Ministerul Educației Culturii și Cercetării al Republicii Moldova

Universitatea de Stat din Moldova

Referat
Tema: Apărarea dreptului de proprietate la romani în corelație
cu apărarea dreptului de proprietate în perioada contemporană.  

Efectuat de: Șoitu Ana-Maria,

Studentă a Facultății de Drept a USM,
Grupa 2110
Evaluat de : Țurcan Daniela

Chișinău 2021
 Cuprins:

1. Noțiuni generale privind proprietatea și dreptul de proprietate.

2. Mijloacele de apărare a dreptului de proprietate la romani 
2.1 Mijloace specifice de apărare a dreptului de proprietate

 Acțiunea în revendicare
 Acțiunea negatorie
 Acțiunea Publiciană
2.2 Mijloace nespecifice de apărare a dreptului de proprietate

 Actio finium regundorum

 Cautio damni infecti
 Actio aquae pluviae arcendae
 Operis novi nuntiatio.    

    
3. Mijloacele de apărare a dreptului de proprietate în perioada
contemporană 

3.1 Mijloace juridice specifice de apărare a dreptului de proprietate

 Acțiuni petitorii
 Acțiuni posesorii 

3.2 Mijloace juridice nespecifice de apărare a dreptului de proprietate

4. Concluzii
5. Surse bibliografice

1. Noțiuni generale privind proprietatea și dreptul de proprietate.

Într-o noțiune elementară, proprietatea semnifică legătura unei persoane cu un lucru. Această
noțiune redă, la nivel elementar, relațiile dintre oameni și lucruri în natură, relații care au apărut
din cele mai vechi timpuri și care s-au păstrat, într-o formă evoluată, până în prezent.

Noțiunea de proprietate însă nu se reduce la relația dintre individ și lucru.

Orice comunitate umană se bazează pe relațiile dintre indivizi. De aceea, proprietatea nu poate fi
percepută în afara relațiilor sociale. Dacă un individ deține un lucru, atunci între acest individ și
ceilalți membri ai comunității apare un raport conform căruia membrii colectivității sunt obligați
să respecte legătura dintre individ și lucru și nu sunt în drept să atenteze la legătura menționată.
Din acest punct de vedere, proprietatea este o relație socială.

Obiect al relațiilor de proprietate sunt lucrurile materiale ale lumii înconjurătoare, mijloace de
producție, obiectele de consum, destinate satisfacerii necesităților omenești, de aceea se
consideră că proprietatea este o relație socială patrimonială.
Proprietatea desemnează relațiile dintre oameni în legătură cu însușirea bunurilor materiale, este
un raport de însușire de către individ a bunurilor materiale. Însușirea ar semnifica distribuirea
obiectelor date în procesul de producție și de satisfacere a propriilor necesități.

Proprietatea, în sens economic poate fi definită ca o totalitate de relații sociale patrimoniale de

posedare, folosire și dispunere de obiectele materiale ale lumii înconjurătoare. Dat fiind faptul că
proprietatea nu poate să existe și nici să fie percepută în afara vieții social-economice, ea
evoluează împreună cu societatea, obținând aceleași tipuri istorice.
Istoria omenirii cunoaște cinci tipuri istorice de proprietate în sens economic: proprietatea
gentilică, proprietatea sclavagistă, proprietatea feudală, proprietatea capitalistă și proprietatea
socialistă.

Proprietatea în sens juridic apare odată cu apariția statului și se mai numește drept de proprietate.

Dreptul de proprietate în sens obiectiv reprezintă totalitatea normelor juridice care reglementează
relațiile sociale patrimoniale de însușire a obiectelor materiale ale lumii înconjurătoare prin
posedarea, folosirea și dispunerea acesteia de către indivizi sau grupuri de indivizi la diferite
epoci istorice.
Dreptul de proprietate în sens subiectiv semnifică aptitudinea titularului său de a poseda, folosi și
dispune de un lucru corporal în interes propriu și în putere proprie. Dreptul subiectiv de
proprietate este un drept real absolut, ceea ce semnifică că acest drept este opozabil tuturor.
Conținutul dreptului subiectiv de proprietate la romani avea următoarele elemente, ius pussidenti
(dreptul de a poseda lucrul), ius utendi (dreptul de a folosi lucrul), ius fruendi (dreptul de a
culege fructele lucrului), ius vindicandi (dreptul de a revendica lucrul din posesia nelegitimă a
altuia), ius abutendi (dreptul de a dispune de lucru prin acte materiale sau juridice). La moment,
proprietarul are drept de posesiune, de folosinţă şi de dispoziţie asupra bunului.

Ca orice drept subiectiv, dreptul de proprietate se bucură de protecţie juridica care se realizează
printr-o diversitate de mijloace juridice, directe sau indirecte, reglementate de dreptul civil, drept
procesual civil, drept penal, dreptul administrativ etc. Ca şi în ţara noastră, şi în alte state dreptul
la apărare a proprietăţii private asupra terenurilor, alături de celelalte drepturi şi libertăţi, a
cunoscut abordări şi evoluţii diferite.

2. Mijloacele de apărare a dreptului de proprietate la romani 

În general, mijloacele juridico-civile de apărare a dreptului subiectiv de proprietate pot fi

clasificate în două categorii:
- mijloace specifice de apărare a dreptului de proprietate
- mijloace nespecifice de apărare a dreptului de proprietate

Mijloacele specifice de apărare a dreptului de proprietate sunt mijloace create exclusiv pentru
apărarea dreptului de proprietate și sunt puse doar la dispoziția proprietarului lucrului. Cele
nespecifice sunt mijloacele create și utilizate pentru apărarea altor categorii de drepturi
subiective, însă prin intermediul acestora poate fi apărat și dreptul de proprietate. În același timp
mijloacele specifice de apărare a dreptului de proprietate se referă la modul real de apărare, odată
ce dreptul de proprietate ca drept real este protejat împotriva oricărei persoane. Mijloacele
nespecifice se referă la modul obligațional de apărare, ele pot fi utilizate doar împotriva unor
persoane concret determinate, care încalcă dreptul de proprietate.

2.1 Mijloace specifice de apărare a dreptului de proprietate

Mijloacele specifice de apărare a dreptului de proprietate în dreptul roman erau:

- acțiunea în revendicare ( rei vindicatio )
- acțiunea negatorie ( actio negatoria )
- acțiunea Publiciană ( actio in rem Publiciana )

           Proprietatea quiritară era apărată în principal prin acţiunea în revendicare, o acţiune
civilă, reală, prin care proprietarul pretinde restituirea lucrului de la cel care îl deţine cu orice
titlu. Revendicarea avea loc, în perioada procedurii acţiunii legii, printr-o “legis actia per
sacramentum in rem”. Mai târziu s-a folosit procedura mai simplă, deşi tot formalistă, a acţiunii
legii “per sponsionem”. Această procedură mai era folosită în epoca clasică în faţa tribunalului
centumvirilor. În faţa celorlalte instanţe (orda indiciorum privatorum) se introducea revendicarea
prin formula petitorie (per formulam petitoriam).
            Valorificarea acţiunii în revendicare presupunea îndeplinirea anumitor condiţii şi anume:

 se puteau pretinde numai lucrurile romane (res romana) de către proprietarul roman sau
peregrin (ce avea ius commercii). Formula vindicatorie specifică situaţia de proprietar
quiritar a reclamantului (res mea est, meum esse ex iure quiritium).
 lucrul revendicat trebuia să fie corporal, deoarece proprietarul pretindea posesiunea şi se
adresa posesorului său, detentorului (cel puţin de la epoca post-clasică).
 lucrul pretins trebuie să fie individualizat. În principiu, se putea revendica printr-o
asemenea acţiune un singur lucru odată. Pentru considerente de ordin practic, mai târziu
s-a admis şi revendicarea unei grupări de lucruri: turme de oi, de vite.
 reclamantul trebuie să fie proprietar al lucrului şi să nu aibă posesiunea. Revendicarea nu
se acorda posesorului, nici proprietarului pretorian, peregrin, provincial. Aceştia erau
protejaţi prin acţiuni diferite, redactate după modelul revendicării.
 proprietarul trebuia să dovedească situaţia sa de proprietar şi aceasta se făcea probând că
cel de la care a dobândit lucrul era şi el proprietar, mergând, dacă era cazul, din proprietar
în proprietar, până la cel care dobândise proprietatea printr-un mod de dobândire originar.
Era o probă foarte greu de făcut, mai ales în situaţia schiţată mai sus, de aceea, pe bună
dreptate, în Evul Mediu a fost denumită “probatia diabolica”. Instituţia salvatoare în cele
mai multe cazuri era uzucapiunea, cu termenele ei scurte, care permitea proprietarilor să
dovedească simplu şi lesnicios calitatea de proprietar.

            În principiu, în procesul de revendicare era pârât posesorul. Dar, în unele cazuri, era
admisă acţiunea în revendicare şi contra altor persoane care nu aveau permisiunea şi anume:

 împotriva celui care, prin dol, încetează să posede (cum ar fi cazul celui care a distrus, a
abandonat sau a înstrăinat lucrul în timpul procesului, sau în perspectiva unui proces de
revendicare);
 împotriva celui care se lasă urmărit cu revendicarea, deşi nu era posesor (cel care, întrebat
în faţa pretorului dacă posedă lucrul, răspunde afirmativ). În cazul acesta, sancţionarea
acestui posesor se justifică întrucât prin atitudinea sa a indus în eroare pe reclamant
(permiţând adevăratului proprietar să uzucapeze lucrul), ocazionându-i cheltuieli
nejustificate .

            În ambele cazuri, reclamantul nu va primi bunul pentru că nici pârâtul nu-l are, dar va
primi o sumă de bani reprezentând echivalentul prejudiciului suferit (interesul pe care îl avea
reclamantul ca lucrul să-i fie înapoiat). Iată cum o acţiune reală putea fi convertită într-o acţiune
personală.

            Efectele revendicării se concretizau în obţinerea de către reclamant a lucrului şi a

fructelor şi produselor lui. Formula revendicării conţinea chiar o parte numită “clausula
arbitraria”, care-i permite judecătorului să-i adreseze pârâtului o invitaţie la restituirea în natură,
pentru a evita condamnarea pecuniară. Condamnarea pecuniară era propusă de reclamant sub
jurământ (instrumentum in litem). Reclamantul nu era obligat să se refere la valoarea de piaţă a
lucrului pretins, ci avea voie să arate la ce sumă de bani aprecia el că se ridică interesul pe care-l
are ca lucrul să-i fie restituit (care putea fi mult mai mare decât valoarea reală).
            În procesul de revendicare, condamnarea era garantată de o “satisfactio indicatum solvi”
(o promisiune a pârâtului că va plăti suma de bani la care va fi condamnat).

            În cazul refuzului de a face o asemenea promisiune, pârâtului nu i se permitea să apară în

proces şi să se apere. Considerând că nu s-a apărat cum trebuie, pârâtul era declarat “judicatus”,
iar reclamantul era trimis în posesiunea lucrului. Târziu, în epoca Principatului (pe vremea lui
Justinian) se introduce noua procedură “extra ordinem”, iar judecătorul, care era acum un
funcţionar al statului, are dreptul să ordone restituirea lucrului, iar în caz de refuz, hotărârea era
executată cu ajutorul forţei publice (manu militari).

            Pierzând procesul, posesorul trebuia să restituie lucrul şi accesoriile sale, fructele şi
produsele. Se ridică însă problema momentului din care cel condamnat trebuie să restituie
fructele. Posesorii de bună credinţă datorau fructele din momentul introducerii acţiunii în
revendicare, pe când cei de rea credinţă trebuiau să restituie fructele din momentul intrării în
posesie.

Acțiunea negatorie vizează acțiunea proprietarului care posedă lucrul împotriva tulburărilor
aduse dreptului de proprietate, tulburări care nu sunt legate de deposedarea proprietarului, de
exemplu prin plimbările unei persoane pe terenul vecin, prin atribuirea arbitrară a unui drept de
servitute asupra unui teren etc.

La înaintarea acțiunii negatorii proprietarul urează să probeze dreptul său de proprietate asupra
lucrului, precum și faptul tulburărilor din partea pârâtului. Tulburările trebuie să se manifeste
prin acțiuni, tulburările verbale nu constituie un temei suficient pentru înaintarea acțiunii
negatorii. Pârâtul, la rândul său, urmează să probeze temeiul acțiunilor pe care le întreprinde față
de lucrul – obiect al acțiunilor negatorii.

În epoca clasică s-a admis că prin acțiunea negatorie se putea cere, pe lângă înlăturarea
tulburărilor, compensarea prejudiciul cauzat, precum și aplicarea interdicției de a tulbura dreptul
de proprietate pe viitor. O varietate a acțiunii negatorii este acțiunea prohibitorie. Acțiunea
negatorie este formulată în sens negativ, fiind că conține mențiunea conform căreia pârâtul nu
este în drept să tulbure proprietatea reclamantului. Acțiunea prohibitorie este formulată în sens
pozitiv cu mențiunea că proprietarul reclamant este în drept să interzică pârâtului tulburarea
dreptului de proprietate asupra lucrului. Formula acțiunii prohibitorii se utiliza în cazurile în care
pârâtul invoca ca exceptio un drept asupra lucrului în litigiu.

Acțiunea Publiciană reprezintă acțiunea introdusă pentru a proteja dobânditorul de bună-

credință al lucrului care nu a devenit proprietar al acestuia ca urmare a actului de dobândire și care
nu a posedat lucrul o perioadă de timp suficientă pentru uzucaparea acestuia. Se folosea pentru
apărarea proprietății pretoriene.

Era tot o revendicare, dar cuprindea o ficțiune: se presupunea că reclamantul ar fi îndeplinit

termenul de uzucapiune. Se cerea îndeplinirea tuturor condițiilor de uzucapiune (posesie, lucru
susceptibil de uzucapiune, justul titlu și bună-credință); cu excepția termenului care
trebuia parcurs , trebuia ca reclamantul sa fi posedat măcar un singur moment. Dreptul roman
fiind un drept al acțiunilor, crearea de către pretor a acțiunii publiciene (publiciana in rem action) a
permis și recunoașterea drepturilor subiective. În epoca lui Iustinian această acțiune se mai folosea
doar pentru apărarea posesorului de bună credință, care a cumpărat de la un neproprietar (a non
domino).

Acțiunea publiciană nu se putea îndrepta împotriva proprietarului civil fiind că acesta din urmă
avea o poziție juridică superioară și îi opunea exception justi domini (daca uzucapientul nu putea,
la rândul său să invoce replication rei venditae et traditae- raspunsul lucrului vandut si predate)
invocând deci faptul că proprietarul civil i-a vândut și predat lucrul.

Dacă și reclamantul și pârâtul aveau titlul juridic de la același non dominus era preferată acea
parte care intrase mai întâi în posesiune, conform principiului prior tempora, prior iure (cine a fost
primul are mai mult drept)

Daca fiecare adversar uzucapient dobândea de la diversis non dominus, atunci era preferat acela
care se afla în posesia lucrului potrivit principiului impares causas melior est causa possidentis (în
situații asemănătoare, mai bună este situația posesorului).

Acțiunea publiciană putea fi întrebuințată și de proprietarul civil, caz în care el nu mai era obligat
să-și dovedească dreptul sau când dobândea prin moduri derivate. El invoca ficțiunea ca termenul
era îndeplinit pentru a cere restituirea lucrului pierdut. Procedura urma ca la rei vindicatio.

2.2 Mijloace nespecifice de apărare a dreptului de proprietate

În ceea ce privește mijloacele nespecifice de apărare a dreptului de proprietate, acestea, în mod

special, își au izvorul în raporturi juridice obligaționale la care participă proprietarul lucrului. La
mijloacele nespecifice de apărare a dreptului de proprietate urmează să atribuim și apărarea
dreptului de proprietate prin intermediul interdictelor posesorii. La dispoziția proprietarului erau
puse un șir de acțiuni cu caracter personal prin care dreptul de proprietate se apăra în mod
indirect. La aceste acțiuni atribuim actio finium regundorum, cautio damni infecti, actio aquae
pluviae arcendae, operis novae nuntiatio. Acțiunile respective se referă la mijloacele nespecifice
de apărare a dreptului de proprietate deoarece de ele puteau beneficia nu doar proprietarii, dar și
alți posesori legitimi, cum ar fi emfiteotul, uzufructuarul, creditorul gajist, etc.

Structura originară a lui actio finium regundorum este incertă, considerându-se că ea s-a format
în conexiune cu acea distanță de cinci picioare, care trebuia lăsată între două fonduri vecine, în
amintirea zeului roman al hotarelor, Terminus. Această acțiune era intentată cu scopul de a se
stabili dacă o zonă de teren aparținea unuia dintre fondurile învecinate. Procesul se încheia cu
adjutecatio, ce avea efect declarativ de drepturi, iar nu constituitiv, ca în situația acțiunilor
communi dividundo și familieae herciscundae.

Cautio damni infectio – reprezintă un mijloc procedural prin care se preîntâmpină prejudiciul
eventual, care se putea cauza ca urmare a prăbușirii clădirilor sau efectuării lucrărilor de
construcție pe un teren învecinat. Posesorul ce poate fi păgubit este în drept să ceară de la vecin o
promisiune prin care vecinul promite achitarea unei sume de bani în caz de cauzare efectivă a
prejudiciului. Promisiunea este făcută cu scopul de a scuti reclamantul de obligația de probare a
mărimii prejudiciului material cauzat. Dacă vecinul refuză să facă promisiunea, poate fi sesizat
pretorul care impune vecinul să o facă prin intermediul unei stipulații pretoriene. Dacă vecinul
insistă asupra refuzului, reclamantului i se acordă missio in possessionem asupra clădirii
vecinului, pentru efectuarea lucrărilor de reparare, necesare evitării prăbușirii construcției pe
terenul acestuia.

Actio aquae pluviae arcendae – este acțiunea posesorului terenului împotriva posesorului
terenului învecinat care modifică curul scurgerii apei de ploaie sau împiedică scurgerea apei de
ploaie, dacă pin aceste fapte se cauzează un prejudiciu.

Operis novi nuntiatio – reprezintă o interdicție de efectuare a lucrărilor de construcție, cărora

persoana se poate împotrivi conform legii. Această interdicție se aplică într-un proces de judecată
cu privire la legalitatea lucrărilor de construcție, e perioada derulării procesului.

3. Mijloacele de apărare a dreptului de proprietate în perioada

contemporană 
3.1 Mijloace juridice specifice de apărare a dreptului de proprietate

Mijloacele juridice specifice sau directe de apărare a dreptului de proprietate şi a altor drepturi
reale sunt acţiuni reale, care se întemeiază direct pe dreptul de proprietate: acţiuni
petitorii şi acţiuni posesorii.
Acţiunile petitorii sunt acele acţiuni reale prin care se solicita instanţei de judecată să se
stabilească în mod direct că reclamantul este titularul dreptului de proprietate sau al altui drept
real asupra unui bun. Redobândirea posesiei în urma admiterii acţiunii reclamantului este doar un
efect accesoriu al admiterii acţiunii petitorii.  Sunt incluse în categoria acţiunilor
petitorii: acţiunea în revendicare; acţiunile confesorii; acţiunea în grăniţuire; acţiunea în prestaţie
tabulară; acţiunile de carte funciară; acţiunile negatorii. Acţiunile petitorii aparţin exclusiv
dreptului încălcat.
Acţiunile posesorii sunt acele acţiuni prin care se urmăreşte apărarea posesiei, ca simplă stare de
fapt, împotriva oricărei tulburări, fie pentru a o menţine, fie pentru a o redobândi daca a fost
pierdută. Ele prezintă avantajul că reclamantul nu trebuie să dovedească însuşi dreptul de
proprietate asupra imobilului, ci doar faptul posesiei în anumite condiţii. Atunci când posesorul
este şi proprietarul terenului, împrejurare mai des întâlnită, prin redobândirea posesiei ca efect al
admiterii acţiunii posesorii se apără însuşi dreptul de proprietate.
 
• în mod general, acţiunea în revendicare este acea acţiune reală şi
petitorie, prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului său, cere
recunoaşterea dreptului său şi restituirea acestuia de la posesorul neproprietar la
care se găsește . Altfel spus, ea este acţiunea prin care proprietarul neposesor
reclamă bunul de la posesorul neproprietar;
Prin revendicare se urmăreşte recunoaşterea dreptului real de proprietate privată asupra
terenurilor şi predarea posesiunii terenului, astfel că acţiunea este îndreptată împotriva celui
 care contestă dreptul şi deţine lucrul revendicat în materialitatea lui. Împotriva succesorului
deţinătorului iniţial nu poate fi îndreptată decât dacă şi acesta contestă dreptul reclamantului şi
deţine efectiv bunul, obiect al revendicării.
Când este revendicat un bun dobândit prin indiviziunea rezultată din succesiune, trebuiesc
introduşi în cauza în calitate de pârâţi toţi succesorii pentru a le fi opozabilă hotărârea care se
pronunţă. Când starea de indiviziune încetează, va fi chemat în judecată, având calitate
procesuală pasivă, acela dintre comoştenitori lotul căruia a revenit terenul. Reclamantul din
acţiunea în revendicare, care pretinde că este proprietarul bunului revendicat, trebuie să
dovedească proprietatea sa după regulile dreptului comun. În caz contrar posesorul terenului va
avea câştig de cauză, el nu are nici o obligaţie de a proba rămânând în pasivitate. Pârâtul are o
situaţie comodă, privilegiată, pentru că în favoarea lui operează o prezumţie de proprietate
dedusă din simplul fapt al posesiei.
Reclamantul este ţinut să aducă dovezi, de regulă acte care să ateste dreptul său de proprietate,
de asemeni, să invoce un titlu prin care să dovedească dobândirea proprietăţii terenului
revendicat în virtutea unui fapt juridic de natură a realiza transmiterea proprietăţii: contractul,
succesiunea, testamentul etc. Revendicarea se bazează pe o pretenţie care trebuie dovedită,
aceasta constituind temeiul juridic al acţiunii. Reclamantul va face dovada posesiei că el este
titularul dreptului de proprietate al bunului revendicat. În urma admiterii acţiunii în revendicare
instanţa de judecată recunoaşte existenţa dreptului de proprietate al reclamantului şi de revenire
a terenului în patrimoniul acestuia. În situaţiile când pârâtul a înstrăinat bunul, iar dobânditorul
de bună credinţă, a dobândit proprietatea, fie prin uzucapiune, pârâtul va fi obligat să plătească
reclamantului contravaloarea terenului.
Acţiunea în revendicare a terenurilor este în principiu imprescriptibilă. Imprescriptibilitatea îşi
are raţiunea în caracterul perpetuu al dreptului de proprietate ceea ce înseamnă că el nu se
stinge prin neuz, indiferent cât titularul său nu l-a exercitat în mod direct sau prin altă persoană.

Acţiunea în revendicare se stinge odată cu însuşi dreptul pe care este menită să-l apere. Dovada
dreptului de proprietate revine reclamantului. La rândul ei acţiunea în revendicare este condusă
de acest principiu, ca în orice cauză civilă acţiunea în revendicare poate fi admisă numai dacă
reclamantul a probat dreptul pe care îl pretinde. Proba dreptului de proprietate privată este o
sarcină dificilă şi în practică se întâlnesc serioase dificultăţi care pot să izvorască din
următoarele situaţii: lipsa înscrisurilor referitoare la transmiterea dreptului de proprietate asupra
terenului, mai ales că în trecut nu se redactau, precum şi posibilităţile ca aceste înscrisuri să nu
se mai găsească sau să cuprindă date insuficiente; în numeroase situaţii înscrisurile nu cuprind
date de identificare sau nu sunt însoţite de schiţe, planuri de situaţie topografică a imobilului,
releveu de delimitare faţă de vecinătăţi; dezmembrări în mai multe imobile etc; insuficienţa
probatorie a unor înscrisuri sau titluri prin care se tinde dovedirea dreptului de proprietate; o
altă insuficienţă se desprinde din principiul relativităţii actelor juridice potrivit căruia, actele
produc efecte numai între părţile care le-au încheiat, acestea nefiind opozabile terţilor. În baza
principiului opozabilităţii dacă reclamantul prezintă în instanţă un înscris constatator al
transmiterii dreptului de proprietate asupra bunului revendicat pârâtul va putea susţine ca acel
act nu îi este opozabil.
În cazul în care dreptul de proprietate sau un alt drept de a poseda al persoanei față de care s-a
înaintat acțiunea în revendicare este înregistrat într-un registru de publicitate cu caracter
constitutiv, acțiunea în revendicare nu poate fi admisă dacă nu s-a dispus efectuarea în acel
registru, în condițiile legii, a rectificării sau a altei modificări în folosul persoanei care a înaintat
acțiunea în revendicare.
Cu toate acestea, dacă hotărârea judecătorească prin care s-a dispus efectuarea rectificării sau a
altei modificări nu este opozabilă, conform legii, titularului unui drept înregistrat în registrul de
publicitate cu caracter constitutiv, atunci acestuia nu îi este opozabilă nici hotărârea
judecătorească prin care s-a admis acțiunea în revendicare.
Acțiunea în revendicare se respinge dacă, în condițiile stabilite de lege, prin efectul dobândirii de
bună-credință, al uzucapiunii, al accesiunii, al aplicării dispozițiilor privind regimul bunului găsit
sau al altui temei prevăzut de lege, proprietarul a pierdut dreptul de proprietate, iar posesorul sau
predecesorul său l-a dobândit.

• acţiunea negatorie este acea acţiune prin care reclamantul cere instanţei de
judecată să stabilească că pârâtul nu are un drept real (uzufruct, uz, abitaţie,
servitute sau superficie) asupra bunului aflat în proprietatea sa şi să-l oblige să înceteze
exercitarea nelegitimă a unui asemenea drept. Ea este o acţiune reală, petitorie şi, în
principiu, imprescriptibilă;

În prezent acţiunea negatorie este prezentă în toate codurile civile moderne, inclusiv cel
francez, italian, rus, Codul civil al Republicii Moldova nefăcând o excepţie în acest sens.
Dreptul de proprietate poate fi încălcat nu numai în cazurile în care proprietarul este
lipsit de posesie. Din partea unor terţe persoane ar putea fi comise încălcări, nelegate nemijlocit
de pierderea posesiei, dar care ar putea împiedica esenţial exercitarea normală a folosirii
bunurilor. In asemenea cazuri nu are importanţă dacă persoanele care au săvârşit acţiunile
ilegale sunt sau nu vinovate.
În acest sens, apare acţiunea negatorie, care este pusă la dispoziţia proprietarului
pentru a se proteja de acţiunile ilegale ale terţilor care împiedică exercitarea liniştită a dreptului.
Proprietarul, căruia i se stabileşte folosirea sau dispoziţia bunului, este în drept să acţioneze
pârâtul cerând încetarea acţiunilor păgubitoare şi înlăturarea piedicilor. Dacă însă, există
pericolul că aceste încălcări sau acţiuni păgubitoare se pot repeta în viitor, titularul poate
cere încetarea acţiunilor şi înlăturarea piedicilor şi pentru viitor.

Având în vedere faptul că acţiunea negatorie este destinată protecţiei dreptului de

proprietate, ei îi vor corespunde aceleaşi caractere juridice ca şi acţiunii în revendicare, cu
unele excepţii esenţiale în privinţa prescriptibilităţii acţiunii în cauză.
Deci, pentru ca acţiunea negatorie să fie satisfăcută, este destul faptul săvârşirii acţiunilor ce
împiedică exercitarea folosirii şi dispoziţiei bunurilor şi ca aceste acţiuni să fie ilegale, în caz
contrar proprietarul nu este în drept să înainteze acţiunea negatorie. De exemplu, nu se va putea
înainta o acţiune negatorie în cazul în care lângă o casă de locuit a fost săpat, în conformitate cu
hotărârea organului competent, un canal. În acest caz poate fi contestată doar legalitatea
acţiunilor, dar nu prin acţiunea negatorie.

• acţiunea în grăniţuire este acea acţiune prin care reclamantul pretinde ca,
în contradictoriu cu pârâtul, instanţa să determine, prin semne exterioare,
întinderea celor două fonduri învecinate;
 • în fine, acţiunea confesorie este acea acţiune prin care reclamantul, titular
al unui drept real principal -- uzufruct, uz, abitaţie, servitute, superficie, solicită
instanţei să-1 oblige pe pârât, proprietar sau altă persoană, să permită exercitarea
deplină a dreptului său real.
După cum putem percepe, acţiunea confesorie este asemănătoare acţiunii în revendicare prin
aceea că ea tinde la recunoaşterea unui drept subiectiv, dar nu de proprietate, ci a unuia din
desmembrămintele sale. De aceea, ea poate fi intentată şi împotriva proprietarului bunului.
Caracterul petitoriu al acestei acţiuni rezidă din aceea că se pune în discuţie însăşi existenta
unui drept real, dezmembrământ al dreptului de proprietate - uzufruct, uz abitaţie, servitute,
superficie.
Aşadar, acţiunea confesorie îndeplineşte pentru titularul ei aceeaşi funcţie pe care o îndeplineşte
acţiunea în revendicare pentru titularul dreptului de proprietate.

3.2 Mijloace juridice nespecifice de apărare a dreptului de proprietate

Mijloacele juridice nespecifice sau indirecte de apărare a dreptului de proprietate

sunt acţiunile care conduc finalmente la înlăturarea atingerii aduse unui drept de proprietate, deşi
se întemeiază pe un alt drept subiectiv civil, şi în consecinţă, nu prezintă ca scop direct şi
explicit restabilirea posibilităţii de exercitare netulburată a dreptului de proprietate, în acest
sens, putem menţiona acţiunile născute din contracte în legătură cu neexecutarea lor,
acţiunile în repararea prejudiciilor cauzate prin fapte ilicite, acţiunile întemeiate pe îmbogăţirea
Iară justă cauză, acţiunile în nulitate a actelor juridice ce determină restituirea dreptului de
proprietate către transmiţător etc.
Deci, mijloacele juridice nespecifice de apărare a dreptului de proprietate se
fundamentează pe dreptul de creanţă (obligaţional), aici fiind incluse acţiuni cu caracter
personal, adică acţiuni prin care reclamantul urmăreşte să-şi valorifice un drept al său, născut
printr-un raport de obligaţie civilă, faţă de persoana obligată prin acest raport sau faţă de alte
persoane cărora le-au fost transmise drepturile şi obligaţiile acesteia.
Aşadar, după cum am văzut există două categorii esenţiale de acţiuni în virtutea cărora poate
fi protejată proprietatea: acţiunile posesorii şi acţiunile petitorii. Principala deosebire dintre
cele două categorii de acţiuni rezidă în aceea că, prin acţiunea posesorie se apără doar posesia, ca
stare de fapt, şi nu se pune în discuţie existenţa unui drept real asupra unui bun determinat, ca în
cazul acţiunilor petitorii.
O altă deosebire rezidă în aceea că acţiunile petitorii pot fi promovate numai de
titularul dreptului real încălcat sau care este contestat, în timp ce acţiunile posesorii pot fi
formulate de cel care posedă bunul, fără să aibă relevanţă dacă el este sau nu proprietarul
acestuia.
Proprietarul care a pierdut o acţiune posesorie are posibilitatea de a promova ulterior o
acţiune petitorie, în schimb, exercitarea unei acţiuni petitorii, în care se analizează însuţi fondul
dreptului, împiedică introducerea unei acţiuni posesorii.
 După cum putem percepe din analiza mijloacelor juridico-civile de apărare a dreptului de
proprietate, acestea urmăresc două scopuri economice. Primul apărarea dreptului de proprietate
care asigură exploatarea normală a bunurilor şi siguranţa circuitului civil. Al doilea scop
constă în restabilirea dreptului de proprietate încălcat sau, altfel spus, lichidarea
consecinţelor negative care au rezultat în urma diverselor tentative la posesia şi folosirea de
către proprietar a bunului său, prin compensarea pagubelor materiale suportate în urma
acţiunilor ilegale ale terţilor.
Direct sau indirect, în măsura în care prin aceste acţiuni sunt înlăturate anumite
atingeri ale dreptului de proprietate, ele constituie mijloace de apărare ale acestui drept
subiectiv.

4. Concluzii

Proprietatea constituie unul din codurile de acces consecvent utilizate în descifrarea societăţilor
umane istoric constituite.
Dreptul la apărare a terenurilor ca proprietate privată, este un drept fundamental cetăţenesc
deoarece, deşi este în strânsă legătură îndeosebi cu libertatea individuală şi siguranţa persoanei,
el prezentând un egal interes pentru întreaga activitate judiciară, atât pentru procesele civile,
comerciale, de muncă sau de contencios administrativ.
Dreptul la apărare, într-o accepţiune largă, cuprinde totalitatea drepturilor şi regulilor
procedurale care oferă persoanei posibilitatea de a se apăra împotriva acuzaţiilor ce i se aduc, să
conteste învinuirile, să scoată la iveală nevinovăţia sa. Dreptul la apărare ca totalitate de drepturi
şi reguli procedurale oferă părţilor posibilitatea de a-şi valorifica pretenţiile sau de a dovedi
netemeinicia pretenţiilor adversarului.
Statul Republica Moldova are obligaţii internaţionale privind apărarea dreptului de proprietate
al cetăţeanului. Aceste angajamente sunt prevăzute şi în Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi libertăţilor fundamentale, Articolului 1 din Protocolul adiţional: „Orice persoană
fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de
proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de
principiile generale ale dreptului internaţional”. Principiile fundamentale privind respectarea
dreptului de proprietate al cetăţeanului sunt aplicate în practică cu ajutorul multor norme din
legi şi al altor acte normative. Instanţele de judecată aplică legile şi adoptă hotărâri pentru
apărarea dreptului de proprietate încălcat.

5. Surse bibliografice
1. https://administrare.info/drept/2068-ap%C4%83rarea-dreptului-de-proprietate-%C5%9Fi-a-
celorlalte-drepturi-reale

2. Mijloacele juridice de ocrotire a proprietății în dreptul roman – Vlad-Victor Ochea

3. https://www.creeaza.com/legislatie/drept/APARAREA-DREPTULUI-DE-PROPRIET655.php

4. Drept privat roman – Victor Volcinschi

5. https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/drepturi-reale/capitolul-viii-apararea-dreptului-
de-proprietate-si-a-altor-drepturi-reale/

6. CODUL CIVIL AL REPUBLICII MOLDOVA

7. APĂRAREA PROPRIETĂŢII PRIVATE ASUPRA TERENURILOR S. GROZAV