COLEGIUL NAȚIONAL „EMIL BOTTA” ADJUD

Caiet de Economie

Elev/ă: .........................................................
Clasa: .......................................................
An şcolar 2020_ - 2021_

[!] Uz intern

1
 Semestrul I

h1

Tematica orelor de economie

I. Consumatorul
1. Trebuinţele;
2. Cererea;
3. Activitatea economică;
4. Resursele;

II. Intreprinzătorul (Agentul Economic)

1. Proprietatea şi libera iniţiativă;
2. Factorii de producţie;
3. Oferta;
4. Costurile;
5. Productivitate, profit şi eficienţa economică;

III. Piaţa
1. Relaţia cerere-ofertă-preţ;
2. Concurenţa;
3. Forme ale pieţei;
4. Dezechilibre economice (inflaţia şi somajul);
5. Creşterea şi dezvoltarea economică;

IV. Statul în economia de piaţă

1. Integrarea economică;
2. Globalizarea;

2
 I. Ce este economia?

1. Noţiuni prealabile;
2. Trebuinţe şi bunuri;
3. Existenţa limitată a bunurilor;
4. Alegere şi raţionalitate în economie.

1.Noţiuni prealabile

[!] Întrucât universul economic poate fi considerat “motorul societăţii”, preocupări

referitoare la acesta au existat încă din Antichitate.
Relevante sunt cele în cadrul spiritualităţii greceşti şi latine.
[I] În planul cunoaşterii, modernitatea se individualizează prin faptul că acum îşi fac
apariţia ştiinţele.
Economia, în calitate de ştiinţă şi-a facut apariţia în Anglia. Adam Smith (1723 - 1790),
adept al mercantilismului, a elaborat lucrarea “Avuţia naţiunilor”. David Ricardo (1772 - 1823)
are meritul de a recurge la aparatul matematic în analiza fenomenului economic. (“Principii de
economie politică şi impunere”)
[!] In Franta, predominantă este doctrina fiziocrată (Anne Robert Jacques Turgot, 1727 -
1781).
In Germania, se detaşează în sec. XIX stânga hegeliană (Karl Marx, 1818 - 1883, -
“Capitalul”); tot în arealul occidental semnificativă este teoria protecţionistă a lui Friedrich List,
(1789 - 1846).
[!] Şcoala marginalistă, Vilfredo Pareto, (1848 - 1923) are meritul de a studia fenomenele
economice în devenirea lor.
[!] În sec. XX universurile economice au cunoscut o dezvoltare fără precedent. În
consecinţă, asistăm la o diversificare a teoriilor economice. John M. Keynes, (1883 – 1946) este
economistul care are meritul de a releva importanţa factorilor psihologici în cadrul activităţilor
economice. Paul Samuelson, (1915 - 2009) oferă în prezent următoarea definiţie a economiei:
“Este ştiinţa socio-umană care studiază modul în care se realizează un echilibru între resursele
rare cu întrebuinţări alternative şi trebuinţele oamenilor dinamice şi nelimitate”.
[!] Obiectivele studiului economiei:
- descrierea unor fapte economice pentru a înţelege: ce este, ce a fost, cum ar trebui să fie
în activitatea economică;
- explicarea actelor economice pentru a înţelege de ce este aşa şi nu altfel;
- prognozarea unor stări şi evoluţii economice;
- raţionalizarea acţiunii economice.
[Concl.]: Însuşirea cunoştinţelor de economie constituie un element de pregătire
profesională pentru viaţă şi un act de cultură deoarece permite formarea unei imagini a ceea ce
trebuie să însemne comportamentul raţional.

Temă:

3
 1. Când a debutat şi prin ce se individualizează modernitatea?
2. Cum se justifică apariţia economiei în Anglia?
3. Prin ce se individualizează teoria lui John M. Keynes?
4. Definiţi economia.

2.Trebuinţe şi bunuri

[Def.] Trebuinţele reprezintă o stare dezagreabilă care determină factorul uman să

acţioneze în vederea satisfacerii lor.

Trăsături:
- au tendinţa de a se reproduce, fapt ce presupune: diminuarea sau dispersarea unora,
creşterea altora, apariţia unora noi;
- sunt dinamice şi nelimitate pentru că pe măsura satisfacerii unora apar altele;
- sunt obiective prin condiţiile care le generează şi subiective prin purtătorii lor;
- sunt complementare (modul de satisfacere a unora influenţează evoluţia celorlalte);
- au un caracter sistemic.

Clasificarea trebuinţelor:
- În funcţie de purtătorul lor, trebuinţele sunt:
- individuale;
- sociale/colective.
[Obs.] Între cele două tipuri de trebuinţe se instituie deseori anumite contradicţii.
- În funcţie de importanţa pe care o are satisfacerea acestora pentru existenţă şi progresul
omului, a societăţii:
- biologice/vitale (ex. hrana, căldura);
- elevate (ex. casă, maşină);
- de vârf (ex. valori spirituale)
[Precizare] Satisfacerea trebuinţelor presupune prezenţa bunurilor.
[Def] Bunurile (utilităţile) reprezintă tot ceea ce poate duce la un moment dat la
satisfacerea trebuinţelor individuale şi sociale.
Clasificarea bunurilor:
 După originile lor, bunurile pot fi:
- libere;
- economice.
Bunurile libere sunt un dar al naturii iar accesul la ele este, în mod teoretic, nelimitat;
factori precum spaţiul şi timpul condiţionează, în mod practic accesul la ele.
[!] Bunurile economice sunt create de factorul uman iar principala lor trăsătură o
constituie raritatea în raport cu trebuinţele. Sunt produse în cantităţi limitate şi presupun un
anumit efort.

Bunurile economice pot fi clasificate din perspectiva unor criterii diferite precum:
- starea lor: palpabile şi nepalpabile;
- destinaţie: bunuri de consum şi factori de producţie;
- grad de prelucrare: primare, intermediare, finite;
- modul în care circulă: marfare, nemarfare.

4
 [Obs] În unele studii se realizează o identitare semantică între bunuri şi resurse,
plecându-se de la premiza că mare parte a bunurilor pot fi mijloace în obţinerea altor bunuri.
[I] Bunurile economice au drept trăsătură de referinţă raritatea; de aceea se impune
folosirea raţională a acestora.

Temă:
1. Definiţi conceptele: trebuinţe, bunuri.
2. Clasificaţi trebuinţele şi bunurile.
3. De ce se impune utilizarea raţională a bunurilor/resurselor?

h a 2-a
3. Existenţa limitată a bunurilor. Alegere şi raţionalitate în economie

[!] În demersul nostru teoretic, plecăm de la premisa că bunurile economice au drept

trăsătură de referinţă raritatea. Acestea sunt rezultatul activităţilor creatoare ale factorului uman;
munca este acea activitate care modelează nu numai resursele ci şi modul de a fi al oamenilor.
[Obs.] Accesul la bunurile economice fiind restricţionat de factori precum venitul şi
preţurile, omul trebuie să aleagă, pentru satisfacerea trebuinţelor sale, acele bunuri pe care le
apreciază cel mai mult, (au valoare de întrebuinţare maximă).
[I] Opţiunea pentru anumite categorii de bunuri implică în mod inerent renunţarea la
altele.
[Def.] Sacrificiul pe care îl face agentul economic pentru a avea acces la un anumit bun
reprezintă costul de oportunitate.
[!] Generalizând, se poate spune că în cadrul universului economic este viabil principiul
conform căruia nu există câştig fără sacrificiu.
[Precizare] Alegerea este corelată cu principiul raţionalităţii.
Activitatea economică stă sub semnul acestui principiu atunci când intervine
maximizarea rezultatelor (bunuri) şi minimizarea consumului specific (a eforturilor, costurilor).
Principiul raţionalităţii se exprimă prin indicatorul economic numit eficienţă.
Efec = (Q max) / (R min)

[!] Opusul principiului este risipa; determinată de:

- se produce ce nu se cere;
- se produce mai mult de cât se cere;
- se produce de calitate îndoielnică;
- consumuri mai mari decât permite tehnologia dominantă;
- activitatea respectivă poluează mediul.

Temă:
1. Ce înţelegeţi prin cost de oportunitate?
2. Cum se exprimă principiul raţionalităţii?
5
6
 ha3
II. Agenţii economici
[!] Acestia au rolul de a produce bunurile şi serviciile necesare satisfacerii trebuinţelor.
Pentru a înţelege rolul agenţilor economici în cadrul economiei faptice (reale) vom analiza
următoarele aspecte:
- diviziunea muncii;
- lumea întreprinderilor;
- administraţiile;
- băncile;
- menajele;
- exteriorul;
- * circuitul economic şi fluxurile economice.

1. Agenţii economici şi diviziunea muncii

[Def] Diviziunea muncii reprezintă specializarea agenţilor economici pe domenii de

activitate, ocupaţii, areal geografic ş. a. .
[!] Agenţii economici au tendinţa să se specializeze, cu predilecţie, în actele economice în
care se dovedesc a fi mai buni/eficienţi.
[Obs.] În evoluţia umanităţii, diviziunea muncii şi-a făcut apariţia în neolitic (6000-1800
î.Hr.), constituind o premiză şi un factor pentru progresul civilizaţiei.
[!] Pe ansamblu, diviziunea muncii prezintă avantaje şi dezavantaje.
Avantajele sunt:
- creşterea productivităţii muncii;
Wm=Q/Fpm unde: Fpm= factor de producţie muncă.
- implementarea noilor tehnologii.
Dezavantajele sunt:
- instrăinarea (alienarea);
- creşte riscul apariţiei şomajului;
- pierderea dexterităţii de a executa un produs complet.

Temă:
1. Definiţi diviziunea muncii şi precizaţi care sunt avantajele sale.

2. Lumea întreprinderilor

[Def.] Lumea întreprinderilor reprezintă agenţii economici care au drept obiect de

activitate producţia de bunuri marfare.
[Precizare] Întreprinderile sunt diversificate dar fiecare întreprinzător trebuie să
răspundă la acelaşi gen de întrebări:
- ce produc?
- cum produc?

7
 - cât produc?
- pentru cine produc?

[!] Pot fi mai bine cunoscute dacă le clasificăm după următoarele criterii:
- formă de proprietate;
- mărime;
- natura activităţii sau a bunurilor produse.

Întreprinderile au trăsături comune precum:

- îndeplinesc aceeaşi funcţie: produc bunuri marfare, în acest sens adoptând măsuri
specifice;
- facilitează fenomenul de socializare;
- creează valoare adăugată şi o repartizează;
- formează un sistem, au ca finalitate imperativă profitul.

3. Administraţiile

[Def] Administraţiile sunt agenţi economici care au drept obiect de activitate prestarea de
servicii nemarfare.
[!] După apartenenţă şi funcţiile îndeplinite în cadrul sistemului social, administraţiile
sunt:
- publice: statul, ministere, primării, ş.a.;
- private: culte, sindicate, fundaţii.
[Obs.] Primele îşi obţin veniturile din sistemul de taxe şi impozite iar cele private şi le
asigură din donaţii, cotizaţii, exploatarea proprietăţilor pe care le deţin.

4. Băncile

[Def.] Băncile sunt organizaţii economice ce operează în cadrul pieţei monetare şi au ca

obiect de activitate instituirea echilibrului între ofertă (M*V) şi cererea (P*Y) de masă monetară.
[!] Funcţii:
- mijlocesc schimburile dintre agenţii economici;
- fac legătura între unităţile ce au nevoie de fonduri pentru a-şi finanţa activitatea şi cele
ce au asemenea fonduri, temporar libere.
- veghează ca banii să circule normal şi să fie în cantităţi îndestulătoare.
Pb= Dî- (Dp+ Cfb +I)
[!] Profitul bancar rezultă în urma diferenţei dintre dobândă încasată şi dobânda plătită la
care se adaugă cheltuieli de funcţionare şi impozitele pe profit.
[Precizare] Dobânda (preţul banilor) reprezintă suma pe care debitorul o achită
creditorului pentru a intra în posesia unei sume de bani.

8
 5. Menajele

[Def.] Reprezintă persoanele care locuiesc în acelaşi imobil, obţin venituri şi le alocă
pentru cheltuielile comune.
[Precizare] Specialiştii fac distincţie între menaje individuale (familia) şi menaje
colective (căminişti).
[!] În cadrul universurilor economice, menajele îndeplinesc un dublu rol:
- furnizori de forţă de muncă;
- consumatori.
Trăsături:
- nu sunt omogene, acestea se diferenţiază în funcţie de veniturile obţinute, vârstă, cultură
ş.a.;
- funcţia principală este consumul;
- dezvoltă relaţii cu alţi agenţi economici.

Temă:
1. În ce constă rostul menajului?

6. Exteriorul

[Def.] Termenul desemnează totalitatea relaţiilor instituite între agenţii economici din
diferite tări.
[!] Din definiţie observăm că exteriorul desemnează, prin excelenţă, o realitate cu un
caracter relaţional. În această sferă se includ toţi agentii economici amintiţi, care au parteneri de
afaceri în alte universuri economice.
Dintre acţiunile (operaţiunile) desfăşurate amintim:
- import şi export;
- transfer de tehnologie;
- transfer de forţă de muncă;
- cooperare ştiinţifică.

7. *Circuitul economic şi fluxurile economice

[Def.] Termenul desemnează relaţiile instituite între agenţii economici, în legătură cu

bunurile şi serviciile existente într-un univers economic.
[Def.] Modul în care circulă bunurile economice între agenţii economici, reprezintă
fluxurile economice.
Fluxurile economice sunt:
- materiale/reale;
- valorice/monetare.
[!] Ambele se desfăşoară concomitent şi neîntrerupt.
[!] Volumul şi viteza fluxurile economice, indicatori importanţi cu privire la:
- starea economiei;

9
 - aportul categoriilor de agenţi economici la procesul de dezvoltare sau la intrarea în
criză.

Temă:
1. Definiţi circuitul economic şi fluxurile economice.
2. De ce se impune ca fluxul valoric să dubleze fluxul material?

h a 4-a

Aplicatii

10
 h a 5-a
III. Consumatorul

[!] Consumatorul adoptă faţă de bunurile de care are nevoie un anumit comportament.
Pentru a înţelege impactul acestuia asupra condiţiilor sale vom studia:
- utilitatea;
- alegerea consumatorului raţional;
- * bugetul de familie.

1. Utilitatea economică

[!] Termenul de utilitate prezintă mai multe accepţiuni. Din perspectivele ştiintei
economice, utilitatea reprezintă capacitatea reală sau prezumtivă a unui bun de a satisface
trebuinţele consumatorului. Aceasta poate fi analizată din perspective unităţilor dintr-un anumit
bun la care consumatorul are acces.
Se individualizează astfel:
- utilitatea individuală;
- utilitatea totală.
[I] Utilitatea individuală reprezintă modul în care apreciază consumatorul un anumit bun
atunci când întrebuinţează o unitate din acesta.
[I] Utilitatea totală treprezintă modul în care apreciază consumatorul un anumit bun
atunci când achizitionează spre întrebuinţare mai multe unităţi din acesta.
[Precizare] Unitatea totală, expresie sintetică a utilităţii individuale, creşte în timp, dar
intr-un ritm descrescător.
n
Ut= U1+U2+….+Un= Ui

i=1

11
 t1 t2 t3 t4 t5 (Ui=0) t

Observând modul în care consumatorul apreciază utilitatea unui bun în timp, Gössen
elaborează o lege a utilităţii marginale descrescânde, care îi poartă numele.
[I] Aprecierea utilităţii unui bun tinde spre 0 (zero) atunci când bunul respectiv este
consumat în momente successive.
[!] Deoarece comportamentul consumatorului faţă de un anumit bun se schimbă în funcţie
de loc şi timp, se impune să determinăm aceste fluctuaţii prin intermediul utilităţii marginale.
Umg= ∆U/ ∆x= unde: ∆U= sporul de utilitate; ∆x= consumul unei cantităţi
suplimentare din bunul x.

[I] Utilitatea marginală este indicatorul care arată modul în care apreciem un anumit bun
atunci când accedem la o unitate suplimentară din acestea.
[Obs.] Aprecierea utilitaţii unui bun implică deopotrivă factori subiectivi şi factori
obiectivi (preţul, veniturile).
Orice consumator cu un comportament raţional vizează sa obţină o satisfacţie cât mai
mare prin intermediul unor cheltuieli minime.

2. Alegerea consumatorului raţional

[!] Consumatorul face o alegere care se află sub spectrul raţionalităţii atunci când raportul
instituit între utilitatea marginală şi preţ are valoarea cea mai mare. U max
Px
[!] Orice consumator raţional optează întotdeauna pentru bunul al cărui raport, astfel
calculat, are valoarea mai mare sau eficienţa cea mai ridicată.
[Ex]: X cumpără de la „Cireşica” 2 bunuri A şi B, care au acelaşi preţ. Venitul
consumatorului este de 3000 de unitaţi monetare. Ştiind că aprecierea utilitaţii este subiectivă iar
preţul unitar (p.u.) este 300 unitaţi monetare, arătaţi în ce context consumatorul face o alegere
raţională.

Table 1

////////////// T1 T2 T3 T4 T5
UA/PA 16/300 16/300 14/300 12/300 8/300
UB/PB 17/300 13/300 11/300 7/300 5/300

8/300= 0.026 16/300=0.05 12/300=0.04 14/300=0.046

5/300=0.016 7/300=0.023 11/300=0.036
[!] Consumatorul va opta mai întâi pentru o unitate din bunul B deoarece raportul 17/300
are valoarea cea mai mare. Urmează în ordine descrescândă opţiunea pentru bunul A sau B.

12
 [I] Cum bunurile nu au acelaşi preţ se impune să luăm în calcul şi fluctuaţiile acestei
variabile. Dacă bunul B ar avea un preţ de două ori mai mare (600 de unităţi monetare, u. m.)
atunci preferinţa consumatorului se orientează către bunul A pentru că:
UmgA/PA> UmgB/ PB
[I] Programul de consum reprezintă modul de combinare consum a bunurilor preferate
sau structura bunurilor care îi asigură consumatorului un nivel de satisfacţie dezirabil.

Temă:
1. Cum se justifică faptul că utilitatea totală creşte într-un ritm descrescător?
2. Există corelaţie între utilitate şi comportamentul raţional al consumatorului?
Argumentaţi.

3.*Consumul şi bugetul de familie

[I] Consumul =df componenta fundamentală a activităţilor economice care influenţează în

mod direct activitatea de producţie.
[!] John M. Keynes considera consumul:
- un element principal al activităţii economice;
- un important element de studiu pentru ştiinţa economică.
[I] Consumul este: - dependent în mod direct de nivelul veniturilor;
- mijlocit de nivelul eficienţei.
[!] În studierea consumului corelat cu veniturile, informaţii oferă bugetele de familie.

[Def.] Bugetul de familie reprezintă o balanţă instituită între veniturile şi cheltuielile

menajelor individuale.
[I] Veniturile rezultă în urma desfăşurării unei activităţi sau din beneficiile aduse de
proprietăţile arendate, concesionate, închiriate.
[I] Cheltuielile sunt alocate pentru satisfacerea trebuinţelor şi pentru plata impozitelor,
taxelor.
[Obs.] Când veniturile sunt mici, cea mai mare parte a acestora este alocată pentru
satisfacerea trebuinţelor primare, biologice. În acest caz, nivelul de trai, calitatea vieţii, speranţa
de viaţă lasă de dorit.

h a 6-a
Aplicaţii

13
 h a 7-a

IV. Producătorul

[!] În cadrul universului economic, producătorul este persoana fizică sau juridică având
rolul de a obţine bunurile şi serviciile necesare consumului. Pentru a înţelege rolul acestuia în
cadrul economiei faptice, vom studia următoarele aspecte:
- producătorul şi factorii de producţie;
- factorii de producţie (munca, natura, capitalul, informaţia);
- proprietatea.

1. Producătorul şi factorii de producţie

[Def] Producătorul (întreprinzătorul) este persoana care iniţiază şi dezvoltă o afacere în

vederea obţinerii unor foloase (profit).
Acesta îndeplineşte în cadrul firmei următoarele funcţii:
- proiectarea (ce îmi propun să produc?);
- organizarea (cum procedez pentru a realiza ceea ce mi-am propus?);
- comunicarea (cum conving personalul pentru a realiza ceea ce mi-am propus?);
- controlul (cum ştiu în ce măsură am realizat ceea ce mi-am propus?).
[I] Întreprinzătorul coordonează două procese care au loc în cadrul unităţii economice:
- intrările sau achiziţionarea de factori de producţie;
- ieşirile- vânzarea bunurilor obţinute în vederea obţinerii unor venituri (profit =CA- Ct,
cifra de afaceri- costuri totale).
[Obs] Datorită faptului că preferinţele consumatorului evoluează, producătorul trebuie să
ţină seama de acest aspect şi, în consecinţă, va interveni asupra factorilor de producţie. Pentru a
ridica producţia la exigenţele consumatorului, producătorul va pune accent pe două aspecte:
- cantitativ- achiziţionează un numar mai mare de factori de producţie;
- calitativ- factorii de producţie achizitionaţi sunt competitivi.
[I] În economiile moderne se pune accent pe dezvoltarea calitativă.

Temă:
1. Ce funcţii îndeplineşte întreprinzătorul în cadrul firmei?
2. Cum intervine agentul economic asupra factorilor de producţie?

2.1 Munca

[Def.] Munca este activitatea specific umană prin intermediul căreia omul obţine bunurile
de care are nevoie.
[!] Economiştii apreciază că factorul de producţie, munca are un rol determinant, în
procesul de obţinere a bunurilor deoarece prin intermediul său se realizează combinarea celorlalţi
factori de producţie.
[!] Se caracterizează prin:
- are are o finalitate (caracter teleologic);

14
 - este mijlocită, deoarece omul recurge la instrumente, tehnologii;
- presupune efort fizic şi intelectual;
- realizează transpunerea în act a forţei de muncă;
- are un caracter creator în dublu sens;
[I] În contextul schimbărilor din universurile economice îşi face apariţia perimarea
profesională. Se determină astfel: Pp= (1- ) * 100 unde: Pp= gradul de perimare profesională;
CPS= cunoştinţele profesionale stăpânite; CPN= cunoştinţele profesionale necesare.
Temă:
1. Definiţi munca şi arătaţi care sunt trăsăturile sale.

2.2 Natura

[Def.] Natura (Pământul) este factorul de producţie primar care participă direct sau
indirect la procesul de obţinere a bunurilor economice.
[!] Este un factor de producţie primar pentru că omul nu contribuie la apariţia sa. În
calitate de factor de producţie, Pământul poate fi suportul activităţii economice şi/sau un
participant direct la procesul de producţie. În cadrul activitaţilor cotidiene, omul trebuie să se
desprindă de viziunea potrivit căreia este un stăpân absolut al naturii. Neluarea în calcul a
modului său de a fi poate determina efecte negative; civilizaţia umană riscă să fie pusă sub
semnul întrebării.
Temă:
1. Raportându-vă la afacerea pe care aţi coordonat-o la Educaţie Antreprenorială, elaboraţi
un program referitor la protejarea mediului înconjurător.

2.3 Capitalul

[Def.] Capitalul este factorul de producţie secundar care participă la procesul de obţinere
a bunurilor şi serviciilor.
[!] După natura sa, capitalul poate fi:
- valoric (acţiuni, obligaţiuni);
- tehnic.
[I] Eficienţa utilizării acestuia se determină prin coeficientul mediu al capitalului:
(Cmc): Cmc= unde: C= capitalul folosit; V= venitul obţinut.

[Precizare] În funcţie de modul în care participă la procesul de producţie, se consumă şi

se regăseşte în produs/bun, capitalul tehnic poate fi:
- fix (utilajele, mijloace de transport, tehnică de calcul spaţii alocate producţiei);
- circulant ( materii prime, materiale auxiliare).
[Obs.] Capitalul fix se degradează în timp; în funcţie de cauzele ce generează fenomenele
distingem:
- uzura fizică;
- uzura morală.
15
 [!] Uzura fizică apare în urma proceselor de producţie iar uzura morală este determinată
de apariţia unor tehnici şi tehnologii noi.
[!] Pentru înlocuirea capitalului fix uzat se recurge la amortizare.
[Def.] Termenul desemnează suma de bani alocată înlocuirii capitalului fix uzat.
Suma de bani alocată anual pentru înlocuirea capitalului fix reprezintă amortizarea
anuală. Se determină:
Aa= Vcf/Tf
Vcf= valoarea capitalului fix
Tf= timpul de funcţionare
[!] Eficienţa utilizării acestuia se determină prin coeficientul capitalului fix:
(Ccf): Ccf = unde: Cf= valoarea capitalului fix utilizat; V= valoarea producţiei obţinute.

16
 Capitalul circulant

[I] Este componenta capitalului tehnic care participă la un singur ciclu de producţie, se
consumă şi se regăseşte integral în produsul finit.
[Obs.] Prezenţa factorilor de producţie este necesară, dar nu şi suficientă pentru obţinerea
bunurilor şi a serviciilor. De aceea se impune combinarea factorilor de producţie.
[!] Pentru a determina viteza de rotaţie a capitalului circulant, economiştii recurg la doi
indicatori:
 Numărul de rotaţii (Nr)
Nr= unde: Q= volumul producţiei realizate; C c= volumul mediu al capitalului circulant
avansat.
 Durata unei rotaţii (Tr) în zile.
Tr= unde: D= durata în zile a perioadei pentru care se calculează indicatorul; N r= numărul
de rotaţii efectuate de capitalul circulant.

Temă:

h a 8-a
3. Proprietatea şi libera iniţiativă
Aplicaţii

[Def.] Reprezintă un contract social-istoric încheiat între agenţii economici cu privire la

bunurile existente.
[Obs.] Presupune prezenţa a două elemente:
 Subiectul proprietăţii (persoane fizice, S.C., societăţi transnaţionale);
 Obiectul proprietăţii (bunurile existente).
[!] Faţă de obiectul proprietăţii, subiectul exercită, integral sau parţial, următoarele
drepturi:
 de posesiune;
 de decizie;
 de utilizare;

17
  de uzufruct.
Potrivit Constituţiei României există două forme de proprietate: publică şi privată.
Economiştii consideră că prin proprietatea privată se promovează libera iniţiativă.
Aceasta realizează o ierarhizare a întreprinzătorilor în funcţie de rezultatele obţinute.

Temă:
1. Ce înţelegeţi prin proprietate şi atributele sale?
2. Cum se justifică prezenţa mai multor forme de proprietate?

18
 h a 9-a
Combinarea factorilor de producţie. Costurile

1. Combinarea factorilor de producţie

[I] Datorită faptului că universul economic presupune prezenţa unor domenii diferenţiate,
combinarea factorilor de producţie se va realiza într-un mod diferit.
Economiştii apreciază că procesul de combinare a factorilor de producţie trebuie să ţină
cont de următoarele aspecte:
- natura activităţii;
- evoluţia cererii;
- impactul progresului ştiinţifico-tehnic;
- competenţa managerială.
[!] Deoarece întreprinzătorul îşi desfăşoară activitatea, cel puţin teoretic, într-un mediu
concurenţial, în combinarea factorilor de producţie aceştia recurg de fiecare dată la calcule de
eficienţă economică. Acestea sunt:
- productivitatea marginală (Wmg);
- rata marginală de substituţie (RMS).
[I] Productivitatea marginală este indicatorul microeconomic ce arată modul în care
evoluează producţia atunci când adăugăm o unitate la unul din factorii de producţie întrebuinţaţi:
Wmg= ∆Q/ ∆ Fpx
(Fpy,z= ct.)
Fpx= factorul de producţie x
[Ex]: Un agricultor dispune de 30 ha teren de pe care obţine 90 t cereale. Forţa de muncă
este asigurată de 20 persoane. În anul următor, forţa de muncă angajată este de 30 persoane, iar
producţia creşte cu 30%. Calculaţi productivitatea marginală.
Q1= Q0+ 30% Q0 = 117 t.
Wmg= (117 t – 90 t) / (30p – 20p) = 2.7 t / p
[I] Rata marginală de substituţie reprezintă modul în care evoluează valoarea producţiei
atunci când înlocuim un factor de producţie cu altul.
[Precizare] Înlocuirea unui factor de producţie cu altul se justifică doar în măsura în care
factorul de producţie înlocuit are o productivitate mai mică, cel mult egală, cu a factorului de
producţie care îl substituie.
RMS= -∆Fpx/ ∆ Fpy sau ∆WFpx / ∆WFpy unde: W= productivitatea factorului de
producţie.

Temă:
1. Cine condiţionează combinarea factorilor de producţie?
2. Ce relaţie se instituie între productivitatea marginală şi rata marginală de substituţie?

2. Costurile

[Def.] Termenul reprezintă cheltuielile efectuate de întreprinzători pentru a obţine bunuri

şi servicii. În literatura de specialitate se realizează o distincţie între:

19
 - costurile globale;
- costurile unitare;
- costurile marginale.
[I] Costurile globale fac referire la cheltuielile pe care le face întreprinzătorul pe
ansamblul producţiei.
[!] În cadrul costurilor globale se regăsesc următoarele componente:
- costuri fixe;
- costuri variabile;
- costuri totale.
[Def.] Costurile fixe reprezintă cheltuieli care au tendinţa să ramână constante în timp.
În structura costurilor fixe se regăsesc:
- amortizarea;
- chiria;
- energia termică şi electrică necesară unui climat optim;
- tehnica de calcul;
- mijloace de transport;
*Sunt cheltuieli materiale.
- salariul personalului administrativ (cheltuielile salariale).
[Def.] Costurile variabile reprezintă cheltuielile care evoluează, în acelaşi sens cu
volumul producţiei.
[!] În structura acestora regăsim:
- cheltuieli pentru materii prime şi materiale auxiliare;
- energie termică şi electrică folosită în procesul de producţie;
- salariile muncitorilor;
- cheltuieli variabile ocazionate de comercializare.
[Precizare] Însumând costurile fixe şi cele variabile rezultă costurile totale.
[Def.] Costurile unitare reprezintă cheltuielile efectuate de întreprinzător în vederea
obţinerii unei unităţi dintr-un anumit bun.
[Precizare] În cadrul costurilor unitare regăsim:
- costul fix unitar (CFU);
- costul variabil unitar (CVU);
- costul total unitar;
CFU= Cf/Q
CVU= CV/Q
CT= (CF+CV)/Q= CT/Q
[Ex.]: Trăienel produce într-un an 1000 buc. dintr-un anumit bun. Pentru obţinerea
acestei producţii cheltuielile sunt:
- MP şi M aux 5000 UM;
- salarii 3000UM din care pentru personalul administrativ 30%;
- tehnica de calcul 1000 UM;
- mijloace de transport 1500 UM
- chirii 500 UM;
- desfacerea producţiei 1000 UM din care 40% cheltuieli fixe;
- amortizare Capitalului fix 500 UM;
Calculaţi costurile:
Cf0= 900u.m. +1000 u.m. +1500 u.m. +500 u.m. +400 u.m. +500 u.m. = 4800 u.m.

20
 CV0= 5000 u.m. + 2100 u.m. + 600 u.m. = 7700 u.m.
CT0= 7700 u.m. +4800 u.m. =12500 u.m.
Q0= 1000 buc.
CUF0= 4800/1000= 4,8 u.m./buc.
CUV0= 7700/1000= 7,7 u.m. /buc.
CUT0= 12500/1000= 12,5 u.m./buc.
În anul următor volumul producţiei creşte cu 20%. Calculaţi cheltuielile în anul următor.
Q1= Q0+ 20/100*Q0= 1200 buc.
CFU = 4800 u.m. /1200 buc. = 4 u.m./buc.
1

CV1=CV0 + 20 % CV0= 7700 u.m. + 20/100 / 7700u.m.= 7700 u.m. +1540 u.m. =9240
u.m.
CT = 4800 u.m. +9240 u.m. = 14040 u.m.
1

CUV = 9240 u.m. /1200 buc.= 7.7 u.m.

1

CUT = 14040 u.m. /1200 buc.= 11.7 u.m.

1

Costurile marginale

[Def.] Reprezintă acea componentă a costurilor care arată cum evoluează cheltuielile
atunci când producţia creşte cu o unitate.
Se calculează astfel:
Cmg= ∆Ct/∆Q
cum: => Cmg=ΔCV/Q= (CV -CV )/ (Q -Q )
1 1 1 0

Cf =Cf
1 0

[!] Deoarece întreprinzătorii îşi desfăşoară activitatea în cadrul concurenţial, aceştia

adoptă modalităţi de reducere a chltuielilor.
Dintre măsurile consacrate amintim:
- bază de aprovizionare apropiată de locul desfăşurării producţiei;
- forţă de muncă înalt calificată;
- scăderea cheltuielilor alocate publicităţii;
- diminuarea stocurilor;
- promovarea unor tehnologii performante;
- organizarea riguroasă a activităţii economice;
- diminuarea timpilor neproductivi.
[!] Întreprinzătorii vizează obţinerea unor venituri.

Temă:
1. În calitate de întreprinzător prezentaţi o modalitate de reducere a costurilor.

21
 h a 10-a

Aplicaţii

22
 h a 11-a

VI. Veniturile
1. Formarea veniturilor

[!] Momentul iniţial în formarea veniturilor îl constituie sumele obţinute din vânzarea
bunurilor create de unităţile economice sau instituţionale.
[I] Fiind expresia aportului participanţilor la activităţile respective, ele vor fi împărţite în
concordanţă cu contribuţia fiecăruia.
[!] Împărţirea venitului între participanţii direcţi la obţinerea lui se numeşte distribuire.
[Obs.]: Partea ce revine fiecăruia e rezultatul, în primul rând, al raportului dintre cererea
şi oferta fiecărui factor de producţie; în al doilea rând survine Wmg.
[I] Proprietarii factorilor de producţie sunt avantajaţi reciproc doar dacă sporeşte W mg
globală la nivelul fiecărei unităţi economice.
[I] Formele veniturilor sunt destinate pentru cumpărarea bunurilor de producţie şi de
consum, constituind astfel cererea globală pentru un viitor ciclu economic.
[!] Acestea se obţin în ramurile economiei naţionale şi nu numai. Deţinătorii unor terenuri
obţin renta, deţinătorii capitalului valoric obţin dobânda; deţinătorii factorului de producţie
muncă obţin salariul.

2. Profitul

[!] Economiştii apreciază că profitul poate fi definit din perspective diferite. Încercând să
ne detaşăm de interpretări ideologizante, apreciem că profitul este acel venit care rezultă în urma
diferenţei dintre cifra de afaceri şi costuri:
PB= Ca- Ct => Pn=PB- Ip (Pn= Profit net; admis)
[F.I.] Economiştii apreciază că profitul se instituie într-o motivaţie pentru orice
întreprinzător:
-stimulează iniţiativa şi acceptarea riscului;
- incită la creşterea eficienţei;
- alocă resursele pe activităţi şi firme, orientându-le spre cele mai profitabile;
- sursă principală la finanţarea a oricăror activităţi.
Obţinând profituri mari dar şi o rată a profitului pe măsură, întreprinzătorul desfăşoară o
activitate care stă sub spectrul eficienţei.
[Precizare] Rata profitului este un indicator microeconomic, având rolul de a arăta
rezultatele ce o determină.
[!] Rata profitului e importantă pentru orientarea structurii producţiei pe produse, ramuri,
subramuri; sunt căutate cele ce oferă o rată a profitului cât mai înaltă.
Rata profitului se calculează astfel:
Rp= P/CA* 100 (1)
Rp= P/CT* 100 (2)
Rp= P/CF* 100 (3)
Rp= P/CV* 100 (4)
[!] Veniturile care poartă această denumire se obţin, de regulă, în cadrul întreprinderilor.

23
 3. Dobânda

[Def.] Este venitul obţinut de agenţii economici care îşi desfăşoară activitatea în cadrul
pieţei monetare.
[I] Dobânda se mai numeşte şi ”preţul creditului” şi este o pârghie importantă pentru
orice strategie adoptată la nivel macroeconomic.
[!] Se determină astfel:
D= C* d’* n
C= valoarea creditului;
d’= rata dobânzii;
n= timpul= 1 pentru un an
Rata dobânzii este: d’= D/C* 100
[I] Se recurge şi la formula dobânzii compuse când creditul este contractat pe mai mulţi
ani. În acest caz: D= C * (1+ d’) n unde: C= creditul acordat; d’= rata dobânzii anuale; n=
numărul de ani.

4. Renta

[Def.] Este venitul obţinut de proprietarul pământului pentru contribuţia sa la activitatea

economică prin folosirea acestuia.
[Precizare] Deoarece pământul are importanţă nu numai în agricultură, renta a fost
redenumită rentă economică .
[!] Specialiştii în domeniu, determină, pe baza rentei, preţul pământului (P p) astfel:
Pp= unde: R= renta anuală; d’= rata dobânzii.

24
 5. Salariul

[!] Reprezintă venitul cuvenit deţinătorului factorului de producţie muncă în urma

participării la desfăşurarea unei activităţi economice.
[I] Asupra semnificaţiei salariului au existat dispute teoretice deoarece se consideră că în
orice context omul este mai mult decât o marfă.
Una din definiţiile atribuite salariului spune: “este venitul cuvenit muncitorului pentru o
activitate depusă în cadrul universurilor economice şi recunoscută pe plan social.”
[I] Categoria economică la care facem referire poate fi abordată dintr-o dublă
perspectivă:
- pentru întreprinzător, salariul este un cost;
- pentru purtătorul forţei de muncă, o sursă de venit.
[I] În demersurile lor teoretice, economiştii fac distincţia următoare:
- salariul nominal;
- salariul real;
- salariul colectiv;
- salariul social.
[!] Salariul nominal (Sn) exprimă, într-o manieră absolută veniturile obţinute de cei ce
muncesc într-o anumită perioadă de timp. Se determină astfel: S n= Sb* M unde: Sb= suma de bani
plătită; M= forţa de muncă a lucrătorului exprimată în ore/ muncă sau bucăţi.
Este o componentă a fondului de salarii (F s) ce se detrmină astfel: Fs= Sb+Ss unde: Sb=
salarii de bază; Ss= salarii suplimentare.
[!] Salariul real reprezintă numărul de bunuri şi servicii care pot fi achiziţionate prin
intermediul salariului nominal.
Sr=Sn/P sau: Sr= Sn/Cv *100 unde: Sn= salariul nominal; Cv= costul vieţii.
ISr = (SRt1 : SRt0) *100 = (1Sn : 1p)*100.
[!] Salariul colectiv repezintă suma de bani pe care o primesc deţinătorii forţă de muncă
ce obţin rezultate deosebite în procesul de producţie.
[!] Salariul social sunt veniturile alocate acelor muncitori care se confruntă cu probleme
grave de ordin social şi economic (accidente de muncă, boli profesionale, şomaj, etc.).
[F.I.] Veniturile obţinute vor fi distribuite în aşa fel încât să se ţină seama de modul în
care fiecare participant la procesul de producţie se implică. Dacă se atribuie o parte mai mare a
veniturilor unor participanţi la procesul de producţie, ceilaţi vor fi dezavantajaţi şi în consecinţă,
vor lua amploare dezechilibrele economice şi sociale.
Temă

h a 12-a
25
Aplicaţii

26
 h a 13-a

VII. Piaţa

[I] Pentru economia faptică sau reală, conceptul de piaţă are o importanţă aparte deoarece
toate manifestările agenţilor economici se desfăşoară în cadrul său.
[!] Pentru a înţelege rolul pieţei şi locul său în cadrul economiei reale, vom analiza
următoarele aspecte:
- ce este piaţa;
- oferta;
- cererea;
-*preţul de echilibru.

1. Ce este piaţa?

[I] În literatura de specialitate, termenul de piaţă are sensuri multiple. Dintre acestea
amintim:
- locul în care se desfăşoară activităţile economice (economia faptică);
- locul de întâlnire a cererii cu oferta;
- locul în care se formează preţurile;
- universul în care concurenţa deţine un rol ordonator.
[I] Încercând să sintetizăm accepţiunile anterioare spunem: “Piaţa desemnează o realitate
complexă din care fac parte cererea, oferta şi tranzacţiile dintre cumpărători-vânzători.”
[!] Din definiţie se poate observa că piaţa face referire la trei aspecte:
- cererea;
- oferta;
- concurenţa.

2. Oferta

[Def.] Reprezintă bunurile şi serviciile destinate vânzării- cumpărării de către producător

într-o anumită perioadă la un anumit preţ. Se exprimă prin oferta totală (O).
[!] Producătorul ofertei vizează obţinerea unor câştiguri (profit) pe baza cărora să aiba
posibilitatea reluării procesului de producţie pe scară lărgită.
[I] Economiştii apreciază că oferta este influenţată în timp de factori obiectivi şi
subiectivi.
Dintre factorii obiectivi amintim:
- preţurile;
- veniturile.

[Precizare] În funcţie de cei doi factori, oferta poate fi:

- elastică;
- unitară;
- inelastică.

27
 [!] Oferta este elastică atunci când creşterea preţurilor cu o unitate determină creşterea
volumului bunurilor şi a serviciilor destinate vânzării-cumpărării într-o măsură mai mare.

∆Q>∆P

P1

P0

Q0 Q1 Q

Q= bunurile marfare
P= preţuri

[!] Oferta este unitară atunci când creşterea preţurilor cu o unitate determină evoluţia în
acelaşi sens şi cu aceeaşi intensitate a bunurilor destinate vânzării- cumpărării.

∆P=∆Q

P1

P0

Q0 Q1 Q

28
 [!] Oferta este inelastică atunci când creşterea preţurilor cu o unitate determină evoluţia în
acelaşi sens, dar cu o intensitate mai mică, a bunurilor destinate vânzării-umpărării.

∆P>∆Q

P1

P0

Q0 Q1

[I] Pentru a determina cu rigurozitate elasticitatea ofertei se recurge la coeficientul de

elasticitate al ofertei în funcţie de preţ.
Ke O/P= -(∆Q/Q0)/(∆P/P0)= -[(Q1- Q0)/ Q0]/ [(P1- P0)/ P0]

3. Cererea

[Def.] Reprezintă bunurile pe care purtătorul trebuinţelor doreşte să le achiziţioneze sau

le achiziţionează la un moment dat la un anumit preţ. Se exprimă prin cererea totală (C).
[!] Ca şi la ofertă, cererea este influenţată de preţuri şi venituri.

[I] În funcţie de cele două valori, cererea este:

- elastică;
- inelastică;
- unitară.

29
 ∆P<∆Q

P0

P1

Q0 Q1 Q

[!] Cererea este elastică atunci când scăderea preţurilor determină evoluţia în sens invers
şi cu o intensitate mai mare a bunurilor solicitate de compărător.

∆P=∆Q
P 0

P 1

Q0 Q1 Q

[!] Cererea este unitară atunci când scăderea preţurilor cu o unitate determină creşterea
cantităţii de bunuri solicitate cu aceeaşi intensitate.

30
 P

∆P>∆Q
P0

P1

Q0 Q1 Q

[!] Cererea este inelastică atunci când scăderea preţurilor cu o unitate, determină evoluţia
în sens invers dar cu o intensitate mai mică a bunurilor solicitate.
[I] Elasticitatea cererii se exprimă astfel: Cec= - .

*Preţul de echilibru

///////////////// t1 t2 t3 t4
O 2 buc. 4 buc. 6 buc. 9 buc.
P 4 u.m. 5 u.m. 6 u.m. 12 u.m.
C 9 buc. 7 buc. 6 buc. 5 buc.

[!] Purtătorul ofertei vizează maximizarea veniturilor, în timp ce purtătorii trebuinţelor

satisfacerea optimă a acestora.
[I] Echilibrul se realizează atunci când cererea şi oferta se egalizează la valoarea cea mai
mare. Din tabel se poate observa că în momentul t 3, purtătorul ofertei a reuşit să vândă întreaga
producţie la preţul cel mai mare iar purtătorul cererii a obţinut o satisfacţie maximă.

Temă:
1. Prin ce se individualizează oferta inelastică şi cererea elastică?
2. În ce constă importanţa preţului de echilibru?

h a 14-a
Aplicaţii

31
 h a 15-a
VIII. Concurenţa

[!] În cadrul economiei de piaţă există mai mulţi agenţi economici care îşi desfăşoară
activitatea în aceleaşi domenii.
Cum fiecare dintre aceştia doreşte să obţină o cotă de piaţă cât mai bună, este firesc să îşi
facă apariţia concurenţa.
[Precizare] Prin concurenţă înţelegem totalitatea relaţiilor instituite între agenţii
economici astfel încât interesele unora să nu lezeze interesele altora.
[!] Din aserţiunea anterioară se poate observa că sistemul concurenţial se află sub
incidenţa legilor juridice (legea concurenţei, codul comercial).
[I] Economiştii apreciază ca se impune o distincţie între un model ideal (concurenţa
perfectă) şi un model real (concurenţa imperfectă). Se face distincţia şi între concurenţa loială şi
concurenţa neloială; criteriul constă în respectarea legislaţiei.
[!] Funcţii:
- stimulează progresul general, incită agenţii economici la iniţiativă şi creativitate în
utilizarea resurselor;
- diferenţiază agenţii economici;
- salubrizează viaţa economică eliminându-i pe cei lipsiţi de eficienţă;
- conduce la reducerea costurilor unitare, la diferenţierea ofertei, chiar la reducerea
preţurilor de vânzare.
[!] Vom analiza următoarele aspecte:
- concurenţa perfectă;
- concurenţa imperfectă;
-* strategii anticoncurenţiale.

1. Piaţa cu concurenţă perfectă

[!] Este un “ideal- tip” (Max Weber, 1864 - 1920) care se caracterizează prin următoarele
trăsături:
- atomicitate perfecta:
- În cadrul pieţei îşi desfăşoară activitatea un număr mare de purtători ai cererii şi
ofertei ce deţin o putere economică apropiată
- omogenitatea produselor:
- Indiferent de marcă, bunurile prezintă aceleaşi caracterstici tehnico- funcţionale.
- intrarea şi ieşirea liberă de pe piaţă:
- Orice agent economic se implică într-o activitate atunci când consideră că este
avantajat şi se retrage atunci când condiţiile lui îşi sunt nefavorabile.
- perfecta mobilitate a factorilor de producţie:
- Aceştia sunt folosiţi în mod efficient astfel încât momentele de discontinuitate
tind la 0 (zero).
- transparenţa perfectă; fiecare persoană, fizicăsau juridică, are acces la informaţiile
necesare astfel încât adoptă cea mai bună decizie.

32
 *[Precizare] Trăsăturile amintite se regăsesc în mod secvenţial în cadrul formelor
concurenţei imperfecte.

2. Piaţa cu concurenţa imperfectă

[!] În cadrul concurenţei imperfecte, se realizează presiuni, din partea purtătorilor ofertei
(concurenţă de tip monopol şi oligopol) sau din partea purtătorilr cererii (concurenţă de tip
monopson şi oligopson).
[!] În cazul în care se instituie un relativ echilibru, vorbim de de concurenţă de tip
monopolistic.

a) Concurenţa de tip monopol

În cadrul pieţei îşi desfăşoară activitatea un singur purtător al ofertei care decide în
privinţa volumului, calităţii şi destinaţiei bunurilor. Tot el decide şi în privinţa preţurilor, astfel
încât se obţine supraprofit sau profit de monopol.
Purtătorul trebuinţelor este dezavantajat.

b) Concurenţa de tip oligopol

În cadrul universurilor economice, îşi desfăşoară activitatea un număr restâns de agenţi

economici. Aceştia decid în privinţa producţiei şi a destinaţiei acesteia. Şi în acest caz, purtătorul
cererii este dezavantajat.

c) Concurenţa de tip monopson

Există un singur purtător al cererii şi un număr mai mare de ofertanţi. Dacă purtătorul
cererii nu oferă preţul pe măsura aşteptărilor ofertei, pe termen scurt are de câştigat dar pe
termen mediu şi îndelungat pierde.

d) Concurenţa de tip oligopson

Există un număr restâns de consumatori care influenţează strategia de producţie a

purtătorilor ofertei.

e) Concurenţa de tip monopolistic

Se apropie cel mai mult de concurenţa perfectă.Purtătorii cererii şi ofertei sunt numeroşi
şi dispune de putere economică apropiată.
Nu se poate vorbi însă de omogenitatea produselor, şi nici de transparenţă perfectă.
*Strategii anticoncurenţiale
Pentru a maximiza veniturile, unii agenţi economici recurg la strategii anticoncurenţiale.
Acestea sunt:
- strategia elitei;
- strategia efortului concentrat (strategia Mercedes);
- strategia costurilor (sau a preţurilor).

33
 [Precizare] Raportându-ne la factorii de producţie studiaţi vom analiza următoarele
forme ale pieţei:
- piaţa monetară;
- piaţa capitalurilor;
- piaţa forţei de muncă.

Temă:
1. Prin ce se individualizează concurenţa de tip monopson şi de tip monopolistic?
2. Prin ce se individualizează strategia costurilor?

h a 16-a
Aplicaţii

34
 h a 17-a

IX. Piaţa monetară

[!] Aceasta presupune prezenţa agenţilor economici care operează cu moneda.
[I] Pentru a înţelege rolul şi locul pieţei monetare în cadrul universului economic vom
analiza următoarele aspecte:
- banii - originea, evoluţia şi funcţiile lor;
- piaţa monetară şi echilibrul;
- operaţuni specifice pieţei monetare.
[I] Paul Samuelson: „banii sunt sângele care irigă economia”.

1. Banii, originea, evoluţia şi funcţiile lor

[!] În cadrul economiei naturale, schimbul de bunuri nu există, producătorul fiind, în

acest timp şi consummator. Apariţia economiei de piaţă s-a individualizat prin specializarea
agenţilor economici, prin creşterea volumului producţiei şi prin apariţia schimburilor economice.
Acestea, se realizează în mod direct (trocul); modalitatea amintită se dovedeşte, în timp
ineficientă deoarece:
- participanţii la activităţile de schimb nu au întotdeauna nevoie de bunurile oferite pentru
bunurile lor;
- piaţa este restrânsă;
- prezenţa unor riscuri extra-economice.
În contextual amintit, agenţii economici au căutat un bun care să fie acceptat în orice
spaţiu economic. Acest rol îl îndeplinesc metalele preţioase pentru că au valoare mare în volum
mic şi se degradează greu sub influenţa unor factori fizici şi chimici.
[!] Odată cu apariţia formaţiunilor statale, metalul preţios este tipizat şi astfel îşi face
apariţia moneda. Până în perioada modernă, aceştia erau confecţionaţi, în mod preponderant, din
metal preţios (banii aveau o valoare intrinsecă)
După acest moment, concepţia monetaristă se schimbă, banii aflaţi în circulaţie îşi
justifică prezenţa prin raportare la bunurile şi serviciile create de factorul de producţie muncă.
[Def.] Prin bani înţelegem totalitatea monedelor, bancnotelor şi a celorlate instrumente, în
general acceptate ca mijloace de plată şi de schimb.
[Precizare] Banii aflaţi în circulaţie la un moment dat, reprezintă masa monetară.
Aceasta se deduce din egalitatea lui I. Fischer:
MV=PY
(ofertă) (cerere)
M= PY/V
[Def.] Preţul reprezintă suma de bani pe care purtătorul trebuinţelor o oferă purtătorului
ofertei pentru a intră în posesia unui anumit bun.
[Def.] Viteza de rotaţie reprezintă numărul mediu de operaţiuni de vânzare - cumpărare la
care participă o unitate monetară în decurs de un an.
Y= bunuri marfare
[I] Banii îndeplinesc următoarele funcţii:

35
 - mijloc de evaluare;
- mijloc de schimb;
- mijloc de plată;
- de bani universali (convertibilitate).

2. Cererea şi oferta de monedă

[!] În cadrul pieţei monetare se realizează o serie de operaţiuni; ponderea cea mai mare o
deţin operaţiunile de creditare.
[!] În funcţie de durată, creditele pot fi:
- de la o zi la alta (de 24 h);
- pe termen scurt (2- 90 zile);
- pe termen mediu şi îndelungat.
[!] În funcţie de complexitatea operaţiunilor distingem:
- operaţiuni de finanţare;
- operaţiuni de refinanţare.
[!] În funcţie de implicarea patrimoniului creditorului distingem:
- credite fără garanţie (în alb);
- credite cu garanţie.

3. Piaţa monetară şi echilibrul

[!] Operaţiunile desfăşurate în cadrul pieţei monetare au drept scop instituirea unui
echilibru dinamic între ofertă şi cerere.
[I] Atunci când oferta este excedentară se manifestă inflaţia, dezechilibru economic ce
prezintă consecinţe, preponderent negative.
[!] Pentru a diminua masa monetară, factorii de decizie adoptă următoarele măsuri:
- retragerea din circulaţie a excedentului de monedă;
- scumpirea creditelor;
- convertibilitatea (se achiziţionează monedă proprie şi se vinde monedă străină).
[!] Atunci când oferta de masă monetară este deficitară, factorii de decizie adoptă
măsurile următoare:
- ieftinirea creditelor;
- convertibilitatea;
-pune în circulaţie monedă.

Temă:
1. Prin ce diferă valoarea intinsecă a banilor de valoarea extrinsecă?
2. Ce înţelegeţi prin funcţia de bani universali?
3. Ce relaţie se instituie între modalităţile de echilibrare a masei monetare?
4. Prin ce se individualizează creditele fără garanţie sau în alb?

36
 h a 18-a

Aplicaţii

37
 h a 19-a

X. Piaţa capitalurilor (financiară)

[!] În cadrul economiei de piaţă, o parte a unităţilor economice sunt organizate pe sub
forma societăţilor pe acţiuni. (Legea 31/1990).
[I] Deţinătorii capitalului social îşi justifică drepturile şi obligaţiile prin intermediul unui
titlu de valoare numit acţiune. Atunci când nu deţin suficiente resurse financiare pentru
modernizarea activităţii, întreprinzătorii au posibilitatea de a recurge la împrumuturi prin
intermediul unor titluri de valoare numite obligaţiuni.
[Precizare] Titlurile amintite sunt tranzacţionale prin intermediul bursei de valori.

1. Acţiuni şi obligaţiuni

[Def.] Acţiunea este un titlu de valoare care certifică faptul că deţinătorul său este
proprietarul unei părţi din capitalul social al firmei (acţiuni nominative).
[!] Titlul de valoare amintit poate fi nominal şi în acest caz se tranzacţionează în condiţii
speciale, sau la purtător. În cel de-al doilea caz, beneficiază de drepturi şi obligaţii deţinătorul
titlului.
Acţiunea are o valoare nominală, prezintă elementele de siguranţă, are înscris numele
emitentului. Titlul de valoare amintit face obiectul tranzacţiilor în cadrul pieţei capitalurilor.
[Def.] Dividentul este o parte a venitului net care revine acţionarului. Mărimea e hotărâtă
de A.C.A. şi depinde de situaţia economică financiară.
[Def.] Obligaţiunea este titlul de valoare emis de către agentul economic prin intermediul
unor instituţii specializate în vederea atragerii unor resurse financiare masive. Poate fi:
nominativă sau la purtător.
[!] Cumpărătorul obligaţiunii devine finanţatorul agentului economic şi primeşte un venit
fix numit dobândă.
Titlurile mobiliare amintite se tranzacţionează la valoarea nominală, doar atunci când
sunt vândute de emitent (piaţa primară a capitalurilor).

2. Formele pieţei financiare. Rolul bursei de valori

O pondere însemnată o deţin operaţiunile care au loc în cadrul pieţii secundare a

capitalurilor. Instituţia acreditată să tranzacţioneze titlurile de valoare se numeşte bursa de valori.
Aceasta este organizată sub forma unei societăţi pe acţiuni, în cadrul său îşi desfăşoară
activitatea brokerii (jobberi). Persoanele amintite tranzacţionează titlurile iar veniturile lor
reprezintă o cotă parte din valoarea titlurilor tranzacţionate.
Tranzacţiile cu titluri de valoare se desfăşoară în mod organizat în condiţii de liberă
concurenţă şi transparenţă. Constituie unul din circuitele de finanţare a activităţilor economice,
determinată de băncile comerciale şi de bugetul public. Asigură mobilitatea capitalurilor.
Asigură transformarea operativă a capitalului real în capital bănesc şi invers.
[!] Cotaţia titlurilor e condiţionată de factori economici şi extraeconomici.

38
 [I] La bursă, tranzacţiile se pot realiza prin două genuri de operaţiuni:
- la vedere;
- la termen (caracter speculativ).
Bursa de valori este barometru pentru starea de fapt a unui univers economic. Se apropie
cel mai mult de trăsăturile concurenţei perfecte.
[!] În cadrul economiei de piaţă funcţionează, pe lângă bursa de valori, bursa de mărfuri
şi bursa valutară.
În cadrul bursei de mărfuri se realizează evaluarea şi tranzacţionarea bunurilor palpabile.
În cadrul bursei valutare se realizează evaluarea şi tranzacţionarea unităţilor monetare aparţinând
unor sisteme economice diferite.

Temă:
1. Ce înţelegeţi prin acţiuni şi obligaţiuni

h a 20-a

Aplicaţii

39
 h a 21-a
XI. Piaţa forţei de muncă

[!] Obiectul acestei pieţe îl constituie munca, factorul de producţie determinant în

obţinerea bunurilor şi serviciilor.
Pentru a înţelege rolul pieţei muncii în cadrul economiei de piaţă vom analiza
următoarele aspecte:
- cererea şi oferta de muncă;
- fenomene noi pe piaţa muncii;
- salariul;
- contractul de muncă.

1. Cererea şi oferta de muncă

În cadrul universurilor economice, forţa de muncă este considerata, de regulă, o marfă.

De aceea, este tranzacţională în cadrul pieţei forţei de muncă.
Cererea este reprezentată de către agenţii economici care realizează combinarea factorilor
de producţie în vederea obţinerii unor bunuri şi servicii necesare pentru consumul individual şi
social.
Oferta este reprezentată de către purtătorii forţei de muncă.
În calitate de elemente constitutive ale pieţei muncii, cererea şi oferta se individualizează
prin următoarele trăsături:
- ambele se formează în timp;
- oferta de forţă de muncă este perisabilă deoarece purtătorul ei nu poate aştepta la
nesfârşit ocuparea unui loc de muncă;
- oferta de forţa de muncă prezintă o mobilitate redusă, funcţie care o influenţează.
Economiştii consideră că piaţa muncii, în calitate de componentă a universului economic,
presupune prezenţa a două trepte/faze. Prima se manifestă pe ansamblul economiei şi face
referire la modul în care se formează condiţiile generale de angajare a salariaţilor. A doua treaptă
este o continuare a celei dintâi şi constă în întâlnirea cererii cu oferta în termeni reali.
Concluzionând spunem ca modul în care evoluaează piaţa muncii se resimte în întreaga
dezvoltare economico- socială a unei ţări atât pe termen scurt cât şi pe termen lung.

2. Fenomene noi pe piaţa muncii

[!] Pe piaţa muncii, sesizate schimbări importante:

- cererea de muncă derivă tot mai mult din cererea externă de bunuri; oferta de muncă are şi ea
aceeaşi tendinţă;
- structura cererii de muncă se deplasează rapid în favoarea creşterii muncii calificate: odată cu
aceasta a crescut simţitor şi oferta de muncă de acest gen;
- schimbările calitative în structura pieţei muncii au determinat apariţia unei noi clasificări
acesteia: locuri de muncă bune; locuri de muncă rele;

40
- a crescut instabilitatea ocupării locurilor de muncă; ocuparea unui loc de muncă este limitată în
timp;
- flexibilitatea muncii ca factor de producţie creşte foarte mult; presupune adaptarea acestuia la
schimbările care decurg din mediul economic care se remodelează continuu.
- constrângere comercială asupra volumului structurii şi realizării muncii este în creştere
evidentă;
- stabilitatea ocupării forţei de muncă, deşi dorită, a devenit practic imposibilă în contextul
actual; de aceea se pune problema parcursului profesional al salariaţilor.

3. Salariul

[!] Salariul, un cost şi o sursă de venit; depinde de muncă şi de rezultatele obţinute.

[!] Este permanent supus unor procese contradictorii de diferenţiere şi de apropiere –
egalizare, de la o persoană la alta.
[I] Atât mărimea salariului, cât şi diferenţele dintre salarii trebuie astfel stabilite încât să
păstreze permanent vii incitaţia la muncă şi aspiraţia la ridicarea pregătirii, codeterminante
pentru obţinerea unui salariu mai mare, ca ur mare a creşterii productivităţii muncii.
[I] Din perspectiva salariatului, suma de bani pe care o primeşte când lucrează constituie
salariul nominal.
[!] Salariul nominal – componentă a câştigului nominal alături de elemente precum:
venituri obţinute pentru timpul lucrat suplimentar, sporuri, premii, etc.
[I] Importanţă deosebită prezintă salariul minim garantat. Asigură categoriilor
defavorizate un venit normal care să corespundă minimului de subzistenţă, determinat concret
istoric, în cadrul unui mediu economico-social dat.
[!] Cantitatea de bunuri care poate fi achiziţionată, la un moment dat, cu salariul nominal
net, reprezintă salariul real. E direct proporţional cu salariul nominal şi invers proporţional cu
mărimea preţurilor bunurilor.

ISR = (SR1:SR0) – 100 = (ISN:IP)

[!] Câştig real = cantitatea de bunuri ce poate fi achiziţionată prin câştigul nominal net
într-o anumită perioadă.
[!] Salariul colectiv atribuit în sumă globală tuturor salariaţilor unei firme ca participare
la rezultatele sale sau prin diferite alte facilităţi.
[!] Salariul social = veniturile alocate acelor muncitori care se confruntă cu probleme
grave de ordin social şi economic (accidente de muncă, boli profesionale, şomaj, etc.).

3. Contractul de muncă

[Precizare] Modul în care se încheie un contract de muncă şi consecinţele care decurg de

aici sunt prevăzute de Codul Muncii, Legea Dialogului Social şi Contractul Colectiv de Muncă.
revizuite şi completate în anii următori.
[I] Contractul de muncă reflectă acordul de voinţă exprimat liber dintre angajator şi
angajat.

41
 [!] Pentru a fi valabil, trebuie să respecte precedente legale în vigoare şi să cuprindă în
plus condiţii de muncă şi de angajare nedeterminate precis prin normele juridice existente.
Pot fi prevăzute:
- orele suplimentare şi modul în care for fi remunerate;
- modul în care e organizată munca pe schimburi;
- regulile executării muncii pe timpul nopţii;
- condiţiile în care se execută munca în zilele de sărbători legale;
- modul de salarizare;
- condiţiile de promovare şi muncă, de realizare profesională, de perfecţionare a calificării;
- ce constituie conflict de muncă şi cum se rezolvă acesta;
- cum se asigură protecţia muncii şi răspunderile angajatului/angajatorului.

Temă:
1. Prin ce se individualizează piaţa forţei de muncă?
2. Care sunt trăsăturile pieţei muncii în România?
3. De ce se impune încheierea unui contract de muncă?

h a 22-a

Aplicaţii

42
 h a 23-a
XII. Venitul, consumul şi investiţiile

[!] Rezultatele activităţii economice pot fi exprimate prin intermediul indicatorilor

microeconomici (productivitatea, rata capitalului) şi prin intermediul indicatorilor
macroeconomici.
Veniturile obţinute la nivel macroeconomic sunt distribuite pentru consum şi pentru
economii.
Vom dezvolta cele amintite făcând referire la:
- indicatorii macroeconomici;
- venitul şi consumul;
- economiile şi investiţiile.

1. Indicatorii macroeconomici

[!] În teoria şi practica economică, rezultatele activităţii economice sunt exprimate prin
intermediul produsului intern brut (PIB) şi produsului naţional brut (PNB).
[Def.1] Prin PIB înţelegem rezultatul obţinut de agenţii economici care îşi desfăşoară
activitatea într-un univers economic, indiferent de cetăţenia lor.
Se determină astfel: PIB= P.G.B. – Ci unde P.G.B.= sumă a producţiei brute de bunuri şi
servicii realizate în toate sectoarele naţionale, cu sau fără caracter de marfă; C i= consumul
intermediar.
[Def.2] Prin PNB înţelegem rezultatele obţinute de agenţii economici ai unei ţări care îşi
desfăşoară activitatea în ţară sau străinătate.
[Obs.] Între PIB si PNB există o anumită complementarietate. Dacă din PIB se scad
rezultatele obţinute de agenţii economici străini în ţara de referinţă şi se adaugă rezultatele
obţinute de agenţii economici ai ţării de referinţă în străinătate=> PNB
Ambii indicatori conţin în structura lor valorică şi costurile aferente. Scăzând din fiecare
amortizarea capitalului fix (ACF) => PIN (produsul intern net) şi PNN.
PIN= PIB- ACF unde ACF= valoarea amortizărilor.
PNN= PNB- ACF
Scăzând din PNN impozitele indirecte=> venitul naţional.
VN= PNN- Ii
Acest indicator exprimă, într-o manieră sintetică tot ce se creează nou într-un an într-un
univers economic.
Venitul naţional trebuie perceput ca un element constitutiv al avuţiei naţionale. Tot ceea
ce se creează nou în decurs de un an este destinat consumului şi economisirii.
Partea din VN destinată consumului se determină prin rata fondului de consum (Rc).
Rc= * 100 unde: C= fondul pentru consum.

43
 2. Venitul şi consumul

[!] Ponderea consumului în cadrul veniturilor poate fi analizată dintr-o perspectivă statică
sau dinamică.
Raportul instituit între mărimea consumului şi mărimea veniturilor, la un moment dat
reprezintă rata consumului.
Deoarece veniturile sunt fluctuante, consumul nu rămâne constant în timp.
John M. Keynes consideră, atunci când veniturile cresc, creşte şi consumul dar cu o
intensitate mai mică deoarece intervine spiritul de prevedere.
atunci când veniturile scad, scade şi consumul dar cu o intensitate mai mică deoarece
intervine obişnuinţa.
[I] Raportul instituit între modul în care evoluează consumul atunci când veniturile cresc
sau scad, reprezintă înclinaţia marginală spre consum (c’).
c’= ∆C/∆V
V=1=> c<1 şi s<1 => c+s= V
c = C/V unde: c= rata consumului
c’= ∆C/∆V = C1- C0 / V1-V0
Se poate observa că economiile şi consumul sunt mărimi subunitare, dar complementare.

Temă:
1. Ce înţelegeţi prin: PIB, PNB, VN, avuţie naţională?
2. Stabiliţi corelaţiile dintre ele.
3. Ce înţelegeţi prin c şi c’?

h a 24-a
3. Economiile şi investiţiile

[!] În scrierea „Teoria valorii, a banilor şi a forţei de muncă”, Keynes pleacă de la

premiza că economiile sunt egale cu investiţiile (s=I). În opinia sa, oamenii economisesc din
motive precum:
- dorinţa de a-şi asigura rezerve pentru situaţii neprevăzute;
- dorinţa de a obţine în viitor dobânzi şi sporuri de valoare;
- dorinţa de independenţă, siguranţă.
Raportul dintre mărimea economiilor şi mărimea veniturilor reprezintă rata medie a
economiilor:

44
 S= s / V
Sumele economisite sunt destinate pentru investiţii.
[Def.] Prin investiţii înţelegem totalitatea cheltuielilor care au drept rezultat mărirea
valorii capitalului.
[I] Potrivit economiştilor, investiţiile au un rol important pentru economia faptică sau
reală deoarece:
- se crează noi locuri de muncă;
- se înlocuiesc şi modernizează echipament tehnic şi de producţie;
- se produc noi tehnici şi tehnologii;
- se asigură condiţii mai bune de muncă şi un standard de viaţă superior pentru cetăţeni.
[!] Eficienţa investiţiilor poate fi determinată prin intermediul unui indicator numit
multiplicatorul investiţiilor, (K).
K= ∆V/∆I. Când K>1 => investiţie eficientă.
[I] Indicatorul exprimă modul în care evoluează veniturile pentru fiecare unitate
monetară investită. Indicatorul amintit poate fi corelat cu alţi doi:
 Termenul de recuperare a investiţiilor (T)
T= unde: I= volumul investiţiilor; Pn= profitul anual.

45
 Coeficientul de eficienţă economică a investiţiilor (Cei)
Cei= Pn / I

Temă:
1. Cine determină oamenii să economisească?
2. Ce înţelegeţi prin investiţii şi ce rol exercită?
3. Ce exprimă K?

h a 25-a

Aplicaţii

46
 h a 26-a

XIII. Creşterea şi dezvoltarea economică

Universul economic se prezintă ca o realitate dinamică în cadrul căruia au loc

acumulări sau pierderi.
Fenomenele amintite se repetă la anumite intervale de timp rezultând ciclurile
economice.
Pentru a înţelege fenomene de natura celor amintite vom studia:
- creştere economică;
- * dezvoltarea şi progresul economic;
-* ciclurile economice;
-* echilibrul economic.

1. Creşterea economică

[Def.] În opinia economiştilor, creşterea economică desemnează dinamica

ascendentă a PNB pe locuitor. Consacrate sunt modelele creşterii economice elaborate de
John M. Keynes şi Harrod.
[Obs.] Dincolo de diferenţele de opinii, specialiştii consideră că se poate vorbi de
creştere numai dacă producţia exprimată prin unul sau mai mulţi indici creşte mai mult
decât populaţia, astfel încât producţia medie reală pe locuitor se măreşte de la o perioadă
la alta.
[!] După modul în care evoluează producţia reală pe locuitor şi finalitatea acesteia
în decursul unei perioade, creşterea economică într-o ţară poate fi:
- pozitivă/ reală atunci când producţia fizică de bunuri/ locuitor se măreşte potrivit
trebuinţelor, sporind bunăstarea;
- negativă/ descreşterea economică se manifestă atunci când producţia de bunuri/
locuitor, în expresie fizică sau reală, scade, diminuând bunăstarea;
- creşterea economică „0” survine atunci când producţia fizică sau reală/ locuitor
nu se modifică.
În România de după 1990, PNB a scăzut şi se poate spune că asistăm la o
perioadă de descreştere economică.

2. *Dezvoltarea şi progresul economic

[Def.] Prin dezvoltare economică înţelegem ansamblul consecinţelor pozitive

induse de transformări survenite în economia unei ţări sub influenţa unor sisteme de
factori.
Dezvoltarea economică se află într-o relaţie de determinare cu progresul
economic.
[Def.] Progresul economic reprezintă tendinţa dominantă, reală de a depăşi
limitele la care s-a ajuns şi de a realiza performanţe superioare în domeniul economic,
calităţii vieţii şi universului de civilizaţie ca efect al dezvoltării economice.

47
 [I] Dezvoltarea şi progresul economic sunt aspecte care au consecinţe durabile,
îndeosebi în cadrul universului economic care poartă atributele modernităţii.

3. *Ciclurile economice

În cadrul universului economic există relaţii de interdependenţă între factorii

implicaţi; deducem de aici că întâmplarea are o prondere nesemnificativă într-un
domeniu care stă sub semnul raţionalităţii.
[!] Economiştii apreciază că prin ciclicitate înţelegem forma de desfăşurare a
activităţii economice într-o ţară în care se succed alternativ, la anumite intervale de timp,
perioade de expansiune cu perioadele de recesiune.
[Def.] Ciclul economic desemnează perioada cuprinsă între alternanţa succesivă a
fazelor de recesiune şi de creştere a activităţii economice.
[!] Economiştii disting în cadrul ciclului economic următoarele momente:
- ascensiunea economică, individualizată prin:
- ieftinirea creditelor;
- cresc investiţiile;
- se modernizează procesul de producţie;
- se crează noi locuri de muncă;
- se obţin venituri mai mari, creşte consumul,
creşte calitatea vieţii şi nivelul de trai;
- boom-ul economic sau perioada de maximă expansiune pentru o anumită epocă:
- în acest moment îşi au originile cauzele care duc la recesiunea
economică;
- recesiunea economică:
- creşte inflaţia;
- se scumpesc creditele;
- scad investiţiile;
- întreprinzătorii îşi restrâng afacerile;
- scad locurile de muncă şi veniturile;
- scad nivelurile de trai şi calitatea vieţii.
[I] Deoarece recesiunea economică afectează sistemul social, în integralitatea sa,
statul se implică prin intermediul politicii fiscale, a politicii cheltuielilor publice precum
şi prin intermediul unor norme. Se crează astfel premisele redresării şi unei noi creşteri
economice.

4. *Echilibrul economic

[Def.] Prin echilibru economic înţelegem starea care se instituie atunci când oferta
globală (Og) este egală cu cererea globală (Cg): Og=Cg .
[!] Echilibrul global se instituie pe fondul unei oferte generoase; nu este static,
fiind condiţionat de instituirea unor echilibre la nivel micro- şi mezo- economic: pe piaţa
muncii, monetară, a capitalurilor.

48
 Echilibrul general are drept corelat echilibrul pe piaţa bunurilor economice. Se
exprimă astfel: Og+Bi = Cg + E unde: Bi= bunurile importate; Cg= cererea internă de
bunuri economice; E= exportul de bunuri economice.
[!] Condiţia de echilibru pe piaţa monetară se exprimă astfel: O m= Cm unde: Om=
oferta de monedă; Cm= cererea de monedă.
Altă versiune: MV= PY.
[!] Condiţia de echilibru pe piaţa muncii se exprimă astfel: O l= Cl unde: Ol= oferta
de locuri de muncă; Cl= cererea de locuri de muncă.
Deoarece fiecare univers economic se instituie intr-o componentă a economiei
mondiale, în raporturile economice dintre diferitele ţări, echilibrul se instituie atunci când
mărimea şi valoarea importurilor este egală cu mărimea şi valoarea exporturilor.
[!] Economiştii consideră că echilibrul economic trebuie perceput dintr-o
perspectivă dinamică pentru că raportul instituit între cerere şi ofertă nu este constant.
[Obs.] Atunci când cererea şi oferta în cadrul pieţei muncii şi a pieţei monetare nu
se egalizează, îşi fac apariţia dezechilibrele economice numite şomaj şi inflaţie.
Temă:
1. În ce context creşterea economică este negativă?
2. Prin ce se individualizează ascensiunea economică?

h a 27-a

Aplicaţii

49
 h a 28-a

XIV. Inflaţia şi şomajul

[!] Economiştii consideră că inflaţia şi şomajul sunt dezechilibrele macro-

economice care au un impact social preponderant negativ.
Pentru a înţelege în specifitatea lor aceste fenomene precum şi modalitatea de
diminuare a efectelor lor negative, vom studia:
- ce este inflaţia?
- cauzele inflaţiei;
- politici antiinflaţioniste;
- ce este şomajul?
- diminuarea şomajului şi a consecinţelor sale.

1. Ce este inflaţia?

[Def.] Prin inflaţie înţelegem un dezechilibru de ansamblu al economiei care se

caracterizează prin creşterea generalizată a preţurilor, concomitent cu scăderea puterii de
cumpărare a banilor.
[!] Raportându-ne la egalitatea lui Irving Fischer (MV= PY) observăm
următoarele aspecte:
- cantitatea de bani în circulaţie devine sub aspect valoric, mai mare decât
cantitatea de bunuri destinate vânzării;
- economiştii apreciază că pentru a evidenţia nivelul inflaţiei trebuie să recurgem
la:
 indicele general al preţurilor (IGP);
[Def.] Prin IGP înţelegem raportul instituit între preţurile actuale şi preţurile
existente într-un moment anterior.
IGP=ΣP1/ΣP0*100
 puterea de cumpărare a banilor (Pc).
Pc= M/ P unde: M= masa monetară; P= nivelul preţurilor.

2. Cauzele inflaţiei

[!] Fiind un fenomen complex, inflaţia poate fi explicată prin intermediul unor
cauze multiple precum:
- scăderea producţiei de bunuri materiale şi servicii;
- excedentul de masă monetară de care dispun agenţii economici;
- creşterea costurilor, a salariilor fără acoperire;
- importurile atunci când bunurile provenite din exterior au preţuri mai mari decât
produsele similare din ţara importatoare.

50
 [Obs.] Cauzele amintite se află într-o relaţie de interdependenţă astfel încât se
poate vorbi de spirala inflaţionistă.
Deoarece este percepută ca un fenomen negativ, se impune ca factorii de decizie
să se implice în adoptarea unor politici şi măsuri de protecţie socială şi antiinflaţionistă.
[!] Prin natura sa, inflaţia afectează în mod direct sau indirect întreaga societate,
dar şi relaţiile exterioare ale unei ţări. Consecinţele negative sunt recepţionate, în primul
rând, de agenţii economici aflaţi în postura de cumpărător pentru că trebuie să facă faţă
preţurilor determinate de inflaţie
Deseori sunt afectaţi de efectele inflaţiei agenţii economici cu venituri mici şi fixe
deoarece nu pot compensa pierderile provocate de creşterea, în timp, a preţurilor.
Afectaţi de inflaţie sunt şi agenţii economici care economisesc deoarece puterea
de cumpărare a banilor scade şi odată cu aceasta, resursele lor se diminuează în mod
semnificativ.
[!] Inflaţia poate prezenta şi efecte pozitive pentru unii agenţi economici care
recurg la operaţiuni speculative. Într-o anumită măsură sunt avantajaţi şi debitorii atunci
când marimea/ rata dobânzii este mai mică decât rata inflaţiei.
[!] Deoarece consecinţele pozitive sunt nesemnificative în raport cu cele negative
se impune adoptarea unor politici şi strategii antiinflaţioniste.

3. Politici şi strategii antiinflaţioniste

[!] Prin natura sa, inflaţia afectează direct sau indirect, întreaga societate.
Consecinţele sunt recepţionate, mai întâi, de către agenţii economici aflaţi în ipostaza de
cumpărător;
[I] Au de suferit în mare măsură persoanele cu venituri mici şi fixe deoarece nu
pot compensa pierderile provenite de creşterea în timp a preţurilor; afectate sunt şi
economiile agenţilor economici deoarece puterea de cumpărare a banilor scade şi astfel
resursele lor financiare se află în descreştere.
[!] Inflaţia are şi consecinţe pozitive, deoarece avantajează pe debitor şi
persoanele care desfăşoară acţiuni cu un caracter speculativ.
[I] Se consideră că fenomenul inflaţionist provoacă instabilitate nu numai în
cadrul universului economic, ci şi în sistemul social. De aceea, se impun politici şi măsuri
complexe care vizează scăderea nivelului inflaţiei şi a consecinţelor sale negative.
Dintre acesea amintim:
a) măsuri de apărare a agenţilor economici împotriva creşterii preţurilor şi a
scăderii puterii de cumpărare a banilor: indexarea, creşterea dobânzilor plătite pentru
economiile populaţiei, acordarea de compensaţii pentru pensionari, salariaţi;
b) măsuri de diminuare şi control a inflaţiei; în acest context se acţionează pentru:
- creşterea ratei dobânzii la creditele acordate de bănci;
- echilibrarea bugetului de stat şi a balanţei de plăţi exterioare;
- dezvoltarea activităţilor productive;
- adaptarea strategiei activităţii economice la evoluţia cererii pe piaţă.
[I] Apreciem că măsurile amintite devin eficiente numai în măsura în care sunt
corelate.

51
 h a 29-a
4. Ce este şomajul?

[Def.] Şomajul este o stare negativă a economiei care afectează o parte a

populaţiei active prin lipsa locurilor de muncă.
În opinia Biroului Internaţional al Muncii (BIM), şomer este acea persoană aptă
de muncă, aflată în căutarea unui loc de muncă, dar nu găseşte.
[!] În opinia economiştilor, şi nu numai, şomajul se caracterizează prin
următoarele trăsături:
- durată;
- intensitate;
- structură;
- nivel: se poate exprima în mod absolut (numărul şomerilor) sau în mod relativ
( rata şomajului).
[I] Prin rata şomajului înţelegem un raport procentul dintre numărul şomerilor la
un moment dat şi populaţia activă sau populaţia aptă de muncă.
Rş= (S * T) / P a unde S= numărul şomerilor; T= durata medie a şomajului; P a=
populaţia activă
Rş = S/PAM*100
[!] Şomajul se crează pe baza a două mari procese:
- pierderea locurilor de muncă;
- presiunea exercitată de noile generaţii.
[I] Deoarece şomajul stă la baza principalelor fenomene economice din societate,
factorii de decizie se implică în diminuarea nivelului şi a consecinţelor sale negative
asupra populaţiei unei ţări (Pţ ), a societăţii în globalitatea sa.
Pţ= PAM + M unde: PAM= populaţia aptă de muncă; M= celelalte categorii sub
16 ani şi pensionarii.

5. Diminuarea şomajului şi a consecinţelor sale

[!] Măsurile pot fi adoptate pe termen scurt (presupun garantarea unui venit
minim pentru şomeri) sau pe termen mediu şi lung (crearea locurilor de muncă).
[Obs.] Se consideră că modalitatea cea mai utilizată de garantare a unui venit
minim pentru şomeri este ajutorul de şomaj. În România, aceasta se acordă pentru 272 de
zile. Persoana care nu a reuşit să găsească un loc de muncă în acest interval, primeşte,
mai apoi o alocaţie de sprijin pe o perioadă de 18 luni.
[I] Deoarece modalitatea amintită nu poate să ofere oamenilor standardul de viaţă
aşteptat, se pune accent pe reorientarea profesională a persoanelor care caută un loc de
muncă. În acest timp, statul acordă facilităţi agenţilor economici care angajează şomeri.
Fiind agent economic, statul promovează investiţiile în infrastructură. Modalităţile
amintite, dar şi altele, au rolul de a atenua nivelul şomajului şi consecinţele sale.

52
Temă
1. Ce înţelegeţi prin inflaţie şi care sunt cauzele sale?
2. Prezentaţi modalităţile de diminuare a inflaţiei şi a consecinţelor sale negative.
3. Accepţiunile şomajului.
4. Prezentaţi modalităţile de diminuare ale şomajului şi a consecinţelor sale.

h a 30-a

Aplicaţii

53
 h a 31-a
XV. Statul şi economia

Raporturile instituite între stat şi universurile economice au fost interpretate din

perspective diferite; la limită se situează liberalismul şi etatismul. Apreciem că în
contextul actual prezenţa statului în economie se impune din perspective diferite. Pentru a
le înţelege în complexitatea şi finalitatea lor vom analiza:
- ipostaze ale statului în economie;
- strategii, politici şi mijloace economice;
- programarea economică;
- bugetul de stat.

1. Ipostazele statului în economie

[!] Economiştii apreciază că prezenţa statului în economie este bidirecţională:
- la nivel macroeconomic, statul este prezent prin intermediul legislaţiei
economice , a strategiilor, politicilor economice;
- la nivel microeconomic, statul este prezent prin intermediul administraţiilor
publice.
[Obs.] Considerăm că formele prin care statul se implică în cadrul universurilor
economice diferă de la o ţară la alta, funcţie de aspecte economice, sociale, culturale.
[!] Teza liberalismului clasic referitoare la neimplicarea statului în economie pe
motiv că ar aduce prejudicii libertăţii de acţiune o considerăm lipsită de sens, deoarece
libertatea are drept condiţia funciară respectarea unor reguli. Raportându-ne la aserţiunea
anterioară, înţelegem mai bine locul şi rolul strategiilor şi politicilor economice.

2. Strategii, politici şi instrumente economice

[Def.] Strategiile economice reprezintă obiectivele ce urmăresc a fi realizate pe

termen mediu şi îndelungat ce corespund intereselor profunde, de durată, ale forţelor
politice şi sociale dintr-o ţară.
[I] Considerăm că strategiile sunt necesare în viaţa economică pentru că fixează
ceea ce este durabil şi de importanţă generală. Pe o asemenea bază, agenţii economici îşi
pot orienta mai bine acţiunile lor.
În funcţie de amploarea lor, strategiile pot fi:
- naţionale;
- sectoriale.
[Obs.] Strategiile economice exprimă voinţa socială şi de aceea între acestea şi
politicile economice se instituie o relaţie de determinare.
[Def.] Politica economică reprezintă ţintele (performaţele) ce trebuiesc atinse în
economie precum şi mijloacele necesare realizării lor.
[!] Politica economică exprimă doctrinele partidelor politice aflate la guvernare
precum şi realităţile existente în sistemul economic respectiv. Politica economică
vizează:
- creşterea economică;

54
 - redresarea economică;
- afirmarea IMM-urilor;
- protecţia mediului ambiant.
Pentru atingerea obiectivelor amintite se impune să se recurgă la instrumente
economice adecvate.
[Def.] Instrumentele economice reprezintă totalitatea resurselor, proceselor
tehnice şi a modalităţilor de a acţiona la care se recurge pentru a duce la îndeplinirea
obiectivelor economice.
Dintre instrumentele economice la care se recurge deseori amintim:
- bugetul de stat;
- programarea economică.

3. Programarea economică

[Def.] Prin programare economică înţelegem elaborarea unor planuri sau

programe de dezvoltare în vederea rezolvării unor probleme sociale economice.
[Obs.] Programarea nu implică obligativitatea agenţilor economici de a renunţa la
libertatea de acţiune; de aceea, considerăm că instrumentul economic amintit prezintă un
caracter orientativ-informativ şi, de regulă, incitativ.
[!] În economiile ţărilor dezvoltate, programarea economică se realizează pe 2/4
domenii importante, oferind posibilitatea agenţilor economici din ţara respectivă să deţină
primatul în cadrul pieţei mondiale.
Apreciem că programarea economică este o componentă a raţionalităţii în
economie şi implicit, un element complementar al pieţei.

4. Bugetul de stat

[Def.] Bugetul de stat reprezintă un tablou, o balanţă cu două părţi, venituri şi

cheltuieli, fiecare fiind detaliată pe surse de venituri şi obiective de finanţare.
[Obs.] Din aserţiunea anterioară, observăm că bugetul de stat are două
componente:
- sursă de venit: impozite directe, indirecte, profitul Băncii Naţionale şi a
Religiilor Autonome, venituri din capital;
- cheltuieli alocate pentru:
- servicii publice generale;
- apărare;
- social-culturale şi educative;
- servicii de dezvoltare publică;
- acţiuni economice;
- împrumuturi acordate şi alte plăţi.
[!] În funcţie de raportul ce se instituie între venituri şi cheltuieli, bugetul poate fi:
- deficitar;
- echilibrat;
- excedentar.
Raportul instituit între venituri şi cheltuieli poate oferi informaţii referitoare la
politica economică a unei ţări, la stadiul său de dezvoltare.

55
 [!] Veniturile bugetare sunt influenţate de:
 nivelul general al fiscalităţii (Nf)
Nf= I / PIB unde: I= mărimea impozitelor; PIB= produsul intern brut
 rata medie a impunerii
i = Ti / V unde: Ti= total impozit plătit; V= total venit.

Temă:
1. Justificaţi de ce se impune prezenţa statului în economie.
2. Care este rolul programării economice?

h a 32-a

Aplicaţii

56
 h a 33-a
XVI. Piaţa mondială

[!] Universurile economice nu-şi sunt suficiente deoarece, în cadrul lor, nu se

obţin toate bunurile de care consumatorii au nevoie. De aceea, se impune, colaborarea
acestora în cadrul unei realităţi cu un caracter relaţional, numită piaţă mondială.
[I] Această realitate se cristalizează începând cu modernitatea; mai apoi, cunoaşte
o evoluţie ascendentă până în perioada contemporană.
Pentru a înţelege elementele constitutive ale pieţei mondiale, precum şi rolul lor
în actualul context, vom studia:
- formele pieţei mondiale;
- comerţul internaţional;
-* eficienţa comerţului exterior;
- piaţa valutară.

1. Formele pieţei mondiale

[!] Participarea economiei naţionale la piaţa mondială, se justifică prin

intermediul următoarelor avantaje:
- se creează premizele pentru o aprovizionare mai ieftină;
- ţările au acces la bunurile pe care nu le produc;
- se obţin produse şi tehnologii noi;
- se extind pieţele de desfacere;
- se obţine valuta necesară importului.
[Obs.] Piaţa mondială nu este omogenă, ci se compune din mai multe segmente
specializate în funcţie de caracteristicile bunurilor care formează obiectul schimbului.
În funcţie de criteriul amintit, distingem următoarele forme:
- comerţul internaţional;
- piaţa internaţională a capitalurilor reprezintă ansamblul plasamentelor de capital,
realizat de agenţii economici în alte ţări decât cea proprie (Ex: investiţii directe,
împrumuturi şi cumpărări de titluri de valori).
- piaţa mondială a muncii;
- piaţa internaţională a schimburilor valutare;
- piaţa produselor şi tehnicilor de vârf;
- piaţa mondială a schimburilor clandestine şi ilicite.
[!] Dintre formele amintite, ponderea cea mai mare o deţine comerţul intrnaţional.

2. Comerţul internaţional

[Def.] Schimbul de bunuri şi servicii dintre toate ţările formează comerţul

internaţional.
În cadrul acestuia se individualizează două activităţi:
- exportul: reprezintă vânzarea de bunuri şi servicii produse de o ţară către agenţii
economici din alte ţari;

57
 - importul: reprezintă cumpărarea de către agenţii economici dintr-o ţară de
bunuri şi servicii produse în alte ţări.
[!] Exportul, ca şi importul, poate fi:
- vizibil atunci când obiectul tranzacţiilor îl reprezintă bunurile tangibile;
- invizibil: obiectul tranzacţiilor îl constituie serviciile.
[I] În cadrul doctrinelor economice s-au individualizat două mari doctrine ce fac
referire la comerţul internaţional. Acestea sunt:
- protecţionismul ( Mihail Manoilescu, în România);
- liber- schimbismul.
[Precizare] Totalitatea exporturilor şi importurilor pe care le fac agenţii
economici cu exteriorul şi restul lumii reprezintă comerţul exterior al acelei ţări.
[Def.] Balanţa comerţului exterior este tabloul ce redă, pe de o parte, exportul, iar
pe de cealaltă parte, importul în valori totale şi pe grupe de mărfuri.
Poate fi: echilibrată, deficitară, excedentară.
[!] Deoarece ţările participante la comerţul internaţional au interese diferite,
divergenţele ivite sunt soluţionate, de regulă, de către Organizaţia Mondială a
Comerţului.

3. *Eficienţa comerţului exterior

[!] Aceasta poate fi determinata prin intermediul a doi indicatori:

 cursul de revenire la export exprimă în esenţă: cheltuiala internă cu care se obţine
o unitate valutară;
Cre= Pe / Pev unde: Pe= preţul de export în lei; Pev= preţul extern în valută.
 cursul de revenire la import: exprimă încasările în lei din valorificarea produsului
importat în economia naţională ce revin la o unitate valutară
Cri = Pi / Piv unde: Pi= preţul intern în lei; Piv= preţ de import în valută.
[Precizare] Pentru a creşte eficienţa comerţului exterior se impune adoptarea unor
modalităţi de creştere a eficienţei economice în România. Acestea sunt:
- creşterea gradului de prelucrare a mărfurilor şi a gradului de complexitate a
serviciilor destinate exporturilor;
- ridicarea calităţii produselor şi serviciilor destinate exportului;
- modernizarea şi adaptarea modului de prezentare a mărfurilor la nivelul
cerinţelor pieţei mondiale;
- reducerea cheltuielilor de producţie.

4. Piaţa valutară

[Def.] În esenţă, piaţa schimburilor valutare constă în vânzarea- cumpărarea

banilor ce aparţin unor ţări diferite.
[!] Operaţiunile pe piaţa schimburilor valutare se realizează, de regulă, prin
intermediul băncilor. Acestea, operează pe piaţa schimburilor fie pe cont propriu, fie în
contul clienţilor.
Prin confruntarea cererii cu oferta diferitelor monede se formează cursul valutar/
rata de schimb valutar care este preţul unei monede exprimat în altă monedă. De regulă,

58
cursul valutar, este influenţat de raportul instituit între cererea şi oferta de monedă străină
dar şi de modul în care este apreciată o monedă în sistemul economic naţional.
[I] Pe piaţa valutară se realizează două mari genuri de operaţiuni:
- la vedere;
- la termen.
În general, cursul la termen este mai ridicat decât cel la vedere.

[Obs.] În România, piaţa schimburilor valutare se prezintă în ipostaza de piaţă

liberă în care se desfăşoară operaţiuni la cursuri liber negociate pe tot timpul zilei. În
România, piaţa valutară se compune din:
- piaţa valutară interbancară pe care operează băncile comerciale pe cont propriu
şi în contul clienţilor. Întrucât clienţii acestor bănci sunt firme de diferite genuri,
se apreciază că piaţa valutară interbancară este rezervată persoanelor juridice;
- piaţa caselor de schimb valutar. În cadrul acestora se vinde şi cumpără valută
pentru pesoane fizice rezidente şi nerezidente. Economiştii apreciază că piaţa
valutară actuală a fost concepută ca un pas spre realizarea convertibilităţii
monedei în condiţii mai bune.
Indicatorul de eficienţă concludent este profitul valutar (Prv).
Prv= Pev – Cv unde: Pev= preţ extern în valută şi C v= totalitatea cheltuielilor în
valută.

Temă

h a 34-a
Aplicaţii

h a 35-a
Recapitulare finală

h a 36-a
Recapitulare finală

59