PROPRIETATEA

Proprietatea desemnează acele lucruri care sunt recunoscute ca fiind în posesia unei persoane

sau a unui grup. Atunci când se vorbește despre conceptul de proprietate se face o distincție
între bunuri private și bunuri publice. Conceptul de proprietate descrie pe de o parte relația
dintre o persoană și un obiect, pe de altă parte reprezintă o relație socială între persoane
bazată pe mecanisme sociale de reglementare a drepturilor de proprietate.

Proprietatea privată reprezinta acea proprietate deținută de o persoană fizică sau juridică,

diferită de o proprietate publică, adică de a cărei stăpânire beneficiază o administrație publică.
Aceasta există sub formele de proprietate personală și mijloace de producție sau bunuri
capitale.

Proprietatea publică, al cărei proprietar este statul sau sunt unitățile administrațiilor publice
centrale și locale din structura sa. Obiectul acestei proprietăți îl formează bunurile care, potrivit
legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public. După regimul juridic al bunurilor care
o compun, această proprietate poate constitui domeniul public al statului sau domeniul privat
al statului, ambele putând fi de interes național și/sau local. Bunurile care formează domeniul
public se caracterizează prin faptul că sunt inalienabile (nu pot fi înstrăinate) și imprescriptibile
(nu pot fi urmărite silit sau grevate de diferite obligații – pentru a fi sechestrate, preluate spre
despăgubire etc). Aparțin domeniului public bogațiile de orice natură ale subsolului, spațiul
aerian, apele cu potențial energetic sau care se pot folosi în interes public, siturile istorice si
arheologice, terenurile pentru rezervații și parcuri naționale, terenurile pentru nevoile apărării,
fâșia de protecție a frontierei de stat, imobilele din punctele de frontieră sau sedii ale
ministerelor, primăriilor, ale unităților de învățământ de stat etc. Celelalte bunuri proprietate
publică ce nu aparțin domeniului public țin de domeniul privat și se referă la bunurile care au
încetat să mai aparțină domeniului public, imobilele care nu sunt destinate utilității publice,
donațiile primite etc. Bunurile din această categorie pot fi concesionate, închiriate, înstrăinate
etc. și cad sub incidența celor patru componente fundamentale ale dreptului de proprietate.
Bunurile din domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale pot fi trecute în
domeniul public în funcție de interesul public pe care îl prezintă.

Desigur, pot exista și alte forme de proprietate, dar, de cele mai multe ori, acestea reprezintă
de fapt modalități de combinare a formelor analizate. În lumea de azi, formele de proprietate
amintite coexistă în cadrul aceleiași țări, sunt interdependente și în continuă transformare. În
diferite țări și perioade, locul și rolul formelor de proprietate se modifică în funcție de
capacitatea fiecăreia de a-și demonstra viabilitatea prin eficiență și rentabilitate în folosirea
obiectului proprietății.
Pluralismul formelor de proprietate generează competiția dintre ele pentru menținere și
afirmare tot mai puternică, ceea ce se realizează mai ales prin: reducerea cheltuielilor, ridicarea
calității, promovarea progresului tehnic și mărirea volumului producției de pe urma cărora în
cele din urmă este avantajat consumatorul. Tocmai în acest sens se spune ca pluralismul
formelor de proprietate constitute o necesitate pentru orice economie modernă.
Coexistența formelor de proprietate, ca mod de a fi al economiei de piață, este expresia
firească a liberei inițiative, a dreptului pe care îl au membrii societății de a alege, de a prefera
orice formă de proprietate care corespunde cel mai bine intereselor pe care le are fiecare.
Aceasta înseamnă că pluralismul proprietății nu este numai necesar, ci și posibil.
Există diferite criterii de iubire a proprietății.

 Un prim criteriu ar fi acela al naturii obiectului deținut de proprietar [1]. Astfel putem vorbi
despre un obiect propriu-zis; o resursă, o informație , o abilitate individuală.În studiul
sistemelor socio-economice elementul central este identificarea persoanelor care dețin
mijloacele de producție necesare pentru producerea de bunuri și servicii.
 Al doilea criteriu de clasificare privește titlul proprietarului. Proprietarul poate fi o persoană
fizică, o persoană juridică, sau o organizație, instituție de stat.
 Un alt criteriu este cel al drepturilor proprietarului asupra obiectului deținut:

1. dreptul la venitul rezidual: proprietarul are dreptul de a beneficia de pe urma venitului

generat de proprietatea sa; există posibilitatea ca proprietarului sa îi fie impuse și unele
responsabilități sau obligații financiare ca urmare a faptului că beneficiază de acest
venit; dreptul de a dispune de venitul rezidual atrage o motivație spontană pentru
proprietar: utilizarea bună a obiectului aflat în proprietate va determina o maximizare a
venitului rezidual produs care se află la dispoziția proprietarului;
2. dreptul de înstrăinare sau transferare: proprietarul are dreptul de a-și vinde
proprieatea,de a o înstrăina, de a o închiria, de a o face cadou sau de a o lăsa
moștenire; acest tip de drept determină o motivație spontană pentru proprietar :acesta
are interesul de a spori valoarea proprietății sale, fie că a obținut-o prin achiziție, fie că
a primit-o moștenire;
3. dreptul de control: proprietarul are dreptul de a lua decizii cu privire la activitatea
productivă propriu-zisă , și are dreptul de a delega aceste decizii altor persoane;

 Un al patrulea criteriu de clasificare este acela al deciziei asupra căror constrângeri

proprietarul trebuie să le facă față în exercitarea dreptului de proprietate.
 Ultimul criteriu este acela al distincției dintre drepturile nominale de proprietate prevăzute
în documentele legale și drepturile reale de proprietate.