3.

Economia naturală, economia de schimb şi economia de piaţă

3.1. Bunurile economice

Nevoile de consum ale oamenilor sunt satisfăcute prin intermediul bunurilor.

 Noţiunea de bunuri desemnează orice elemente ale realităţii identificabile şi măsurabile, dar
şi al serviciilor de orice fel, care pot satisface o anumită trebuinţă.

 După destinaţia consumului lor, bunurile sunt clasificate astfel:

a) destinate consumului propriu;
b) destinate consumului altor persoane.
(a) Utilizarea bunurilor de către producătorul lor pentru satisfacerea propriilor nevoi sau ale fa-
miliei sale se numeşte autoconsum.
El se diferenţiază în: autoconsum final, pentru nevoi de trai;
autoconsum intermediar, pentru producţie.
(b) Când rezultatele activităţii agentului economic sunt înstrăinate altora care au nevoie de ele, a-
pare procesul schimbului, opus autoconsumului.
 Altă clasificare importantă o facem după provenienţa bunurilor, în două mari categorii:
A) bunuri libere care există din abundenţă în natură (aerul, lumina solară). În cazul a-
cestor bunuri indivizii nu trebuie să facă nici un sacrificiu pentru că le pot folosi nelimitat.
B) bunuri economice care sunt rezultat al activităţii umane. Ele întrunesc trei condiţii de
bază:
- legătura cu o nevoie, trebuinţă umană;
- disponibilitatea, adică posibilitatea pentru individ şi colectiv de a se folosi de ele efec-
tiv;
- raritatea relativă, caracterul limitat al resurselor (calitativ, sau cantitativ) faţă de nevoi.
În general, bunurile economice sunt considerate lucruri sau servicii dezirabile, dar insuficiente. Douglas
Greenwald a definit bunul economic ca reprezentând „un lucru sau un serviciu dorit, dar rar (limitat), ceea ce
pretinde un efort sau sacrificiu pentru a-l obţine”. (Dicţionar economic; Paris, 1987 - p. 50)
Raritatea (sau caracterul limitat) al bunurilor poate avea la bază cauze diferite:
- cauze naturale (de ex.: suprafaţa limitată a terenurilor agricole, insuficienţa unor
substanţe utile);
- cauze instituţionale (precum limitarea vânatului);
- cauze religioase (cum ar fi sacralizarea vitelor în India).
Ştiinţa economică include în sfera preocupărilor sale în special bunurile economice.

Tipologia lor se poate realiza după multe criterii:

I. După forma sub care se prezintă, bunurile economice se grupează în:

- bunuri materiale corporale;
- servicii nemateriale;
- informaţii.
Vreme îndelungată serviciile nu au fost considerate bunuri economice din multiple consi-
derente, pentru că:
- nu se materializează;
- sunt intangibile (nu le putem număra, cuantifica);
- nu pot fi stocate;
- sunt mai puţin standardizate;
- producerea şi consumul lor de regulă se suprapun fiind inseparabile (o
consultaţie medicală, transportul de mărfuri);
- nu circulă prin canalele tradiţionale.
 În prezent, aceeaşi atitudine se manifestă adesea faţă de informaţie, eludând
caracterul ei economic.

II. După utilizarea finală, bunurile şi serviciile se împart în două categorii:

a) bunuri şi servicii directe sau pentru consum final, care satisfac nemijlocit o tre-
buinţă, denumite şi satisfactori (îmbrăcăminte, alimentaţie, educaţie, asistenţă medicală);
b) bunuri şi servicii indirecte sau prodfacori (maşini, utilaje, materii prime,
servicii de management şi marketing).
III. După gradul prelucrării lor, sunt:
- primare, sau desprinse direct din natură (de exemplu: lemnul);
- intermediare, într-o fază de prelucrare (cheresteaua);
- finale, destinate consumului (mobila).
IV. În funcţie durata folosirii lor, sunt:
- de o singură folosinţă;
- de folosinţă durabilă (îndelungată).
V. După modul în care circulă în economie, sunt:
- mărfuri;
- nemărfuri.

3.2. Economia naturală şi evoluţia ei

Diversitatea economiilor este apreciată după modul în care oamenii au acces la bunurile
economice, clasificarea făcându-se în: economie naturală şi economie de schimb.
Bunurile economice destinate autoconsumului, fie el final, fie intermediar se obţin în ca-
drul unei forme de organizare a economiei numită economie natuală, nevoile fiind satisfăcute din
propriile rezultate ale activităţii.
Economia naturală reprezintă acel mod de organizare a economiei în care fiecare
comunitate îşi satisface necesităţile de consum din producţie proprie.
Aceasta a fost prima formă de organizare a economiei cunoscută de societatea omenească
şi a fost predominantă în: comuna primitivă, sclavagism şi feudalism.
În comuna primitivă economia era prin excelenţă naturală, productivitatea era scăzută, iar
produsele se împărţeau echitabil, nefiind necesar schimbul. Activitatea se desfăşura pe baza
diviziunii naturale a muncii, după criterii precum: sexul, vârsta, puterea fizică. Doar către
sfârşitul acesteia, uneltele şi armele erau procurate prin schimb. Astfel apare marfa ca element al
economiei de schimb, dar schimbul era cu totul întâmplător şi nesemnificativ din punct de vedere
economic. Pentru apariţia schimbului erau necesare două condiţii fundamentale:
a) diviziunea socială a muncii şi specializarea producătorilor, care conducea la diferenţie-
rea bunurilor şi la dependenţa producătorilor unii faţă de alţii;
b) apariţia proprietăţii private, care genera autonomia şi independenţa producătorilor,
adică de dreptul de decizie. Numai produsele unor producători de sine stătătoare se pot întâlni în
calitate de mărfuri.
Fiecare din cele două condiţii sunt necesare, dar câte una singură nu e suficientă pentru
existenţa şi dezvoltarea producţiei de mărfuri. Desigur, un anumit nivel al productivităţii, care să
asigure un surplus de bunuri, peste minimul necesar subzistenţei, este de presupus să fi existat.

În sclavagism producţia de mărfuri şi schimbul încep să se extindă, fiind totuşi restrânse.

Elementele care le-au favorizat expansiunea au fost:
a) a treia diviziune socială a muncii, când apar meşteşugarii şi negustorii iar ca urmare
moneda, oraşele şi capitalul.
b) marea producţie latifundiară sau meşteşugărească în condiţiile dezvoltării cooperării în
muncă prin folosirea sclavilor;
 În feudalism economia naturală era încă preponderentă, dominantă fiind agricultura. Se
dezvoltă producţia de mărfuri în două ipostaze:
- pe marile domenii feudale;
- producţia mică - ţărănească şi meşteşugărească.
Creşte de asemenea circulaţia monetară, capitalul comercial şi cămătăresc. Idea câştigului nu era
generalizată.
Totuşi, piaţa exista. Ea a precedat cu mult timp înainte economia propriu-zisă de schimb.

3.3. Economia de schimb

Doar pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii, când producţia pentru autoconsum se

transformă în producţie de mărfuri, ea se organizează ca economie de schimb. În procesul de
transformare a economiei naturale în economie de schimb prima nu dispare, dar îşi restrânge
fundamental dimensiunile.

Economia de schimb este forma de organizare a economiei care are ca scop crearea de
bunuri destinate schimbului prin vânzare-cumpărare.
În capitalism se trece la producţia generalizată de mărfuri şi de la sistemul economic
închis la economia deschisă spre piaţă. Într-o astfel de economie rolurile principale sunt jucate de
către întreprinzătorii investitori, fiind cu toţii interesaţi de câştig. Acest fapt generează lupta de
concurenţă care conduce în mod pozitiv la eficienţă economică. Satisfacerea majorităţii nevoilor
de consum se poate realiza doar prin intermediul schimbului, prin acte de vânzare-cumpărare. În
economia de schimb piaţa are rolul hotărâtor.
Între economia naturală şi de schimb nu există demarcaţie foarte netă în timp. Pe măsura
creşterii productivităţii, a dezvoltării tehnicii, a constituirii pieţelor naţionale economia naturală
cunoaşte o restrângere, iar cea de schimb se afirmă. După aprecierea lui Fernand Braudel, în
secolul al XIV-lea în regiunea mediteraneană a Europei, una dintre cele mai dezvoltate ale
continentului, 60-70 % din producţie încă nu ajungea pe piaţă.
Raportul dintre cele două moduri de organizare a economiei
s-a modificat simţitor după Revoluţia industrială. În condiţiile contemporane, economia de
schimb este dominantă în majoritatea statelor lumii.

Trăsăturile ei generale sunt:

- autonomia şi independenţa producătorilor fundamentate pe proprietatea privată;
- specializarea agenţilor economici pe baza adâncirii diviziunii sociale a muncii;
- extinderea pieţei cu fenomenele specifice - cererea şi oferta;
- dezvoltarea şi amplificarea tranzacţiilor între agenţii economici;
- majoritatea bunurilor produse în cadrul economiei de schimb au forma de mărfuri.

Condiţiile necesare pentru ca un bun să devină marfă sunt:

- să fie rezultat al muncii omeneşti, să fie bun economic;
- să fie destinat vânzării-cumpărării;
- să satisfacă o trebuinţă, să fie cerut pe piaţă.

Producţia de mărfuri poate îmbrăca două forme:

1. producţia de mărfuri simplă, caracterizată prin:
a) dubla calitate a individului de proprietar şi producător direct;
b) scopul producţiei este consumul propriu şi doar plusul este schimbat;
c) producţia se desfăşoară în mici unităţi economice.
2. marea producţie de mărfuri, în cadrul căreia:
a) proprietarul nu mai este producător direct;
b) scopul producţiei este maximum de profit;
 c) producţia se desfăşoară în unităţi mari, specializate, bine înzestrate, concentra-
te.
Ambele forme au la bază proprietatea privată. Ele coexistă dar s-au dezvoltat în ritmuri
diferite.

Economia de schimb a cunoscut variante multiple, fiind denumită: “economie

capitalistă”, “economie concurenţială”, “economie de piaţă” - această ultimă denumire fiind cea
mai răspândită în prezent.

3.4 Economia contemporană de piaţă

Economia de piaţă este forma economiei de schimb care are la bază mecanismul
generalizat al pieţei. În contextul acestuia, raportul dintre cerere şi ofertă determină principiile
de prioritate în alocarea şi utilizarea resurselor, iar accesul diferitelor categorii de persoane la
bunurile economice este reglat prin preţ.

Activitatea agenţilor economici este supusă în prezent examenului pieţei. Formele

acesteia au evoluat de la piaţa cu concurenţă perfectă spre piaţa cu concurenţă imperfectă. De
mecanismul pieţei se leagă ideile Liberalismului economic, care a dezvoltat două principii:
- libera concurenţă;
- libera iniţiativă.
Implicaţiile politice ale acestor principii au condus în prima fază spre neintervenţia
statului în economie, aceasta limitându-se doar la eliminarea obstacolelor din calea jocului
liberei concurenţe. Adaptarea producţiei la nevoi se opera prin sistemul de semnale al preţurilor,
de unde şi numele de „economie de piaţă”.
Piaţa cu concurenţă perfectă presupunea un mecanism economic înzestrat cu un număr
mare de producători şi consumatori de puteri aproximativ egale, cu producţie omogenă,
permanent informaţi asupra raportului dintre cerere şi ofertă, având mobilitate a factorilor de
producţie. Modelul pieţei cu concurenţă perfectă din gândirea clasică a fost încălcat de apariţia
întreprinderilor puternice, care au putut să influenţeze piaţa şi să mânuiască preţurile.
Constituirea marilor grupări monopoliste a condus la dispariţia economiei pieţei perfecte şi a
generat necesitatea intervenţiei statului în viaţa economică.
Apariţia pieţei cu concurenţă imperfectă a fost rezultatul dominaţiei unui număr redus de
mari unităţi economice care şi-au permis diferenţierea produselor, controlul preţurilor, influenţa-
rea cererii şi opacizarea informaţiei economice. În aceste condiţii piaţa şi mecanismul preţurilor
s-au îndepărtat de „piaţa pură” şi de echilibrul ei spontan. În condiţiile actuale coexistă mai
multe tipuri de preţuri: preţuri libere şi preţuri administrate (stabilite de stat sau de anumite
unităţi economice). Totodată se consideră firească intervenţia statului în mecanismul general de
funcţionare, prin intermediul politicii bugetare, fiscale, monetare şi prin legislaţia economică.
Totuşi, esenţa mecanismului economiei de schimb nu s-a modificat, ea constând din si tuaţia în
care piaţa ocupă locul privilegiat. Actualele economii moderne se remarcă prin gradul ridicat de
satisfacere a trebuinţelor indivizilor.

Avantajele economiei de piaţă sunt:

- în acest tip de economie, legile economice acţionează efectiv, promovând calitatea şi
competenţa;
- prin jocul cererii şi ofertei resursele societăţii sunt orientate spre activităţile necesare şi
rentabile;
- formarea preţurilor are loc pe piaţă;
- promovând mecanismul concurenţial, economia de piaţă conduce la eficienţă,
maximizarea rezultatelor, stimularea iniţiativei şi totodată promovează autonomia
întreprinzătorilor.
 Menţionăm şi câteva limite ale economiei de piaţă:
- mecanismul economiei de piaţă nu conduce automat la alocarea optimă a resurselor sub
aspect economic, social şi uman;
- apare risipa de materii prime, poluarea;
- apar dezechilibre economice periodice, şomajul şi inflaţia;
- are loc sărăcirea unor pături sociale destul de largi.

Trăsăturile tipului actual al economiei de piaţă:

 se bazează pe producţia şi circulaţia generalizată a mărfurilor
 se bazează pe proprietatea privată, dintr-o multitudine de forme de proprietate, care
coexistă;
 este o economie multipolară datorită multitudinii centrelor de decizie;
 este descentralizată, asigurând autonomia agenţilor economici şi libertatea lor de
acţiune;
 este o economie de calcul în expresie monetară (moneda fiind unitatea de evaluare a
costurilor şi rezultatelor);
 se caracterizează prin intervenţia statului, dar numai indirectă şi doar prin pârghii
economico-financiare;
 mobilul producătorilor este profitul, iar al consumatorilor – maxima satisfacere a
nevoilor;
 este orientată spre un comportament de consum, “furnizând maximum din ceea ce
oamenii au nevoie” (J.K.Galbraith).

Întrebări şi teme propuse spre autoevaluare:

1. Precizaţi clasificarea bunurilor materiale.

2. Care sunt condiţiile pentru apariţia schimbului?
3. Factori care a influenţat la trecerea de la economia naturală la economia de schimb.
4. Caracterizaţi economia contemporană de piaţă.