Referat

Tema : Stabilirea și contestarea paternității:

repercusiuni juridice

Realizat de: Șoitu Ana-Maria

 Cuprins:

1. Stabilirea filiației față de tată

2. Recunoaşterea benevolă a paternităţii
3. Tăgăduirea paternității
4. Stabilirea paternităţii în instanţa judecătorească
5. Contestarea paternității
 1. Stabilirea filiației față de tată

Filiația față de tată reprezintă legătura juridică între un copil și bărbatul care e considerat, în
condițiile legii, tatăl acestuia. În comparație cu filiația față de mama, care își are izvorul în faptul
material al nașterii care este ușor de stabilit, filiația față de tată rezultă din faptul procreației
copilului, care este mai greu de stabilit. Stabilirea paternității este în legătură direct cu starea civilă a
mamei care a născut copilul, adică este ea oare căsătorită sau nu. De aceea, legiuitorul plecând de la
presupunerea respectării de către soție a obligației de fidelitate sau a recunoașterii tacite a
paternității de către bărbatul care se căsătorește cu o femeie însărcinată, a instituit două prezumții
de paternitate : una bazată pe faptul concepției copilului și cealaltă pe faptul nașterii copilului în
timpul căsătoriei. Pe baza acestora se stabilește raportul de filiație față de tatăl copilului din
căsătorie.

Paternitatea copilului din afara căsătoriei se poate stabili fie prin recunoașterea voluntară, fie pe
calea unei acțiuni în justiție. Determinarea perioadei de timp în care a avut loc concepție copilului
prezintă interes, atât la stabilirea paternității copilului în căsătorie, mai ales dacă nașterea a avut loc
după încetarea, desfacerea sau desființarea căsătoriei, cât și la stabilirea pe cale judecătorească a
raportului de filiație față de tatăl din afara căsătoriei. Totodată, stabilirea timpului legal al concepției
are o deosebită importanță în cazul contestării paternității copilului în căsătorie.
Paternitatea copilului din căsătorie se stabilește prin prezumția de paternitate. Conform art. 47 alin. 3
Codul Familiei,  copilul născut din părinţi căsătoriţi ori în timp de 300 de zile din momentul desfacerii
căsătoriei, declarării căsătoriei nule sau decesului soţului mamei copilului are ca tată pe soţul (fostul
soţ) al mamei, dacă nu a fost stabilit contrariul. În conformitate cu art. 23 din Legea privind actele de
stare civilă, tatăl şi mama copilului care sunt căsătoriţi între ei se înscriu în calitate de părinţi la
cererea oricăruia dintre ei. Desigur, în afară de cerere este necesar să fie prezentate actul medical
constatator al naşterii copilului, documentele de identitate ale părinţilor şi certificatul de căsătorie al
părinţilor.
Codul Familiei admite aplicarea prezumției de paternitate care își găsește fundamentul în principiul
ocrotirii interesului copilului și al familiei. Chiar dacă admitem că soțul mamei nu este tatăl copilului,
faptul încheierii căsătoriei posterior concepției copilului, de către bărbatul care a cunoscut sarcina
viitoarei soții, este considerat de legiuitor și asimilat în același timp cu o recunoaștere tacită a
paternității copilului. Rezultă că, în dreptul nostru, prezumția de paternitate este acel mijloc legal de
stabilire a filiației față de tată care indică drept tată pe soțul mamei din căsătoria în timpul căreia
copilul a fost conceput sau născut.

2. Recunoaşterea benevolă a paternităţii

Articolul 47 alin. 5 Codul Familiei prevede că paternitatea copilului născut în afara căsătoriei poate fi
recunoscută de către tatăl său printr-o declaraţie comună a acestuia şi a mamei copilului, depusă la
organul de stare civilă. Declaraţia comună a părinţilor în vederea stabilirii paternităţii nu înseamnă că
mama îşi exprimă şi ea voinţa, ea doar îşi dă acordul ca bărbatul dat să fie recunoscut drept tatăl
copilului născut de ea şi cu care ea se află deja în raporturi juridice.
Recunoaşterea paternităţii poate avea loc şi fără acordul mamei copilului, dar numai în cazurile
expres prevăzute de lege, şi anume:
- decesul mamei;
- recunoaşterea ei de către instanţa judecătorească ca fiind incapabilă;
- nu se cunoaşte locul aflării ei;
- mama a fost decăzută din drepturile părinteşti în baza unei hotărâri a instanţei judecătoreşti.
Recunoaşterea de paternitate în cazurile enumerate se face în baza declaraţiei tatălui cu acordul scris
al autorităţii tutelare. Recunoaşterea de paternitate este actul prin care un bărbat declară că un
anumit copil este al său. Autoritatea tutelară înainte de a-și da acordul sau refuzul pentru stabilirea
paternității urmează să efectueze un control în vederea concretizării chipului moral al persoanei în
cauză și a legăturii biologice posibile dintre el și copil . Se iau în vedere datele privind concubinajul
mamei copilului cu presupusul tată, diferite date medicale din care reiese legătura lui cu copilul,
fotografii comune, scrisori etc. Dacă autoritatea tutelară refuză de a-și da acordul pentru stabilirea
paternității, bărbatul se poate adresa în instanța judecătorească. În practică pot să apară situații în
care un bărbat să facă recunoașterea unui copil din căsătorie. Această recunoaștere nu are nici un
efect dacă nu este înlăturată prezumția de paternitate a soțului mamei. De regulă, este recunoscut
copilul care s-a născut. Conform art. 47 alin. 7 Codul Familiei, se admite că poate fi recunoscut şi
copilul conceput, dar încă nenăscut, în acest scop, mama şi tatăl copilului depun o declaraţie comună
privind paternitatea la oficiul de stare civilă până la naşterea copilului. Declaraţia de recunoaştere a
paternităţii poate fi depusă atât în momentul înregistrării naşterii copilului la oficiul de stare civilă, cât
şi ulterior.

3. Tăgăduirea paternității

Acțiunea în tăgăduirea paternității constituie acțiunea în justiție, prin care soțul mamei urmărește
înlăturarea prezumției de proprietate. Admisibilitatea acestor acțiuni se analizează ținându-se cont
de următoarele :
- dreptul la acțiune aparține numai soțului mamei
- dreptul la acțiune se prescrie în termen de 6 luni de la data când soțul a cunoscut nașterea copilului
- în cadrul procesului, reclamantul este ținut să probeze că este cu neputință ca el să fie tatăl copilului
născut de soția sa.
Admiterea acțiunii de tăgăduire a paternității soțului mamei produce modificarea statutului civil al
copilului care devine copil din afara căsătoriei, excepție făcând situațiile de conflict de paternitate,
când, înlăturându-se prezumția de paternitate a copilului născut în timpul căsătoriei devine incidentă
prezumția de paternitate a copilului conceput în timpul căsătoriei anterioare. Numele copilului
devenit din afara căsătoriei, va fi conform legii, al părintelui față de care filiația sa a fost mai întâi
stabilită. Ocrotirea părintească a copilului devenit din afara căsătoriei se va realiza prin mamă. Dacă
ulterior se stabilește filiația față de tată, pe calea recunoașterii sau prin hotărâre judecătorească,
încredințarea copilului și contribuția părinților la cheltuielile de întreținere se vor soluționa conform
dispozițiilor legale din materia divorțului aplicabile prin analogie, sub acest aspect părinții din afara
căsătoriei fiind asimilați părinților divorțați.
Copilul a cărui părinți nu au fost niciodată căsătoriți, care nu s-a născut și nici nu a fost conceput în
timpul căsătoriei este un copil aparent din căsătorie. Prezumția de paternitate aplicată acestuia din
eroare sau prin fraudă, poate fi înlăturată pe calea contestării paternității.

4. Stabilirea paternităţii în instanţa judecătorească

Stabilirea paternităţii este acţiunea de justiţie care are ca scop determinarea legăturii de filiaţie dintre
copilul născut în afara căsătoriei şi tatăl său. Recunoaşterea paternităţii duce la apariţia drepturilor şi
obligaţiilor între copil şi tată şi rudele acestuia. O bună parte dintre copii născuţi în afara căsătoriei
sunt recunoscuţi de către tată. Dar sunt situaţii în care filiaţia faţă de tată a copilului născut în afara
căsătoriei nu este stabilită la organele de stare civilă. În astfel de cazuri art. 48 Codul Familiei permite
stabilirea paternităţii în instanţa judecătorească.
Din prevederile acestui articol reiese că acţiunea în stabilirea paternităţii poate fi pornită în
următoarele cazuri:
1. copilul e născut din părinţi necunoscuţi;
2. lipseşte declaraţia comună a părinţilor sau a tatălui copilului în organele de stare civilă;
3. lipseşte acordul autorităţii tutelare pentru stabilirea paternităţii în baza declaraţiei tatălui
atunci când mama copilului este decedată, dispărută, nu se cunoaşte locul aflării ei, este
declarată incapabilă sau decăzută din drepturile părinteşti (art. 47 alin. 6 Codul Familiei).
Cererea în vederea stabilirii paternităţii o pot depune:
1. unul dintre părinţi;
2. tutorele (curatorul) copilului;
3. copilul la atingerea majoratului.

La cerere se anexează certificatul de naștere al copilului în care rubrica – tatăl copilului – este
completată cu numele de familie al mamei, iar prenumele tatălui este înscris la indicarea mamei, sau
această rubrică a rămas necompletată, ceea ce este o dovadă că filiația a fost stabilită numai de
mamă.
Părinții minori care nu au atins vârsta de 16 ani pot cere stabilirea paternității pe cale judecătorească.
Acțiunea de stabilire a paternității este imprescriptibilă, ceea ce înseamnă că adresarea în instanța
judecătorească poate fi făcută indiferent de timpul care s-a scurs din momentul nașterii copilului.
Instanțele judecătorești nu au dreptul să aprobe tranzacții de împăcare în cauzele de stabilire a
paternității, deoarece stabilirea paternității este reglementată de normele imperative ale legii.
Dacă în timpul pregătirii pricinii pentru examinare sau în şedinţa judiciară pârâtul recunoaşte
paternitatea faţă de copil, instanţa judecătorească fixează un termen pentru mama şi tatăl copilului
să depună o declaraţie comună de recunoaştere benevolă a paternităţii la oficiul de stare civilă de la
domiciliul lor. La prezentarea certificatului nou de naştere a copilului procesul încetează. Codul
Familiei în vigoare a consacrat principiul libertăţii depline în examinarea cauzei privind stabilirea pe
cale judecătorească a paternităţii copilului din afara căsătoriei. La stabilirea filiaţiei faţă de tată
instanţa judecătorească va examina toate probele care pot confirma provenienţa copilului de la
pârât. Acestea pot fi:
1. convieţuirea mamei copilului cu pretinsul tată;
2. pretinsul tată a acordat benevol întreţinerea copilului;
3. mama şi pretinsul tată au educat împreună copilul;
4. expertiza medico-legală;
5. alte probe care pot confirma cu certitudine paternitatea.

Paternitatea poate fi stabilită şi în cazul când copilul s-a născut în urma săvârşirii unui viol. Hotărârea
instanței judecătorești privind stabilirea paternității se transmite organului de stare civilă pentru a se
efectua rectificările și completările respective în actul de naștere al copilului.

5. Contestarea paternității

Conform art.49 Codul Familiei, contestarea maternității sau paternității poate fi efectuată numai pe
cale judecătorească de către persoanele înscrise drept mamă sau tată sau de către persoanele care
sunt mamă sau tatăl firesc al copilului, de către copil la atingerea majoratului, de către tutorele
copilului sau tutorele părintelui declarat incapabil.
Cererea privind contestarea maternităţii sau paternităţii poate fi depusă timp de un an din momentul
cînd una din persoanele enumerate mai sus a aflat sau trebuia să afle despre înscrierea privind
maternitatea sau paternitatea sau din momentul atingerii majoratului, în cazul unui minor. Alineatul
3 al art. 49 Codul Familiei prevede că, nu au dreptul să conteste paternitatea:
1. soţul care şi-a dat acordul scris la fecundarea artificială sau implantarea embrionului
soţiei;
2. persoana care a fost înscrisă drept tată al copilului în baza declaraţiei comune a acestuia
şi a mamei copilului sau în baza declaraţiei proprii, dacă în momentul depunerii acesteia
ştia că nu este tatăl firesc al copilului.

Contestarea paternității este posibilă în acele cazuri când în registrul de înregistrare a nașterilor nu
este înscris tatăl care este de fapt. Contestarea paternității se întâlnește în practica judiciară mai des
decât contestarea maternității. Aceasta se întâmplă atunci când se pune problema forței juridice a
prezumției de paternitate și a concordanței acesteia cu realitatea.
Prezumţia de paternitate nu are caracter absolut, pentru că legea permite să se facă dovadă contrară
acestei prezumţii. Legea nu stabileşte expres cazurile în care soţul mamei, persoana înscrisă ca tatăl
copilului sau tatăl biologic, pot contesta paternitatea, ci enunţă doar o regulă generală, urmând ca
instanţa să decidă de la caz la caz. Ca şi în cazul mamei, pentru contestarea 34 paternităţii este
prevăzut un termen de prescripţie de un an de zile, care se calculează de la data când persoana a
aflat sau trebuia să afle despre înscrierea privind paternitatea, iar în cazul minorilor - din momentul
împlinirii majoratului.
Pentru a răsturna prezumția de paternitate, este necesar ca instanța judecătorească să recurgă la
probele care pot fi aplicate pentru dovada paternității precum și la alte probe științifice în scopul
aflării adevărului. Faptul că mama copilului recunoaște că soțul nu este tatăl, nu poate conduce
automat la admiterea acțiunii în contestarea paternității, deoarece legea impune să se facă dovadă că
soțul mamei nu poate fi tatăl copilului. Dacă instanța de judecată va constata că tatăl este altă
persoană decât cea indicată în actul de naștere al copilului, se va pronunța o hotărâre care urmează
să fie expediată la oficiul de stare civilă unde s-a înregistrat nașterea copilului pentru a se efectua
modificările necesare.
 Surse bibliografice:

1. Codul Familiei
2. Legea privind actele de stare civilă
3. Dreptul familiei – Valentina Cebotari
4. Dreptul familiei – Camelia Ignătescu
5. Dreptul familiei Vol. II – Ștefan Cocoș
6. Dreptul familiei și actele de stare civilă – Cristina Codruța Hageanu