5.

Proprietatea şi formele ei

5.1. Conţinutul proprietăţii

În esenţă proprietatea exprimă unitatea dintre obiectul şi subiecţii ei. Doar în aparenţă
proprietatea reprezintă o relaţie între om şi bunuri, în realitate ea este un raport social.
 Proprietatea este o relaţie între oameni, un contact social cu privire la bunurile mate-
riale şi spirituale existente în societate sau obţinute prin activitate umană şi drepturile asupra
lor.

 Obiectul proprietăţii îl formează bunurile. Ele se prezintă în forma unor entităţi identifi-
cabile şi măsurabile economic.
În unele orânduiri sociale obiectul proprietăţii s-a concretizat şi în fiinţa umană, de exem-
plu sclavii şi ţăranii iobagi.
În economia contemporană de piaţă, interes deosebit prezintă bunurile economice, care
intră în circuitul marfar, sau măcar sunt măsurabile în expresie bănească. Prin caracteristicile lor
aceste bunuri pot face obiectul distinctiv al proprietăţii.
 Subiecţii proprietăţii sunt oamenii în calitate de agenţi economici. Ei pot să apară în ca-
litate de persoane fizice (indivizi, familii), sau persoane juridice (socio-grupuri, organizaţii).
Reluând spre detaliere subiecţii proprietăţii, aceştia sunt:
1. Indivizii, care pot fi:
- producători direcţi exercitând de toate atributele proprietăţii;
- neproducători sau producători indirecţi care, dintre atribute-le proprietăţii nu le exercită
pe toate, adică utilizează bunurile prin intermediul salariaţilor şi împart uzufructul.
2. Sociogrupurile - mulţimi de indivizi reuniţi pe baza existenţei a cel puţin unei trăsături
comune, de unde rezultă interese economice similare.

3. Organizaţiile
- naţionale - uniuni de întreprinderi sau cooperative grupate pe criteriul administrativ, sau
de ramură;
- internaţionale - din mai multe ţări.
4. Printre subiecţii de proprietate se înscrie statul care, prin administraţia publică, deţine,
utilizează şi gestionează o anumită masă de bunuri existente în societate.

5.2. Structura proprietăţii şi a relaţiilor de proprietate

Din analizele anterioare am dedus că relaţiile de proprietate sunt legături economice care
se statornicesc între membrii societăţii în legătură cu însuşirea, aproprierea bunurilor. Această a-
propriere este un proces care cuprinde următoarele aspecte:
a) Apartenenţa obiectului proprietăţii şi relaţiile de apartenenţă. Apare la prima vedere ca
o relaţie între proprietar şi obiect, dar în realitate este o relaţie între proprietar şi non-proprietari,
care îl recunosc ca atare. Obiectul este numai purtător al acestor relaţii.
b) Posesiunea şi relaţiile de posesiune - înseamnă o însuşire parţială, o administrare şi
gestionare care nu e totuna cu a avea în proprietate, cu a fi proprietar (de exemplu: un proprietar
funciar care dă în arendă o suprafaţă de teren iar întreprinzătorul agricol intră în posesiunea lui.
Terenul aparţine ca proprietate unei persoane iar ca funcţiune aparţine alteia, de unde rezultă
distincţia între apartenenţă şi posesiune.) Acest atribut s-a extins odată cu revoluţia managerială
c) Utilizarea obiectului şi relaţiile implicate de acest fapt, înseamnă folosirea acestuia:
- de către proprietar care este şi producătorul direct, sau
- de către posesor (cel care temporar este în posesiunea respectivă).
 Folosirea obiectului proprietăţii este simultan un proces tehnic, economic, organizatoric
şi realizează unirea factorului uman cu cel material.
d) Dispoziţia şi relaţiile de dispoziţie - vizează a decide transformarea, înstrăinarea, con-
sumul sau chiar distrugerea obiectului proprietăţii. A dispune de bunuri înseamnă a comanda şi a
controla ce se întâmplă cu ele.
e) Uzufructul se referă la rezultatele folosirii bunurilor. Dacă proprietarul nu este şi pro-
ducător direct, uzufructul se împarte.

Exercitarea tuturor atributelor proprietăţii este un monopol al proprietarului. Înstrăinarea

lor se poate face în totalitate sau parţial: în totalitate, prin acte de vânzare-cumpărare, donaţie,
moştenire; se poate realiza şi transferarea separată a unor atribute (de posesiune şi utilizare) prin
închiriere, arendare, concesionare, locaţii de gestiune. Din delegarea atribuţiilor de administrare
a proprietăţii se nasc raporturile manageriale.

5.3. Pluralismul formelor de proprietate

După manifestarea atributelor proprietăţii, aceasta îmbracă următoarele tipuri:

1. Proprietatea privată deţine locul central în sistemul proprietăţii din ţările cu economie
de piaţă. Această formă prezintă mai multe modalităţi de însuşire, posesiune şi de utilizare a
bunurilor, după cum urmează:
Proprietatea individuală
a) mica proprietate individuală, în cadrul căreia cel ce stăpâneşte factorii de producţie
este şi producător direct (ca exemple oferim: proprietatea individuală a meşteşugarului, a
ţăranului, a prestatorului de servicii);
b) proprietatea privată individuală mare şi mijlocie, când proprietarul nu este şi
producător direct, folosind salariaţi nonproprietari;
Proprietatea privat-asociativă, forma principală actuală de proprietate privată, îmbracă la
rândul ei următoarele forme:
a) societăţi pe acţiuni, în care proprietarii fie sunt ei înşişi participanţi direcţi la procesul
de producţie, fie că utilizează salariaţi nonproprietari.
b) proprietate cooperatistă – cooperative de producţie, de consum, de credit;

2. Proprietatea publică (de stat) se caracterizează prin aceea că bunurile în general şi cu

deosebire cele investiţionale, se află în proprietatea organizaţiilor statale, ca subiect de
proprietate. Ea este cadrul pentru asigurarea existenţei şi dezvoltării unor sectoare de largă
utilitate publică: electricitate, distribuţia gazului metan, transport aerian şi feroviar, apă şi
canalizare, amenajări funciare, industrii antipoluante etc. Gestionarea obiectului acestei
proprietăţi revine în sarcina administraţiei publice locale sau centrale.
Proprietatea publică se formează şi funcţionează la mai multe niveluri:
- al statului central (federativ, unional sau unitar);
- al statelor ce fac parte din federaţie sau uniune;
- al administraţiilor publice locale.

3. Proprietatea mixtă ivită prin asocierea proprietăţii private cu cea publică. Combinarea
formelor fundamentale de proprietate se poate face atât în cadru naţional cât şi internaţional.
Capitalurile unor astfel de unităţi provin din participarea unor persoane fizice şi ale unor
persoane juridice (cooperative, societăţi de persoane, societăţi de capitaluri), inclusiv ale unor or-
ganizaţii publice. Dacă au loc participări din mai multe ţări, se formează proprietatea mixtă mul-
tinaţională.
Între aceste forme de proprietate se stabilesc relaţii complexe, de coexistenţă, deşi o
formă de proprietate este predominantă la un moment dat; sau de competiţie, ca factor important
al progresului economic. Competiţia se manifestă prin participarea la procesul concurenţial
general şi prin modificarea ponderii şi rolului acestor forme de proprietate în ansamblul
economiei unei ţări. În diverse ţări şi perioade, locul şi rolul formelor de proprietate se schimbă
în funcţie de capacitatea fiecăruia de a-şi demonstra viabilitatea prin creşterea eficienţei în
utilizarea obiectului proprietăţii. În prezent, în ţara noastră are loc sporirea rolului proprietăţii
private.
Forme concrete de proprietate:
 proprietatea asupra mijloacelor de producţie (bunuri-capital);
 proprietatea asupra bunurilor de consum;
 proprietatea asupra banilor;
 proprietatea asupra hârtiilor de valoare;
 proprietatea asupra brevetelor de invenţie, inovaţie, drepturilor de autor;
 proprietatea asupra forţei de muncă.
Proprietatea privată reprezintă fundamentul libertăţii de acţiune a agenţilor economici.

5.4. Proprietatea şi puterea economică

Proprietatea în general, dar cu deosebire asupra mijloacelor de producţie are legături di-
recte cu puterea economică.
Precizăm câteva sensuri mai frecvente ale termenului „putere” în domeniul economic: a
decide, a controla, a produce, a finanţa, a schimba. Alături de acestea, literatura economică
utilizează următoarele expresii în mod curent:
1. putere de cumpărare a consumatorului sau putere de cumpărare a unităţii monetare;
2. putere concurenţială;
3. putere asupra capitalului;
4. putere economică a unei firme, a unei naţiuni sau a unui stat;
5. putere informaţională.
Toate aceste sensuri ale termenului „putere economică” sunt influenţate de proprietate. În
special marea proprietate dă forţă de rezistenţă faţă de concurenţă şi faţă de expansiunea econo-
mică. Aceasta presupune posibilităţi de influenţare a preţurilor; sau în raport cu firmele mici, de
constrângere, de impunere; proprietatea constituie şi o premisă a acţiunii de supunere, de do-
minare a forţei de muncă pe care o comandă şi o controlează, posibilitatea de a manipula
informaţia şi chiar de a influenţa asupra puterii politice.
În societatea contemporană s-a manifestat fenomenul de transfer al puterii de decizie şi de
control dinspre proprietar spre tehno-structură sau la reprezentanţii din conducerea operativă
(proprietarul nu mai este cel ce dirijează activitatea firmei, el având manageri specializaţi în
acest sens).
În prezent, în marea majoritate a cazurilor se pare că proprietarul este un încasator pasiv
de venituri, dar de fapt managerul nu-şi dezvăluie puterea ci şi-o maschează cu abilitate. Prin în-
treţinerea acestei păreri, managerii nu-şi dezvăluie vizibil autoritatea pe care o au de fapt, în vir-
tutea „unui ritual universal respectat” care impune „supunerea faţă de sursa nominală de
autoritate”, conform observaţiilor lui John Kenneth Galbraith. Acest transfer al puterii de decizie
şi control din mâinile proprietarului în cele ale tehno-structurii reprezintă într-un sens înmulţirea
subiecţilor relaţiilor de proprietate. Deci relaţiile de posesiune şi utilizare se personifică atât în
proprietari, cât şi în manageri. Managerul reprezintă cheia valorificării eficiente a proprietăţii.
Dar prin această deplasare a puterii de decizie şi control, puterea nu se diminuează, dimpotrivă
ea se exercită mai uşor şi se intensifică deoarece conjugă mai armonios proprietatea cu ceilalţi
factori ai puterii economice.

Întrebări şi teme propuse spre autoevaluare:

1. Obiectele şi subiecţii proprietăţii.

2. Care sunt atributele proprietăţii şi relaţiilor de proprietate.
3. Formele de proprietate.
4. Rolul managerului pentru eficientizarea proprietăţii.