Proprietatea şi formele ei.

Agenţii economici

PROPRIETATEA ŞI FORMELE EI. AGENŢII ECONOMICI

Cuprins
3.1 Conţinutul proprietăţii; atributele raportului economic de proprietate
3.2 Pluralismul formelor de proprietate
3.3 Conceptul şi categoriile de agenţi economici
3.4 Fluxurile economice şi circuitul economic

Microeconomie
3.1 Conţinutul proprietăţii; atributele raportului economic de proprietate

Una dintre caracteristicile de bază ale economiei de piaţă contemporane constă în

preponderenţa proprietăţii private.

In esenţă, proprietatea exprimă unitatea dintre obiectul şi subiectul ei. Obiectul

Obiectul
proprietăţii îl formează bunurile, acestea prezentându-se sub forma unei entităţi
proprietăţii identificabile şi măsurabile economic. în economia de piaţă prezintă interes
deosebit bunurile economice, adică acelea care intră în circuitul marfar sau cel
puţin sunt măsurabile în expresie bănească. Prin caracteristicile lor, aceste bunuri
pot face obiectul distinctiv al proprietăţii unei anumite persoane.

Subiectul Subiecţii proprietăţii sunt, fie persoane fizice (indivizi, familii), fie persoane
proprietăţii juridice (sociogrupuri şi organizaţii) , care deţin anumite bunuri în proprietatea lor
exclusivă şi care îşi exerită nemijlocit drepturile asupra acestora. Printre subiecţii
de proprietate se înscrie şi statul care, prin intermediul administraţiei publice,
deţine, utilizează şi gestionează o anumită masă de bunuri existentă în societate.

Conţinutul proprietăţii a fost interpretat diferit, conturându-se trei optici de

abordare:

Optica juridică Optica juridică consideră proprietatea ca o relaţie de posesiune a unui bun,
de către o persoană fizică sau juridică, titularul dispunând de el ca subiect activ, în
raport cu toate celelalte persoane, care sunt subiecte pasive şi nedeterminate.
Optica Optica filosofică se fundamentează pe ideea de personalitate umană. în
filosofică relaţiile de proprietate, omul se implică şi se realizează ca fiinţă totală,
individuală, manifestându-şi responsabilitatea prin proprietatea pe care o posedă,
de care dispune şi pe care o integrează social prin folosire eficientă.

Sensul Din punct de vedere economic, proprietatea exprimă relaţiile între indivizi
economic şi grupuri sociale în legătură cu însuşirea bunurilor existente în societate. In sens
economic proprietatea poate fi definită ca totalitatea relaţiilor dintre oameni în
legătură cu însuşirea bunurilor existente în societate, relaţii care sunt reglate de
normele sociale, specifice diferitelor perioade istorice ale dezvoltării societăţii.

Atributele raportului economic de proprietate

Atributele Relaţiile economice de proprietate se exprimă prin cele 5 atribute ale raportului de
raportului proprietate:
a) dreptul de dispoziţie al proprietarului asupra bunurilor aflate în proprietatea
economic de
sa, puterea lui deplină de a dispune de el;
proprietate b) dreptul de posesiune al proprietatului ca dominaţie directă asupra lucrului;
c) dreptul de utilizare a obiectului proprietăţii pe care îl are în posesie, care
 constă în unirea factorilor materiali de producţie cu cel uman;
d) dreptul de însuşire a roadelor date de bunurile aflate în proprietate;
e) dreptul de gospodărire, administrare şi gestionare a obiectului proprietăţii,
atribut apărut odată cu revoluţia managerială.

Exercitatea acestor atribute este un monopol al proprietarului, înstrăinarea lor

fiind o funcţie exclusivă a acestuia. înstrăinarea priveşte unul, mai multe sau toate
Modalitǎţi de atributele proprietăţii.
înstrǎinare a
atributelor Instrăinarea totalităţii atributelor proprietăţii pe bază de contraechivalent,
raportului constituie conţinutul actului de vânzare-cumpărare a bunului, considerat cel mai
vechi fenomen economic. Dacă înstrăinarea tuturor atributelor dreptului de
economic de
proprietate se face fără echivalent, atunci este vorba fie de o donaţie, fie de
proprietate moştenire a proprietăţii de către urmaşii legali, respectiv de cei testamentari.

Transferarea separată a anumitor atribute ale proprietăţii generează relaţii

economice specifice. De pildă, transmiterea atributelor de posesiune şi de
utilizare, pe diferite durate, generează relaţii de închiriere, locaţii de gestiune,
concesionare, arendare, de credit, etc. Dacă proprietatul cedează temporar unui
specialist atributul de administrare a obiectului proprietăţii, se nasc raporturi
manageriale. Transmiterea atributului de culegere a roadelor unui bun generează
raporturi de uzufruct, etc.

3.2. Pluralismul formelor de proprietate

Istoria economică atestă existenţa concomitentă a mai multor forme de proprietate

în toate timpurile şi în toate ţările. In prezent în toate ţările lumii există
următoarele forme de proprietate: particulară, publică (de stat) şi mixtă.

1. Proprietatea particulară ocupă locul central în sistemul proprietăţii din ţările

Proprietatea cu economie de piaţă. Indiferent cum i se spune (particulară, individuală sau
particulară privată) ceea ce defineşte proprietatea privată într-o economie de piaţă nu este
prezenţa proprietăţii individuale, ci dominaţia a trei principii juridice esenţiale:
orice drept nu poate fi decât un atribut al persoanelor, definit prin drepturi
individuale şi personale; orice drept privind posesiunea, utilizarea sau transferul
unei resurse, nu poate face obiectul mai multor proprietăţi simultane şi
concurente; în fine, orice drept legal recunoscut unui individ constituie un "bun
privat" care poate fi liber cedat sau transferat în profitul altor persoane.
în cadrul proprietăţii particulare se disting următoarele forme de însuşire,
posesiune şi de folosire a bunurilor:

a) Forma individuală de proprietate particulară, în cazul în care cel ce

stăpâneşte factorii de producţie îi foloseşte direct (proprietatea
individuală a meşteşugarilor, a ţăranilor, a managerului, a prestatorului
de diverse servicii);
 b) Forma privat-individuală de proprietate particulară, atunci când
un anume proprietar deţine factori de producţie pe care îi utilizează cu
lucrători salariaţi nonproprietari;
c) Forma privat-asociativă organizată sub forma unor societăţi de
capitaluri, în care proprietarii fie că
utilizează salariaţi nonproprietari, fie că ei înşişi sunt participanţi la
procesul de producţie.
Proprietatea
publică 2. Proprietatea publică (de stat) este prezentă, în proporţii diferite, în toate ţările
lumii şi se caracterizează prin aceea că bunurile, îndeosebi cele investiţionale, se
află în proprietatea organizaţiilor statale ca subiect de proprietate. Folosirea şi
gestionarea acestei proprietăţi revine în sarcina diferitelor administraţii publice,
centrale sau locale.

Proprietatea 3. Proprietatea mixtă se constituie din participările unor persoane fizice,

mixtă proprietari individuali sau privaţi, ca şi din cele ale unor persoane juridice,
inclusiv din participarea întreprinderilor şi organizaţiilor publice etc. Această
formă de proprietate implică şi participări din mai multe ţări, situaţie în care ia
naştere proprietatea mixtă multinaţională.

Multiplele forme de proprietate apărute în concordanţă cu cerinţele dezvoltării

economico-sociale, sunt compatibile, ele nu se exclud una pe alta.
Compatibilitatea formelor de proprietate are sens şi suport în creşterea eficienţei
economice şi în modernizarea aparatului tehnic de producţie al societăţii. Eficienţa
şi raţionalitatea economică reprezintă criteriul absolut de apreciere a tuturor
formelor de proprietate, inclusiv a celei publice.

Totodată, ele se află într-o permanentă competiţie, în sensul că fiecare unitate

economică - indiferent de forma de proprietate - participă la procesul concurenţial
general, care selecţionează şi dezvoltă acele forme care-şi dovedesc viabilitatea
economică prin eficienţă şi rentabilitate.

3.3 Conceptul şi categoriile de agenţi economici

Economia unei ţǎri implicǎ activitatea unui foarte mare numǎr de unitǎţi
economice care efectueazǎ operaţii complexe de naturǎ diferitǎ, pentru a produce,
a finanţa, a asigura, a redistribui şi a consuma bunuri. Dintr-un asemenea proces
rezultǎ activitatea economicǎ sau economia unei ţǎri, care se realizeazǎ prin
totalitatea acţiunilor întreprinse de unitǎţile ce o compun.

Termeni Termenul de agent economic utilizat în literatura economicǎ, se foloseşte adesea

echivalenţi sinonim cu termenul de subiect economic, operator economic sau centru de decizie
economico-financiarǎ etc. Oricare ar fi termenul folosit, sensul general este acela
de participant la viaţa economicǎ.
Conceptul de
agent Agenţii economici sunt persoane sau grupuri de persoane fizice şi/sau juridice
economic care, în calitatea de participanţi la viaţa economicǎ, îndeplinesc roluri şi au
comportamente economice similare.

Agenţii economici (individuali şi agregaţi) se delimiteazǎ între ei pe baza

urmǎtoarelor criterii:
 funcţiile economice îndeplinite;
 formele de organizare a activitǎţilor;
 modul de folosire a factorilor de producţie;
 resursele şi instrumentele de care dispun;
 comportamentul pe care îl au în economia de piaţǎ;
 formele instituţional-juridice de organizare.

Trebuie precizat cǎ agentul economic nu se identificǎ cu subiectul de proprietate.

Mai întâi, unul şi acelaşi agent economic este legat de toate formele de proprietate
şi se poate exprima prin oricare dintre subiecţii de proprietate.

În al doilea rând, subiecţii de proprietate au existat şi vor exista întotdeauna, în

timp ce agenţii economici instituţionalizaţi au apǎrut doar în economia modernǎ de
schimb monetar.

În al treilea rând, subiecţii de proprietate se delimiteazǎ între ei dupǎ bunurile

economice care le aparţin, în timp ce agenţii economici se diferenţiazǎ prin
funcţiile majore pe care le îndeplinesc, dupǎ sensul în care sunt folosite bunurile,
dupǎ forma instituţionalǎ în care se constituie, indiferent de proprietarul lor.
Clasificarea
conform În Sistemul Lǎrgit al Conturilor Naţionale (S.L.C.N.), se foloseşte un clasament al
S.L.C.N. unitǎţilor economice care se bazeazǎ, concomitent,pe organizarea instituţionalǎ şi
pe funcţia (operaţiunea) principalǎ exercitatǎ, rezultând şapte grupe de unitǎţi
economice:
Societǎţile 1. Societǎţile comerciale nefinanciare sunt acele unitǎţi instituţionale care au
comerciale drept funcţie principalǎ producerea de bunuri şi servicii comerciale nefinanciare şi
nefinanciare care au drept sursǎ principalǎ de venit vânzarea propriei producţii (aceastǎ sursǎ
trebuie sǎ deţinǎ ce puţin 50% din totalul resurselor acestora). Societǎţile
comerciale pot fi privat-particulare, publice şi mixte. Toate acestea au în comun
faptul cǎ produc bunuri materiale şi presteazǎ servicii nefinanciare, cǎ susţin oferta
de asemenea bunuri.

Instituţiile 2. Instituţiile bancar-financiare şi de credit sunt unitǎţile a cǎror funcţie

bancar- principalǎ este de a finanţa, adicǎ de a colecta, de a transfera şi de a repartiza
financiare şi de disponibilitǎţile financiare. Ele presteazǎ servicii financiare comerciale. Rolul
credit acestor unitǎţi constǎ, deci, în a pune în legǎturǎ, pe baze comerciale, subiecţii
economici care se aflǎ în cǎutare de fonduri cu cei care cautǎ plasamente.
Resursele lor constau, în principal, din fonduri provenind din angajamente
 financiare contractate (dobânzi, comision).
Societǎţile de
3. Societǎţile de asigurare formeazǎ acel sector instituţional, a cǎrui caracteristicǎ
asigurare principalǎ este aceea de a garanta plata unor sume în caz de realizare a unui risc
asigurabil sau asigurat. Prin funcţiile îndeplinite, aceste întreprinderi transformǎ
unele riscuri individuale în riscuri colective. Resursele lor sunt formate din prime
de asigurare sau din cotizaţii consimţite în mod voluntar de asiguraţi.
Administraţiile
4. Administraţiile publice se caracterizeazǎ printr-o dublǎ funcţie principalǎ: a)
publice prestarea de servicii necomerciale destinate întregii colectivitǎţi; b) efectuarea
unor operaţiuni de redistribuire a veniturilor şi a bogǎţiei. Resursele acestor unitǎţi
sunt formate în deosebi din prelevǎri obligatorii (impozite, cotizaţii sociale, taxe),
asupra veniturilor celorlalţi agenţi economici.
Administraţiile
5. Administraţiile private reprezintǎ acel agent economic care grupeazǎ
private
organismele private fǎrǎ scop lucrativ (organizaţii, asociaţii, fundaţii, etc) care au
ca funcţie principalǎ prestarea de servicii nonmarfare pentru grupurile respective şi
servicii marfǎ pentru populaţie. Resursele lor financiare provin în principal din
contribuţii voluntare, cotizaţii, venituri pe proprietǎţi.
Familiile
6. Familiile (menajele, gospodǎriile familiale) sunt acele unitǎţi a cǎror funcţie
principalǎ constǎ în a consuma şi, eventual, ca întreprinzǎtori individuali, de a
oferi bunuri materiale şi servicii comerciale, nefinanciare. Resursele acestora
provin din: remunerarea factorilor de producţie (muncǎ, pǎmânt, capital);
transferurile de resurse din alte sectoare instituţionale; vânzǎrile de bunuri şi
servicii din producţie proprie.
Strǎinǎtatea
7. Strǎinǎtatea (exterirul sau restul lumii) este agentul economic care desemneazǎ
celelalte economii naţionale şi unitǎţile lor autonome (nerezidente), cu care agenţii
economici interni, rezidenţi, intrǎ în tranzacţii economice. In aceastǎ categorie
intrǎ şi administraţiile strǎine şi internaţionale aflate pe teritoriul ţǎrii de referinţǎ.

Strǎinǎtatea grupeazǎ unitǎţile nerezidente, în mǎsura în care efectueazǎ operaţii

cu unitǎţile rezidente, evidenţierea operaţiilor respective oferind o imagine de
ansamblu a tranzacţiilor economice care leagǎ economia naţionalǎ cu restul lumii:
operaţii referitoare la creanţe asupra strǎinǎtǎţii, la angajamentele ţǎrii, operaţii de
import şi export, etc.

3.4 Fluxurile economice şi circuitul economic

Economia oricǎrei ţǎri este o realitate extrem de complexǎ care se manifestǎ printr-
un imens volum de operaţii şi tranzacţii ce se deruleazǎ între numeroşi agenţi
economici, aparţinând fie ţǎrii respective, fie restului lumii.
Coneptele de
fluxuri Ansamblul legǎturilor, tranzacţiilor, operaţiilor şi transferurilor realizate între
economice şi
circuit agenţii economici dintr-o economie, în decursul unei perioade de timp, de regulǎ
economic un an, se numesc fluxuri economice.

Totalitatea fluxurilor economice dintr-o economie formeazǎ circuitul economic.

Pentru evidenţierea fluxurilor economice se porneşte de la ipoteza cǎ ele se

deruleazǎ în cadrul unui circuit economic închis, în sensul cǎ pentru fiecare agent
economic, mǎrimea fluxurilor intrate este egalǎ cu mǎrimea fluxurilor ieşite.
Respectiv, sunt analizate fluxurile activitǎţii economice, fǎrǎ evidenţierea
operaţiilor privind modificarea stocurilor în perioada datǎ, care nu dau naştere la
tranzacţii de piaţǎ, dar conduc la modificarea patrimoniului agenţilor economici.
Elementele
care definesc Elementele care definesc circuitul economic sunt: activitǎţile economice, agenţii
circuitul economici, tranzacţiile economice şi obiectul tranzacţiilor.
economic
Activitǎţile economice constituie cauza tranzacţiilor economice şi se referǎ la
Acitivitǎţile totalitatea operaţiilor care urmǎresc, direct sau indirect, satisfacerea trebuinţelor cu
economice bunuri economice. Operaţiile din cadrul economiei unei ţǎri, dupǎ natura lor, pot fi
reduse la trei mari categorii: operaţii cu bunuri şi servicii, care privesc producţia,
schimbul şi utilizarea bunurilor în cursul perioadei considerate; operaţii de
repartiţie, prin care se efectueazǎ formarea şi distribuirea veniturilor legate de
procesul de producţie (plata salariilor, impozite, subvenţii, etc) şi de relaţiile de
proprietate (dobânzi, rente, dividente, etc); operaţii financiare care se referǎ la
modificarea volumului şi structurii activelor şi/sau pasivelor agenţilor economici.
Orice tranzacţie se aflǎ în legǎturǎ cu cel puţin una din cele trei categorii de
operaţii menţionate.

Subiecţii Subiecţii tranzacţiilor sunt agenţii economici grupaţi în cele şapte sectoare
tranzacţiilor instituţionale.

Obiectul Obiectul tranzacţiilor economice îl reprezintǎ bunurile produse (materiale şi

tranzacţiilor servicii), serviciile factorilor de producţie (munca, natura, capitalul) şi moneda.

Tranzacţiile Tranzacţiile. În ţǎrile cu economie de piaţǎ partea covârşitoare a tranzacţiilor

bilaterale şi economice se realizeazǎ prin intermediul pieţei, deci, sunt tranzacţii de piaţǎ.
unilaterale Activitǎţile economice şi rezultatele acestora care nu se realizeazǎ prin intermediul
pieţei, nu dau naştere la tranzacţii de piaţǎ; de exemplu, bunurile produse şi
nevândute de firme în perioada respectivǎ (stocurile), bunurile produse şi
consumate în gospodǎrii (autoconsumul), serviciile gratuite provenite de la
sectorul public, etc.

Tranzacţiile de piaţǎ sunt tranzacţii bilaterale, în care oricǎrei transmiteri a unui

bun produs, al serviciului unui factor de producţie îi corespunde o contrapartidǎ
(contraserviciu), concretizatǎ într-un bun, serviciu al unui factor sau echivalent în
monedǎ.

În economie au loc şi tranzacţii unilaterale, bazate pe transferuri unilaterale fǎrǎ

 contraserviciu. Ele pot fi de douǎ categorii: transferuri curente care se efectueazǎ
sistematic (impozite directe şi indirecte, contribuţii la asigurǎri sociale, subvenţii
de exploatare) şi transferuri de patrimoniu care provoacǎ la unul dintre agenţii
economici o modificare de patrimoniu (suplimentarea investiţiilor întreprinderilor
de cǎtre administraţiile publice, moşteniri, donaţii, etc.).

Fiecare tranzacţie bilateralǎ este reprezentatǎ prin douǎ fluxuri în sens contrar.
Fluxurile reale Astfel, în cazul vânzǎrii-cumpǎrǎrii de bunuri economice şi de servicii ale
şi monetare factorilor, ce caracterizeazǎ cea mai mare parte a tranzacţiilor în economia de
piaţǎ, fluxurilor de bunuri şi fluxurilor de servicii ale factorilor de producţie,
denumite fluxuri reale, le corespund fluxuri monetare de aceeaşi mǎrime, dar în
direcţie opusǎ.

Schema generalǎ a circuitului economic se reprezintǎ astfel:

cerere
Cheltuieli pentru bunuri de consum

Bunuri de consum
Schema oferta
generalǎ a
circuitului INTREPRINDERI GOSPODÃRII
(FIRME) (MENAJE)
economic
oferta
Serviciile factorilor: munca, pãmânt,capital

Venituri: salarii, rente, dobânzi, dividente

cerere

Fig. 3.1. Schema generalǎ a circuitului economic

Schema prezentatǎ, reflectǎ într-o formǎ sinteticǎ circuitul economic sau, fluxul
circular al activitǎţii economice, ca expresie a raporturilor generate de
tranzacţiile ce au loc între cele douǎ categorii de agenţi economici sau sectoare
instituţionale: întreprinderile (firmele) şi gospodǎriile (menajele). Aspectul sintetic
şi schematizat provine de la faptul cǎ se porneşte de la ipoteza cǎ bunurile se
produc în economie numai de cǎtre întreprinderi, bunuri care sunt cumpǎrate şi
utilizate în totalitate de gospodǎrii (menaje).

Respectiv, se face abstracţie de sectorul public, de exterior (restul lumii) şi de

procesul de formare a patrimoniului. De asemenea, nu sunt luate în considerare
tranzacţiile şi fluxurile care au loc în interiorul fiecǎrui sector, întrucât, pentru
rezultatele finale ale activitǎţii economice, ele reprezintǎ înregistrǎri repetate
(consum intermediar).

În grafic, circuitul interior reflectǎ fluxurile de bunuri de consum şi pe cele de

servicii ale factorilor, denumite fluxuri reale, care constituie esenţa circuitului
economic. Ele aratǎ cǎ menajele pun la dispoziţia firmelor servicii ale factorilor,
iar acestea din urmǎ furnizeazǎ menajelor bunurile de care au nevoie. Resursele
sau factorii de producţie reprezintǎ intrǎrile (inputurile) în circuitul economic, iar
utilizarea lor în activitatea economicǎ de cǎtre întreprinderi se concretizeazǎ în
bunuri materiale şi servicii de consum reprezentând outputul circuitului economic
(ieşirile).

Circuitul exterior din figurǎ reflectǎ aceleaşi tranzacţii bilaterale dintre cele douǎ
sectoare, pe baza fluxurilor monetare – de venituri şi cheltuieli. Rezultǎ cǎ
fluxurile reale de bunuri şi de servicii ale factorilor sunt însoţite alternativ prin
fluxuri de venituri şi fluxuri de cheltuieli. Astfel, plata serviciilor factorilor
reprezintǎ venituri pentru menaje şi cheltuieli (costuri) pentru întreprinderi, iar
cheltuielile menajelor pentru cumpǎrarea de bunuri de consum reprezintǎ intrǎri
(venituri) pentru firme.

Din schema fluxului circular al activitǎţii economice reiese cǎ menajele şi firmele

participǎ simultan atît pe piaţa resurselor sau a factorilor de producţie, cât şi pe
piaţa bunurilor de consum, îndeplinind simultan rolul de cumpǎrǎtori şi de
vânzǎtori. Astfel, pe piaţa factorilor, întreprinderile se aflǎ în poziţia
cumpǎrǎtorului, a purtǎtorului cererii, iar menajele de partea ofertei, vânzând
serviciile resurselor lor firmelor producǎtoare. Pe piaţa bunurilor, aceste poziţii se
inverseazǎ; întreprinderile se gǎsesc în postura vânzǎtorului, iar menajele de partea
cererii, cumpǎrând bunuri produse şi oferite de firme.

În analiza fluxului circular al activitǎţii economice prezentat n schema generalǎ a

circuitului economic, s-a fǎcut abstracţie de formarea patrimoniului, considerând
cǎ menajele cheltuiesc integral veniturile lor pentru cumpǎrarea de bunuri de
consum şi cǎ aceste bunuri reprezintǎ întreaga producţie a firmelor. În realitate
însǎ, menajele nu utilizeazǎ integral venitul lor pentru bunuri de consum, o parte a
acestor venituri fiind economisite.

Economiilor menajelor (S) le corespunde partea din producţia întreprinderii care

nu este destinatǎ menajelor sub formǎ de bunuri de consum, ci investiţiilor (I).
Diferenţa dintre fluxurile V-C=I şi V-C=S îşi regǎseşte reflectarea în modificarea
patrimoniului de bunuri de investiţii (bunuri de capital) existent la începutul
perioadei şi care conduce la sporirea potenţialului productiv al economiei.

Relaţia dintre procesul de economisire şi de investire joacǎ un rol esenţial în teoria

economicǎ, unde economiile şi investiţiile sunt privite ca mǎrimi egale. Egalitatea
S=I existǎ întotdeuna din punct de vedere al circuitului economic, în sensul cǎ atât
economiile cât şi investiţiile sunt definite ca diferenţǎ între venituri şi cheltuieli.
 MODIFICAREA
PATRIMONIULUI
V-C=I V-C=S

INTREPRINDERI VENITURI (V) GOSPODÃRII

Modificarea (FIRME) (MENAJE)
patrimoniului,
procesele de
economisire şi
de investire Cheltuieli de consum (C)

Fig. 3.2. Modificarea patrimoniului

Operaţiile şi tranzacţiile care iau naştere în procesele de mobilizare, transferare şi

redistribuire a disponibilitǎţilor financiare nu se realizeazǎ în mod direct între
agenţii economici aparţinând celor douǎ sectoare instituţionale: întreprinderi
(firme) şi gospodǎrii (menaje). Aceste tranzacţii sunt mijlocite de sectorul
financiar-bancar, a cǎrui funcţie principalǎ constǎ în aceea de intermediar financiar
între ceilalţi agenţi economici.

(C)

D (Cr) D (Cr)
V
C

INTREPRINDERI E E GOSPODÃRII
Sectorul (FIRME) D(E) BANCA D(E) (MENAJE)
financiar-
bancar în C V
Cr Cr
circuitul
economic
(V)

Fig. 3.3. Locul sectorului financiar-bancar în circuitul economic

În desfǎşurarea activitǎţii în economia de piaţǎ intervine şi sectorul public

(administraţiile publice), care în calitatea de agent economic, exercitǎ, în principal,
funcţia de redistribuire a veniturilor. Fluxurile de intrǎri cǎtre acest agent
economic, respectiv veniturile, au ca sursǎ impozitele şi taxele, iar fluxurile de
ieşiri, respectiv cheltuielile, constau în plǎţi de transfer cǎtre celelalte sectoare.
 V

INTREPRINDERI GOSPODÃRII
C (MENAJE)
(FIRME)

S TM
Sectorul public IF IM
SECTORUL
în circuitul PUBLIC
economic

Fig. 3.4. Locul sectorului public în circuitul economic

Din aceastǎ figurǎ rezultǎ cǎ sectorul public încaseazǎ impozite de la firme (If) şi
de la menaje (Im). De asemenea, el efectueazǎ transferuri cǎtre firme (subvenţii –
S) şi cǎtre menaje (Tm). Prin natura operaţiilor care le dau naştere ( de
redistribuire a veniturilor ), aceste tranzacţii sunt unilaterale, cu fluxuri înr-un
singur sens, ce conduc la creşterea veniturilor agentului economic care primeşte şi
diminuarea veniturilor celui care face transferul. În schema privind locul sectorului
public în circuitul economic se face abstracţie de alte operaţii şi tranzacţii la care
participǎ acest sector, cum sunt: plata muncii angajaţilor din administraţiile
publice, prestarea de servicii gratuite cǎtre celelalte sectoare, precum şi de unele
tranzacţii bilaterale, cum este cazul achiziţionǎrii de la firme a bunurilor necesare
funcţionǎrii instituţiilor şi infrastructurilor din sectorul public.
În desfǎşurarea activitǎţilor din economie se realizeazǎ, de regulǎ, şi tranzacţii
economice cu strǎinǎtatea. Tranzacţiile tipice cu stǎinǎtatea sunt exportul şi
importul de bunuri economice; exportul de bunuri (EXB) realizeazǎ venituri din
export (VEX), iar cu ocazia importului din exterior (IMB) au loc fluxuri de
cheltuieli în sens opus (CIM).

STRAINATATEA
(EXTERIORUL) V
Cim
Vex
Exb

Imb

INTREPRINDERI GOSPODÃRII
C (MENAJE)
(FIRME)

Strǎinǎtatea
în circuitul S TM
IF IM
economic SECTORUL
PUBLIC

Fig. 3.5. Locul exteriorului în circuitul economic

În graficul de mai sus este prezentat un tablou simplificat al legǎturilor economice
cu strǎinǎtatea, acestea fiind reduse numai la tranzacţiile cu bunuri economice. De
asemenea, s-a presupus cǎ exportul şi importul sunt egale, ceea ce înseamnǎ cǎ nu
se realizeazǎ economii şi transferuri de venituri din şi cǎtre exterior.