Răspunsurile pentru sesiune în baza

curriculum-ului
Drept civil
Noţiuni generale despre patrimoniu.
Patrimoniul este alcătuit din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale care
aparţin unor persoane fizice sau juridice, la un anumit moment dat.

Teoriile privind patrimoniul

1. Teoria personalistă, care spune că fiecare persoană trebuie să aibă un

patrimoniu, şi că cu această putere juridică este investită orice persoană.
2. Teoria patrimoniului scop. Ideea că persoana trebuie să aibă numai un
patrimoniu nu este riguroasă deoarece persoana trebuie să aibă un
patrimoniu ori de cîte ori acesta este afectat de scop fără ca să se înfiinţeze o
persoană juridică.
3. Teoria eclectică sau mixtă. Din cele 2 teorii, reiese că cu toate că patrimoniul
este unic, aceasta nu exclude faptul că el poate fi divizat.
Funcţiile patrimoniului
▪ Reprezintă gajul creditorilor chirografari. Debitorul răspunde cu întreg
patrimoniul atunci cînd nu-şi poate exercita obligaţiunile faţă de creditor.
▪ Subrogaţia care poate fi universală, cu titlu universal şi personală. Universală
– aici se înlocuieşte o valoare cu altă valoare. Cu titlu universal – se înlocuieşte
un bun individual determinat cu alt bun individual determinat. Personală –
înlocuirea unei persoane cu altă persoană în exercitarea drepturilor şi
obligaţiilor.
▪ Transmisiunea universală şi cu titlu universal. Transmisiunea universală – se
transmite întreg patrimoniul, fără a fi fracţionat, de la o persoană la alta. Cu
titlu universal – patrimoniul este fracţionat şi se transmite de la o persoană la
2 sau mai multe persoane, sau o parte din acest patrimoniu se desprinde şi
revine altei persoane.
Caracterele juridice ale patrimoniului
1. Universalitatea juridică – se menţine în viaţă cît şi după moarte;
2. Unicitatea patrimoniului – orice persoană are doar un patrimoniu;
3. Inalienabilitatea – nu poate fi înstrăinat (doar după moarte);
4. Divizibilitatea – se împarte în mai multe bunuri;
5. Orice persoană poate avea un patrimoniu.
Clasificarea drepturilor reale
1. Principale (dezmembrăminte ale dreptului de proprietate: uzufruct, uz,
abitaţie, servitute, superficie);
2. Accesorii (însoţesc sau garantează drepturile de creanţă, soarta lui depinde de
dreptul principal). Acestea sînt: gajul – debitorul remite creditorului său un
lucru mobil pentru garantarea datoriei. Ipoteca – garanție reală, servind la
garantarea obligațiilor unui debitor față de creditorul său, printr-un bun
imobil din propriul său patrimoniu, anume desemnat pe cale legală în acest
scop (ipoteca nu presupune deposedarea debitorului de imobil).
Noţiunea de proprietate şi noţiunea dreptului de proprietate
Proprietate – totalitatea bunurilor asupra cărora proprietarul exercită toate atributele
cu putere proprie şi interes propriu, în limitele stabilite de lege.

Dreptul de proprietate – este acel drept real care conferă titularului toate atributele
(posesie, folosinţă şi dispoziţie), exercitîndu-le în mod independent, exclusiv, în
interes propriu, cu respectarea normelor în vigoare.

Conţinutul şi caracterele juridice ale dreptului de proprietate

Conţinutul: posesie, folosinţă, dispoziţie.

Posesie – aici titularul se comportă faţă de bun ca fiind proprietarul lui.

Folosinţă – titularul culege fructele, îi conservează substanţa, deci se foloseşte de el în

limitele prevăzute de lege, adică de a nu-i schimba destinaţia acestuia.

Dispoziţia – serveşte la stabilirea statutului juridic. Poate fi materială şi juridică.

Materială – cînd titularul dispune de substanţa bunului, o consumă, o transformă sau
o distruge în limitele stabilite de lege. Juridică – reprezintă posibilitatea de a înstrăina
dreptul cu titlu gratuit sau oneros, între vii sau pentru cauză de moarte, de a-l
dezmembra sau greva cu drepturi reale, în limitele legislaţiei în vigoare.

Caracterele juridice ale dreptului de proprietate

1. Este cunoscut titularul în raport cu ceilalţi titulari, şi nici o persoană nu

trebuie să încurce exercitarea dreptului de proprietate. Dacă bunul a ajuns în
detenţia sau posesia altor persoane în mod ilegal, atunci persoana are dreptul
să-şi reîntoarcă bunul indiferent de persoana la care a ajuns.
2. Dreptul de proprietate există atît timp cît există bunul. Acesta nu se stinge din
neuz.
3. Este cel mai deplin drept care întruneşte în sine toate atributele.
Obiectul dreptului de proprietate, tipurile şi formele dreptului de proprietate
Obiectul: este constituit din tot ceea ce formează marfă. Pe lîngă aceasta poate fi şi
activitatea omului care i-a formă de marfă. Celelalte obiecte care reies din activitatea
omului au un regim juridic special şi anume că persoana nu are stăpînirea absolută ci
o folosinţă limitată. Exemplu: organele omului.

Tipurile de proprietate

▪ Privată. Este constituită din bunuri care aparţin persoanelor fizice, juridice,
statului şi unităţilor administrativ teritoriale, şi care au următoarele caractere
juridice:
1. Alienabil (se află în circuitul civil, poate fi înstrăinat, etc.);
2. Prescriptibil (titularul dreptului de proprietate privată poate să-şi apere
dreptul încălcat, adresîndu-se în instanţa de judecată, termenul de prescripţie
fiind de 3 ani.) Prescriptibil sub aspect achizitiv – în cazul cînd proprietarul e
neglijent faţă de bunul său şi acesta e posedat de o altă persoană, atunci
persoana dată, în condiţiile legii, poate dobîndi drept de proprietate asupra
 bunului. Sub extinctiv – proprietarul care nu cere ocrotirea dreptului său în
termenul de prescripţie, dar care cere apărarea acestuia într-un termen
stabilit de el, atunci el este sancţionat prin decăderea din dreptul de a sesiza
instanţa de judecată.
3. Sesizabil (aceste bunuri pot fi urmărite de creditori indiferent de persoanele
la care se află).
▪ Publică. Este constituită din bunuri care constituie domeniul public şi care
aparţin statului şi unităţilor administrativ teritoriale, avînd următoarele
caractere juridice:
1. Inalienabil (bunurile date nu se află în circuitul civil);
2. Imprescriptibil (bunurile date nu pot fi dobîndite prin modul de dobîndire a
dreptului de proprietate cum este uzucapiunea);
3. Insesizabil (nu pot ca să fie urmărite pe baza pretenţiilor creditorilor);
Formele dreptului de proprietate

1. Anulabilă, cînd a fost dobîndită printr-un act juridic lovit de nulitate relativă;
2. Rezolubilă, cînd a fost afectată de o condiţie rezolutorie sau suspensivă;
3. Comună, cînd dreptul de proprietate aparţine concomitent la mai multe
persoane. Poate fi:
▪ Pe cote părţi (fiecare deţine o cotă parte ideală, abstractă şi matematică).
Acesta poate fi:
1. Obişnuită sau temporară;
2. Forţată şi perpetuă.
▪ În devălmăşie (titularii nu au determinată nici o cotă parte).

Dreptul de proprietate publică: subiectele, caracterele juridice

Subiectele:

▪ Statul, cu privire la bunurile din domeniul public de interes naţional;

▪ Unităţile administrativ – teritoriale, cu privire la bunurile de interes local;
Caracterele juridice:

1. Inalienabil;
2. Imprescriptibil;
3.
Domeniul public şi privat al statului
Domeniul public

Este constituit din totalitatea bunurilor care fac obiect al dreptului de proprietate
publică, precum şi bunurile din proprietatea privată, care trebuie păstrate şi transmise
generaţiilor viitoare.

Caracterele juridice:

1. Bunurile care alcătuiesc domeniul public prin natura lor fie printr-o dispoziţie
legală intră în categoria celora care trebuie conservate, apărate şi transmise
generaţiilor viitoare.
2. Bunurile date sînt valori de importanţă generală, adică aparţin patrimoniului
natural, cultural, istoric, ştiinţific, fiind destinate uzului public sau folosirii lor
în interes public.
Bunurile pot fi:

1. De uz public (acele care prin natura lor, sînt de folosinţă generală, adică toţi
au acces la ele: parcuri, drumuri, etc.);
2. De interes public (aceste bunuri prin natura lor sînt destinate pentru a fi
folosite sau exploatate în cadrul unor servicii publice pentru realizarea unor
activităţi ce interesează fie toată societatea, fie o colectivitate. Exemplu: căile
ferate).
Domeniul privat este constituit din totalitatea bunurilor care aparţin persoanelor fizice,
juridice de tip particular, statului şi unităţilor administrativ-teritoriale, avînd
următoarele caractere juridice:

1. Alienabil;
2. Prescriptibil (sub aspect achizitiv şi extinctiv);
3.
Regimul juridic al acestor bunuri este de drept comun, chiar dacă titular este statul sau
unităţile administrativ-teritoriale. Bunurile din domeniul privat al statului sau unităţilor
adminstrativ-teritoriale nu sînt afectate uzului public, statul le stăpîneşte ca oricare
particular în scopul obţinerii veniturilor pentru realizarea necesităţilor lui.

Modurile specifice de dobîndire a dreptului de proprietate publică

1. Exproprierea pentru cauză de utilitate publică;
2. Confiscarea: ca sancţiune administrativă, ca sancţiune penală;
3. Amenda: contravenţională şi penală;
4. Rechiziţia;
5. Preluarea bunurilor fără stăpîn;
6. Succesiunile vacante;
7. Comoara sau tezaurul.

Dreptul de proprietate privată. Caracterele juridice, subiectele şi obiectul.

Caracterele juridice:

1. Alienabil;
2. Prescriptibil (sub aspect achizitiv şi extinctiv);
3.
Subiectele dreptului de proprietate privată:

1. Persoanele fizice, juridice;

2. Statul;
3. Unităţile administrativ-teritoriale.
Obiectul dreptului de proprietate privată este constituit din toate bunurile care aparţin
subiecţilor dreptului de proprietate privată, în afara de cele care nu se află în circuitul
civil şi care aparţin domeniului public.

Modalităţile juridice ale dreptului de proprietate: proprietatea anulabilă, rezolubilă,

comună.
Proprietatea anulabilă – este anulabilă atunci cînd dreptul s-a dobîndit printr-un act
lovit de nulitate relativă. Pînă la împlinirea termenului de prescripţie în anulare, dreptul
de proprietate este incert.
Proprietatea rezolubilă – cînd este afectată de o condiţie rezolutorie sau suspensivă. La
împlinirea acesteia, actul juridic afectat este desfiinţat retroactiv, ca şi cînd n-ar fi
existat. Exemplu: îţi vînd apartamentul meu dacă mă voi căsători pînă la sfîrşitul anului.
Efectele proprietăţii rezolubile:

1. Încheierea actului pînă la îndeplinirea condiţiei. Aici dobînditorul sub condiţie

rezolutorie, poate exercita toate drepturile unui proprietar pur şi simplu,
adică poate efectua acte de administrare şi de dispoziţie şi poate transmite
dreptul moştenitorilor săi tot sub aceeaşi condiţie. Transmiţătorul, care este
proprietarul sub condiţie suspensivă, nu este un adevărat proprietar deoarece
nu poate efectua acte de folosinţă, însă poate îndeplini acte de dispoziţie şi
poate transmite către moştenitori dreptul sub condiţie suspensivă.
2. După îndeplinirea condiţiei. Dreptul dobînditorului dispare ca şi cum n-ar fi
existat niciodată, pe cînd transmiţătorul redevine proprietar deplin şi se
consideră ca şi cum a fost proprietar pur şi simplu tot timpul. Actele de
administrare efectuate de proprietar, sub condiţie rezolutorie, rămîn
dobînditorului acestuia, pe cînd actele de dispoziţie efectuate sub condiţie
rezolutorie, în principiu se desfiinţează.
Proprietatea comună reprezintă ansamblul de bunuri care sînt deţinute de mai multe
persoane. Aceasta poate fi de 2 feluri:

▪ Pe cote părţi;
▪ În devălmăşie.
Dreptul de proprietate comună pe cote părţi. Felurile coproprietăţii.
Dreptul de proprietate comună pe cote – părţi. Aici unul sau mai multe bunuri aparţin
simultan şi concomitent la 2 sau mai mulţi proprietari fără ca acest bun să fie fracţionat.
Fiecare din coproprietari deţine cîte o cotă-parte ideală, abstractă, matematică din
dreptul de proprietate asupra bunului care se exprimă sub formă de procente, fracţie
nominală sau zecimală. Încetarea coproprietăţii are loc prin partaj (voluntar sau
judiciar) după care coproprietatea şi coproprietarii se transformă în proprietate şi
proprietari exclusivi.

Felurile coproprietăţii:

1. Forţată şi perpetuă;
2. Obişnuită sau temporară.

Coproprietatea obişnuită sau temporară

Apare prin voinţa proprietarilor, avînd un caracter vremelnic, fiindcă are un termen de
existenţă limitat. Această modalitate de proprietate rezultă din:

1. Cînd la succesiunea unei moşteniri vin 2 sau mai mulţi comoştenitori;

2. Prin dobîndirea unui bun de 2 sau mai multe persoane;
3. Construirea sau realizarea în comun a unui bun, etc.
Regimul juridic al coproprietăţii obişnuite sau temporare

▪ Nici unul dintre coproprietari nu are un drept exclusiv asupra unei părţi
materiale determinate din bun.
▪ Fiecare din coproprietari are drept exclusiv numai asupra unei cote părţi
ideale, abstracte, matematice.
Drepturile copărtaşilor asupra bunului în materialitatea sa.
1. Nici unul din copărtaşi nu poate încheia acte cu privire la bun în
materialitatea sa fără acordul tuturor celorlalţi copărtaşi;
2. Fiecare copărtaş are dreptul de a folosi bunul fără a-i schimba destinaţia şi
fără a aduce atingere drepturilor celorlalţi copărtaşi;
Modul de folosire a bunului se stabileşte prin acordul copărtaşilor, fie prin instanţa de
judecată dacă apar divergenţe. Coproprietarul care foloseşte bunul fără acordul celorlalţi
coproprietari este obligat să plătească o despăgubire.

Separarea cotei de bunuri comune. Încetarea coproprietăţii obişnuite sau temporare.

Avînd un caracter temporar, coproprietatea poate înceta fie prin pieirea bunului fie prin
dobîndirea tuturor cotelor părţi de un coproprietar sau partaj. Partajul este o operaţiune
juridică prin care bunurile sînt împărţite între coproprietari, fiecare devenind proprietar
exclusiv. Partajul poate fi de 2 feluri:

1. Voluntar;
2.
Partajul de face în natură în conformitate cu cotele – părţi. Dacă bunul este unul
indivizibil, sau nu se poate face în natură partajarea lui atunci există cîteva modalităţi de
partajare:

1. Bunul îi revine unui coproprietar iar celorlalţi li se stabileşte cîte o sultă.

2. Bunul se vinde la licitaţie sau în modul cum se înţeleg părţile şi se partajează
suma de bani obţinută. Dacă un coproprietar a obţinut mai mult decît avea
dreptul, celorlalţi li se stabileşte o sultă. Partea efectivă din bun care aparţine
fiecăruia poate fi decisă prin tragere la sorţi.
Coproprietatea forţată sau perpetuă. Drepturile şi obligaţiile coproprietarilor.
Aceasta are ca obiect una sau mai multe bunuri care prin natura lor sînt şi pot fi folosite
în mod permanent de 2 sau mai mulţi proprietari, neputînd fi împărţite. În caz contrar,
ele devin improprii folosinţei căreia i-a fost destinate. Aceasta este una forţată deoarece
se menţine independent şi în afara voinţei coproprietarilor iar datorită scopului căruia îi
sînt afectate bunurile date, ea este şi perpetuă. Această coproprietate are un caracter
accesoriu deoarece bunurile care alcătuiesc obiectul său sînt accesorii a bunurilor
principale care se află în proprietate exclusivă.

Drepturile şi obligaţiile coproprietarilor

▪ să nu se aducă atingere drepturilor egale ale celorlalţi coproprietari;

▪ folosinţa sa fie exercitata potrivit destinaţiei bunului comun;
▪ obligaţiile ( cheltuielile ) comune revin fiecărui coproprietar în
mod proporţional cu suprafaţa bunului aflat in proprietate exclusivă.
Coproprietatea lucrurilor comune necesare sau utile pentru folosirea a 2 imobile
învecinate.
Sînt toate bunurile care servesc la uzul mai multor persoane, şi care sînt întreţinute de
acestea, fiind necesare întreţinerii imobilelor învecinate. Exemplu: izvoare, poteci,
fîntîni.

Coproprietatea asupra despărţiturilor dintre 2 fonduri şi asupra părţilor comune din

clădirile cu mai multe etaje sau apartamente.
Articolul 355. Proprietatea asupra părţilor comune din clădirile cu multe etaje sau cu
apartamente

(1) Dacă într-o clădire există spaţii cu destinaţie de locuinţă sau cu o altă destinaţie
avînd proprietari diferiţi, fiecare dintre aceştia deţine drept de proprietate comună pe
cote-părţi, forţată şi perpetuă, asupra părţilor din clădire, care, fiind destinate folosinţei
spaţiilor, nu pot fi folosite decît în comun.

(2) Raporturile prevăzute la alin.(1) se reglementează prin lege.

Articolul 356. Proprietatea comună pe cote-părţi asupra despărţiturilor comune

(1) Orice zid, şanţ sau altă despărţitură între două terenuri care se află în intravilan este
prezumată a fi în proprietatea comună pe cote-părţi a vecinilor dacă nu rezultă
contrariul din titlu, dintr-un semn de necomunitate conform regulamentelor de
urbanism ori dacă proprietatea comună nu a devenit proprietate exclusivă prin
uzucapiune.

(2) Cota-parte din drepturile asupra despărţiturilor comune se va considera un bun

accesoriu. Înstrăinarea sau ipotecarea cotei-părţi nu se poate face decît o dată cu dreptul
asupra terenului.

Dreptul de proprietate comună în devălmăşie: noţiune, asemănări şi deosebiri cu

coproprietatea.
Noţiune: titularii nu au determinată nici o cotă parte din dreptul de proprietate asupra
unor bunuri nefracţionate în materialitatea sa.

Asemănări cu coproprietatea:

▪ existenţa a 2 sau mai mulţi titulari;

▪ la înstrăinare se cere acordul celorlalţi;
▪ încetarea are loc prin partaj;
Deosebiri:

▪ încetarea coproprietăţii se transformă în proprietate exclusivă, iar la

proprietatea în devălmăşie se transformă pe cote-părţi;
▪ în cazul coproprietăţii în devălmăşie, titularii nu au o cotă parte ideală,
abstractă, matematică.
▪ În cazul coproprietăţii în devălmăşie, titularii se folosesc de bunuri în comun.
Dreptul de coproprietate comună a soţilor. Încetarea dreptului de proprietate comună
devălmaşă a soţilor.
Noţiune: toate bunurile care se dobîndesc după căsătorie de ambii soţi. Încetarea acestui
drept are loc prin împărţire în anumite împrejurări excepţionale şi în timpul căsătoriei.
Împărţirea poate fi cerută de unul dintre soţi sau de creditorii personali ai soţilor. În
urma împărţirii, proprietatea comună în devălmăşie se transformă în cote-părţi.

Noţiunea şi clasificarea modurilor de dobîndire a dreptului de proprietate.

Noţiune: reprezintă totalitatea mijloacelor şi modalităţilor prin care poate fi dobîndit
dreptul de proprietate, indiferent de forma pe care o are.

Clasificare:
 1. După întinderea dobîndirii avem:
2. Moduri de dobîndire universală – are ca obiect o universalitate sau o fracţiune
din aceasta, cum ar fi situaţia succesiunii, cînd la moştenire vine un singur
moştenitor legal sau testamentar sau 2 moştenitori cu vocaţie universală.
Dobînditorul răspunde de plata datoriilor autorului integral sau fracţional.
3. Moduri de dobîndire cu titlu particular – presupune acte sau fapte juridice
prin care se dobîndeşte dreptul de proprietate asupra unor bunuri
individuale determinate. Aici sunt urmatoarele acte
juridice:contractele,uzucapiunea,legatul cu titlu particular ş.a.Aici
dobinditorul este ţinut de datoriile autorului său.
4. După producerea efectelor:
5. Moduri de dobîndire între vii-îşi produc efectul translativ de proprietate în
timpul vieţii părţilor.Majoritatea modurilor de dobîndire a dreptului de
proprietate au acest caracter.Ex:accesiunea,uzucapiunea,ocupaţiunea.
6. Moduri de dobîndire a dreptului de proprietate pentru cauză de moarte –
acestea îşi produc efectul translativ de proprietate, numai în momentul morţii
proprietarului actual. Exemplu: succesiunea legală, testamentară.
7. După situaţia juridică a bunului în momentul dobîndirii:
8. moduri de dobîndire originare – aici nu se transmite nici un drept de la o
persoană la alta, fiindcă înainte ca să fie dobîndit, nu aparţinea nimănui.
Exemplu: ocupaţiunea.
9. moduri de dobîndire derivate – presupune transfer al dreptului de
proprietate de la o persoană la alta. Exemplu: contractele, succesiunea legală,
testamentară, tradiţiunea.
10. După caracterul transmisiunii:
11. Cu titlu gratuit – aici dobînditorul nu are nici o obligaţie în schimbul
dobîndirii. Din această categorie fac parte: succesiunea legală, testamentară şi
altele.
12. Cu titlu oneros – aici dobînditorul este obligat să dea un lucru sau să execute o
prestaţie în schimbul dobîndirii. De cele mai multe ori, dobînditorul se obligă
la plata unei sume de bani (vînzare-cumpărare; accesiunea).
Dobîndirea dreptului de proprietate prin ocupaţiune.
▪ Are loc asupra bunurilor mobile comune.
Dobîndirea dreptului de proprietate prin acte juridice şi prin succesiune.
▪ Prin acte juridice: vînzare – cumpărare, schimb, donaţie, etc.
▪ Succesiune: legală sau testamentară. Are loc după decesul persoanei.
Dobîndirea dreptului de proprietate prin accesiune: noţiunea şi felurile accesiunii.
Noţiune (este vorba de un bun principal şi unul accesoriu).

Felurile accesiunii:

1. Imobiliară;
2. Mobiliară.
Accesiunea imobiliară naturală
Are loc prin avulsiuni, aluviuni, insule, albii părăsite.

▪ Avulsiunea – smulgere de către ape a unei porțiuni de mal din pământul unui
proprietar și alipirea acesteia la pământul altui proprietar riveran.
▪ Aluviune – material format din bolovani, mâl, nisip și pietriș, adus de apele
curgătoare și depus pe fundul albiei, pe luncă sau la vărsare.
 ▪ Albii părăsite – relief creat de apele curgătoare.

Accesiunea imobiliară artificială

Constă din totalitatea construcţiilor şi lucrărilor de la suprafaţă şi subsol, aparţinînd
persoanei, pînă la proba contrară.

Accesiunea mobiliară
Constă în unirea a 2 sau mai multe bunuri care aparţin la 2 proprietari diferiţi, şi se
realizează prin confecţionarea şi obţinerea unu nou bun de către o persoană cu
materiale străine.

Dobîndirea dreptului de proprietate prin uzucapiune: noţiune, reglementare şi justificare.

Reprezintă dobîndirea dreptului de proprietate sau a altui drept real asupra unor bunuri
mobile sau imobile prin posesia acestora de către o persoană în condiţiile legii.

Reglementare: este reglementată în articolul 332 – 336 Cod Civil RM, dar şi de către
dispoziţiile articolului 303, 314, care reglementează posesia ca stare de fapt.

Justificare: posesia, de cele mai multe ori corespunde cu dreptul de proprietate, însă în
anumite situaţii este greu de a face dovada dreptului de proprietate. În situaţia
respectivă, uzucapiunea înlătură deficienţele de a dovedi dreptul de proprietate.

▪ Prin uzucapiune se clarifică una din situaţiile juridice incerte deoarece, avînd
ca efect naşterea dreptului de proprietate al posesorului, transformă o
aparenţă într-un raport juridic cert şi indiscutabil.
▪ Uzucapiunea poate fi şi o sancţiune indirectă pentru proprietarul bunului,
care, fiind neglijent, a lăsat bunul un timp îndelungat în posesia altei persoane
şi l-a lăsat să se comporte faţă de el ca fiind proprietar.
Condiţiile necesare dobîndirii dreptului de proprietate prin uzucapiune.
1. Posesorul să fie de bună credinţă;
2. Proprietarul să fie neglijent şi pasiv faţă de bun;
3. Să treacă termenul de prescripţie (imobile – 15 ani; mobile – 3 ani);
4. Să fie dobîndit în mod legal.
Momentul dobîndirii dreptului de proprietate. Riscul pieirii sau deteriorării fortuite a
bunului.
Dreptul de proprietate este transmis dobînditorului în momentul predării bunului
mobil, dacă legea sau contractul nu prevede altfel. În cazul bunurilor imobile, dreptul de
proprietate se dobîndeşte la data înscrierii în Registrul Bunurilor Mobile, cu excepţiile
prevăzute de lege.

Riscul pierii sau deteriorării fortuite îl suportă proprietarul, dacă legea sau contractul nu
prevede altfel. După regula generală, riscul pieirii sau deteriorării fortuite îl suportă
proprietarul bunului din momentul dobîndirii acestuia. Pieirea sau deteriorarea fortuită
se datorează unor evenimente ca:

▪ Inundaţii;
▪ Cutremure de pămînt;
▪ Incendii, etc.
Acestea pot ca să fie suportate de proprietar, dacă este stabilit de contract sau lege.
Încetarea dreptului de proprietate
Are loc prin acte juridice: contracte vînzare – cumpărare, înstrăinarea a bunului cu
condiţia întreţinerii pe viaţă, etc.

Prin succesiune (legală sau testamentară). Are loc după moartea persoanei.

De asemenea, are loc prin renunţare, abandonare, distrugere, rechiziţie, confiscare.

Dezmembrămintele dreptului de proprietate: definiţie şi enumerare.

Definiţie: sînt acele drepturi reale, ce reies din separarea atributelor componente a
dreptului de proprietate, proprietarul numindu-se nud proprietar.
Enumerare:

1. Drept de uzufruct;
2. Drept de uz;
3. Drept de abitaţie;
4. Drept de servitute;
5. Drept de superficie.
Dreptul de uzufruct: definiţia, caractere juridice, conţinut.
Definiţia: este acel drept real, dezmembrămînt al dreptului de proprietate, prin care
titularul, numit uzufructuar, exercită atributele de posesie şi folosinţă cu obligaţia de a
conserva substanţele şi de a le restitui proprietarului la încetarea uzufructului.

Caracterele juridice

1. Este un drept exercitat asupra bunurilor aflate în proprietatea altuia;

2. Este un drept real, fiind opozabil tuturor;
3. Dreptul uzufructuarului este asemănător dreptului unui chiriaş, dar
deosebirile sînt majore;
4. Uzufructul este un drept temporar;
5. Este un drept inaccesibil.
Conţinutul juridic este alcătuit din posesie şi folosinţă, pe lîngă aceasta, uzufructuarul
avînd dreptul de a culege şi percepe fructele bunului respectiv. Dispoziţia aparţine
nudului proprietar.

Obiectul dreptului de uzufruct.

Uzufructul are ca obiect unul sau mai multe bunuri individuale, determinate ori o
fracţiune dintr-o universalitate sau chiar o întreagă universalitate, de aceea este cu titlu
particular (uzufructuarul nu este ţinut niciodată de datoriile patrimoniului, din care
bunul, obiect al dreptului de uzufruct face parte). Cel cu titlu universal este obligat să
contribuie la pasivul succesoral.

Moduri de dobîndire a uzufructului.

Se dobîndeşte prin voinţa omului (prin convenţie şi testament), la care se adaugă şi
uzucapiunea.

Drepturile şi obligaţiile uzufructuarului. Drepturile şi obligaţiile nudului proprietar.

Drepturile uzufructuarului:

1. Să se comporte faţă de bun ca proprietar;

2. Să culeagă fructele;
 3. Poate exercita drepturile şi atributele în mod direct, personal şi nemijlocit, fie
prin alte persoane (închiriere, arendă);
Obligaţiile uzufructuarului:

1. De a constata starea materială a bunului;

2. De a folosi lucrul ca un bun proprietar;
3. De a face acte de conservare şi întreţinere a bunului;
4. De a aduce la cunoştinţa proprietarului, orice tulburare şi uzurpare a
dreptului de proprietate;
Drepturile nudului proprietar:

1. De a înstrăina bunul;
2. De a percepe fructele produse;
3. De a apăra dreptul de proprietate;
4. De a greva bunul cu ipotecă, etc.
Obligaţiile nudului proprietar:

1. De a se abţine de la orice act juridic sau material care să încurce exercitarea

liberă şi deplină a drepturilor uzufructuarului;
2. De a-l despăgubi pe uzufructuar cînd i-a micşorat valoarea uzufructului;
3. Să facă reparaţii mari a bunului;
Stingerea uzufructului.
1. Prin moartea uzufructuarului;
2. Expirarea termenului pentru care a fost stabilit;
3. Proprietarul şi uzufructuarul este aceeaşi persoană;
4. Neexercitarea uzufructului timp de 30 ani;
5. Pieirea totală a bunului;
6. Renunţarea uzufructuarului la dreptul său;
7. Decăderea sau lipsirea uzufructuarului de acest drept pe baza hotărîrii
stabilite de instanţa de judecată.
8. Prin prescripţia achizitivă, atunci cînd un terţ dobîndeşte pe această cale
dreptul de proprietate asupra bunului.
Dreptul de uz şi de abitaţie
Dreptul de uz – reprezintă acel drept real, principal, dezmembrămînt al dreptului de
proprietate, prin care, titularului îi conferă posibilitatea de a se folosi şi de a poseda
bunuri care se află în proprietatea altor persoane, în scopul necesităţii şi satisfacerii
intereselor titularului şi membrilor familiei sale.

Dreptul de abitaţie – reprezintă acel drept real, principal, dezmembrămînt al dreptului

de proprietate, prin care titularul, posedă şi se foloseşte de locuinţa altei persoane, în
scopul de a-şi satisface propriile interese, cît şi pe cele ale familiei sale.

Dreptul de servitute: definiţie şi caractere juridice.

Definiţie: este un drept real, principal, dezmembrămînt al dreptului de proprietate,
constituit asupra unui imobil numit fond aservit pentru uzul şi utilitatea altui imobil,
numit fond dominant, imobile care au proprietari diferiţi.

Caractere juridice:

▪ Se constituie numai în folosul şi sarcina unor imobile;

 ▪ Se menţine atît timp cît există cele 2 imobile şi situaţia care a determinat
constituirea ei;
▪ Nu poate fi împărţit, divizat.
Clasificarea şi constituirea servituţilor.
Clasificare:

1. Aparente şi neaparente.
▪ Aparente se caracterizează prin semne exterioare (canal, apeduct, fereastră);
▪ Neaparente, nu dispun de nici un semn exterior care ar fi vizibil (interzicerea
de a construi un gard, un zid);
2. Continue şi necontinue.
▪ Continue (există şi se realizează independent de voinţa omului. Exemplu:
scurgerea apei de ploaie pe terenul vecinului).
▪ Necontinue (cele care, pentru a fi realizate, necesită implicarea faptelor
titularului. Exemplu: servitute de trecere, de a lua apă de pe terenul vecinului,
etc.).
3. Pozitive şi negative.
▪ Pozitive sînt servituţile care îndreptăţesc proprietarul terenului să facă în
mod direct anumite acte de folosinţă pe terenul aservit. Exemplu: să treacă cu
mijloace de transport, să i-a apă din fîntîna care se află pe terenul aservit, etc.
▪ Negative sînt servituţile care nu permit proprietarului terenului aservit de a
construi pe terenul cei aparţine clădiri mai înalte decît înălţimea care este
stabilită, de a nu construi mai aproape de o anumită distanţă de la hotarul ce
desparte terenul aservit de cel dominant, etc.
Constituirea servituţii

Servitutea poate fi constituită prin destinaţia stabilită de proprietar, prin acte juridice
sau uzucapiune. Actul juridic prin care se constituie servitutea se încheie în formă
autentică. Servitutea constituită prin acte juridice este obligatorie după înscrierea în
Registrul Bunurilor Imobile.

Servitutea poate fi constituită prin:

1. Destinaţia stabilită de proprietar. Acesta poate fi cazul cînd proprietarul a 2

terenuri apropiate a construit un apeduct peste unul din terenuri pentru a
uda celălalt teren. Aceste acţiuni trebuie efectuate cu respectarea condiţiilor
Codului Civil (art. 432). Dacă terenul pentru udare trece în proprietatea altei
persoane, ultima obţine dreptul de servitute asupra terenului peste care este
construit apeductul, adică acest teren este aservit, iar terenul noului
proprietar, este teren dominant.
2. Acte juridice. Legea nu stabileşte anumite acte juridice prin care se poate
constitui o servitute, ele putînd fi diverse (contracte, testament). Principalul
este că ele trebuie să corespundă condiţiilor prevăzute la articolele 199 – 215
Cod Civil RM. Servitutea constituită prin acte juridice este obligatorie terţelor
persoane, inclusiv şi proprietarului lotului aservit.
3. Uzucapiunea, ceea ce înseamnă dobîndirea dreptului de servitute în condiţiile
articolului 433:
▪ Servituţile continue şi aparente, precum şi cele neaparente şi pozitive, se pot
dobîndi prin uzucapiune, în condiţiile legii.
 ▪ Actele materiale corespunzătoare unor servituţi necontinue sînt prezumate a
fi exercitate cu simpla îngăduinţă a proprietarului terenului aservit.
Proprietarul terenului dominant va putea prescrie dovedind contrariul.
▪ Servituţile neaparente şi negative nu se pot dobîndi prin uzucapiune.
Exercitarea servituţilor
Articolul 434. Exercitarea servituţii

▪ Sarcina pe care o instituie servitutea asupra terenului aservit constă în

obligaţia proprietarului de a permite efectuarea anumitor acţiuni pe terenul
său, deasupra acestuia sau sub pămînt. Servitutea poate consta şi din obligaţia
proprietarului de a se abţine de la anumite acţiuni în favoarea proprietarului
terenului dominant.
▪ Servitutea se extinde asupra a tot ceea ce este necesar pentru exercitarea ei.
▪ Dacă servitutea s-a exercitat benevol şi fără obiecţii în termen de cel puţin 3
ani, atunci, în cazul apariţiei unor litigii între proprietari, această modalitate
de exercitare poate servi ca temei determinant la soluţionarea litigiului.
▪ Proprietarul terenului aservit este obligat să se abţină de la orice act care
limitează ori împiedică exerciţiul servituţii. Astfel, nu va putea schimba starea
locurilor ori strămuta exercitarea servituţii în alt loc.
▪ Proprietarul terenului aservit poate indica, pentru exercitarea dreptului de
servitute, o altă parte a terenului decît cea indicată la alin. (3), dar numai în
cazul în care o astfel de transferare nu prejudiciază proprietarul terenului
dominant. Cheltuielile aferente transferării sînt suportate de proprietarul
terenului aservit.
▪ Dreptul de servitute al proprietarului terenului dominant trebuie să fie
exercitat astfel încît să creeze cît mai puţine dificultăţi proprietarului
terenului aservit.
Stingerea servituţilor
Articolul 440 Cod Civil:

Servitutea se stinge prin radierea ei din registrul bunurilor imobile în caz de:
a) consolidare, cînd ambele terenuri ajung să aibă acelaşi proprietar;
b) renunţare a proprietarului terenului dominant;
c) expirare a termenului;
d) răscumpărare;
e) imposibilitate de exercitare;
f) neuz pentru o perioadă de 10 ani;
g) dispariţie a oricărei utilităţi a lor;
h) expropriere a terenului aservit dacă servitutea este contrară utilităţii publice căreia îi
va fi afectat bunul expropriat.

Dreptul de superficie. Definiţie şi caractere juridice.

Este un drept real, principal, dezmembrămînt al dreptului de proprietate, asupra unui
teren care constă în dreptul de proprietate a unei persoane, numită superficiar, privitor
la construcţii, plantaţii sau alte lucrări care se află pe un teren în proprietatea altuia,
teren asupra căruia superficiarul are drept de folosinţă.

Caracterele juridice

1. Real;
 2. Imobiliar;
3. Alienabil;
4.
Constituirea dreptului de superficie
Articolul 444. Constituirea dreptului de superficie

▪ Dreptul de superficie se naşte în temeiul unui act juridic sau al unei dispoziţii
legale, fiind opozabil terţilor din momentul înscrierii în registrul bunurilor
imobile.
▪ Dreptul de superficie se constituie pentru un termen de 99 de ani dacă nu a
fost stabilit un alt termen.
▪ Dreptul de superficie nu poate fi limitat printr-o condiţie suspensivă.
Exercitarea dreptului de superficie
Articolul 447. Exercitarea dreptului de superficie

Superficiarul poate dispune în mod liber de dreptul său. În cazul unei construcţii
existente, superficia se poate înstrăina ori ipoteca numai o dată cu aceasta. În caz de
înstrăinare a construcţiei de către superficiar, proprietarul terenului are dreptul de
preemţiune.

Stingerea dreptului de superficie.

1. Împlinirea termenului pentru care a fost stabilit;
2. Pieirea plantaţiilor;
3. Distrugerea construcţiilor sau altor lucrări de pe teren;
4. Confuziunea (nudul proprietar şi superficiarul se unesc de unde se formează
unul dintre ei);
Noţiunea şi elementele posesiei.
Noţiune: este o stare de fapt, generatoare de efecte juridice care constă în stăpînirea
materială sau exercitarea unei puteri de fapt de către o persoană asupra unui bun, cu
intenţia şi voinţa de a se comporta faţă de toţi ceilalţi ca proprietar sau titular al altui
drept real.

Elementele posesiei

1. Elementul material. Reprezintă totalitatea faptelor materiale de stăpînire,

transformare şi folosinţă exercitate direct asupra bunului;
2. Elementul intenţional (psihologic). Constă în intenţia sau voinţa celui care
posedă de a exercita stăpînirea lucrului pentru sine, adică sub nume de
proprietar, ori în calitate de proprietar al altui drept real.
Posesia şi detenţia precară.
Posesia include în sine cele 2 elemente şi aici posesorul întreţine bunul pentru sine.

Detenţia precară se deosebeşte de detenţie fiindcă detentorul precar, spre deosebire de

posesor, nu deţine elementul psihologic, adică bunul pe care-l stăpîneşte îl deţine pentru
altă persoană. Există 4 excepţii cînd detenţia precară poate fi transformată în detenţie:

1. Cînd deţinătorul unui bun dobîndeşte cu bună credinţă de la un terţ, alta decît
adevăratul proprietar, un titlu translativ de proprietate, cu privire la bunul
respectiv;
 2. Cînd deţinătorul bunului neagă prin acte de rezistenţă, că bunul îl deţine
pentru sine şi nu pentru altul.
3. Cînd deţinătorul mută cu locul posesia bunului printr-un act particular
translativ de proprietate, la altul care este de bună credinţă.
4. Cînd deţinătorul transmite posesia la altul, printr-un act cu titlu universal,
dacă succesorul universal e de bună credinţă.
Dobîndirea şi pierderea posesiunii.
Dobîndirea posesiunii. Posesiunea poate fi de 2 feluri:

1. Mijlocită, posesorul stăpîneşte bunul direct, prin putere proprie;

2. Nemijlocită, posesorul poate stăpîni bunul direct, fie prin intermediul altei
persoane.

▪ Posesiunea se dobîndeşte prin exercitarea voită a stăpînirii de fapt a bunului.

▪ Nu este posesor cel care, deşi exercită stăpînirea de fapt a bunului, o face în
folosul unei alte persoane prin împuternicirile de posesor cu care este învestit
de această persoană. Este posesor doar persoana care l-a învestit cu
împuterniciri.
▪ Dacă posesorul a început să posede pentru o altă persoană, se prezumă că a
conservat această calitate pînă la probă contrară.
▪ Dacă mai multe persoane posedă în comun un bun, ele sînt considerate
coposesori.
▪ Dacă mai multe persoane posedă părţi ale unui bun, ele sînt considerate
posesori ai părţilor separate.
▪ Persoanele fără capacitate de exerciţiu şi persoanele juridice exercită
posesiunea prin reprezentantul lor legal.
Pierderea posesiunii:

1. Prin voinţa posesorului:

▪ Posesorul transferă voluntar bunul în posesia altei persoane;
▪ Posesorul abandonează bunul sau renunţă la el definitiv şi expres;
2. Contrar voinţei posesorului:
▪ În cazul bunurilor imobile, pierderea se produce în virtutea faptului că
pierderea bunului încetează de a avea capacitatea să sufere anumite
modificări din partea posesorului, sau dispare în urma unei calamităţi
naturale. Posesorul pierde posesiunea construcţiei, rămînînd în continuare,
posesorul terenului.
▪ În cazul bunurilor mobile, posesiunea nu se pierde întotdeauna în momentul
în care bunul încetează a mai fi în stăpînirea posesorului. Este cazul bunurilor
furate sau pierdute, cu excepţia celor restituite cu ajutorul organelor
competente, fie sînt întoarse de cel care le-a găsit. Posesorul deposedat are
dreptul să ceară noului posesor, restituirea bunului.
Calităţile şi viciile posesiei.
Calităţile:

▪ Continuă – pentru ca posesia sa fie continuă nu se cere ca posesorul să se

găsească în contact permanent cu lucrul şi să facă zilnic acte de folosinţă a
acestuia.
▪ Neîntrerupt – se referă la termenul de prescripţie achizitivă;
 ▪ Publică – adică exercitată aşa cum ar face-o proprietarul însuşi.
▪ Sub nume de proprietar – desemnează elementul subiectiv al posesiei, ori
dacă nu există elementul psihologic, nu putem vorbi despre posesie ci despre
detenţie precară.
Viciile posesiei:

▪ Aici posesorul nu trebuie să se afle în contact permanent cu bunul pentru ca

posesia să fie continuă şi deci utilă. Aceasta are caracter temporar, deci
durează pînă cînd actele de stăpînire devin regulate şi normale. Este un viciu
absolut, deoarece poate fi invocat de orice persoană care are interes să
anihileze sau paralizeze efectele posesiei.
▪ Întreruperea posesiei. Are loc în acele împrejurări în care se produce
întreruperea cursului prescripţiei achizitive. Exemplu: dacă posesorul este şi
rămîne lipsit de stăpînirea lucrului, cel puţin 1 an în posesia adversarului.
▪ Violenţa. Pentru a fi neviciată, utilă, posesia trebuie să fie concepută şi
menţinută sau conservată în mod paşnic, fără de violenţă. Posesia poate fi
tulburată atît prin violenţa activă cît şi acte de violenţă pasivă, săvîrşite de
către posesori în apărare. Violenţa pasivă din partea posesorului se realizează
atunci cînd este tulburat în posesie de un terţ şi aceasta nu constituie viciu al
posesiei. Dacă posesorul este victima unor violenţe, chiar dacă prin
exercitarea pe care o săvîrşeşte în starea de legitimă apărare, ajunge să
păstreze posesiunea, pentru ca aceasta să nu fie afectată de viciul violenţei,
trebuie să promoveze acţiune posesorie specială împotriva tulburatorului.
Este un viciu temporar şi relativ, ceea ce înseamnă că poate fi invocată de
către persoane din partea sau împotriva căreia a fost exercitată.
▪ Este un viciu relativ şi temporar care viciază posesia bunurilor mobile.
Posesia este clandestină cînd posesorul o exercită în ascuns de adversarul
său, încît acesta nu este în stare de a putea să o cunoască.
▪ Aici detentorul precar posedă pentru altul, adică sub nume de proprietar.
▪ Este un viciu relativ, deoarece în cazul coproprietăţii poate fi invocat numai
de către ceilalţi copărtaşi. Este un viciu temporar, deoarece posesia devine
utilă în momentul în care există convingerea că posesorul întruneşte şi
elementul psihologic. Posesia este echivocă în cazul în care nu se cunoaşte
dacă posesorul are sau nu elementul psihologic sau material. Echivocul există
atunci cînd 2 sau mai multe persoane stăpînesc un bun, deoarece nici una nu
pretinde la o posesie proprie.
Efectele posesiei.
1. Posesia creează ideea existenţei dreptului de proprietate;
2. Posesorul de bună credinţă a unui bun frugifer dobîndeşte în proprietate
fructele bunului pe care-l posedă, deci el, exercită şi dispune de atributul de
folosinţă care intră în componenţa conţinutului juridic al proprietăţii.
3. Apărarea posesiei prin acţiuni posesorii. Sînt acţiuni înaintate în justiţie prin
care posesorul urmăreşte să-şi apere posesia împotriva oricăror tulburări sau
să redobîndească posesia atunci cînd a pierdut-o.
Dreptul de vecinătate
Dreptul de proprietate este după conţinutul său cel mai larg drept real, care conferă
titularului dominaţia totală asupra bunurilor sale, fiind un drept absolut, perpetuu şi
exclusiv. Conform alin. 1 al art. 315, proprietarul are dreptul de posesiune, de folosinţă şi
de dispoziţie asupra bunurilor sale şi le exercită în mod exclusiv, în nume şi interes
propriu, fără intervenţia altor persoane. În virtutea dreptului de proprietate,
proprietarul este îndreptăţit să efectueze cu bunurile sale, în principiu, orice acţiuni. Dar
realizarea prerogativelor proprietarului în deplinătatea lor poate să se reflecte negativ
asupra intereselor altor membri ai societăţii, precum şi asupra societăţii în întregime.
Din aceste considerente legiuitorul a recurs la stabilirea unor îngrădiri în exercitarea
dreptului de proprietate. Astfel, temelia îngrădirilor dreptului de proprietate se conţine
la art. 46 alin. 5 din Constituţie, conform căruia proprietarul este obligat la respectarea
sarcinilor privind protecţia mediului înconjurător şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum
şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii, revin proprietarului, precum şi la
art. 315 alin. 3, care prevede că dreptul de proprietate poate fi limitat prin lege sau de
drepturile unui terţ. Scopul principal în stabilirea îngrădirilor dreptului de proprietate
constă în crearea condiţiilor necesare pentru a face posibilă o conlocuire a membrilor
societăţii. Printre îngrădirile dreptului de proprietate se enumără şi dreptul de
vecinătate, care reprezintă o limitare legală a dreptului de proprietate şi cu o sferă de
aplicare redusă. Acesta se explică prin faptul că normele dreptului de vecinătate sunt
aplicabile numai între proprietarii terenurilor sau bunurilor imobile vecine. Vecinătatea
este o stare de fapt care generează anumite drepturi şi obligaţii pentru proprietarii
terenurilor sau altor bunuri imobile de unde se pot produce influenţe reciproce. Pentru
asemenea situaţii legea instituie pentru proprietarii terenurilor vecine sau a altor bunuri
imobile obligaţia generală de a se respecta reciproc.

În rezultatul analizei generale a normelor institutului dreptului de vecinătate din noul

Cod civil al Republicii Moldova, putem propune o clasificare a raporturilor de vecinătate
din punctul de vedere al obiectelor dreptului de proprietate în privinţa cărora vecinii
urmează să se respecte reciproc. Astfel, după acest criteriu, obiectele respective pot fi
clasificate în următoarele categorii:

1. a) terenurile;
2. b) construcţiile;
3. c) apele;
4. d) arborii;
5. e) influenţa reciprocă în alt mod.
Apărarea posesiei (prin acţiuni posesorii).
Sînt acţiuni înaintate în justiţie prin care posesorul urmăreşte să-şi apere posesia
împotriva oricăror tulburări sau să redobîndească posesia atunci cînd a pierdut-o. Există
2 tipuri de acţiuni posesorii:

1. Acţiune posesorie generală. Poate fi denumită de drept comun deoarece este

folosită pentru a face să înceteze orice tulburare a posesiei, cu excepţia
cazurilor cînd posesorul este deposedat prin violenţă. Pentru a putea efectua
astfel de acţiune, posesorul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
▪ Să nu fi trecut un an de la tulburare sau deposedare;
▪ Reclamantul să fi posedat bunul de cel puţin un an înainte de data tulburării
sau deposedării;
▪ Posesia reclamantului să fie utilă;
1. Acţiune posesorie specială. Poate fi utilizată numai atunci cînd tulburarea sau
deposedarea a avut loc prin violenţă. Pentru a putea efectua astfel de acţiune,
trebuie să existe următoarele condiţii:
▪ Să existe acte de ocupare asupra unui imobil fără permisiunea posesorului;
 ▪ Acte de obstrucţie, prin care o persoană împiedică posesorul să stăpînească
imobilul;
▪ Acte de distrugere.
Acţiunea în revendicare. Elementele acţiunii în revendicare.
Acţiunea în revendicare este acea acţiune reală prin care reclamantul cere instanţei de
judecată să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun determinat şi, pe cale
de consecinţă, să-l oblige pe pîrît la restituirea posesiei bunului.

Acţiunea în revendicare este:

1. a) reală (poate fi introdusă împotriva oricărei persoane care încalcă dreptul

de proprietate);
2. b) petitorie (prin ea se pune în discuţie, într-un proces, însăşi existenţa
dreptului de proprietate al reclamantului);
3. c) imprescriptibilă sub aspect extinctiv.
Poate fi introdusă de titularul dreptului de proprietate (proprietarul unic şi exclusiv al
bunului, sau toţi copărtaşii în cazul unui bun litigios aflat în proprietate comună).

Urmare admiterii acţiunii în revendicare, instanţa de judecată recunoaşte existenţa

dreptului de proprietate al reclamantului, împotriva voinţei şi susţinerilor pîrîtului. De
asemenea, instanţa, pe cale de consecinţă îl obligă pe pîrît să restituie bunul
adevăratului proprietar şi să se abţină de la orice faptă prin care ar putea aduce atingere
exerciţiului normal şi deplin al dreptului de proprietate.

Atunci cînd bunul revendicat a produs fructe, pîrîtul, dacă a fost posesor de rea credinţă,
va fi obligat să le restituie reclamantului, în natură sau contravaloarea lor. Atunci cînd a
fost un posesor de bună-credinţă, are dreptul să păstreze fructele bunului în
proprietatea sa.

Pîrîtul are dreptul să pretindă reclamantului restituirea cheltuielilor necesare şi a celor

utile pe care le-a făcut cu privire la bunul respectiv (pe principiul îmbogăţirii fără justa
cauză a proprietarului.

Revendicarea bunurilor imobile

Există 2 reguli:

1. a) acţiunea în revendicare are caracter imprescriptibil;

2. b) proba dreptului de proprietate este în sarcina reclamantului care pretinde
că este proprietarul imobilului în litigiu.
Acţiunea în revendicare se stinge numai odată cu stingerea însuşi a dreptului de
proprietate (ex: prin uzucapiune).

Revendicarea bunurilor mobile Este total diferită faţă de revendicarea bunurilor

imobile. Regimul revendicării bunurilor mobile diferă după cum pîrîtul este un posesor
de rea-credinţă, un hoţ sau un găsitor, ori un posesor de bună-credinţă.

Posesia de rea-credinţă a unui terţ dobînditor, a hoţului sau a găsitorului nu poate avea
ca efect dobîndirea dreptului de proprietate asupra unui bun mobil, indiferent de durata
de timp cît a fost exercitată.
Drepturile reale dezmembrăminte ale dreptului de proprietate se supun termenului de
prescripţie extinctivă de treizeci de ani, putîndu-se stinge prin neuz, deoarece sunt
considerate ca nişte excepţii de la exercitarea normală a dreptului de proprietate. Dacă
ele nu sunt exercitate, raţiunea lor de a fi dispare, aşa încît legea favorizează
reîntoarcerea la starea normală de proprietate.

Acţiunea negatorie şi acţiunea confesorie – mijloace de apărare a dreptului de proprietate.

Acţiunea negatorie ca şi acţiunea în revendicare este o acţiune reală. Acţiunea
negatorie va putea fi înaintată numai atunci cînd între proprietarul bunului şi persoana
terţă nu există un raport obligaţional. În cazul existenţei unui asemenea raport
obligaţional, acţiunea negatorie nu va mai putea fi înaintată.
În cazul acţiunii negatorii, reclamantul este proprietarul bunului. De asemenea, au
dreptul de a înainta acţiunea negatorie şi persoanele, care, deşi nu sunt proprietari, însă
deţin în posesie bunurile în baza legii sau a unui contract. Iar pîrîţii sunt considerate
persoanele care împiedică exercitarea folosirii şi dispoziţiei bunurilor proprietarului.

Pentru ca acţiunea negatorie să fie satisfăcută, este destul faptul săvîrşirii acţiunilor ce
împiedică exercitarea folosirii şi dispoziţiei bunurilor şi ca aceste acţiuni să fie ilegale, în
caz contrar proprietarul nu este în drept să înainteze acţiunea negatorie. De exemplu, nu
se va putea înainta o acţiune negatorie în cazul în care lîngă o casă de locuit a fost săpat,
în conformitate cu hotărîrea organului de resort, un şanţ. În acest caz poate fi contestată
legalitatea hotărîrii organului de resort, dar nu prin acţiunea negatorie, ci printr-o altă
acţiune.

În aceste acţiuni, obiectul revendicărilor constă în înlăturarea piedicilor aduse

proprietarului, ca rezultat al săvîrşirii acţiunilor ilegale din partea persoanelor terţe.
Aceste încălcări trebuie să existe la momentul înaintării acţiunii negatorii. De aceea
acţiunea negatorie este imprescriptibilă, adică termenul de prescripţie nu are efect
asupra acestor raporturi juridice.

Proprietarul bunului va fi îndreptăţit de asemenea să ceară şi repararea prejudiciului

cauzat în legătură cu încălcările dreptului de proprietate. Despăgubirile pot fi cerute
chiar şi în cazurile în care acţiunea negatorie nu se înaintează, ori înaintarea acesteia nu
este posibilă (spre exemplu acţiunile ce prejudiciau exercitarea normală a dreptului de
proprietate au încetat).

Acţiunea negatorie poate fi intentată nu numai în cazurile în care piedicile sunt deja real
create, dar şi în cazurile în care sunt create asemenea situaţii care dau temei de a
presupune că ulterior vor fi create piedici în exercitarea dreptului de proprietate. Astfel,
acţiunea negatorie este îndreptată şi asupra eventualelor încălcări care pot apărea pe
viitor. Asemenea acţiune poate fi intentată spre exemplu în temeiul art. 380, cînd
proprietarul poate cere vecinului să ia măsurile necesare pentru prevenirea pericolului
de prăbuşire a construcţiei pe terenul proprietarului.

Acţiunea confesorie este acea acţiune reală prin care reclamantul cere instanţei de
judecată să stabilească, prin hotărîrea ce o va pronunţa, că el este titularul unui drept
real, dezmembrămînt al dreptului de proprietate uzufruct, uz, abitaţie, servitute sau
superficie asupra bunului altuia şi să-l oblige pe pîrît, care poate fi proprietarul sau o
altă persoană, să-i permită exercitarea lui deplină şi netulburată. Acţiunea confesorie
este petitorie , prescriptibilă în termen de 30 de ani.