trimite cauza în vederea continuării urmăririi penale. În acest fel, inculpatul are
oportunitatea de a negocia cu procurorul condiţiile acordului său, participând astfel la
procesul decizional de stabilire a pedepsei, beneficiu ce nu mai este prevăzut la
soluţionarea cauzei după sesizarea prin rechizitoriu.
O atare negociere nu are loc în procedura recunoaşterii învinuirii, când
beneficiul constă doar în reducerea limitelor de pedeapsă, sancţiunea fiind stabilită de
instanţă între aceste limite, cu excluderea oricărei forme de negociere. În acest caz,
previzibilitatea pedepsei ce urmează a fi aplicată este mult mai redusă decât în cazul
parcurgerii procedurii speciale a acordului de vinovăţie, când inculpatul ştie că nu
poate primi o sancţiune mai grea decât cea negociată.
Analizând argumentele care susţin opinia că în faza de urmărire penală, în
procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, procurorul poate reţine dispoziţiile
art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, cu consecinţa diminuării
corespunzătoare a limitelor de pedeapsă aplicabile pentru infracţiunea săvârşită,
“Înalta Curte constată că acestea pot fi avute în vedere doar din perspectiva unei
abordări teoretice de lege ferenda, fără să influenţeze însă soluţia de lege lata, care
nu poate fi decât în sensul că nu este permisă aplicarea dispoziţiilor art. 396 alin.
(10) din Codul de procedură penală în procedura acordului de recunoaştere a
vinovăţiei”.
În privinţa formei de executare a pedepsei, în practica instanţelor de judecată,
s-a considerat că nu există un acord valabil încheiat, dacă nu este menţionată forma
de executare a pedepsei amenzii, fiind stabilite doar numărul zilelor de amenda și
cuantumul unei zile de amenda.
O altă problemă controversată din practica judiciară, vizează posibilitatea
procurorului de a lua în considerare, la încheierea acordului, pentru stabilirea
pedepsei principale, circumstanțele atenuante sau agravante legale.
În practica judiciară au existat două opinii: una în sensul că reținerea unor
astfel de circumstanțe se poate face doar de către judecător, și cea de a doua, în sensul
că procurorul trebuie să le aibă în vedere la încheierea acordului.
Opinia majoritară, a impus soluția potrivit căreia, pedeapsa cu privire la care
procurorul și inculpatul ajung la un acord trebuie să aibă în vedere nu doar minimul și
maximul special prevăzut de lege, ci și cauzele prevăzute de lege care pot avea ca
efect mărirea sau micșorarea acesteia, cu excepția celei prevăzute de art. 396 alin.
(10) Cod procedură penală.
O astfel de concluzie este îndreptățită de limitele intervenției judecătorului
asupra cuantumului pedepsei, acesta neputând să îi creeze inculpatului o situație mai
puțin favorabilă decât aceea convenită prin acord.
Dacă, însă, este vorba despre circumstanțe atenuante judiciare, a căror reținere
nu este obligatorie, ori despre circumstanțe agravante, în cazul cărora aplicarea unui
spor este facultativă, negocierea dintre inculpat și procuror trebuie să aibă în vedere o
pedeapsă între limitele speciale nereduse ori nemajorate, după caz.
Un aspect mai puţin analizat de doctrină, dar foarte important, este acela al
exercitării dreptului inculpatului la tăcere şi a privilegiului contra autoincriminării cu
prilejul audierii sale în cursul urmăririi, respectiv cu prilejul ascultării sale de către
judecător în derularea procedurii în faţa instanţei de judecată.
Potrivit prevederilor art. 83 lit. a) Cod procedură penală, în cursul procesului
penal, inculpatul are dreptul de a nu da nicio declaraţie pe parcursul procesului
penal, atrăgându-i-se atenţia că dacă refuză să dea declaraţii nu va suferi nicio
consecinţă defavorabilă, iar dacă va da declaraţii acestea vor putea fi folosite ca
mijloace de probă împotriva sa.
În conformitate cu dispoziţiile art. 484 alin. (2) Cod procedură penală în faţa
instanţei de judecată este reglementată o procedură necontradictorie, în şedinţă
publică, ce presupune ascultarea obligatorie a inculpatului şi avocatului acestuia.
Cu toate că aparent, pentru a da eficienţă deplină recunoaşterii vinovăţiei  s-ar
impune înlăturarea implicită a dreptului la tăcere, fiind opţiunea exclusivă a
acuzatului de a renunţa la acest drept, iar refuzul său de a da o declaraţie nu afectează
în niciun fel posibilitatea de a încheia un acord valid de recunoaştere a vinovăţiei.
Exercitarea dreptului la tăcere, şi implicit renunţarea la această garanţie procedurală,
trebuie să fie expresia unei manifestări de voinţă libere, neviciate şi conştiente a
acuzatului.
În privinţa ascultării obligatorii a inculpatului în conformitate cu prevederile
art.484 alin. (2) Cod procedură penală, consider ascultarea acestuia de către
judecător, se circumscrie unor formalităţi stricte, şi se va limita doar la validarea
situaţiei de fapt stabilită de procuror, şi la verificarea exprimării unui consimţământ
valid al acuzatului la încheierea acordului nefiind posibile alte clarificări
suplimentare sau conexe.
Dispoziţiile cuprinse în codul de procedură penală, oferă în prezent suficiente
garanții procedurale, instituind obligarea organelor judiciare, în diferite faze ale
procesului penal, înainte de prima ascultare sau de luare a măsurilor preventive, de a
avertiza suspectul ori inculpatul cu privire la dreptul la tăcere.
Încălcarea acestei obligații atrage sancţiunea nulităţii relative, în condițiile art.
282 alin. (1) C. pr. pen., deoarece se aduce  o vătămare drepturilor suspectului sau
inculpatului care nu poate fi înlăturată altfel, nulitate care, privind actul prin care a
fost administrată  proba, atrage excluderea probei astfel obținută, conform art. 102
alin. (2) Cod procedură penală.

BLIBLIOGRAFIE:

1. Alexandra Lăncrănjan, Radu Slăvoiu – Acordul de recunoaștere a

vinovăției – unele controverse.
2. Ștefan Gheorghe Daniel – Rolul procurorului în realizarea acordului de
recunoaştere a vinovăţiei.
3. Ștefan Gheorghe Daniel – Probleme practice şi teoretice în desfăşurarea
procedurii speciale prevăzute de Noul Cod procedură penală .
4. Alexandra Lăncrănjan, Radu Slăvoiu – Întelegi Noul Cod procedură
penală.