Referat

Dobandirea proprietatii

Înainte de a fi un drept, proprietatea este o realitate socială şi economică. Asumarea

calitaţii de stăpân al unui lucru, dispunerea de acesta după bunul plac pentru satisfacerea
nevoilor proprii, afirmarea acestor prerogative faţă de terţi, cărora li s-a pretins să le
recunoască şi să le respecte, s-au născut înaintea dreptului.1

Proprietatea 1-a însoţit pe om din zorii civilizaţiei, Cicero afirmând că "proprietatea e

înnascuta în sufletul nostru".

La început, proprietatea a fost colectivă, oamenii stăpânind în comun pământul,

fructele, animalele, uneltele. Treptat, s-a trecut de la proprietatea comunitaţii gentilice la cea
sătească, formată din mai multe familii şi, ulterior, la proprietatea privată aparţinând unei
singure familii.

Romanii au ajuns târziu la conceptul abstract de mod de dobândire a proprietăţii,

progrese în sensul abstractizării acestui concept fiind consemnate abia spre sfârşitul epocii
clasice. Analiza textelor romane relevă mai multe clasificări ale modurilor de dobândire a
proprietăţii: de drept civil şi de dreptul ginţilor, cu titlu universal şi cu titlu particular,
originare şi derivate, convenţionale şi neconvenţionale. Ocupaţiunea reprezenta luarea în
stăpânire unui lucru fără stăpân (res nullius) şi a fost unul dintre cele mai vechi şi, totodată,
longevive moduri de dobândire a proprietăţii. Mancipaţiunea constituia la origine un mod de
creare a proprietăţii-putere asupra lucrurilor mancipi, devenind ulterior forma originară de
realizare a operaţiunii juridice a vânzării, supusă unor complicate condiţii de formă.

Uzucapiunea era un mod de dobândire a proprietăţii asupra lucrurilor mancipi prin

îndelungata folosinţă, care a avut iniţial funcţia de a asigura utilizarea acestor bunuri conform
destinaţiei lor economice, funcţie căreia i s-a adăugat pe parcurs aceea de a elimina
incertitudinile privind proprietatea. In iure cessio era un mod derivat convenţional de
dobândire a proprietăţii, care presupunea organizarea unui proces simulat în cadrul unei
1
Ioan Adam, Drept civil. Drepturile reale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, pag 33.

1
jurisdicţii graţioase. Spre deosebire de modurile complicate de drept civil, tradiţiunea – act de
drept al ginţilor asigura transmiterea proprietăţii, posesiunii sau a detenţiunii asupra lucrurilor
corporale, nec mancipi, într-un mod eficient şi fără a fi necesare forme solemne.
Specificaţiunea, ca mod originar de dobândire a proprietăţii, presupunea confecţionarea de
către o persoană a unui lucru nou cu materialul aparţinând altei persoane. Accesiunea se
realiza prin absorbirea juridică a lucrului accesor de către cel principal. Alte moduri de
dobândire a proprietăţii mai erau adiudicatio, legea şi înstrăinarea realizată de statul roman.

Noţiunea de dobândire a apărut şi s-a dezvoltat în dreptul roman în strânsă legătură cu

apariţia şi dezvoltarea dreptului de proprietate. Iniţial, juriştii romani au privit dreptul de
proprietate ca un raport între o persoană şi un lucru. Totuşi juristul Gaius formulează şi
noţiunea de dobândire a proprietăţii fără însă a crea un sistem unitar şi complex cu privire la
această instituţie. Un progres remarcabil se realizează în vremea împăratului Iustinian care în
instituţiile sale ajunge să elaboreze noţiunea juridică de mod de dobândire a proprietăţii,
folosind expresiile de gen de dobândire (genus adquisitionis), mod civil de dobândire (modus
civilis adquisitionis) etc. Procesul de elaborare doctrinară se desăvârşeşte în „parafraza”
juristului Teofil care lărgeşte concepţia lui Iustinian, făurind pentru această instituţie termenul
abstract de mod de dobândire.

O prima clasificare împarte modurile de dobândire a proprietăţii cu titlu particular (per

singulas res) şi cu titlu universal (per universitatem). Această clasificare nu îndeplineşte
condiţiile unei clasificări logice, deoarece îi lipseşte un criteriu de distincţie corect. Într-
adevăr, numai prima parte a clasificării se referă la modul de dobândire a proprietăţii ca atare,
căci cea de-a doua priveşte transmiterea patrimoniului.

O a doua clasificare împarte modurile de dobândire a proprietăţii în moduri de

dobândire a bunurilor mancipi şi a celor necmancipi. În afară de faptul că există moduri
comune de dobândire a proprietăţii pentru ambele categorii de bunuri, această categorie apare
anacronica chiar în dreptul roman, dacă avem în vedere că Iustinian, conformându-se unei
situaţii de fapt preexistente, a suprimat şi juridiceşte distincţia dintre mancipi si necmancipi.

A treia clasificare apăruta in perioada clasica a dreptului roman si consacrata posterior,

este aceea care împarte modurile de dobândire a proprietății in moduri după dreptul natural
sau al ginților si după dreptul civil. Expusa pentru prima data de Gaius – sus-menționată
clasificare a fost acceptata si de juriști clasici, iar împăratul Iustinian, consacrând-o oficial

2
spune: „dobândind proprietatea unor lucruri după dreptul natural care precum am spus se
numește dreptul ginților, a altor lucruri, după dreptul civil”.

În multe manuale de drept roman se folosește o alta clasificare: moduri originare si

derivate. Primele sunt moduri prin care se dobândește o proprietate care nu aparține nimănui,
iar prin celelalte o proprietate care aparține unei persoane de la care trece la o alta persoana.
In cazul modurilor originare, dreptul de proprietate trecea in patrimoniul dobânditorului liber
de orice sarcini, iar in cele derivate noul proprietar succede vechiului proprietar in dreptul lui.
Noul proprietar așadar dobândea dreptul proprietarului anterior, așa cum îl avusese acesta,
inclusiv sarcinile care grevau acest drept.

Posesiunea se dobândește când o persoană obține asupra unui lucru stăpânirea de fapt,
cu intenția de a o exercita în interesul său propriu, cu alte cuvinte, prin întrunirea celor două
elemente animus şi corpus.

În epoca veche, dobândirea elementului corpus se realiza prin aprehensiunea materială

a lucrului, luarea cu sine a bunului mobil (loco movere), intrarea în stăpânirea fondului
respectiv (inducere in fundum) etc. Odată cu dezvoltarea relaţiilor economice şi de schimb,
dobândirea elementului material devine tot mai simbolică; era suficient de pildă, să se pună un
paznic peste lucrurile cumpărate (custodiam ponere), să se înfăţişeze cumpărătorului dintr-un
loc mai ridicat hotarele ogorului dobândit (demonstrare fines), să obţină cheile magaziei unde
se aflau depozitate mărfurile pe care le-a cumpărat etc. Prin aceasta, cumpărătorul dobândeşte
imediat proprietatea şi posesiunea, deşi nu a deschis magaziile. Era suficient ca lucrul să fi
fost pus printr-un mijloc oarecare la dispoziţia dobânditorului, pentru ca elementul corpus să
se transfere. Începând cu secolul al III-lea e. n. a fost suficientă simpla înmânare a
documentului scris constatator vânzării ca posesiunea să se transfere.

Cât priveşte animus, adică intenţia de a poseda, acesta este prezumat dacă
dobânditorul se afla în una din acele cauze recunoscute de lege ca temei pentru recunoaşterea
posesiunii (causae possessionis). Şi deoarece animus nu este, un element pur subiectiv, ci o
voinţă determinată de dreptul obiectiv, nimeni nu poate să-şi aroge o altă intenţie decât aceea
pe care legea i-o îngăduie. Iată de ce chiriaşul simplu detentor şi nu posesor, nu poate prin
simpla sa voinţă să se transforme în posesor, deoarece nimeni nu poate să-şi schimbe cauza în
temeiul căruia stăpâneşte lucrul. Aşadar chiriaşul fiind detentor nu poate deveni posesor prin
simpla sa voinţă. La început, posesiunea se putea dobândi numai personal sau prin
intermediul persoanelor aflate sub putere. În secolul al II-lea e. n. s-a admis din nevoi

3
economice, în special comerciale, că elementul material (corpus) poate fi dobândit printr-un
reprezentant: un mandatar, un gerant de afaceri, un tutor. Cât priveşte animus, reprezentarea
nu era îngăduită; cel ce dobândea posesiunea trebuia să-şi manifeste intenţia (animus) fie
anterior actului de dobândire (în cazul mandatului), fie posterior acestuia (ratificarea gestiunii
de afaceri). Numai în mod cu totul excepţional s-a admis ca nebunii, copiii sub 7 ani
(infantes) şi persoanele juridice să poată dobândi posesiunea prin reprezentantul lor legal, atât
în ceea ce priveşte corpus, cât şi animus.

Posesiunea se dobândeşte când o persoană obţine asupra unui lucru stăpânirea de fapt,
cu intenţia de a o exercita în interesul său propriu, cu alte cuvinte, prin întrunirea celor două
elemente animus şi corpus.

În epoca veche, dobândirea elementului corpus se realiza prin aprehensiunea materială

a lucrului, luarea cu sine a bunului mobil (loco movere), intrarea în stăpânirea fondului
respectiv (inducere in fundum)

Cât priveşte animus, adică intenţia de a poseda, acesta este prezumat dacă
dobânditorul se afla în una din acele cauze recunoscute de lege ca temei pentru recunoaşterea
posesiunii (causae possessionis). Şi deoarece animus nu este, un element pur subiectiv, ci o
voinţă determinată de dreptul obiectiv, nimeni nu poate să-şi aroge o altă intenţie decât aceea
pe care legea i-o îngăduie.

Chiriaşul simplu detentor şi nu posesor, nu poate prin simpla sa voinţă să se

transforme în posesor, deoarece nimeni nu poate să-şi schimbe cauza în temeiul căruia
stăpâneşte lucrul.

Pierderea posesiunii

În momentul în care unul sau ambele elemente constitutive ale posesiunii încetează de
a mai exista, posesiunea se pierde. Posesiunea se pierde prin dispariția elementului material
(corpore solo), când intervine un obstacol care împiedică pe posesor să dispună de lucru după
voința sa.

Astfel, dacă nu pot ridica un lucru pe care l-am scăpat într-o prăpastie, dacă nu pot
readuce un animal fugit din curtea mea, dacă fiind deposedat în mod violent dintr-un fond, nu
am reușit să-l redobândesc, sau dacă am pierdut un lucru fără să știu unde, pierd posesiunea

4
asupra bunului în cauză. Posesiunea se pierde, de asemenea, odată cu pierderea elementului
animus (solo animo).

Voinţa de a nu mai poseda (nolle possidere) nu este simpla renunţare la lucru, ci o

voinţă clar exprimată. Aşa este cazul proprietarului care vânzându-şi casa continua să rămână
în calitate de chiriaş, deci de detentor. Dacă dispar ambele elemente ale posesiunii, posesiunea
evident se pierde. Aşa se întâmplă în caz de moarte a posesorului sau de înstrăinare a bunului
posedat.

Tipurile de posesiune

Posesiunea propriu-zisă se numește posesiune interdictală (ad interdicta) sau

pretoriană deoarece ocrotirea ei este asigurată prin mijlocirea interdictelor de către pretor.

Posesorii care intra în această categorie se împart în două: unii care pot invoca un titlu
juridic al posesiunii lor (proprietarii, posesorii de bună credinţă, arendaşii pe termen lung,
creditorii gajisti) şi alţii car nu pot invoca un asemenea titlu, deoarece au o posesiune injustă
(cei ce au dobândit un imobil prin violenţă etc.).

În opoziţie cu posesiunea, este detenţiunea (in possessione esse, tenere), care consta în
stăpânirea materială a lucrului, (corpus) fără intenţia de a stăpâni în nume propriu (animus
possidendi).

În această categorie intră chiriaşii, arendaşii pe termen scurt, comodatarii (cei care au
luat un lucru cu împrumut pentru a se servi de el) uzufructuarii etc.

Detentorii sunt lipsiţi de ocrotirea posesorie. În epoca lui Iustinian, textele interpolate
din digeste pun în contradicţie pe posesorul de bună-credinţă cu acela de rea-credinţă.
Socotindu-l pe cel dintâi că are animus domini, adică voinţa de a se comporta asupra lucrului
ca un proprietar, Iustinian îi acorda deplină ocrotire juridică asimilându-l cu proprietarul, căci
posesiunea se bazează pe o cauză justă. În schimb, acelaşi Iustinian pune pe posesorul de rea-
credinţă în categoria detentorilor, luându-i ocrotirea posesorie. În acelaşi timp şi detenţiunea
se transformă, evoluând sub influenţa „dreptului vulgar” de la o stare de fapt, către o situaţie
juridică, evident inferioară posesiunii. Contradicţia dintre posesiune (possessio civilis) şi
detenţiune (naturalis possessio) rămâne însă mai departe consemnată atât de practică cât şi de
lucrările doctrinare ale juriştilor.

5
 Posesiunea drepturilor

Analizând elementele componente ale posesiunii, jurisconsulţii romani au dedus în

mod logic, că posesiunea nu poate avea ca obiect decât lucrurile corporale, care se pot afla în
patrimoniul privat al unei persoane. Pot fi posedate numai lucrurile corporale, deoarece cele
incorporale nu pot fi stăpânite materialmente (corpore): se cere apoi ca ele să fie susceptibile
de a fi obiect de proprietate privată, deoarece numai asupra lor posesorul poate exercita o
stăpânire în nume propriu (animus possidendi).

În epoca clasică însă, mijloacele de ocrotire a posesiunii au fost acordate şi titularilor

unor drepturi reale de uzufruct (usus fructus) şi de uz (usus). O asemenea ocrotire posesorie a
creat o analogie între posesiune şi exerciţiul acestor drepturi, fapt care a făcut să se contureze
ideea că şi drepturile pot fi posedate, aşa cum sunt posedate bunurile corporale. În epoca
postclasică – conceptul posesiunii drepturilor se degajează în mod net; de aici denumirea de
quasiposesiune (quasi-possessio) dată exerciţiului acestor drepturi, ideea va fi reluată
începând cu sec. al XIII-lea de către romanişti şi canonişti şi-şi va găsi aplicare în mai multe
coduri civile burgheze. Treptat, noţiunea este extinsă şi asupra celorlalte drepturi reale, asupra
lucrurilor altuia (iura in res aliena) adică asupra servituţilor în general. Aşa apare conceptul de
posesiune a servituţilor (possessio servitutum).

Noţiunea de posesiune a fost extinsă, printr-o analogie similară şi asupra exerciţiului

dreptului de cetăţenie, precum şi asupra calităţii de om liber, calitate care posedată de bună-
credinţă de un sclav vreme de 20 ani, face din acesta un om liber. De aici, derivă printr-o
evoluţie firească noţiunea de posesiune de stare civilă.

Ocrotirea posesiunii

Pretorul acorda posesorilor o apărare eficientă prin mijlocirea interdictelor (interdicta).

Pentru a obţine apărarea posesiunii lor, posesorii nu aveau nimic de dovedit. Faptul că
posedau şi că au fost tulburaţi în stăpânirea lucrurilor în cauză, constituie elemente
îndestulătoare pentru a declanşa apărarea posesorie.

Era suficient ca posesorul să afirme că posedă (possideo, quia possideo – posed pentru
că posed) pentru a fi ocrotit faţă de oricare l-ar fi stânjenit în stăpânirea respectivelor bunuri.
6
Iar dacă cineva contesta că stăpânirea pe care acesta o exercita asupra lucrului în cauză nu
îndeplineşte condiţiile unei veritabile posesiuni, trebuia să facă dovada că era vorba de un
pretins posesor, care nu se afla în nici una din acele „causae possessionis” recunoscute de
ordinea juridică.

Faptul că cel care posedă este ocrotit fără să fie obligat să facă vreo dovadă, constituie
una din marile avantaje ale ocrotirii posesorii. Ocrotind posesiunea, ordinea juridică apără
indirect pe proprietar şi pe alţi deţinători ai mijloacelor de producţie (arendaşii pe termen
lung, creditorii gajişti, posesorii de bună credinţă etc.).

Interdictele erau ordine pe care pretorul le dădea în favoarea celui care posedă şi,
implicit împotriva celui care tulbura posesiunea. Dacă ordinul era respectat de partea adversă
procedura se termina, interdictul îşi ajunsese scopul. În caz contrar, urma ca cele două părţi să
se prezinte la judecata pentru a se stabili în ce măsură ordinul pretorului a fost justificat şi care
era în consecinţă, sancţiunea ce se cuvenea părţii adverse care-l nesocotise.

Dreptul de proprietate – spre deosebire de obligaţia care se stinge prin executare – este
perpetum, adică nu se stinge după scurgerea unui termen, ca în cazul unei obligaţii. Trecerea
proprietăţii de la un titular la altul printr-unul din modurile de înstrăinare şi de dobândire a
proprietăţii nu stinge dreptul de proprietate. Doar în anumite situaţii se poate vorbi de
stingerea proprietăţii: de stingerea bunului (imobil ars, sclavul care a murit etc.).

Din punct de vedere juridic proprietatea se poate stinge în cazul sclavului dezrobit,
când un fond este destinat unui cimitir, devenind loc sacru (sacrum) etc. Încetarea dreptului de
proprietate poate interveni prin părăsirea bunului de către proprietar (derelictio).

În zilele noastre, dreptul de proprietate se poate dobândi, în condiţiile legii, prin

convenţie, moştenire legală sau testamentară, accesiune, uzucapiune, ca efect al posesiei de
bună-credinţă în cazul bunurilor mobile şi al fructelor, prin ocupaţiune, tradiţiune, precum şi
prin hotărâre judecătorească, atunci când ea este translativă de proprietate prin ea însăşi.

Cu excepţia cazurilor anume prevăzute de lege, în cazul bunurilor imobile dreptul de

proprietate se dobândeşte prin înscriere în cartea funciară, cu respectarea dispoziţiilor
prevăzute la art. 888. (2) În cazurile prevăzute de lege, proprietatea se poate dobândi prin
efectul unui act administrativ.

7
 Art. 557, alin. 1 din Codul civil prevede că: „dreptul de proprietate se poate dobândi,
în condiţiile legii, prin convenţie, moştenire legală sau testamentară, accesiune, uzucapiune,
ca efect al posesiei de bună-credinţă în cazul bunurilor mobile şi al fructelor, prin ocupaţiune,
tradiţiune, precum şi prin hotărâre judecătorească, atunci când ea este translativă de
proprietate prin ea însăşi”, iar art. 557, alin 2, tot din Codul civil, statuează că: „în cazurile
prevăzute de lege, proprietatea se poate dobândi prin efectul unui act administrativ”, iar prin
lege pot fi reglementate şi alte moduri de dobândire a dreptului de proprietate. Din aceste
texte rezultă că modurile de dobândire ale dreptului de proprietate sunt: convenția sau
contractul, tradițiunea, ocupațiunea, accesiunea sau încorporațiunea, uzucapiunea, hotărârea
judecătorească, legea, precum şi alte moduri stabilite de legiuitor.

Codul civil nu conține nici un fel de prevederi referitoare la modalitățile şi condițiile în

care se dobândește posesia şi nici cu privire la pierderea posesiei.

În lipsa unor prevederi speciale, literatura juridică a dezvoltat unele principii şi reguli
privind modalitățile şi condițiile în care se dobândește şi se pierde posesia.

Posesia se dobândește prin reunirea celor doua elemente constitutive “ANIMUS” si

“CORPUS”.

Posesia poate fi dobândită prin intermediul unui prepus care acționează în baza
instrucțiunilor primite din partea comitetului; de asemenea, ea poate fi dobândita şi prin
intermediul unui reprezentant, care acționează pentru noi şi în numele titularului. Astfel,
minorii şi interzișii dobândesc posesia prin tutorii lor, care o şi exercită în continuare.

Cu privire la dobândirea posesiei prin mandatar, acesta, în limitele mandatului sau,

dobândește posesia prin mandant. Dar, este necesar ca mandatarul, la intrarea sa în posesie, să
fi înțeles şi să se fi manifestat ca acționând pentru mandant, în scopul de a dobândi posesia
pentru acesta, în mod direct, sau să nu-şi fi arătat intenția de a dobândi posesia pentru el
însuși. În cazul în care mandatarul, lucrând în cadrul atribuțiilor sale, declară că dobândește
lucrul pentru sine şi intra în posesia acestuia cu intenția de a poseda pentru el şi nu pentru
mandant, nu se recunoaște mandatarului calitatea de posesor deoarece, în cazul contractului
de mandat, mandantul devine posesor încă înainte de a lua cunoștința de intrarea în posesie şi
chiar despre faptul achiziției lucrului.

8
 Dacă mandatarul lucrează în afara atribuțiilor sale soluția este aceea că, mandantul
dobândește posesia în momentul în care actul de luare în posesie a fost cunoscut de el şi a
aprobat acest lucru.

În ceea ce privește girantul de afaceri, acesta poseda pe contul persoanei pentru care el
girează. Si aici, ca si in cazul mandatului, posesia este dobândită de cel girat la data
cunoașterii de către acesta a faptului luării în stăpânire în numele său de către girant.

Pierderea posesiei

Cauzele de pierdere a posesiei sunt împărțite în două categorii: cauze de pierdere prin
voința posesorului sau împotriva voinței lui si cauze de pierdere privite din punctul de vedere
al elementelor constitutive .

Fata de aceasta clasificare, in literatura de specialitate este dominanta concepția

potrivit căreia posesia se pierde prin pierderea unuia sau ambelor elemente ale posesiei.
Cauzele de pierdere prin voința posesorului sau împotriva voinței posesorului reprezintă, de
fapt, cauze de pierdere a unuia sau ambelor elemente constitutive ale voinței.

Astfel, în cazul în care posesia se pierde prin transferul voluntar al bunului în posesia
altei persoane, sau prin abandonul voluntar al lucrului, se pierd simultan, ambele elemente ale
posesiei, “ANIMUS” si “CORPUS”.

În cazul în care posesia se pierde fără voința posesorului (de exemplu: în cazul
bunurilor furate sau pierdute), posesorul nu pierde decât elementul “CORPUS”, astfel încât el
are la dispoziție o acțiune posesorie pentru a obține reintrarea sa în posesie. Același autor se
referă şi la pierderea posesiei bunurilor prin expropriere. În realitate, prin expropriere se
pierde nu numai posesia, ci însuși dreptul de proprietate asupra lucrului.

9
BIBLIOGRAFIE:

 Puşcă, Andy (2008). Drept roman. Galaţi: Editura Universitară Danubius.

 Hanga, Vladimir; Bocşan, Mircea Dan (2006). Curs de drept privat roman. Ediţia a
II-a. Bucureşti: Universul Juridic.
 Molcuţ, Emil (2007). Drept privat roman. Bucureşti: Universul Juridic.
 Molcuţ, Emil (2011). Drept privat roman. Bucureşti: Universul Juridic.
 Jacotă, Mihai Vasile (1993). Drept roman. Volumul I. Iaşi: Editura Fundaţiei
„Chemarea”.
 Ion P. Filipescu – Drept roman.
 C.Statescu, C.Barsan – Drept roman.
 Dimitrie Gherasim – Drept privat roman.

10