Sunteți pe pagina 1din 62

Capitolul 1.

Natura şi domeniul economiei


1.1. Economia – forma principală a acţiunii umane

Economia este o ştiinţă socială care cercetează baza economică a societăţii umane.
Ea este adesea definită ca un studiu al modului în care societăţile alocă resursele
insuficiente în încercarea de a satisface dorinţele virtual nelimitate ale consumatorilor.
Teoria economică studiază modul în care oamenii se organizează pentru a face
faţă problemei insuficienţei resurselor. În orice tip de societate, există mai multe nevoi
decât resursele, astfel încât este necesar ca acestea să fie alocate către cele mai eficiente
utilizări. Insuficienţa resurselor este o problemă economică fundamentală, generală de
faptul că dorinţele oamenilor sunt practic nelimitate; de aici rezultă necesitatea de a opta
pentru o alternativă sau alta.
Activitatea economică reprezintă lupta împotriva rarităţii, fiind un proces complex
ce reflectă faptele, comportamentele şi deciziile oamenilor privitoare la atragerea şi
utilizarea resurselor economice în vederea producerii, circulaţiei, repartiţiei şi consumului
de bunuri, în funcţie de nevoile şi interesele economice. Altfel spus, economia cuprinde
toate problemele legate de producţia, distribuţia şi consumul de bunuri şi servicii.

1.1.1. Tensiunea dintre nevoi şi resurse. Raritate şi alegere

Nevoile umane reprezintă doleanţele, cerinţele oamenilor de a avea şi de a folosi


bunuri materiale şi servicii, care devin nevoi efective în funcţie de condiţiile de producţie
existente la un moment dat. Nevoile îşi au izvorul în doleanţele omului ca fiinţă
biologică, raţională şi socială.
Oamenii au în primul rând nevoi fiziologice, în al doilea rând nevoi spirituale
psihologice însă au apărut şi s-au extins şi nevoile de grup, care sunt resimţite de oameni
ca participanţi la un anume sociogrup.
Nevoilor umane le sunt proprii anumite caracteristici, acestea fiind: nelimitate ca
nr., limitate în capacitate ( ca volum), concurente şi substituibile, complementare.
Nevoile umane înţelese de oameni şi devenite mobiluri ale confruntării şi
cooperării lor în vederea dobândirii resurselor şi bunurilor necesare satisfacerii
trebuinţelor reprezintă interesele economice.
În funcţie de nivelul şi modul în care se manifestă, interesele economice se
grupează în mai multe categorii: interese personale, interese de grup şi interese generale.
Interesele economice se structurează, după alte criterii, în următoarele grupări:
particulare (private sau individuale) şi publice (de stat); curente şi de perspectivă;
periodice, permanente şi accidentale.
Resursele economice constau în totalitatea elementelor, premiselor – directe şi
indirecte – ale acţiunii sociale practice, care sunt utilizabile, pot fi atrase şi sunt efectiv
utilizate la producerea de noi bunuri.
Premisa primară a satisfacerii nevoilor umane este natura. Desprinderea resurselor
naturale din mediul lor este rodul activităţii umane. Resursele naturale împreună cu cele
umane formează resursele originare sau primare. Alături de resursele economice primare
şi împreună cu ele, o însemnătate crescândă o au, în ultimul timp, resursele economice
derivate.

1
Deşi omenirea a progresat mult pe linia căutării, cunoaşterii şi atragerii de noi
resurse în circuitul economic, totuşi creşterea şi diversificarea trebuinţelor umane fac ca
resursele economice să rămână relativ limitate. Raritatea relativă a resurselor este o
caracteristică generală a economiei. De aceea, se impune ca dintre multiplele variante de
utilizare a resurselor rare, oamenii să fie nevoiţi să o aleagă pe cea care permite obţinerea
unui număr cât mai mare de bunuri şi de calitate cât mai ridicată.

1.1.2. Costul de oportunitate şi frontiera posibilităţilor de producţie

Problema economică centrală fiind raritatea, alegerea agenţilor economici implică


sacrificii. Cu cât se alocă o cotă mai mare de resurse pentru satisfacerea nevoilor de
hrană, de pildă, cu atât mai puţin rămân pentru producerea de îmbrăcăminte.
Sacrificarea celorlalte alternative pentru producerea sau consumarea unui bun
anume, e cunoscută sub denumirea de cost de oportunitate.
În acest context, specialiştii se referă la obţinerea (alegerea) naţională. Decalajul
între dezirabil şi posibil permite să se explice metoda aplicată în orice operaţiune
economică: este vorba de principiul raţional de căutare fie a maximizării utilităţii fie a
minimizării efortului.
În cercetarea posibilităţilor alternative de a produce se foloseşte instrumentul
Frontiera posibilităţilor de producţie. Prin acesta sunt puse în evidenţă toate combinaţiile
posibile de producere a 2 bunuri, care ar putea fi făcute de o firmă, o ţară, într-o perioadă
dată, prin folosirea integrală şi eficientă a resurselor sale.
A lim eA n t e
B
C
H

E
H a in e
Fig.1.1. Frontiera posibilităţilor de producţie

Curba posibilităţilor de producţie evidenţiază toate combinaţiile posibile ale celor


2 bunuri. De pildă, în exemplul dat nu se poate realiza o asemenea combinaţie a
producţiilor încât să atingă punctul H din grafic (pentru aceasta ar avea nevoie de resurse
suplimentare sau ar trebui să sporească eficienţa folosirii acestora).
Curba frontierei posibilităţilor de producţie a fost întocmită pe baza unor resurse
date şi în cadrul unui orizont scurt de timp. Pe termen mediu şi lung, odată cu creşterea
resurselor şi ameliorarea lor, curba respectivă se deplasează spre dreapta.

2
1.1.3. Risc şi incertitudine în economie

Activitatea economică implică riscul. Acesta poate fi definit ca un eveniment


nesigur care poate cauza o pagubă. Analiza riscului începe de obicei cu conturarea
termenului de incertitudine cu privire la viitor.
Incertitudinea economică are ca sursă fie caracterul aproximativ al cunoştinţelor
despre un proces economic, fie caracterul obiectiv impredictibil al procesului.
În realitate, riscul şi incertitudinea sunt combinate în diferite proporţii.
Incertitudinea devine o potenţială sursă de risc, în special, atunci când decurge
dintr-o informare completă sau când se apelează la surse informaţionale incompatibile.
Participanţii la viaţa economică acordă o atenţie sporită măsurării riscului cu
ajutorul probabilităţilor.
Probabilitatea arată în ce măsură e posibilă producerea unui anume eveniment în
condiţii bine determinate. Deci, pentru fiecare eveniment există o anumită probabilitate
de apariţie. Riscul este o caracteristică specifică întregii distribuţii de probabilităţi.
Atât probabilitatea cât şi riscul pot fi interpretate obiectiv şi subiectiv.
Probabilitatea obiectivă se bazează pe evidenţa istorică a datelor statistice şi
constă în estimări ale situaţiilor probabile pe baza transformărilor anterioare iar
probabilitatea subiectivă poartă amprenta personalităţii fiecărui individ participant la
economie.
Riscul obiectiv e inerent oricărei acţiuni caracterizate prin variaţia rezultatelor
probabile şi reprezintă o variabilă independentă de individ iar riscul subiectiv constituie o
estimare a riscului obiectiv şi depinde de individ.

1.2. Economia – ştiinţa teoretică fundamentală


1.2.1. Apariţia şi formarea ştiinţei economice. Etape în evoluţia ştiinţei
economice.

Omul ca fiinţă superioară s-a străduit din totdeauna, să-şi explice lumea
înconjurătoare. O atenţie cu totul aparte a acordat, din primele clipe ale existenţei sale,
problemelor economice. Existenţa fiind, înainte de toate, materială, economică, nici nu se
putea altfel. Aşa se explică faptul că ideile economice au apărut încă din cele mai vechi
timpuri. Multe dintre ele însă nu au ajuns până la noi. Tot ce ştim noi astăzi este că
primele reprezentări economice au apărut în Occidentul Antic. Rădăcinile ştiinţei
economice se găsesc în antichitatea greacă, concretizate în lucrările unor mari filozofi, în
primul rând la Aristotel.
Sintagma „economie politică” a fost lansată în literatură în 1615, prin tratatul de
Economie Politică publicat de Antoine de Montchrestiene.
Din punct de vedere etimologic, termenul de economie provine din cuvintele
greceşti: oikos – casă, gospodărie; nomos – ordine, regulă, lege, principiu; polis – cetate,
oraş. În traducere liberă termenul semnifică legea (regula) de gospodărire a cetăţii.
Specialiştii în domeniu delimitează cu aproximaţie patru sau cinci etape ale
evoluţiei ştiinţei economice.
Etape în evoluţia ştiinţei economice
a) Prima etapă în evoluţia gândirii economice îşi are începuturile în gândirea antică
greco-romană şi asiatică şi se încheie spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, prin

3
contribuţia epocală a lui Adam Smith. Smith e considerat părintele ştiinţei
economice, ştiinţă care iniţial era cunoscută sub denumirea de Economie Politică.
Lucrarea sa fundamentală este „Avuţia naţiunilor”. De o deosebită importanţă au
fost în această perioadă dezvoltările şi contribuţiile acelor economişti care au
efectuat primele analize economice ale proceselor economice de ansamblu: W.
Petty şi F. Quesnay.
b) A doua perioadă în evoluţia gândirii şi ştiinţei economice se încadrează într-un
orizont de timp cuprins între sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul ultimei
treimi a secolului al XIX-lea. Această perioadă este dominantă şi ilustrată de
D.Ricardo, T.Malthus, S.Mill. De asemenea, în această etapă a trăit şi a creat
K.Marx, care este considerat un fondator de nouă şcoală economică, înscriindu-se
pe o anumită filiaţie de idei. Unii specialişti acordă francezului J.B. Say un loc
important în gândirea economică universală, pe care-l încadrează în linia de
gândire din această perioadă.
c) A treia perioadă este cuprinsă între anii `70 ai secolului XIX şi primul război
mondial, respectiv marea recesiune mondială din anii `30 ai secolului al XX-lea.
În acest interval de timp s-au impus contribuţiile strălucite ale şcolii istorice
germane, ale marginaliştilor vienezi specialişti în teoria valorii şi a distribuţiei ale
lui L.Walras, V.Pareto, A.Marshall.
d) A patra perioadă în evoluţia ştiinţei economice se încadrează între anii `20 şi anii
`70 ai secolului al XX-lea. Perioada respectivă este marcată pregnant de
J.M.Keynes şi de opera sa fundamentală „Teoria generală a ocupării, a dobânzii şi
a banilor”.
Opera economică a lui Keynes a dat un puternic impuls ştiinţei economice în
general.
Ca replică la curentul dirijist keynesist s-a constituit liberalismul clasic al
secolului al XX-lea cu reprezentanţi de marcă cum sunt F.Hayek şi M Friedman.
e) A cincea perioadă a început în deceniul al 8-lea al secolului XX. Pe terenul
realităţilor economice contemporane şi beneficiind de cuceririle anterioare ale
ştiinţei economice, de tehnicile de analiză existente, ştiinţa economică se află în
faţa unei noi situaţii clasice. Deocamdată, toate teoriile elaborate în trecut au fost
şi sunt dezvoltate şi actualizate. În acelaşi timp, în procesul firesc de raportare la
nevoile realităţii, unele dintre ideile, teoriile şi doctrinele vechi au fost abandonate
sau marginalizate.
Oricum, ştiinţa economică contemporană se caracterizează prin două trăsături
(aspecte):
- creşterea considerabilă a volumului de informaţii, de date statistice, ceea
ce a făcut necesară apariţia unor tehnici şi instrumente de analiză;
- profesionalizarea accentuată a economiştilor, inclusiv adâncirea procesului
de specializare a acestora.

1.2.2. Obiectul de studiu al economiei

Obiectul de studiu al economiei, ca ştiinţă, îl constituie fenomenele, procesele şi


relaţiile generate de comportamentul agenţilor economici în procesul complex de alocare
a resurselor rare în vederea satisfacerii nevoilor societăţii.

4
Ştiinţa economică contemporană se prezintă ca un sistem de ştiinţe economice
speciale, care au drept domeniu activităţile economice privite în ansamblul lor dar şi în
interrelaţie cu alte domenii. Astfel, din sistemul ştiinţelor economice fac parte
următoarele ramuri: economia politică (microeconomia, macroeconomia); ştiinţele
economice speciale funcţionale pentru toate domeniile (finanţele, managementul,
statistica economică); economia mondială; ştiinţele economice de ramură (economia
firmei); ştiinţele economice istorice (istoria economiei naţionale, doctrine economice);
ştiinţe de graniţă (geografia economică, sociologie economică, econometrie) ş.a.m.d.
Economia sau economia politică a fost şi este o componentă teoretică –
metodologică a sistemului ştiinţelor economice. În ultimii 30 de ani şi mai bine,
economiştii şi-au împărţit domeniul în două mari ramuri, microeconomia şi
macroeconomia. Trebuie precizat totuşi că ambele ramuri ale economiei nu pot fi
niciodată separate complet una de alta deoarece există multe legături între ele.
Microeconomia se ocupă cu studiul fenomenelor şi proceselor economice ce se
manifestă la nivelul agenţilor economici individuali (firme, gospodării, administraţii etc).
În sens larg, microeconomia, se ocupă de comportamentul firmelor individuale, al
ramurilor industriale şi al consumatorilor (sau gospodăriilor) cu efectele taxelor
individuale şi cu programele politice şi cheltuielile aferente specifice. Totodată
microeconomia se ocupă şi de problema alocării resurselor, iar în calculul problemelor
distribuţiei veniturilor şi are ca interes principal determinarea preţurilor relative ale
bunurilor şi serviciilor.
Macroeconomia analizează activitatea economiei naţionale în general şi
interacţiunile ei cu alte economii.
Macroeconomia, pe de altă parte, se ocupă de agregatele globale ale economiei
luate ca un tot unitar. Aceasta studiază factorii care determină producţia şi ocuparea forţei
de muncă pe plan naţional, nivelul general al preţurilor, consumul total şi economisirile
importurile şi exporturile totale într-o economie, precum şi cererea şi oferta de monedă şi
de alte active financiare.
Economia fiind ştiinţa care studiază modul în care societatea rezolvă sau ar trebui
să rezolve tensiunea nevoi-resurse, ea abordează şi mai ales apreciază în maniere diferite
problemele pe care le gestionează. Din acest punct de vedere, există economie pozitivă şi
economie normativă.
Economia pozitivă evidenţiază ceea ce este în economie şi ceea ce se poate
întâmpla dacă va avea loc un anume eveniment, dacă se vor produce anumite acte şi fapte
economice, naturale, tehnico-ştiinţifice, politice etc.
Economia pozitivă pune diagnosticul la starea economiei şi prognozează
dezvoltarea ei viitoare cu ajutorul unor instrumente ale analizei economice.
Economia normativă arată cum ar fi bine să se desfăşoare activităţile economice şi
ce ar fi trebuit făcut pentru ca procesele economico-sociale să se încadreze în normalitate.

1.2.3. Metode de cunoaştere ştiinţifică, variabile, tehnici şi


instrumente utilizate în analiza economică.

Ca orice altă ştiinţă, ştiinţa economică, deci şi economia beneficiază de o metodă


de cercetare.

5
Etimologic cuvântul metodă vine din limba greacă: methodos care înseamnă cale,
mijloc, mod de expunere.
Metoda în economie reprezintă un ansamblu de principii, procedee şi tehnici de
cercetare menite să ducă la lărgirea orizontului cunoaşterii, să descopere noi adevăruri şi
să rezolve eficient cât mai multe probleme practice.
Fenomenele economice pot fi privite ca o reţea imensă de interdependenţe, fiecare
dintre acestea arătând cum reacţionează o variabilă economică la modificarea unei alte
variabile economice.
Relaţiile dintre variabilele economice, dintre factorii economici sunt relaţii de
tipul cauză-efect.
Relaţiile cauzale de regulă sunt:
a) relaţii cauzale complexe care presupun existenţa unui singur fenomen cauză ce
determină apariţia şi dezvoltarea mai multor efecte; (de exemplu modificarea
preţului determină modificarea cererii, a ofertei şi a salariului real);
b) relaţii cauzale multiple care presupun existenţa mai multor fenomene cauză ce
determină apariţia unui singur efect; (de exemplu modificarea preţului, a
venitului, a preferinţelor determină variaţia cererii).
În raport de sensul modificărilor, o legătură dintre fenomene poate fi:
a`) directă (pozitivă) atunci când presupune o modificare a variabilei dependente în
acelaşi sens cu modificarea variabilei independente. De exemplu, o creştere a
preţului care determină o creştere a ofertei.
b`) indirectă (negativă) când presupune modificarea variabilei dependente în sens
contrar modificării variabilei independente. De pildă, o creştere a preţului care
determină o reducere a cererii.
În funcţie de procentul în care se realizează modificările se cunosc:
a``) relaţii de tip liniar, atunci când variabilele se modifică în acelaşi procent. De
exemplu, o creştere de preţ cu 5 % va determina o reducere a cererii cu acelaşi
procent de 5%.
b``) relaţii nonliniare, atunci când variabilele se modifică în mărimi diferite. De
exemplu, o creştere de preţ de 5% va determina o reducere a cererii cu doar 2%.
Unitatea inducţie-deducţie reprezintă o cale de cercetare economică.
Deducţia realizează operaţiunea intelectuală de înţelegere a unor manifestări sau
fenomene plecând de la principiul sau esenţa acestora.
Inducţia realizează operaţiunea intelectuală de cunoaştere a esenţei sau a
principiilor plecând de la observarea unor manifestări sau fenomene.
Principiul „caeteris paribus” pleacă de la premisa că unele elemente ale analizei
economice sunt stabile în timp ce altele sunt variabile. De regulă, sunt considerate stabile
acele elemente ce pot fi cuantificate matematic. De exemplu cererea de piaţă pentru un
anumit produs de pildă pentru costume presupune un element stabil (nr. consumatorilor)
şi unul variabil (moda).
Abstracţia ştiinţifică este o altă componentă a metodologiei economiei politice.
Cercetătorul îşi concentrează atenţia, de fiecare dată, asupra unui aspect spre a-l analiza
făcând abstracţie de celelalte aspecte.
Unitatea dintre analiză şi sinteză. Ştiinţa economică e analitică; ea descompune
procesele şi fenomenele în elemente componente pentru a le studia în esenţa, structura şi

6
funcţionalitatea lor. Practica economică e însă sintetică, ea se realizează prin integrarea şi
interdependenţa tuturor factorilor şi componentelor într-un tot organic inseparabil.
Unitatea dintre metoda istorică şi cea logică de analiză economică. Metoda
istorică înseamnă reflectarea, descrierea şi fixarea faptelor şi evenimentelor aşa cum s-au
petrecut ele în timp. Metoda logică este aceea care presupune trecerea de la abstract la
concret, preluând din procesul istoric real numai ceea ce este esenţial şi constituie verigi
necesare.
Unitatea analizei cantitative şi calitative. Cercetarea trebuie să ţină seama de
conexiunile dintre actele şi faptele economice de aspectul calitativ al lor, dar şi de măsura
şi de intensitatea acestora, de aspectul lor cantitativ.
Modelarea economică este o metodă de cercetare a fenomenelor şi proceselor
economice bazată pe folosirea metodelor ca o reproducere schematică a
interdependenţelor dintre diferitele laturi ale proceselor sau fenomenelor studiate.
Modelarea economică apelează de regulă la modele matematice în care interdependenţele
economice sunt exprimate sub forma unor funcţii matematice. Orice model economico-
matematic are în structura sa:
- o funcţie obiectiv, care formalizată poate fi o funcţie de minim (minimizarea
costurilor), de maxim (maximizarea profitului) sau de echilibru (echilibrul pieţei).
- restricţiile logico-matematice ce rezultă din formalizarea interdependenţelor
economice prin prispa naturii variabilelor modelului.
- restricţiile tehnico-economice care sub forma unor funcţii matematice exprimă
condiţiile în care trebuie să se realizeze funcţia obiectiv (funcţia cererii şi funcţia ofertei).

7
Capitolul 2. Economia de piaţă contemporană
2.1. Economia de schimb – formă universală de organizare şi
funcţionare a economiilor contemporane

Existenţa şi dezvoltarea societăţii sunt condiţionate de satisfacerea nevoilor, fie


prin autoconsum (producţie proprie), fie apelând la produsele altora prin intermediul
schimbului.
Autoconsumul desemnează procesul de folosire a rezultatelor proprii pentru
satisfacerea nevoilor şi poate fi un autoconsum final sau unul intermediar.
Schimbul înseamnă înstrăinarea rezultatelor proprii activităţii, primind în
compensaţie alte bunuri ce sunt necesare, inclusiv monedă.
Celor două modalităţi de satisfacere a nevoilor le corespund două forme diferite
de organizare şi desfăşurare a activităţii economice: economia naturală (autarhică) şi
economia de schimb (de mărfuri, de schimb monetar).
Cele două forme, respectiv economia naturală şi economia de schimb au coexistat
şi s-au intercondiţionat.

A. Caracteristici ale economiei naturale (autarhice) în forma sa iniţială:


a) dominaţia activităţii agricole (cultura plantelor şi creşterea animalelor);
b) randamente economice scăzute;
c) caracter închis, orientată spre autoconsum;
d) ponderea scăzută a schimbului;
e) pământul şi munca sunt principalii factori de producţie; etc.
Această formă de economie a fost predominantă până la prima revoluţie
industrială (prima parte a secolului al XIX-lea).
B. Caracteristici generale ale economiei de schimb
a) specializarea agenţilor economici în obţinerea anumitor bunuri;
b) autonomia şi independenţa agenţilor economici;
c) bunurile produse îmbracă forma de marfă;
d) monetizarea economiei;
e) legăturile economice dintre agenţi se desfăşoară sub forma tranzacţiilor bilaterale;
f) activitatea economică gravitează în jurul pieţei.

a) Specializarea agenţilor economici


Spre deosebire de producătorul universal, caracteristic economiei naturale,
economia de schimb are la bază diviziunea socială a muncii care generează agenţi
economici specializaţi: pe profesii (ocupaţii), pe ramuri (activităţi) şi în profil teritorial
(zonal).
Specializarea are la bază interesul economic, avantajul obţinut dintr-o activitate în
raport cu alta. Deciziile de specializare se întemeiază pe teoria avantajului comparativ
care poate fi:
- relativ, dacă un agent economic obţine un anumit bun cu un cost de
oportunitate mai mic în raport cu ceilalţi;
- absolut, dacă un subiect economic produce o anumită cantitate de bunuri
cu mai puţine resurse în raport cu alţii.

8
Exemplu:
Se consideră trei producători – A, B, C – ce dispun de resursele RA, RB, RC egale
ca mărime şi indice ca măsură.
Datorită unor abilităţi, fiecare din cei trei producătoare ar putea obţine bunurile x
şi y după cum urmează:
A → 10 x sau 5 y
B → 4 x sau 4 y sau alte combinaţii
C → 2 x sau 3 y

Din datele de mai sus rezultă că producătorul A deţine un avantaj absolut în raport
cu ceilalţi.

2.2. Sistemul real al economiei cu piaţă concurenţială şi tipuri ale


acesteia

În sens modern, economia de piaţă se defineşte ca fiind o economie a cărei


funcţionare se realizează prin mecanismele pieţei libere, bazată pe proprietate privată fără
existenţa unor acţiuni restrictive ale statului în domeniile producţiei, repartiţiei,
schimbului, consumului, preţurilor şi circulaţiei monetare.
În realitate nu există un sistem pur ci mai degrabă un sistem economic cu piaţă
liberă, cu implicarea statului în economie.
O economie naţională poate fi considerată ca economie cu piaţă concurenţială
dacă include următoarele elemente structurale şi mecanisme de reglare:
a) Pluralismul formelor de proprietate, în cadrul cărora predomină cea particulară;
b) Economia este descentralizată;
c) Piaţa concurenţială este regulatorul principal al activităţii economice. Există un
sistem de pieţe. Piaţa transmite ce, cât, cum şi pentru cine se produce etc.;
d) Preţurile se formează liber;
e) Concurenţa este loială, conform reglementărilor legale, pe toate categoriile de
piaţă;
f) Sistemul financiar – bancar este ramificat, modern; etc.
Sistemul real al economiei de piaţă se prezintă într-o mare diversitate de situaţii,
adecvate diferitelor niveluri de dezvoltare.
Putem vorbi despre mai multe modele economice de piaţă reală. Potrivit lui
Michel Albert în lucrarea sa „Capitalism contra capitalism”, în sistemul capitalist s-au
diferenţiat două mari modele: modelul neoamerican şi modelul renan.
Modelul neoamerican este specific pentru SUA, Marea Britanie, Australia, Noua
Zeelandă, noile ţări industrializate din Asia etc.
Acest model prezintă următoarele trăsături:
- sectorul public care produce bunuri economice noncomerciale este
neglijabil;
- piaţa are un rol determinant în circulaţia bunurilor;
- fiscalitatea şi implicarea directă a statului în activitatea economică sunt
reduse;
- piaţa financiară, în primul rând bursa au un rol decisiv, de barometru al
activităţii economice;

9
- clasa mijlocie este relativ redusă (50% în SUA);
- un sistem de învăţământ elitist;
- politici economice şi sistem de valori care încurajează consumul;
- baza politicii economice o constituie stimularea ofertei, iar în deciziile
adoptate predomină reuşita individuală şi obţinerea unui maxim de profit
pe termen scurt;
- întreprinderea este privită un bun comercial ca orice altul;
- problema protecţiei sociale este o chestiune individuală sau cel mult de
caritate (excepţie Marea Britanie) etc.
Modelul renan este specific pentru ţări ca Germania, Japonia, Olanda, Suedia,
Austria etc.
Modelul prezintă următoarele trăsături:
- politica economică încurajează economisirea şi redistribuirea de venituri;
- fiscalitatea directă predomină în faţa celei indirecte;
- sunt impozitate atât veniturile cât şi capitalul;
- există o redistribuire amplă zonală a veniturilor, pentru a se reduce
decalajele între diferitele zone ale ţării;
- sistemul bancar este puternic articulat cu firmele, fiind apt să asigure
finanţarea firmelor pe termen lung;
- nivelul salariilor depinde atât de condiţiile pieţei cât şi de vechime,
pregătire profesională etc.;
- sistemul de învăţământ este mai egalitar;
- sindicatele sunt puternice, cu lideri deosebit de competenţi;
- societatea se bazează pe egalitate şi echitate socială în corelaţie cu
criteriile de eficienţă;
- securitatea economică din partea statului este deosebit de ridicată faţă de
unele riscuri cum sunt: boală, şomaj, dezechilibre familiale; sistemul de
pensii şi alocaţii familiale este de asemenea foarte avantajos;
- în cazul în care inegalităţile dintre indivizi nu se menţin în limite raţionale,
intră în funcţie pârghiile redistributive de prelevare şi transfer de venituri;
- accentul se pune pe clasa de mijloc (75% în Germania, 80% în Elveţia,
89% în Japonia).
Alte variante ale economiei de piaţă, din multitudinea opiniilor exprimate ar fi de
exemplu: economia de piaţă clasică şi neoclasică.
După alte păreri se pot identifica: tipul anglo – saxon, tipul vest – european, tipul
nordic, economia socială de piaţă etc.

10
Capitolul 3 Utilitatea şi cererea
3.1. Utilitatea economică: conţinut şi măsurare

Obiectivul oricărui individ raţional este satisfacerea maxim posibilă a nevoilor


(maximizarea efectelor utile prin minimizarea eforturilor). În cazul consumatorului
raţional, aceasta se traduce prin maximizarea satisfacţiei totale pe care oamenii speră să o
obţină prin consumul diverselor bunuri sau servicii.
Astfel, utilitatea unui bun sau serviciu reflectă satisfacerea sau plăcerea pe care un
consumator anticipează să o obţină prin consum.
În condiţiile economiei de schimb, bunurile economice, în special cele marfare,
sunt destinate satisfacerii nevoilor nonproducătorului. Pentru aceasta ele trebuie să aibă
utilitate economică, adică să se bucure de apreciere din partea consumatorului
nonproducător.
Privită sub aspect tehnic, utilitatea reprezintă capacitatea unui bun de a satisface o
nevoie, proprietate ce decurge şi se exprimă prin trăsăturile, caracteristicile şi însuşirile
intrinseci ale fiecărui bun sau clase omogene de bunuri de consum personal, de bunuri de
capital sau intermediere de servicii şi aşa mai departe.
Spre deosebire de sensul tehnic al utilităţii, sensul economic al acesteia include
raportarea la o nevoie, la o trebuinţă a nonposesorului.
O implicaţie a accepţiunii economice a utilităţii e faptul că această noţiune are un
caracter prin excelenţă subiectiv. Utilitatea unui bun diferă de la un individ la altul şi,
chiar în cazul unuia şi aceluiaşi individ.
Fiind o noţiune subiectivă, utilitatea este, în acelaşi timp, nu numai dificil de
definit, ci şi dificil de măsurat.

Măsurarea utilităţii

În Teoria economică există 2 accepţiuni diferite ale măsurării utilităţii:


- accepţiunea cardinală: în virtutea căreia fiecărei doze consumate i se poate ataşa
un număr ca măsură a utilităţii. Această manieră de abordare aparţine, în special, gândirii
economice a secolului al XIX-lea.
- accepţiunea ordinală: conform căreia utilitatea nu poate fi măsurată cu precizie.
Adepţii acestei concepţii au ilustrat că, de fapt, nici nu e important să măsurăm utilitatea,
în condiţiile în care ceea ce ne interesează este, practic, ierarhizarea (ordonarea)
preferinţelor în raport cu nivelul satisfacerii totale scontate a se obţine.
În funcţie de cantitatea de bunuri consumate la care se referă, utilitatea de care
beneficiază consumatorul poate fi privită ca:
- utilitate individuală;
- utilitate totală;
- utilitate marginală.
Utilitatea individuală exprimă satisfacţia generată consumatorului de fiecare
unitate din bunul consumat.
Utilitatea totală arată care este satisfacţia totală sau plăcerea pe care o persoană
anticipează să o obţină prin consumul unei anumite cantităţi (doze) dintr-un bun sau
serviciu.

11
Unitatea marginală reprezintă satisfacţia suplimentară pe care speră să o poată
obţine un consumator prin consumul unei cantităţi (doze) suplimentare dintr-un bun sau
serviciu, ceilalţi factori fiind presupuşi constanţi.
Relaţia de calcul a utilităţii marginale este:

∆Ut
U mg =
∆X

Umg – utilitatea marginală


Ut – utilitatea scontată (estimată) a se obţine
X – cantitatea (doza) consumată dintr-un bun

În continuare am luat un exemplu de calcul şi de reprezentare grafică a utilităţii


totale şi a utilităţii marginale.

Tabelul 3.1.
Cantitatea consumată din Ut Umg
bunul X
0 0 -
1 10 10
2 18 8
3 24 6
4 28 4
5 30 2
6 30 0
7 28 -2
Um g

Ut
3 0
2 8
2 4
1 8

1 0
X
0 1 3 4 5 6 7
X
a) utilitatea totală b) utilitatea marginală
Fig. 3.1. a) utilitatea totală; b) utilitatea marginală

Se observă astfel că utilitatea totală este o funcţie crescătoare de cantitatea


consumată dintr-un bun. Creşterea utilităţii totale se reduce progresiv iar la un nivel de
consum (nivelul 5) este cea mai ridicată. Acest nivel de consum defineşte punctul de
saţietate în care Umg se anulează. Dincolo de acest punct se intră într-o zonă de
dezutilitate în care satisfacţia se transformă în insatisfacţie.

12
Din cele de mai sus rezultă un aspect foarte important al teoriei utilităţii: sporul de
utilitate furnizat de cantităţi crescătoare dintr-un bun evoluează descrescător până în
punctul de saţiere când devine nul. Această formulare e cunoscută sub denumirea de lege
a utilităţii marginale crescânde sau prima lege a lui Gossen: „când cantitatea consumată
dintr-un produs (bun economic) creşte, utilitatea marginală a produsului (adică utilitatea
suplimentară adăugată de ultima unitate) tinde să se diminueze”.

3.2. Preferinţele şi alegerea consumatorului

Ca fiinţă raţională şi afectivă, consumatorul îşi stabileşte în fiecare moment al


existenţei sale unul sau mai multe programe de consum. Programul de consum reprezintă
specificarea unor cantităţi anumite din bunurile diferite x, y, z, …, w care-i asigură unui
consumator dat o anumită utilitate (satisfacţie) agregată.
Un program de consum dă expresie sistemului de nevoi al consumatorului
gusturilor dar şi preferinţelor sale, disponibilităţii în timp şi spaţiu ale diferitelor bunuri,
utilităţi pe care o acordă diferitelor cantităţi (doze) din bunurile x, y, z, …, w.
Programele de consum ale fiecărui consumator sunt influenţate de statutul social
şi situaţia familială, de incidenţele fenomenului de „inducere” a nevoilor şi orientare a
consumului prin mass-media reclamă şi publicitate, modă, etc. Programul de consum al
fiecărui consumator e individual şi subiectiv.
Două sau mai multe programe de consum sunt echivalente dacă ele îi asigură
consumatorului acelaşi nivel de satisfacţie, prin combinaţiile respective asigurându-se
aceeaşi utilitate agregată (Ua) iar el nu are preferinţe pentru unul sau altul.
Dacă Ua(P1) ≡ Ua (P2) ≡ Ua (P3) ≡ Ua (P4) atunci programele P1 … P4 sunt
programe echivalente.
Reprezentarea grafică a programelor de consum echivalente se face astfel: dacă pe
abscisă se înscriu cantităţile din bunul x iar pe ordonată cantităţile din bunul y, diferitele
programe de consum sunt prezentate prin punctele P1, P2, P3, P4, care exprimă combinaţii
între cantităţi diferite din bunurile x şi y.

A
y

P1
y1

y2 M P2

y3 N P3

y4 R P4
B

0 x1 x2 x3 x4 x

Fig. 3.2.Programe de consum echivalente

13
Curba AB care uneşte ansamblul combinaţiilor din bunurile x şi y care furnizează
consumatorului aceeaşi satisfacţie (utilitate agregată) se numeşte curbă de indiferenţă.
Programele de consum echivalente P1 … P4 au la bază faptul real că utilităţi
agregate identice se asigură prin creşterea cantităţii consumate dintr-un bun (în cazul
nostru x) şi reducerea cantităţilor consumate din celălalt (în cazul nostru y).
Cantitatea dintr-un bun economic la care consumatorul este dispus să renunţe în
schimbul unei unităţi suplimentare din altul, păstrându-şi acelaşi nivel de satisfacţie (de
utilitate agregată) se numeşte rată marginală de substituire (RMS).

∆y
RMS y/ x =−
∆x

Pentru a asigura aceeaşi utilitate agregată trebuie ca utilitatea marginală pe care o


realizează pe baza suplimentării consumului din bunul x (Umx) să fie egală cu utilitatea
marginală la care se renunţă prin micşorarea consumului din bunul y (Umy)

U mx = −U my
Aceasta face ca

− U my
RMS y / x =
U mx
Prin trecerea de la P1 la P2 consumatorul e dispus să renunţe la cantitatea P1M din
bunul y în schimbul creşterii cu MP2 a cantităţii consumate din x (şi aşa mai departe
pentru celelalte programe).

Deci: RMS2 = P1M/MP2


RMS3 = P2N/NP3
RMS4 = P3R/RP4

Cum MP2 = NP3 = RP4 iar P1M > P2N > P3R ⇒ RMS are o tendinţă de reducere .
Ea decurge din faptul că prin creşterea succesivă a consumului din bunul x se
reduce intensitatea nevoii pentru acest bun; deci şi utilitatea marginală pe care o aduce
fiecare unitate suplimentară. Din contră, micşorarea succesivă a consumului din bunul y
face ca fiecărei unităţi la care se renunţă să i se acorde de către consumator o utilitate
marginală mai mare în raport cu cea precedentă.
În afara programelor P1 … P4 se pot imagina şi alte reţete de consum adecvate P1`
… P4` respectiv P1” … P4” care în combinaţii adecvate între cantităţile x şi y pot conduce
la utilităţi agregate mai mici sau mai mari în raport cu cele de referinţă.

14
y C
A
U
P``1
P1
P`1
P``2
P2
P`2 P``3

P`3 P3 P``4
P4 D
P`4
B
V
0 x
Fig.3.3. Harta curbelor de indiferenţă

Curbele de indiferenţă UV şi CD exprimă, fiecare în parte, programe de consum


echivalente. Ansamblul curbelor de indiferenţă care dau expresie programelor de consum
concurente imaginate de către consumator formează harta curbelor de indiferenţă.

Tipuri de preferinţe
Preferinţele se materializează diferit nu doar în raport cu subiectul acţiunii umane
ci şi în raport cu obiectul acesteia respectiv cu categoria de bunuri avute în vedere la un
moment dat. Astfel, în funcţie de tipul bunurilor consumate se cunosc următoarele
categorii de preferinţe: preferinţe pentru bunurile perfect substituibile, preferinţe pentru
bunurile rele şi preferinţe pentru bunurile neutre.

* Bunurile substituibile sunt acelea care de regulă în anumite limite se pot înlocui
unele cu altele având utilităţi similare: unt – margarină, zahăr – zaharină;
y

U1 U 2 U3

x
Fig. 3.4. Harta curbelor de indiferenţă pentru bunurile perfect substituibile

În cazul bunurilor perfect substituibile, preferinţele se descriu pe linii cu pantă


negativă.

* Bunurile complementare se caracterizează prin aceea că nu îşi pot manifesta


utilitatea independent unele de altele: autoturism – carburant; zahăr – ceai; unt – pâine;
stilou – hârtie;

15
y

U3

U2
U1

Fig. 3.5. Harta curbelor de indiferenţă pentru bunurile perfect complementare

În cazul bunurilor perfect complementare, harta curbelor de indiferenţă, e formată


din curbe având forma literei L.

* Bunurile rele reunesc acele bunuri pe care consumatorul nu le doreşte pentru că


îi pot fi în anumite condiţii nocive.
De exemplu în cazul ţigărilor, la unii foşti fumători atunci când se lasă de fumat
poate să crească apetitul pentru dulciuri.

Produs rău y
U3
U2

U1

Produs bun x

Fig. 3.6. Harta curbelor de indiferenţă pentru bunurile rele

În cazul bunurilor rele preferinţele se instalează grafic printr-un model liniar de


drepte cu pantă pozitivă.

* Preferinţe pentru bunuri neutre se manifestă atunci când consumatorului îi este


indiferent cât consumă dintr-un bun oarecare, însă el este interesat în dobândirea unei
Produs
cantităţi precise dintr-un alt bun.
neutru y U1 U2 U3

16

Produs bun x
Fig. 3.7. Harta curbelor de indiferenţă pentru bunurile neutre

În cazul bunurilor neutre, harta curbelor de indiferenţă va fi formată dintr-un set


de linii paralele cu axa bunului neutru.

3.3. Echilibrul consumatorului

Deşi consumatorul îşi proiectează programele de consum sub impulsul


preferinţelor sale, el se confruntă şi cu restricţii economice: are un anumit venit disponibil
(R).
Preţurile unitare ale bunurilor economice x şi y (Px, Py) sunt date. Cu venitul
disponibil R şi în condiţiile preţurilor Px, Py consumatorul poate realiza variate combinaţii
de achiziţii, respectiv cantităţi diferite

Z1, Z2, … Zn din bunul y şi


W1, W2, …, Wn din bunul x a.î.
WiPx + ZjPy = R

Combinaţiile extreme sunt:


a) să cheltuiască întregul venit disponibil pt. a cumpăra bunul y în cantitatea Z
W=0 Zj=R/Py
b) întregul venit disponibil e cheltuit pentru a achiziţiona doar bunul x în
cantitatea W.
Z=0 Wi=R/Px
Din restricţia bugetului rezultă că:
R P
Wi − y Zj
Px Px care reprezintă ecuaţia unei drepte, dreapta bugetului (a venitului),
R P ce este reprezentată în următoarea figură:
Zj = − x Wi
Py Py

Z U C
A

17
Z`

S
S`
D

B
V
0 W W` x
Fig. 3.8. Curba bugetului şi programele de consum posibile din punct de vedere economic

Dreapta ZW numită linia bugetului, reprezintă o mulţime de puncte, fiecare de


coordonate ZW, adică cantităţile complementare din cele 2 bunuri care, la preţurile Px şi
Py permit consumatorului să-şi cheltuiască venitul disponibil pentru consum. Cu alte
cuvinte linia bugetului desemnează toate programele de consum posibil de realizat la
preţurile date şi în condiţiile cheltuirii întregului venit disponibil, astfel că:
WiPx + ZjPy = R
În interiorul triunghiului ZOW sunt circumscrise programele de consum posibil de
realizat prin prisma restricţiei economice fără a cheltui întregul venit disponibil astfel că:
WiPx + ZjPy<R
Toate programele de consum, respectiv curbele de indiferenţă exterioare liniei
bugetului sunt imposibil de realizat, pentru că venitul disponibil şi preţurile pieţei nu
asigură achiziţionarea cantităţilor din bunurile x şi y care susţin respectivele programe,
fapt concretizat în relaţia:
WiPx + ZjPy >R
În faţa preferinţelor subiective alternative exprimate de diferite programe de
consum şi a restricţiilor economice cumpărătorul trebuie să aleagă asupra unui program
de achiziţii, de consum. Opţiunea nu este întâmplătoare, ci trebuie fundamentată astfel
încât să-i asigure echilibru.
Se asigură că un consumator îşi asigură echilibrul atunci când ţinând seama de
venitul disponibil şi de preţurile unitare ale bunurilor economice, obţine de pe urma
achiziţiilor efectuate, cea mai mare utilitate (satisfacţie) posibilă.
Cu alte cuvinte, echilibrul consumatorului desemnează acea variantă de
repartizare a venitului spre reţete de achiziţie care îi asigură maximum de satisfacţie
(utilitate agregate) comparativ cu orice altă variantă.
Din punct de vedere analitic, starea de echilibru se asigură în varianta de achiziţii
care satisface cumulativ:
Px U U U
1) = mx sau mx = my
Py U mg Px Py

Px – preţul bunului x
Py – preţul bunului y
Umx – utilitatea marginală a bunului x

18
Umy – utilitatea marginală a bunului y

2) Px ⋅Wi + Py ⋅ Z j = R
Grafic, starea de echilibru se asigură prin acel program de consum a cărui curbă
de indiferenţă e tangentă la linia bugetului (S).
Echilibrul consumatorului este dinamic. El se modifică sub incidenţa schimbării
preferinţelor sale. De exemplu reducerea bunului x conduce la o dreaptă a bugetului sub
forma Z`W`, ceea ce face ca programul de consum care-i asigură noua stare de echilibru
să fie circumscris de coordonatele punctului S`, pe aceeaşi curbă de indiferenţă.
Creşterea preţului ambelor bunuri sau reducerea venitului disponibil deplasează
dreapta bugetului spre stânga, ceea ce face ca starea de echilibru să se asigure prin unul
din programele de consum circumscrise pe curba de indiferenţă UV care exprimă o
utilitate agregată mai mică.
Creşterea venitului disponibil sau reducerea preţului deplasează dreapta bugetului
spre dreapta. Noua stare de echilibru se asigură în cadrul curbei de indiferenţă CD care
desemnează o utilitate agregată superioară, deci permite un program de consum care îi
oferă consumatorului o satisfacţie mai mare.

3.4. Cererea
3.4.1. Cererea: definire, legea cererii

Cererea reprezintă cantitatea totală dintr-o anumită marfă dorită, care poate fi
cumpărată de un individ, într-o perioadă determinată, la un preţ unitar dat. Cererea nu
poate fi înţeleasă dacă studiul său nu se fundamentează pe cercetarea consumului.
Consumul reprezintă procesul obiectiv prin care sunt satisfăcute trebuinţele
economice de către fiecare individ şi colectivitate prin folosirea bunurilor economice. Din
punct de vedere al conţinutului, consumul poate fi:
a) de bunuri şi servicii
b) de factori de producţie
În funcţie de nivelul la care se exprimă, cererea pentru un bun, poate fi:
a) la nivelul unui consumator individual pentru un anumit produs, numită cerere
individuală;
b) la nivelul ramurii sau al pieţei produsului cuprinzând toţi utilizatorii acestui
produs, numită cerere totală;
c) cererea pentru o anumită firmă se referă la segmentul de cerere a pieţei pe care îl
poate satisface o firmă prin vânzarea producţiei sale şi se exprimă prin venitul
obţinut.
Legea cererii exprimă existenţa unei relaţii negative (inverse) între cantitatea
cerută dintr-un anumit bun economic şi preţul acelui bun. Cu cât preţul unitar este mai
ridicat, cu atât consumatorul cumpără cantităţi mai mici iar cu cât preţul produsului este
P
mai scăzut, cu atât cantităţile cumpărate vor fi mai mari.
Din punct de vedere grafic relaţia se defineşte printr-o curbă care are panta
descrescătoare. Reprezentarea
P2 grafică a funcţiei de cerere individuală este cea redată în
fig.3.9:

P3

P4
19

Q1 Q2 Q3 Q
Fig. 3.9. Funcţia de cerere individuală
Cererea şi cantitatea cerută nu se confundă. în teoria economică, cererea este o
relaţie între două variabile specifice, preţul şi cantitatea. Cererea este întotdeauna un şir
de preţuri şi un şir de cantităţi pe care consumatorii pot să le cumpere la preţurile
respective. Preţurile şi cantităţile corespunzătoare lor formează baremul cererii. O
deplasare de-a lungul şirului (curbei) reprezintă o modificare a cantităţii cerute Cantitatea
cerută creşte sau scade după cum se modifică preţul - scade sau creşte, dar cererea
rămâne neschimbată, întrucât cererea este reprezentată de întreaga curbă.
Modificarea cererii este asociată modificării întregului barem al cererii, în sensul
că la aceleaşi preţuri cantităţile cerute fie ar creşte fie ar scădea. Creşterea sau scăderea
cererii înseamnă în ultimă instanţă deplasarea întregii curbe spre dreapta sau spre stânga.
Deplasarea în plan a curbei cererii, spre dreapta sau spre stânga este rezultatul
schimbării unor factori economici şi extraeconomici denumiţi condiţii ale cererii cum
sunt: modificarea veniturilor băneşti ale consumatorului, modificarea nivelului preţului
altor bunuri, modificarea numărului de cumpărători, modificarea gusturilor
(preferinţelor) consumatorilor, previziunii privind evoluţia preţurilor şi veniturilor,
posibilităţile de substituire a bunurilor, caracteristica nevoii de satisfăcut etc. Toţi aceşti
factori se combină pentru a determina cererea pentru un anumit bun precum şi relaţia ce
se stabileşte între modificarea preţului şi cea a cantităţii cerute.
Deşi în general evoluţia cererii în funcţie de modificarea preţului este în raport
invers, există şi posibilitatea unei influenţe pozitive a preţului asupra cererii, ceea ce
poate însemna manifestarea anumitor excepţii de la legea cererii, ceea ce poate însemna
manifestarea anumitor excepţii de la legea cererii. Comportamentul atipic al cererii se
produce în mai multe situaţii:
a) efectul de anticipare se manifestă atunci când se anticipează o creştere a
preţului unui bun şi ca urmare va creşte şi cantitatea cerută din bunul respectiv. În esenţă,
acest comportament urmăreşte păstrarea puterii de cumpărare în viitor, în condiţiile în
care preţul bunului ar creşte conform anticipării.
b) efectul de venit se manifestă atunci când o reducere a preţului unui bun nu
atrage după sine creşterea cantităţii cerute din bunul respectiv. Un asemenea
comportament poate fi explicat fie prin corelaţie cu gradul de satisfacere al nevoii, fie prin
natura bunurilor.
c) efectul de snobism ce se manifestă în cazul unor consumatori care doresc să
demonstreze prin obiceiurile de consum că aparţin unei categorii sociale superioare şi

20
achiziţionează bunuri din ce în ce mai scumpe. In acest caz se cumpără unele bunuri
pentru preţul lor ridicat, pentru a impresiona cu puterea de cumpărare manifestată.
d) efectul de informare incompletă. In lipsa unor informaţii mai bune,
calitatea unor produse este apreciată după preţ. Un preţ mai ridicat pare a indica o calitate
superioară. Există, însă, situaţii în care bunuri de aceeaşi calitate au preţuri diferite şi
cererea este mai mare pentru cele mai scumpe.
e) o formă de cerere atipică se manifestă şi în cazul "paradoxului Giffen".
Familiile paupere alocă cea mai mare parte din venit pentru achiziţionarea
alimentelor de bază. Creşterea preţului pentru aceste produse are ca efect, sporirea şi
nu scăderea cererii pentru ele. Cererea scade pentru alte bunuri, considerate a fi mai
scumpe.
Se poate aprecia că în ultimă instanţă, comportamentul consumatorului şi implicit
cererea exercitată prin programul de consum, se găsesc sub influenţa interacţiunii dintre
efectul de substituire(creşterea preţului unui bun determină creşterea cantităţii cerute din
alte bunuri ale căror preţuri nu au crescut) şi efectul de venit( concretizat în sporirea
puterii de cumpărare pentru alte bunuri în condiţiile în care reducerea preţului unui bun
nu atrage după sine şi creşterea cantităţii achiziţionate din bunul respectiv).

3.4.2. Factorii determinanţi ai cererii


Cererea rezultă din interacţiunea mai multor factori: nevoile de consum (nevoia
socială), preţurile bunurilor, venitul disponibil al consumatorilor.

Nevoia socială

Nevoia de consum, adică dorinţa de a beneficia de utilitatea unui bun, reprezintă


primul factor care determină apariţia cererii.
Nevoia de consum face ca cererea să fie un act raţional, rezultatul unui calcul, dar
şi unul condiţionat. Cererea se află în raport direct proporţional cu nevoile existente în
societate şi este influenţată de mediu în care se manifestă.
În majoritatea cazurilor nevoile depăşesc posibilităţile de satisfacere. Cererea se
situează de regulă sub nivelul nevoilor de consum. Situaţia este determinată de caracterul
limitat al resurselor care determină posibilităţile de producţie şi de nivelul limitat al
veniturilor cumpărătorilor, care fac ca o parte din nevoi să rămână nesatisfăcute.
Deşi între nevoie şi cerere este o legătură directă, nevoia este izvorul cererii, ea nu
se transformă automat în cerere. Pentru ca nevoia să se transforme în cerere sunt necesare
venituri disponibile corespunzătoare. În plus, individul trebuie să fie dispus să plătească
preţul solicitat de vânzător.

Preţul bunurilor

Se admite, în general, că cererea este o funcţie descrescătoare de preţ. Astfel,


între cantitate şi preţ există o relaţie negativă, când cantitatea (Q) creşte, preţul (P)
scade. În mod similar, dacă preţul creste, ceilalţi factori rămânând neschimbaţi,
cantitatea cerută scade. Această relaţie inversă între cerere si preţ rezultă din
comportamentul raţional al consumatorului care urmăreşte maximizarea utilităţii în
limita venitului pe care-1 are la dispoziţie.

21
Cantitatea cerută tinde să scadă pe măsură ce preţul creşte din doua motive ce
exprimă relaţia dintre cantitatea cerută şi preţ, în cazul bunurilor normale: efectul de
substituţie şi efectul de venit.
• efectul de substituţie: constă în aceea că bunul al cărui preţ scade este cumpărat
într-o cantitate mai mare. substituind achiziţionarea şi consumul altor bunuri, ale
căror preţuri nu s-au modificat, dar care devin relativ mai scumpe.
• efectul de venit: reflectă impactul modificării preţului unui bun asupra venitului
real al consumatorului. Când preţul creşte, venitul scade şi se achiziţionează mai puţin
din bunul respectiv şi mai mult din alte bunuri ale căror preţuri relative au devenit mai
mici. Când preţul scade, venitul real creşte şi creşte implicit şi bunăstarea
consumatorului.

Veniturile consumatorilor

Nevoia de consum oricât de intensă este, poate să fie satisfăcută doar atunci când
există venit corespunzător. În lipsa veniturilor, nevoia nu se transformă în cerere.
Abstracţie făcând de ceilalţi factori, cererea variază în acelaşi sens cu nivelul
veniturilor. Curba care pune în evidenţă relaţia dintre mărimea veniturilor şi mărimea
cererii este curba Engel.
Din perspectiva corelaţiei venituri-cerere, bunurile se împart în bunuri „normale”
şi bunuri „inferioare”.
Bunurile „normale” sunt considerate acelea a căror cerere de consum creşte sau
scade pe măsura sporirii veniturilor. Faptul că se solicită mai mult pe măsură ce veniturile
sporesc, este acela care determină orientarea curbei Engel de la sud-vest spre nord-est.
Pentru că în cazul absenţei veniturilor cererea este nulă, curba cererii porneşte chiar din
origine (Fig.3.10).
Bunurile normale se împart în două categorii:
- bunuri prioritare, a căror cerere creşte mai încet decât cresc veniturile, ele fiind
bunuri de strictă necesitate.
- bunuri de lux, faţă de cerere se manifestă cu intensitate ce sporeşte pe măsură ce
cresc veniturile.
Pe ansamblu, consumul bunurilor „normale” se măreşte odată cu venitul dar
creşterea consumului este proporţional mai slabă decât a venitului.
Bunurile „inferioare” sunt acelea a căror consum scade atunci când veniturile
cresc şi invers. Dacă în condiţiile unor venituri reduse, cererea este orientată spre mărfuri
inferioare, o dată cu creşterea lor, cererea se orientează spre alte bunuri.

Ec / v <1

22
Fig.3.10. Curba Engel pentru bunuri normale

3.4.3. Elasticitatea cererii

Elasticitatea cererii exprimă sensibilitatea cererii la modificarea preţului sau a


altei condiţii a cererii. Coeficientul de elasticitate a cererii arată gradul, fracţiunea sau
procentul modificării cererii în funcţie de schimbarea preţului sau a altei condiţii a cererii.
Elasticitatea cererii în funcţie de preţ este reacţia cererii la variaţia preţului unui
bun, ceilalţi factori fiind consideraţi constanţi.
Cea mai simplă determinare a elasticităţii în funcţie de modificarea preţului se
face prin raportul dintre modificarea procentuală a cererii unui produs şi modificarea
relativă a preţului de piaţă a acelui produs.
Ec / p = −%∆Q / %∆P
sau
Ec / p = ( − ∆Q / Qo ) : ( ∆P / Po ) = ( − ∆Q / ∆P ) : ( Po / Qo )
relaţii în care:

%∆Q - indicele procentual de sporire a cererii


%∆P - indicele procentual de sporire a preţului
∆Q - variaţia cererii
∆P - variaţia preţului
Qo, Po – cantitatea cerută şi preţul la momentul to

În funcţie de mărimea acestui coeficient, cererea pentru diferite bunuri poate


înregistra următoarele forme:
a) cerere elastică, Ec / p >1 ; %∆ Q > %∆ P sau ∆Q > ∆P
Cererea este elastică, dacă volumul cantitativ al oricărui bun pe care oamenii îl
cumpără se modifică substanţial ca reacţie la o mică modificare de preţ.

Preţ

Cantitate
Fig 3.11. Cererea elastică

23
b) cerere inelastică, Ec / p <1 ; %∆Q < ∆P sau ∆Q < ∆P
Cererea este inelastică, dacă are loc numai o mică modificare în cantitatea
achiziţionată, chiar şi la o foarte mare modificare de preţ.

Preţ

Cantitate

Fig.3.12. Cererea inelastică

c) Cererea unitară, Ec / p =1
Cererea este de elasticitate unitară atunci când cantitatea cerută se modifică în
aceeaşi proporţie cu modificarea preţului.

Preţ

Cantitate
Fig.3.13. Cererea unitară

d) cerere perfect elastică sau infinit elastică, Ec / p →∞


La foarte mici reduceri ale preţului cererea creşte de la zero la infinit. Dincolo de
preţul critic, consumatorii nu vor mai cumpăra nimic. La nivelul preţului critic ei vor
cumpăra tot ce găsesc (chiar şi o cantitate infinită dacă aceasta este disponibilă)
Preţ

Cantitate
Fig.2.14. Cerere perfect elastică

24
e) cerere nulă sau perfect inelastică, Ec / p = 0
Acest gen apare atunci când agenţii economici nu manifestă o sensibilitate faţă de
creşterea sau scăderea preţului.
Apare de regulă la produsele de strictă necesitate (pâine, lapte) dar şi la anumite
bunuri de lux pentru persoanele cu bani mulţi.

Preţ

Cantitate

Fig. 2.15. Cererea nulă

Ultimele două forme au mai mult o valoare teoretică decât practică ele întâlnindu-
se foarte rar şi numai în anumite condiţii de piaţă.
Elasticitatea cererii în funcţie de venit este reacţia cererii la variaţiile venitului
unui consumator, ceilalţi factori fiind consideraţi constanţi.
Relaţia dintre cerere şi venit este pozitivă. Ea poate fi apreciată prin coeficientul
de elasticitate al cererii în funcţie de venit. El exprimă un raport între proporţia
modificării cantităţii cerute şi proporţia modificării venitului. Coeficientul de elasticitate
al cererii în funcţie de venit este determinat de relaţia:
Ec / v = ( ∆Q / Q0 ) : ( ∆V / V0 ) = ( ∆Q / ∆V ) * (V0 / Q0 )
relaţie în care:
%∆Q - indicele procentual de sporire a cererii
%∆ V - indicele procentual de sporire a venitului
∆Q - variaţia cererii
∆V - variaţia venitului
Qo, Vo – cantitatea cerută şi venitul la momentul to
Valorile pe care coeficientul de elasticitate al cererii în funcţie de venit le poate
lua sunt:
Ec / v >1 - cererea este elastică: cantităţile cerute se modifică în acelaşi sens cu
venitul dar mai intens;
Ec / v =1 - cererea este de elasticitate unitară: cantităţile cerute se modifică în
acelaşi sens cu venitul şi cu aceiaşi intensitate (este caracteristică pentru bunurile
nealimentare de uz personal şi folosinţă curentă);
0 < Ec / v <1 - cererea este inelastică: cantităţile cerute se modifică în acelaşi sens
cu venitul dar mai lent.

25
Calculul coeficientului de elasticitate a cererii în funcţie de venit permite să
identificăm următoarele valori:
0 < Ec / v <1 - bunuri normale
Ec / v >1 - bunuri superioare
Ec / v > 0 - bunuri inferioare

Capitolul 4. Combinarea şi eficienţa utilizării factorilor de


producţie
4.1. Definirea şi tipologia factorilor de producţie

Pentru a produce bunuri destinate consumului, întreprinzătorul îşi procură factori


de producţie. Resursele economice atrase în circuitul economic, aflate în mişcare ca
fluxuri, constituie factori de producţie.
J.B. Say reprezentant al şcolii clasice, sublinia în lucrarea sa „Tratat de economie
politică”, că la producerea bunurilor participă trei factori de producţie: munca, natura
(pământul) şi capitalul. Primii doi factori – munca şi natura – sunt factori primari sau
originari, întrucât ei reprezintă punctul de plecare a activităţii economice. Celălalt factor,
capitalul este factor derivat, ce rezultă din interacţiunea primilor.

26
În prezent se consideră că a apărut o categorie nouă de factori de producţie,
numită neofactori din care fac parte: informaţia, tehnologiile moderne de producţie,
capacitatea de întreprinzător, marketingul, managementul etc.
Munca reprezintă o acţiune conştientă, specific umană, îndreptată spre un anumit
scop, în cadrul căreia sunt puse în mişcare aptitudinile, experienţa şi cunoştinţele ce îl
definesc pe om, consumul de energie fizică şi intelectuală. Munca este un factor activ şi
determinant al producţiei, ce antrenează ceilalţi factori în vederea obţinerii de bunuri şi
servicii.
În economia de piaţă, munca în calitate de factor de producţie poate fi
achiziţionată de producător la un preţ reprezentat de salariul plătit lucrătorului pentru
contribuţia sa la realizarea producţiei. În expresie monetară salariul reprezintă consumul
factorului muncă. În acelaşi timp salariul reprezintă atât venitul lucrătorului cât şi
cheltuiala producătorului.
Factorul natural constituie substanţa şi condiţiile materiale primare ale producţiei
precum şi forţa motrice, virtuală, necesară pentru dezvoltarea producţiei de bunuri
materiale şi servicii.
Preţul pe care producătorul îl plăteşte pentru utilizarea pământului este reprezentat
de rentă. Renta este un preţ plătit proprietarului funciar pentru dreptul de a folosi
pământul şi reprezintă expresia monetară a cheltuielilor ocazionate de folosirea acestui
factor în procesul de producţie.
Ca factor de producţie, capitalul cuprinde bunurile rezultate din producţie şi care
sunt utilizate pentru producerea altor bunuri economice. În această calitate, el mai poartă
denumirea de capital tehnic sau capital real, care se delimitează clar de noţiunile de
capital bănesc sau de capital financiar; banii şi activele financiare (acţiuni, obligaţiuni
etc.) nu sunt factori de producţie, deoarece cu ajutorul lor nu pot fi produse, în mod
direct, alte bunuri.
După modul în care participă la activitatea economică, după modul în care se
consumă şi se înlocuiesc, componentele capitalului real se clasifică în capital fix şi capital
circulant.
Capitalul fix este, deci, acea parte a capitalului tehnic care participă la mai multe
procese economice, se consumă treptat, parte cu parte, şi se înlocuieşte periodic atunci
când este consumat integral sau când este uzat moral (clădiri, maşini, diferite instalaţii,
calculatoare etc.).
Capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului tehnic care se consumă în
fiecare ciclu de producţie, participă cu întreaga lui expresie bănescă la formarea
costurilor şi se înlocuieşte după fiecare consumare, odată cu reluarea unui noi ciclu
(materii prime, materiale auxiliare, combustibili, energie, etc.).
Scoaterea din funcţiune a capitalului fix este rezultatul deprecierii sale, datorate
uzurii fizice şi celei morale. Prin uzura fizică a capitalului fix se înţelege pierderea
treptată a proprietăţilor tehnice de exploatare, ca urmare a folosirii productive şi a acţiunii
factorilor naturali. Uzura morală are drept cauză primară progresul tehnico-ştiinţific
însoţit de creşterea productivităţii muncii şi a noilor echipamente de producţie. Aceasta
face ca preţurile de achiziţie a capitalului fix să se modifice sau ca unele echipamente să
devină depăşite din punct de vedere tehnic, în comparaţie cu cel noi, de acelaşi gen.
Uzura fizică atrage după sine înlocuirea elementului de capital fix la expirarea
duratei sale de funcţionare. În cazul uzurii morale, înlocuirea se face doar în urma unor

27
calcule economice care trebuie să ia în considerare nu numai efectele pozitive ale unui
utilaj nou sau mai performant, concretizate în sporuri de producţie, ci şi posibilitatea de
vânzare a producţiei, ştiut fiind că doar aşa pot fi recuperate cheltuielile antrenate de
înlocuirea sa.
Consumul capitalului tehnic are loc în mod diferit şi tocmai de aceea evidenţierea
sa are forme specifice. Consumul de capital circulant depinde de volumul producţiei şi de
consumul specific de materii prime sau alt element de capital circulant. În expresie
monetară, el va fi reprezentat de ansamblul cheltuielilor făcută de producător pentru
achiziţionarea şi utilizarea capitalului circulant într-un ciclu de producţie. Consumul
capitalului fix îşi găseşte expresia în amortizare. Ea poate fi definită ca suma de bani
corespunzătoare părţii de capital fix consumat într-un ciclu de producţie. Amortizarea
mai poate fi definită şi ca un proces de recuperare treptată a valorii elementului de
capital fix de-a lungul duratei de funcţionare. Dacă se consideră un ciclu de producţie cu
durata de un an, amortizarea ce va trebui recuperată anual prin intermediul costului de
producţie, va fi în funcţie de valoarea capitalului fix şi de durata de funcţionare a
acestuia.

4.2. Combinarea factorilor de producţie

Reprezintă un mod specific de unire a acestora, ce poate fi privit sub aspect


cantitativ, structural şi calitativ.
Combinarea factorilor de producţie, este expresia laturilor tehnice şi economice
ale activităţii. Din punct de vedere tehnic, combinarea factorilor de producţie este o
operaţiune specifică fiecărui proces de producţie. Sub aspect economic, combinarea
factorilor se caracterizează în randament, cost minim şi profit maxim.
Combinarea factorilor de producţie este posibilă ca urmare a divizibilităţii şi
adaptabilităţii.
Divizibilitatea este însuşirea unui bun de a fi obţinut şi utilizat în unităţi oricât de
mici. Dar nu pentru toţi factorii de producţie se poate realiza divizibilitatea, de exemplu o
maşină, o casă nu e ca factorul pământ care se poate divide în unităţi de suprafaţă.
Adaptabilitatea reprezintă capacitatea de asociere a unei unităţi dintr-un factor de
producţie, cu mai multe unităţi din alt factor de producţie. De exemplu un muncitor poate
lucra la una sau mai multe maşini.
Dacă factorii de producţie se caracterizează prin divizibilitate şi adaptabilitate
atunci în combinarea lor se poate realiza substituibilitatea şi complementaritatea.
Complementaritatea exprimă faptul că la o situaţie de producţie dată, o cantitate
dintr-un factor de producţie poate fi asociată în condiţii optime, doar cu o cantitate fixă şi
de o anumită calitate din fiecare din ceilalţi factori.
Substituibilitatea exprimă procesul prin care se înlocuieşte o cantitate dată dintr-
un factor de producţie printr-o cantitate determinantă din alt factor, menţinându-se
volumul producţiei.
Funcţia de producţie
Descrie toate combinaţiile de factori de producţie care sunt tehnic realizabile şi
producţia obţinută. Ea arată cum se schimbă rezultatul procesului de producţie dacă
variază cantitatea de factori de producţie utilizaţi.

28
În general, ea este o relaţie de tipul: Q = f(a, b, c…), unde a, b, c, … sunt factorii
de producţie utilizaţi.
Cel mai adesea, funcţia de producţie se prezintă ca o relaţie de 2 factori de tipul:
Q=f(K,L)
unde : K – capitalul
L – mca
Când unul din factori se anulează şi funcţia este egală cu zero.
În analiza comportamentului producătorului este folosită de regulă funcţia de
producţie omogenă.
O funcţie de producţie de tipul Q=f(a,b) se spune că este omogenă de gradul n
dacă:
∫( Xa , Xb ) = X ∫( a, b )
n

unde: n – constantă
X – un număr real pozitiv
O funcţie de producţie omogenă liniară des întâlnită este funcţia Cobb-Douglas,
după numele celor care au folosit-o pentru analiza producţiei
Q = A ⋅ K α ⋅ Lβ
unde: A - constantă specifică fiecărei economii naţionale
α , β - coeficienţi de elasticitate a producţiei în raport cu fiecare din factorii de
producţie utilizaţi.
Ea se caracterizează printr-un coeficient de elasticitate a substituirii între L şi K
egal cu 1.

4.3. Analiza pe termen scurt


Legea randamentelor nonproporţionale

A fost prima dată formulată de către Turgot în lucrările privind exploatările


agricole. Prin adăugarea succesivă de muncă pe o suprafaţă de teren, producţia creşte
până la un punct, într-o proporţie mai mare decât aceste avansuri. Depăşind un anumit
prag, productivitatea va creşte din ce în ce mai puţin, până când va sfârşi prin a scădea.
Orice activitate umană cunoaşte mai întâi o fază de randament crescătoare şi de
costuri descrescătoare, apoi un randament maxim pentru o combinare optimă a factorilor
de producţie, iar în final se manifestă o fază de randamente descrescătoare şi de costuri
crescătoare.
Perioada scurtă de producţie este definită de economistul A. Marshall ca fiind
intervalul de timp în care cel puţin un factor de producţie nu se modifică, este constant. În
această categorie se află construcţiile, tehnologiile, echipamentul şi altele, deoarece
volumul acestora nu poate fi modificat într-o perioadă scurtă.
La acelaşi nivel tehnic, prin combinarea unei cantităţi crescânde dintr-un factor
de producţie variabil, cu o cantitate dată de factor invariabil, produsul marginal al
factorului variabil creşte mai întâi, mai mult decât proporţional şi după un nivel optim,
mai puţin proporţional iar apoi descreşte. Dincolo de acest punct, produsul total
continuă să crească, dar cu o rată descrescătoare. Pentru a evidenţia că randamentele
descrescătoare nu privesc produsul total, ci produsul marginal, legea randamentelor nou
proporţionale este caracterizată drept lege a productivităţii marginale descrescânde.

29
În tabelul următor se poate observa relaţia dintre produsul total, produsul
marginal, produsul mediu determinat de factorul de producţie variabil în condiţiile
menţinerii celorlalţi constanţi, respectiv este ilustrată legea randamentelor
nonproporţionale.

Tabelul 4.1

Relaţia produsul total, produsul marginal, produsul mediu

Unităţi de Unităţi de Produsul total Produsul Produsul mediu


factori ficşi factor variabil marginal al al factorului
factorului variabil
variabil
5 0 0 0 0
5 1 8 8 8
5 2 20 12 10
5 3 45 25 15
5 4 76 31 19
5 5 85 9 17
5 6 78 -7 13

Se remarcă astfel că producţia totală creşte până la un anumit punct într-o


proporţie mai mare decât unităţile de factori variabil. Depăşind un anumit prag, producţia
va creşte din ce în ce mai puţin, până când va sfârşi prin a scădea.
Produsul marginal al factorului variabil mai întâi creşte până la un anumit nivel
după care începe să scadă.
Chiar înainte ca nivelul produsului total să înceapă să scadă, sporul de creştere
începe să se micşoreze.
Când produsul total se diminuează, produsul marginal este negativ.
Produsul mediu la început creşte mai lent decât produsul marginal, atinge un
maxim când este egal cu produsul marginal, apoi descreşte mai puţin decât acesta.
De aici rezultă unele reguli generale privind relaţiile între cantităţile marginale şi
cantităţile medii:
a) dacă cantitatea marginală depăşeşte cantitatea medie, cantitatea medie este
crescătoare, adică cantitatea marginală ridică cantitatea medie;
b) dacă cantitatea marginală e mai mică decât cantitatea medie, cantitatea medie
scade, deci cantitatea marginală coboară cantitatea medie.
c) dacă cantitatea marginală e constantă şi egală ci cantitatea medie, atunci şi
cantitatea medie este constantă;
d) dacă cantitatea marginală este crescătoare sau descrescătoare şi dacă la un anumit
punct este egală cu cantitatea medie, aceasta a atins un punct maxim (sau minim)
în acel loc.
Relaţiile dintre creşterea producţiei şi dinamica randamentelor factorului variabil
pot fi evidenţiate urmărind reprezentările grafice ale curbelor corespunzătoare. (fig.4.1)

30
Q

0
Unităţi de factor variabil
Pma
PM

Pma
Pm

0
Unităţi de factor variabil
Fig. 4.1.Creşterea producţiei şi dinamica randamentelor

Zona I: produsul marginal (Pma) excede produsul mediu (PM) iar aceasta din urmă
continuă să crească.

Zona II: - produsul marginal (Pma) este descrescător şi este egal cu produsul mediu
(PM) în punctul maxim al acestuia.
- produsul total (Q) continuă să crească cu o rată descrescătoare, atingând
nivelul maxim atunci când produsul marginal (Pma) este zero.

Zona III: produsul marginal (Pma) este negativ şi atrage în mod firesc o reducere
considerabilă a produsului mediu (PM).

4.4. Randamentul factorilor de producţie pe termen lung

Pe termen lung toţi factorii de producţie sunt variabili. Modelul general de analiză
a comportamentului producătorului presupune, diferite combinări şi substituiri de factori
de producţie care conduc la obţinerea aceluiaşi nivel al producţiei, reprezentate grafic
prin curbe de izoproducţie sau izocuante.
K Izocuanta semnifică
reprezentarea grafică a
A combinaţiilor diferite între
K3
factorii de producţie muncă
B (L) şi capital (K) care permit
K2
realizarea aceluiaşi volum al
C producţiei (Q).
K1 Q
31

L1 L2 L3 L
Ansamblul de
K izocuante ce pot fi înscrise
într-un sistem de axe
formează harta
izocuantelorcare reflectă
Q4 diferitele posibilităţi de a
proiecte nivelurile diferite de
Q producţie (Q, Q2, Q3, Q4).
Q2 3
Q1
L
Fig. 4.2. Harta izocuantelor

Particularităţi ale izocuantelor: nu se pot intersecta, sunt convexe, iar înclinarea


este dată de rata marginală de substituire. De exemplu dacă un agent economic va avea în
vedere eficientizarea producţiei prin substituirea L cu K, atunci opţiunea pentru o
anumită alternativă de substituire se va baza pe mai multe maşini şi mai puţini lucrători.

Posibilităţi de substituire a factorilor de producţie

• Factorii de producţie sunt complementari şi nu este posibilă substituirea


lor, vor fi utilizaţi în proporţii fixe.

y
IS = 0

x
Fig. 4.3. Substituirea în proporţii fixe a factorilor de producţie

32
• Factorii vor fi substituiţi în proporţii egale (creşterea cu o unitate a unui
factor va corespunde scăderii cu o unitate a celuilalt factor).

y
IS →∞

x
Fig. 4.4. Substituirea perfectă a factorilor de producţie

• Factorii se vor substitui în proporţii inegale (un factor va creşte cu mai


mult sau mai puţin de o unitate în condiţiile reducerii cu o unitate a
celuilalt factor).

y IS=1

x
Fig. 4.5. Substituirea imperfectă a factorilor de producţie

Pentru aprecierea alegerii făcute se vor folosi indicatori de tipul: productivitatea


marginală a factorilor de producţie; rata marginală de substituire a factorilor de producţie;
elasticitatea substituirii.

Economii şi dezeconomii de scară

Analiza combinării şi substituirii factorilor de producţie pe termen lung ne


conduce la luarea în considerare nu doar a randamentelor factoriale ci şi a randamentelor
de scară ca urmare a modificării taliei întreprinderii (echipamente, tehnologii de
fabricaţie etc.)
Randamentele de scară pot fi: constante (dacă factorii de producţie se dublează şi
producţia se va dubla); crescătoare (dacă factorii se dublează, producţia va fi mai mult
decât dublă); descrescătoare (dacă factorii se dublează, producţia va fi fi mai puţin decât
dublă).

33
Randamentele de scară crescătoare şi descrescătoare se explică prin economii de
scară şi pierderi interne ale scării (dezeconomii de scară).
Economiile interne de scară sunt acelea care decurg din creşterea dimensiunii
firmei.
Dar avantajele economiei de scară nu sunt nelimitate. Pe măsură ce firma creşte în
dimensiune, ele tind să se reducă în timp şi încep să se manifeste pierderi de scară.
Acestea depind în mod esenţial de greutăţile întâmpinate de manageri, atunci când
dimensiunea firmei devine considerabilă.
Combinarea judicioasă a factorilor de producţie devine astfel un element cheie
pentru manageri, ea contribuind, alături de strategia minimizării costurilor, la optimizarea
comportamentului producătorilor.

4.5. Eficienţa utilizării factorilor de producţie: productivitatea


medie şi productivitatea marginală

Eficacitatea combinării factorilor de producţie se exprimă prin noţiunea de


productivitate sau randament şi coeficient al capitalului.
În sens larg, productivitatea, reprezintă raportul dintre cantitatea de bogăţie
produsă şi cantitatea de resurse utilizate pentru producerea ei.
În funcţie de forma de exprimare a rezultatelor, există:
a) productivitate fizică, care măsoară randamentele în unităţi fizice;
b) productivitate valorică, care măsoară randamentele în unităţi monetare;
Tipuri de abordare a productivităţii:
a) productivitatea globală, care exprimă efectele globale ale combinării tuturor
factorilor de producţie, măsurând eficienţa de ansamblu;
b) productivitatea parţială a unui factor de producţie, care exprimă eficacitatea
utilizării fiecărui factor de producţie.
Ea se manifestă în trei forme diferite:
a) totală
b) medie
c) marginală
a) Productivitatea totală a unui factor de producţie oarecare se defineşte ca fiind
cantitatea de producţie care se poate obţine folosind acel factor, ceilalţi factori
rămânând constanţi.
b) Productivitatea medie este expresia raportului între mărimea producţiei şi
cantitatea utilizată din factorul respectiv
Q
Wi =
Xi

Q – producţia
Xi – cantitatea utilizată din factorul de producţie considerat

c) Productivitatea marginală a fiecărui factor de producţie este sporul de producţie (


∆Q ) obţinut prin utilizarea unei cantităţi suplimentare din factorul de producţie
respectiv ( ∆X i ), cantitatea factorilor din celălalt factor rămânând nemodificată.

34
∆Q
Wmgi =
∆X i
Productivitatea muncii poate fi definită sub forma capacităţii muncii de a crea
într-o perioadă de timp o anumită cantitate de bunuri sau de a presta anumite servicii.
Productivitatea medie a muncii (WL) se determină ca raport între producţie (Q) şi
factorul muncă (L) utilizat, adică:
Q
WL =
L
Productivitatea marginală a muncii (WmgL)reprezintă sporul de producţie ( ∆Q )
obţinut ca urmare a utilizării unei cantităţi suplimentare de muncă ( ∆L ), în condiţiile în
care ceilalţi factori sunt presupuşi constanţi:
∆Q
WmgL =
∆L
Legătura dintre factorul capital şi rezultatele producţiei este pusă în evidenţă de
randamentul capitalului.
Coeficientul mediu al capitalului (k) este raportul dintre stocul de capital (K)
utilizat în cursul unei perioade şi producţia totală realizată cu ajutorul acestui stoc.
K
k =
Q

Productivitatea medie a capitalului(WK) se defineşte prin inversul coeficientului


capitalului.
Q Q 1
WK = = =
K k ⋅Q k
Coeficientul marginal al capitalului (k`) exprimă relaţia între variaţia stocului de
capital ( ∆K ) şi variaţia producţiei totale ( ∆Q ).
∆K
k `=
∆Q
Productivitatea marginală a capitalului (WmgK) se defineşte ca inversul
coeficientului marginal al capitalului.
∆Q ∆Q 1
WmgK = = =
∆K k `⋅∆Q k`

4.6. Echilibrul producătorului

Situaţia de echilibru al producătorului exprimă realizarea pe termen lung a unei


combinaţii optimale între factorii de producţie care asigură:
- maximizarea producţiei la un cost de producţie dat;
- obţinerea aceluiaşi volum de producţie cu costuri cât mai mici;
- maximizarea profitului.
Pentru determinarea situaţiei de echilibru se pot utiliza una din următoarele
metode: metoda grafică şi metoda analitică.

a. Metoda grafică
În situaţia în care firma doreşte să producă cât mai mult la un cost dat, gestionarea
este optimă atunci când producătorul nu mai poate să mărească producţie peste limitele

35
impuse de resursele disponibile şi la preţurile date ale factorilor de producţie. Soluţia
grafică a echilibrului producătorului presupune o comparare a curbelor de izocuante cu
dreapta de izocost.
Dreapta de izocost reprezintă ecuaţia bugetului producătorului care utilizează
toate resursele de care dispune (factori de producţie) pentru producerea bunurilor în
condiţiile unor preţuri ale factorilor de producţie daţi. Ea reprezintă infinitatea
posibilităţilor de achiziţie de factori de producţie K şi L care pot fi făcute în funcţie de
bugetul disponibil al producătorului şi de preţurile unitare ale factorilor de producţie.
Forma generală a unei drepte de izocost este:
CT = PKK + PLL
Unde: PK, PL – reprezintă preţul factorului capital (K) şi respectiv preţul factorului
muncă (L), cele două preţuri fiind date şi deci constante
K, L – reprezintă cantităţile utilizate de cei doi factori de producţie
CT – bugetul disponibil al producătorului
Din punct de vedere grafic această situaţie se prezintă astfel:
L Dreapta de izocost C3

Dreapta de izocost C2

CT/P L
Dreapta de izocost C1

CT/PK K

Fig. 4.6. Drepte de izocost


Starea de optim al producătorului conform metodei grafice, se realizează pe seama
acelei combinări a factorilor de producţie la care dreapta bugetului este tangentă la
izocuantă.

x2
x1
x0
Fig.4.7. Echilibrul producătorului – metoda grafică
K

36
Din fig.4.7. se observă că punctul E de tangenţă al dreptei de izocost la izocuanta
x1 reprezintă punctul de echilibru al producătorului. El desemnează egalitatea între panta
dreptei de izocost şi panta izocuantei. În punctul de echilibru E se poate formula
următoarea regulă de gestiune: maxim de producţie în limitele resurselor disponibile. În
puntul de echilibru al producătorului raportul productivităţilor marginale ale factorilor de
producţie este egal cu raportul preţurilor factorilor de producţie: WmgL/PL=WmgK/PK

b. Metoda analitică
În cadrul metodei analitice soluţionarea situaţiei de optim a producătorului
presupune scrierea şi soluţionarea unui program de producţie.
b1.Maximizarea producţiei pentru un nivel dat al costului total
b2.Minimizarea costului total pentru un nivel dat al producţiei
b3.Maximizarea profitului

Producătorul este interesat de creşterea cantităţii folosite dintr-un factor de


producţie atât timp cât câştigul suplimentar care decurge din folosirea unei unităţi
suplimentare din acest factor este superior costului de utilizare a unei cantităţi
suplimentare din acest factor.

Capitolul 5. Costul de producţie


5.1. Concept, forme, elemente structurale

Costul de producţie reprezintă totalitatea cheltuielilor corespunzătoare consumului


de factori de producţie, pe care producătorul le efectuează pentru producerea şi vânzarea
de bunuri materiale sau pentru prestarea de servicii. Deşi costurile, de regulă, se referă la
consumul de factori ocazionat de producerea bunurilor, există şi consumuri aferente
schimbului de bunuri care formează costurile de tranzacţie. Costurile tranzacţiilor
reprezintă cheltuielile ce fac posibilă funcţionarea pieţei şi sunt formate din comisioanele
comercianţilor ce asigură trecerea bunurilor de la producător la cumpărător, precum şi din
comisioanele celor care intermediază contractele de vânzare-cumpărare, cheltuieli pentru
informare legate de înlăturarea incertitudinii referitoare la realizarea tranzacţiei
(publicitate, prime de asigurare etc.).
Teoria economică face deosebire între costurile contabile şi costurile de
oportunitate. Costurile contabile se definesc ca fiind expresia bănească a consumurilor de
resurse ocazionate de producerea şi desfacerea unei anumite cantităţi de bunuri
economice. Fiind expresia unor plăţi pe care firma le face pentru achiziţionarea factorilor
de producţie prin intermediul cărora activitatea economică devine posibilă, costurile

37
contabile sunt costuri explicite. Ele însumează cheltuielile măsurate prin preţul
materialelor consumate, prin salariile plătite, prin alte feluri de cheltuieli şi sunt apreciate
ca suma „intrărilor” necesare desfăşurării activităţii.
Costurile implicite, spre deosebire de cele precedente, sunt generate de utilizarea
şi consumarea unor resurse proprii ale firmei pentru desfăşurarea activităţii economice,
ele fiind în acest mod sustrase altor întrebuinţări (vânzare, închiriere etc.). Aceste costuri
nu sunt generate de plăţi către terţi iar expresia bănească a resurselor de acest gen nu este
echivalentă cu o economie ci cu o pierdere de venit prin renunţarea la altă utilizare
(vânzare, închiriere etc.).
Spre exemplu, prin opoziţie cu „salariile explicite” plătite mâinii de lucru angajate
din exterior, sau „dobânzii explicite” pentru capitalul împrumutat, „lefurile implicite” şi
„dobânzile implicite” remunerează munca şi capitalul furnizat de proprietar şi nu de terţi.
Costul de oportunitate reprezintă costul opţiunii pentru o anumită alternativă în
defavoarea alteia. El exprimă în unităţi fizice cantitatea de bunuri economice la care e
necesar să se renunţe pentru a produce sau achiziţiona un alt bun economic. Costul de
oportunitate exprimă valoarea şanselor sacrificate. Costul de oportunitate este, în ultimă
instanţă, acel cost al alternativei de folosire a factorilor de producţie prin care se asigură
valorificarea maximă a acestora, e răsplata ce este posibil de obţinut în condiţiile unei
utilizări mai bune a resurselor implicate.
Teoria microeconomică a formulat conceptul de cost integral concurenţial. Acesta
include remunerearea normală a serviciilor factorilor determinată concurenţial în
ansamblul ramurii. Şi nu este vorba numai de factorii cumpăraţi ci şi de factorii proprii ai
firmei. Randamentul unui factor de producţie constituie un element economic
semnificativ oricare ar fi proprietarul şi acest randament se reflectă în cost prin
cheltuielile „explicite” dar şi „implicite”.
Varietatea concepţiilor exprimate cu privire la conţinutul costurilor, în fond au la
bază dubla natură a acestora. Pe de o parte costurile reflectă aporturile cauzale la
realizarea producţiei de bunuri, consumul şi contribuţia factorilor de producţie la acest
proces, iar pe de altă parte, exprimă suma ce urmează a fi recuperată de întreprinderile
care au înmănuncheat elemente de producţie, respectiv remunerarea factorilor de
producţie. De aici decurge şi dubla funcţiune a costurilor:
a) instrument de însumare a veniturilor pentru factorii de producţie utilizaţi;
b) mijloc de recuperare prin intermediul preţurilor de vânzare, a consumurilor
necesare realizării bunurilor economice.

5.2. Costul de producţie în perioadă scurtă


5.2.1. Tipologia costurilor

Există mai multe tipuri de costuri:


Costul total (global) (CT), care e definit ca ansamblul cheltuielilor de factori de
producţie corespunzător unui volum dat de producţie. Variabilele economice care
influenţează asupra evoluţiei costurilor sunt multiple. Dintre acestea, cercetarea ştiinţifică
a reliefat pe baza efectelor pe care le are evoluţia producţiei asupra dinamicii şi structurii
costurilor.
În funcţie de dependenţa faţă de mărimea şi evoluţia volumului fizic al producţiei,
pe termen scurt costurile totale se împart în costuri totale fixe şi costuri totale variabile.

38
Costurile totale fixe (CF) reprezintă în perioada scurtă, cheltuielile generale pe
care trebuie să le facă producătorul faţă de o anumită capacitate de producţie şi care nu
variază dacă se schimbă volumul producţiei (sunt independente faţă de volumul
producţiei). De regulă în această categorie se includ următoarele: amortizarea capitalului
fix, chirii, salariile personalului administrativ şi de conducere, cheltuieli de întreţinere,
dobânzi etc. Curba costurilor fixe este o dreaptă paralelă la axa producţiei.
Costurile totale variabile (CV) sunt acele elemente de cheltuieli a căror mărime
totală se modifică pe măsura schimbării volumului total al producţiei (variază în funcţie
de capacitatea de produse obţinută). În această categorie se includ cheltuielile pentru
materii prime şi materiale de bază, materiale auxiliare, salarii directe, combustibil,
energie. Faţă de o anumită creştere sau descreştere a volumului fizic al producţiei, unele
cheltuieli cresc sau scad în aceeaşi proporţie (materii prime, salarii directe), altele într-o
proporţie mai mare, iar o a treia categorie se modifică într-o proporţie mai mică. Lipsa de
strictă proporţionalitate se datorează unor noţiuni de natură tehnică sau financiară. Astfel
costul variabil înregistrează un ritm de creştere fluctuant, fiind o funcţie crescătoare în
raport cu producţia şi fiind nul pentru nivelul zero. Curba costurilor totale variabile are o
formă de S şi porneşte din origine.
Întrucât costul total este egal cu suma costurilor fixe şi a costurilor variabile,
modificarea costului total este rezultatul exclusiv al schimbărilor produse în costuri
variabile.

CT = CF + CV CT

CT
CV CV
CF Se observă că în condiţiile creşterii
volumului producţiei, costul fix total
rămâne constant, în timp ce costul
variabil total şi costul total
CF înregistrează creşteri.

Fig. 5.1. Costurile totale, costurile fixe şi costurile variabile pe termen scurt

39
Costul total mediu sau costul unitar reprezintă costul total pe unitate de produs
sau pe unitatea de efect util. El se determină prin raportul dintre costurile totale şi
volumul producţiei.

CT CF + CV
CTM = ;
Q Q
Forma funcţiei şi curbei costului mediu se obţine din cea a funcţiei şi curbei
costului total.
Dacă pentru întreaga producţie evoluţia costului total se prezintă sub forma unei
curbe crescătoare nonproporţionale (curba S), costul mediu se înscrie pe o curbă care are
o formă oarecum inversă faţă de precedenta. Dependenţa funcţională a costurilor în raport
cu producţia evoluează într-o formă tipică, expresie a legii randamentelor
nonproporţionale, iar curba pe care o parcurg are conturul unei „seceri fără vârf”, sau
curbă în formă de U. Ea porneşte de la un nivel ridicat al costurilor medii,
corespunzătoare unui volum redus de producţie şi coboară abrupt odată cu creşterea
producţiei. În cele din urmă, cantităţi suplimentare de producţie se obţin cu costuri totale
medii tot mai mari.
CTM

Fig. 5.2. Costul total mediu pe termen Qscurt


Deoarece costul total e format din cost fix şi cost variabil, se distinge pe lângă
costul total mediu drept componente ale acestuia, costul fix mediu şi costul variabil
mediu.
Costul fix mediu rezultă din raportul dintre costul fix total şi cantitatea de
producţie ( CFM = CFT/Q).
Costul variabil mediu rezultă din raportul dintre costul variabil total şi cantitatea
de producţie (CVM = CVT/Q).
Costul marginal reprezintă suplimentul de cost (sporul de cost) necesar pentru
obţinerea unei unităţi suplimentare de produs; la un moment dat el se determină raportând
creşterea costului total la creşterea producţiei ( Cmg = ∆CT / ∆Q ).

5.2.2. Relaţiile între costul total, mediu şi costul marginal

Între cele trei forme ale costului există relaţii de interdependenţă. Dacă costul total
este o sumă de cost fix şi cost variabil, costul total mediu se determină ca raport între
costul total şi producţie, în timp ce costul marginal reprezintă suplimentul de cheltuială
solicitat de creşterea producţiei cu o unitate.

40
În raport cu producţia, costul total este reprezentat întotdeauna printr-o curbă
crescătoare în formă de S. Creşterea acesteia este însă divizată de două părţi, până la
punctul I numit punct de inflexiune, creşterea se diminuează treptat şi curba îşi întoarce
concavitatea în jos; dincolo de punctul I, creşterea costului total se accelerează iar curba
îşi întoarce concavitatea în sus. Aceasta demonstrează că până în acest punct este
avantajoasă mărirea dozei de factori variabili, întrucât contribuţia lor în costul total este
tot mai slabă, tendinţă ce se inversează după punctul I.
Curbele de cost total mediu sau cost marginal au o formă de U, trec printr-un nivel
minim (punctul M şi N) şi apoi intră în zona costurilor crescătoare. Curba costului
marginal, se intersectează cu cea a costului total mediu, la nivelul minim al acestuia din
urmă (punctul N). Până la acest nivel costurile aferente unei unităţi suplimentare a
volumului de activitate sunt mai mici decât costul mediu, determinând o reducere a
acestuia din urmă.
Dincolo de acest punct, influenţa este inversă: costul marginal are tendinţa de
creştere mai rapidă, antrenând ridicarea costului mediu. Punctului N îi corespunde pe
abscisă punctul B, care reprezintă nivelul optim al activităţii firmei. Odată cu depăşirea
liniei marcată de dreapta FB se intră în faza creşterii exponenţiale a costului. În aceste
condiţii nu se mai justifică continuarea producţiei. Randamentele marginale sunt
negative. Ca atare, zona de acţiune a întreprinderilor este cea a primei faze din zona
costurilor crescătoare (corespunzătoare zonei randamentelor descrescătoare, dar
pozitive).

C
CT

F Cmg
I
N CM

Costuri A B Q
descrescătoare costuri crescătoare
Fig.5.3. Relaţiile dintre costul total, mediu şi marginal

41
5.3. Costul producţiei pe termen lung

Termenul lung vizează o perioadă suficient de mare pentru ca întreprinzătorul să


poată modifica toţi sau aproape toţi factorii de producţie. Pe perioade lungi toţi factorii
sunt variabili, costurile fixe devin şi ele variabile, se modifică echipamentul, instalaţiile,
tehnologiile, deci dimensiunile (talia) întreprinderii. După efectuarea acestor modificări
de amploare, factorii ficşi funcţionează ca factori constanţi care nu mai reacţionează la
variaţia volumului de activitate.
Dacă notăm cu Q0, Q1, Q2 – volumul producţiei corespunzătoare unor capacităţi de
producţie care pot atinge nivelele T0, T1, T2 evoluţia costului total de producţie aferente
fiecărei capacităţi (costul total pe termen scurt) precum şi evoluţia lor pe termen lung se
prezintă în fig. 5.4.
CT0

CT C” CT1
CTTL
T2 CT2
C`
T1
B C
T0 A

0
Q Q Q2 Q
Fig. 5.4. 0Curba 1costului total pe termen lung
CT0, CT1, CT2 - reprezintă evoluţia costului total pe termen scurt aferente
dotărilor posibile T0, T1, T2. Unei întreprinderi de talie mică ( de nivel T0 şi producţie Q0),
îi corespunde curba costului total pe termen scurt CT0. Unei întreprinderi de talie mijlocie
(de nivel T1 şi preţ Q1), îi corespunde o curbă a costului total pe termen scurt CT1, iar unei
întreprinderi de talie mare (de nivel T2 şi producţie Q2) îi corespunde o curbă a costului
total pe termen scurt CT2.
Pentru a produce o cantitate Q se poate recurge la întreprinderi de dimensiuni
diferite (T0, T1, T2), dar şi cu nivele diferite ale costului. Astfel, dacă un întreprinzător vrea
să producă cantitatea Q2, el va putea să utilizeze talia T2 cu un cost reprezentat de punctul
C mai redus; cu o întreprindere de talia T1 va cheltui mai mult costul fiind reprezentat de
punctul C`, iar cu o întreprindere de talia T0, costul se va ridica la C”. Potrivit unui
compartiment naţional, întreprinzătorul va opta să producă cantitatea Q2 într-o unitate de
talia T2, pentru că această soluţie minimizează costul.
Costul total pe termen lung (CTTL) este costul minim la care se realizează
producţia corespunzătoare dimensiunii (taliei) optime a întreprinderii. Unind originea
sistemului de axe cu punctele care indică cele mai reduse costuri totale respectiv punctele
A, B, C cu care se pot realiza producţiile Q0, Q 1, Q 2 se obţine o curbă înfăşurătoare
(anvelopă) care este curba costului total pe termen lung pentru obţinerea fiecărui nivel al
producţiei.)

42
Fiecărei dimensiuni (talii) a întreprinderii îi corespunde un anumit nivel al
costurilor medii. Acesta reprezintă costul mediu pe termen scurt.
Pe termen lung, întreprinzătorul va urmării ca nivelele de producţie proiectate să
le realizeze cu costuri medii minime, punctele A, B, C adaptându-le la dimensiunile
corespunzătoare ale întreprinderii.

Cm0
Cm, Cmg T2 Cm2
C”Cm1 CMTL Q0, Q1, Q2 – nivelele de producţie
la care firma va trebui să-şi modifice
T0 Cmg0 T1 C` capacităţile pentru a funcţiona cu
Cmg2 cele mai mici costuri posibile.
Cmg1 C
A CMTL – curba costului mediu
B total pe termen lung.
Cm0, Cm 1, Cm 2 – costuri medii pe
termen scurt.

0 Q0 Q1 Q2 Q

Fig. 5.5. Curba învăluitoare (anvelopă) a costului mediu pe termen lung

Curba care uneşte punctele costului mediu minim (A, B, C) este curba costului
mediu pe termen lung. Ea arată costul unitar minimal cu care se poate obţine o anumită
cantitate de produse când întreprinzătorul are posibilitatea să aleagă între diferite
dimensiuni ale întreprinderii sale.
Se poate calcula şi o curbă a costului marginal pe termen lung potrivit curbei
învăluitoare a costului mediu pe termen lung. Ca şi pe termen scurt curba costului
marginal pe termen lung intersectează curba costului mediu pe termen lung în punctul său
minim.

43
Capitolul 6. Oferta
6.1. Definire. Condiţiile ofertei. Legea generală a ofertei.

Oferta – reprezintă cantitatea maximă dintr-un anumit bun pe care un producător


sau vânzător intenţionează să o vândă într-o perioadă de timp determinată, la un anumit
preţ.
Oferta mai poate fi determinată ca fiind cantitatea de bunuri materiale şi servicii
destinate vânzării pe piaţă la un moment dat.
Relaţia dintre mişcarea preţului şi cantitatea ofertei este pusă în evidenţă de
conceptul de ofertă pură.
Oferta la fel ca şi cererea, se referă la un preţ anume şi poate fi privită ca:
- oferta totală a pieţei;
- oferta unei ramuri sau subramuri;
- oferta unei firme sau a unui produs.
Oferta este inseparabilă de evoluţia cererii.
În principiu oferta depinde de mai mulţi factori cum sunt:
- preţul produsului respectiv (p);
- preţul produselor de substituţie (ps);
- costul de producţie (Cp);
- economiile de scară (h);
- politica comercială (m);
- politica tehnologică (t);

44
- comportamentul agenţilor economici (K).

Q = ƒ(p, ps, Cp, h, m, t, K)

Oferta este o funcţie crescătoare faţă de preţ şi se află în raport direct proporţional
cu acesta în sensul că se măreşte când preţurile cresc şi se micşorează când preţurile scad.
Agenţii economici (producători sau vânzători) sunt interesaţi să ofere pe piaţă mai multe
mărfuri când preţurile cresc şi invers.
Raporturile de cauzalitate dintre schimbarea preţului şi cantitatea oferită constituie
conţinutul legii ofertei. Ea exprimă relaţia directă şi pozitivă dintre evoluţia preţului şi a
cantităţii oferite.
Într-o formă generală, legea ofertei se exprimă prin funcţia ofertei:
Q = ƒ(p)
Forma curbei de ofertă este în relaţie directă cu efectul de substituire şi efectul de
venit.
Efectul de substituire. Dacă producătorul aşteaptă de la o piaţă un anumit preţ la
care el este dispus să vândă o anumită cantitate şi dacă în realitate preţul pieţei e mai mic
decât cel aşteptat, atunci producătorul se abţine să vândă bunul sau vinde o cantitate mai
redusă, restul de produse fiind stocate, sau căpătând utilizări în afara pieţei.
Efectul de venit se manifestă prin aceea că, dacă agentul economic doreşte să
obţină un anumit venit, iar preţul efectiv pe piaţă este inferior celui scontat, atunci el este
obligat să sporească cantitatea ofertei.
Oferta atipică reflectă situaţii particulare, ca expresie a unor comportamente ce nu
se înscriu în cerinţa legii ofertei. Astfel, sunt prezente paradoxurile ofertei precum cel de
pe piaţa muncii, când oferta de muncă individuală este pentru început o ofertă tipică, iar
dincolo de un anumit nivel al salariului (preţul muncii) ea are tendinţa de a se diminua pe
măsură ce salariul creşte; paradoxul King propriu comportamentului producătorilor
agricoli care, când preţurile produselor agricole scad, sporesc oferta pentru a-şi asigura un
anumit nivel al venitului total; paradoxul Rugină prezent atunci când, având loc o
creştere a preţurilor, scade oferta pe termen scurt, deoarece vânzătorii aşteaptă preţuri şi
mai mari.

Preţ Preţ

Cantitate Cantitate

a) oferta tipică b) ofertă atipică

Fig. 6.1. Forme de curbe ale ofertei

45
6.2. Elasticitatea ofertei

Elasticitatea ofertei ne arată gradul modificării ofertei în funcţie de schimbarea


preţului sau oricăreia din condiţiile ofertei.
Coeficientul de elasticitate a ofertei în funcţie de modificarea preţului se face prin
raportul dintre modificarea procentuală a ofertei unui produs şi modificarea relativă a
preţului pe piaţă a acelui produs.

E0/P = %∆ Q/%∆ P sau E0/P = (∆ Q/Q0) : (∆ P/P0) = (∆ Q/∆ P) : (P0/Q0)

Relaţie în care:
%∆ Q – indicele procentual de sporire a ofertei
%∆ P – indicele procentual de sporire a preţului
∆ Q – variaţia ofertei
∆ P – variaţia preţului
Q0, P0 – cantitatea oferită şi preţul la momentul t0

În funcţie de mărimea coeficientului, oferta pentru diferite bunuri poate înregistra


următoarele forme:

a) oferta elastică, E0/P > 1; %∆ Q > %∆ P sau ∆ Q > ∆ P


Preţ

Cantitate
Fig. 6.2. Oferta elastică

Oferta este elastică, atunci când volumul cantitativ al cantităţii oferite se modifică
substanţial ca reacţie la o mică modificare de preţ
b) Oferta inelastică, E0/P < 1; %∆ Q < %∆ P sau ∆ Q < ∆ P

Preţ

46
Cantitate
Fig. 6.3. Oferta inelastică

Oferta este inelastică, atunci când are loc numai o mică modificare în cantitatea
oferită, chiar şi la o foarte mare modificare de preţ.
c) Oferta unitară, E0/P = 1; %∆ Q = %∆ P sau ∆ Q = ∆ P

Preţ

Cantitate
Fig. 6.4. Oferta unitară

Oferta este de elasticitate unitară atunci când cantitatea oferită se modifică în


aceeaşi proporţie cu modificarea preţului.
d) Oferta perfect (infinit) elastică E0/P →∞

Preţ
→Caz extrem (concept teoretic
care nu există în realitate şi care
presupune ca la un preţ dat oferta
să crească la infinit).

Cantitate
Fig. 6.5. Oferta infinit elastică

e) Oferta perfect inelastică (rigidă) E0/P = 0

Preţ → Caz extrem (la orice modificare


a preţului oferta nu se schimbă)

Cantitate

47
Fig. 6.6. Oferta rigidă

Capitolul 7. Pieţe, concurenţă, preţuri


7.1. Diversitatea pieţelor contemporane şi concurenţa
7.1.1. Definire, clasificare şi funcţii ale pieţei

Definirea sintetică, concisă a pieţei este dificilă datorită marii sale complexităţi,
diversităţi şi a elementelor caracteristice.
Se poate totuşi considera că piaţa este:
a) spaţiul economic în care se întâlnesc cumpărătorii şi vânzătorii, iar în unele cazuri
diverse categorii de intermediari;
b) locul de întâlnire la un moment dat a dorinţelor cumpărătorilor cu dorinţele
producătorilor;
c) un ansamblu de mijloace de comunicaţie prin care vânzătorii şi cumpărătorii se
informează reciproc asupra a ceea ce dispun, de ceea ce au nevoie şi a preţurilor
cerute şi propuse înainte de a încheia şi efectua tranzacţiile;
d) totalitatea relaţiilor de vânzare în legătură cu spaţiul economic în care are loc şi
procesele conexe ce-i sunt caracteristice (cererea, oferta, concurenţa, publicitatea,
preţul, reglementările juridice etc.). Pe piaţă se întâlnesc şi se confruntă vânzătorii
şi cumpărătorii, cererea şi oferta, fiecare cu interese specifice, dar care nu se pot
realiza decât prin „legarea” cu interesele partenerilor.
e) locul de manifestare a concurenţei, a competiţiei dintre agenţii cu intere identice
sau apropiate.

48
Criterii de clasificare a pieţelor
a) După bunurile care formează obiectul tranzacţiilor pe piaţă se disting:
- piaţa bunurilor de consum;
- piaţa bunurilor de capital;
- piaţa produselor cultural-artistice;
- piaţa muncii;
- piaţa monetară;
- piaţa activelor financiare;
- piaţa valutară;
- piaţa informaţiilor;
- piaţa resurselor naturale.
b) După spaţiul economic de provenienţă a agenţilor cererii şi ofertei şi
influenţei pe care o exercită asupra activităţii economice, distingem: pieţe locale,
pieţe regionale, piaţă naţională, piaţă mondială.
c) După volumul tranzacţiilor care se derulează se poate vorbi de:
- pieţe dispersate;
- pieţe concentrate.
d) În funcţie de gradul de informare a agenţilor economici se poate vorbi de:
- pieţe transparente, al căror mod de funcţionare este bine cunoscut de către
participanţi care sunt permanent şi perfect informaţi asupra mecanismului şi
variabilelor pieţei;
- pieţe opace care presupun că participanţii deţin informaţii reduse, superficiale şi
izolate.
e) După modul de acces pe piaţă se disting:
- pieţe libere, în care au acces orice vânzător şi cumpărător;
- pieţe reglementate, în care agenţii cererii şi ai ofertei au acces doar dacă
îndeplinesc anumite condiţii;
- pieţe intermediate, pe care au acces doar persoanele abilitate şi expres
autorizate.
f) În raport de forţa economică a participanţilor se cunosc:
- pieţe atomizate, în care toţi agenţii sunt numeroşi şi de forţă economică redusă,
astfel că nici unul dintre ei, prin decizii adoptate şi acţiunile întreprinse, nu
exercită vreo influenţă asupra volumului şi structurii cererii, ofertei şi raportului
dintre ele sau asupra nivelului şi dinamicii preţului. Agenţii unui asemenea pieţe
sunt „primitori de preţuri”;
- pieţe molecularizate, în care agenţii sunt puţin numeroşi, fiecare dintre ei are o
forţă economică ridicată, iar prin deciziile şi acţiunile întreprinse exercită
influenţe notabile asupra variabilelor pieţei, în special asupra preţului. Aceşti
agenţi sunt „creatori de preţuri”.
g) După capacitatea pieţei de a reacţiona la schimbările din economie, se
grupează în:
- pieţe fluide, cele care sunt dinamice, de cele mai multe ori adaptabile la
schimbări. Ele sunt pieţe în care agenţii cererii au o bună percepţie asupra stării
variabilelor pieţei şi au capacitatea să facă anticipări raţionale;
- pieţe rigide, cele ai căror agenţi şi variabile reacţionează lent, cu întârziere. Sunt
pieţe atipice, asupra cărora cu greu se pot face anticipări raţionale.

49
h) În raport de respectarea legislaţiei, a cutumelor şi normelor de derulare a
tranzacţiilor şi concurenţei pieţele pot fi:
- cu concurenţă loială;
- cu concurenţă neloială.
i) După modul în care funcţionează şi cum sunt studiate, pot exista:
- pieţe cu concurenţă perfectă şi pură;
- pieţe reale cu o concurenţă imperfectă;
- pieţe de monopol.
j) În raport cu factorul timp se poate vorbi de pieţe:
- la vedere, în care tranzacţia se face imediat sau în cel mult 48 de ore de la
încheierea contractului, adică după ce s-a convenit asupra preţului, cantităţii şi
condiţiilor de livrare şi plată;
- la termen, cele în care se convine la momentul T0 asupra termenelor tranzacţiei,
dar ea se va derula ulterior, la o dată convenită.

Funcţiile pieţei

- verifică gradul de concordanţă a intenţiilor de cumpărare, respectiv de


vânzare ale agenţilor economici. Ca sistem de comunicaţie, prin piaţă
cumpărătorii şi vânzătorii se informează reciproc asupra ce, cât, cum, la ce
preţ intenţionează să producă, să vândă, să cumpere şi să consume.
- ea realizează legătura dintre cele două acte fundamentale pentru orice
agent economic – producţia şi consumul.
- este „mâna invizibilă” (când piaţa este liberă, competitivă, atomizată), dar
şi „pumnul invizibil” care prin variabilele ei orientează pe vânzători şi
cumpărători pentru a-şi elabora cele mai bune decizii privind problema
fundamentală a economiei: ce? cât? cum? pentru cine? de la cine?
- în măsura în care este concurenţială şi liberă, piaţa determină preţurile şi
cantităţile de echilibru, emiţând astfel semnale şi determinând agenţii
economici să aloce resursele rare pe diferite domenii şi categorii de
utilizări.

7.1.2. Definirea concurenţei, funcţiile şi instrumentele luptei de


concurenţă

Concurenţa este una dintre variabilele definitorii ale pieţei, o trăsătură esenţială a
pieţei.
Concurenţa reprezintă un comportament specific interesat al unor subiecţi de
proprietate care pentru a-şi atinge obiectivele intră în raporturi de cooperare şi
confruntare cu ceilalţi. Ea este o manifestare a liberei iniţiative.
Din această definiţie rezultă câteva elemente definitorii pentru a înţelege
conţinutul concurenţei:
- este o întrecere, adică o confruntare dar şi cooperare între diferiţi agenţi
economici în vederea obţinerii unor condiţii mai bune de producţie, de
vânzare, de achiziţie a bunurilor de consum, de efectuare a operaţiunilor
băneşti, valutare, financiare ş.a.m.d.

50
- în această competiţie, în sistemul de relaţii pe care-l presupune concurenţa,
fiecare acţionează din interes.
- premisa existenţei concurenţei este libertatea preţului.
În măsura în care este deschisă, loială, reglementată, supravegheată şi bazată pe
preţuri libere, concurenţa îndeplineşte mai multe funcţii.

Funcţiile concurenţei

a) stimulează progresul general: ea incită la inovaţie şi creativitate, care


favorizează creşterea eficienţei, economisirea resurselor, satisfacerea mai
bună a nevoilor;
b) diferenţiază agenţii economici: îi favorizează pe cei creativi, abili,
întreprinzători; îi elimină sau îi reorientează spre alte domenii pe agenţii
imobili, conservatori;
c) uneori duce la diferenţierea şi diversificarea ofertei, la reducerea costurilor
şi chiar a preţurilor de vânzare;
d) permite cumpărătorului să găsească furnizorul cu marfa cea mai bună şi
mai ieftină şi îi stimulează sau constrânge pe producători să găsească
soluţii pentru a-şi lărgi piaţa;
e) când este necorespunzător reglementată şi supravegheată, concurenţa se
poate transforma în contrariul său: generează risipa de resurse; conduce la
concentrarea exagerată a forţei economice; poate deprecia calitatea
bunurilor marfare; îl defavorizează pe consumator.
Instrumentele luptei cu concurenţa

În cadrul concurenţei se folosesc mijloace care au evoluat o dată cu piaţa şi


concurenţa. Ele pot fi prezentate ca instrumente (mijloace) economice şi extraeconomice.
Dintre mijloacele economice se remarcă reducerea costurilor, creşterea calităţii,
diversificarea şi reînnoirea sortimentului, publicitatea, acordarea unor avantaje
cumpărătorilor, iar în unele situaţii chiar reducerea preţurilor sub cele ale concurenţilor.
Printre instrumentele extraeconomice: obţinerea de informaţii privind activitatea
concurenţilor, sponsorizarea unor activităţi social-culturale, spionajul economic, iar în
cazuri limită, corupţia, şantajul.

7.2. Teorii şi optici de analiză a preţului

Preţul reprezintă cantitatea de monedă pe care cumpărătorul este dispus şi o poate


oferi producătorului în schimbul bunului pe care acesta îl prezintă pe piaţă. Acesta este
preţul absolut.
În teorie şi în analiză se utilizează alături de preţul absolut şi preţul relativ, sau
raportul de schimb, adică preţurile bunurilor a, b, c, ş.a.m.d. exprimate în funcţie de cel al
unui bun considerat etalon sau element de referinţă.

Pri = PAi / Pe
în care:
Pri = preţul relativ al bunului „i”

51
PAi= preţul absolut al bunului „i”
Pe = preţul absolut al bunului etalon

Preţul etalon de cele mai multe ori se fixează asupra unor bunuri reprezentative
pentru aprecierea nivelului de trai şi a calităţii vieţii oamenilor.

Teoriile preţului
- teoria clasică a preţului;
- teoria neoclasică a preţului;
- teoriile mixte ale preţului.
În teoria clasică preţul are suport în valoarea economică a bunurilor supuse
tranzacţiilor, valoare determinantă de consumul de factori de producţie şi de
remuneraţiile revendicate de către posesorii acestora.
Şcoala neoclasică a fundamentat teoria subiectivă a preţului după care acesta este
determinat de utilitatea marginală şi raritatea respectivului bun, de cantitatea în care
bunul se află comparativ cu trebuinţele şi cererea solvabilă.
Valoarea economică şi preţul unui bun sunt cu atât mai mari cu cât el are o
utilitate marginală mai mare şi este mai rar. Pe baza lor se formează de fiecare dată un
raport între cerere şi ofertă care influenţează nivelul şi dinamica preţurilor.
Teoria mixtă sau teoria contemporană a valorii economice şi preţului a fost
elaborată în prima treime a secolului nostru şi aparţine în principal Şcolii de la
Cambridge. Se pleacă de la premisa că cele două teorii anterioare nu sunt opuse, ci doar
explicaţii incomplete şi soluţii parţiale privind valoarea economică şi preţul.
Astfel, preţul este determinat atât de consumul de factori de producţie, cât şi de
utilitatea marginală şi raritatea bunului. Privit prin prisma consumului de factori, preţul
exprimă interesele producătorului; prin prisma utilităţii marginale şi a rarităţii, el exprimă
interesele şi punctul de vedere al cumpărătorului.

Principalele tipuri de preţuri

După modul în care se formează preţurile pot fi:


a) preţuri libere, formate în condiţiile concurenţei perfecte, prin
mecanismul cererii şi ofertei, nefiind supuse nici unei reglementări;
b) preţurile administrate sau controlate, care se stabilesc de firmele cu un
anumit control al pieţei, în condiţiile concurenţei monopoliste sau imperfecte,
sau de către stat pentru bunurile ce intră în sfera lui de intervenţie;
c) preţuri mixte sunt cele care funcţionează efectiv în statele cu economie
de piaţă şi rezultă din intersectarea mecanismului pieţei. Asemenea preţuri
mixte se întâlnesc la toate categoriile de bunuri care parcurg mecanismele
pieţei: salariul, rata dobânzii, tarife la servicii, preţuri en gros şi en detail
pentru satisfactori şi bunuri de capital etc.

7.3. Piaţa cu concurenţă pură şi perfectă


7.3.1. Caracteristici ale concurenţei pure şi perfecte

52
Piaţa cu concurenţă perfectă presupune că purtătorii cererii şi ofertei nu pot
influenţa nivelul preţului. Astfel, concurenţa perfectă presupune ca toate firmele să vândă
producţia pe care o au la preţul pieţei, fără a-l influenţa în vreun fel, iar toţi cumpărătorii
să cumpere la preţul existent atât cât doresc.
Piaţa concurenţială pură şi perfectă se caracterizează prin:
- atomicitate, adică existenţa unui număr suficient de mare de firme identice
care participă în calitate de ofertanţi şi cumpărători de bunuri şi servicii,
fiecare din ele având dimensiuni neglijabile în raport cu dimensiunea
pieţei, ceea ce face ca nici una din firme să nu poată controla sau influenţa
piaţa;
- omogenitatea produselor; aceasta reflectă situaţia în care pe piaţă există
produse omogene, identice sau substituibile, nepracticându-se nici o
diferenţiere a produs, astfel încât cumpărătorilor le este indiferent de la
care vânzător cumpără;
- libertatea intrării în ramură: nu există o barieră tehnologică, economică,
juridică de intrare în ramură a noilor firme;
- transparenţa perfectă a pieţei defineşte cunoaşterea perfectă a condiţiilor
pieţei, a cererii şi ofertei, a preţurilor, încât se poate obţine cel mai bun
preţ sau produs dorit. Cu alte cuvinte, nici un vânzător nu poate să vândă
produsul său la un preţ superior celui la care vând concurenţii. De astfel,
nici un întreprinzător nu e interesat să fixeze un preţ mai ridicat decât cel
al pieţei, deoarece ar îndepărta clienţii care, bine informaţi, vor cumpăra
de la cei care vând la preţul pieţei;
- mobilitatea perfectă a factorilor de producţie: munca şi capitalul se
deplasează rapid către acele folosiri unde se pot obţine cele mai mari
avantaje.
Concurenţa perfectă serveşte ca model de analiză teoretică a mecanismului pieţei,
pentru înţelegerea concurenţei reale.

7.3.2. Formarea preţului de echilibru pe o piaţă cu concurenţă


pură şi perfectă.

Pe baza principalelor caracteristici ale concurenţei perfecte, participanţii la


relaţiile de schimb pe o astfel de piaţă au comportamente specifice.
Consumatorii şi producătorii, luaţi separat, sunt consideraţi primitori de preţuri.
Aceasta în sensul că preţurile apar (intră) ca mărimi exogene (variabile independente) în
construcţia funcţiilor cererii şi ale ofertei.
Dacă cererea şi oferta sunt luate însă împreună, atunci preţul şi cantităţile oferite
şi cerute apar ca mărimi endogene (variabile dependente); acestea se formează, pe baza
forţelor pieţei, în acel punct unde se realizează starea de echilibru, la nivelul producţiei de
echilibru.
În vederea relevării modului unitar de abordare a cererii şi ofertei, se va nota cu O
oferta de piaţă şi cu C – cererea corespunzătoare, la nivelul pieţei unui produs oarecare
(Q) şi se va considera că acestea sunt funcţii de preţul produsului (p).

Ca urmare: O = ƒ(p) şi C = ƒ(p).

53
Aceste funcţii descriu curbe cu următoarele proprietăţi:
- în timp ce cererea este o funcţie normală descrescătoare în raport de preţ,
oferta este o funcţie normală crescătoare în raport de acelaşi preţ;
- se consideră că piaţa unui produs este echilibrată, atunci când cantitatea
cerută este egală cu cea oferită: C(p) = O(p);
- preţul de echilibru apare atunci când se realizează egalitatea între
cantităţile cerute şi cele oferite din produsul Q.
Pe o piaţă cu concurenţă pură şi perfectă preţul se formează la nivelul punctului de
echilibru dintre curbele cererii şi ofertei, situaţie în care cantităţile cerute sunt egale cu
cele oferite, iar preţul format se numeşte preţ de echilibru.

P
O

E
PE
C

Fig.7.1. Preţul de echilibru


QE Q
Din cele prezentate, rezultă caracteristicile esenţiale ale preţului de echilibru:
- apare spontan, că un rezultat al jocului liber al forţelor pieţei fiecărui bun
şi reprezintă acel nivel al produsului la care are loc egalizarea cantităţilor
cerute din bunul respectiv cu cele oferite;
- formarea preţului de echilibru al fiecărui bun este legată şi de situaţia
pieţelor independente, de preţurile de echilibru le celorlalte bunuri;
- echilibrul pieţei nu înseamnă absenţa schimbărilor în raportul dintre
forţele acesteia. Dimpotrivă, răspunsul la întrebarea de ce se modifică
preţurile – inclusiv cele de echilibru – este întotdeauna legat de evoluţia
raporturilor concrete dintre cerere şi ofertă.
Până la acest nivel al analizei, s-a făcut abstracţie de factorul timp. Dar este
unanim recunoscut că formarea preţului de echilibru se realizează în moduri diferite în
funcţie de orizontul de timp în care se confruntă cererea şi oferta.
Din punct de vedere al timpului, există mai multe modalităţi de analiză a formării
preţurilor de echilibru:
a) perioada foarte scurtă, în cadrul căreia se face abstracţie de costul producţiei şi se
consideră că evoluţia ofertei depinde numai de reacţiile producătorilor în legătură
cu preţul pieţei.
Echilibrul pe termen foarte scurt (instantaneu) există atunci când cererea se modifică,
iar oferta este rigidă, pentru că producătorii nu au nici o posibilitate de a o modifica.

P C1 O
C

54
Pe1

Pe0

Qe Q
Fig.7.2. Echilibrul instantaneu

b) perioada scurtă, în cadrul căreia producătorii pot modifica dimensiunea ofertei lor
prin schimbarea volumului factorului muncă, însă nu pot interveni asupra
capitalului fix. Preţul ce caracterizează această perioadă nu este preţul pieţei sau
preţul curent, ci preţul normal sau preţul durabil, stabil. Egalitatea costului
marginal cu preţul de vânzare caracterizează preţul normal şi defineşte condiţia de
echilibru a producătorului (ofertantului).
Producătorii pot vinde orice cantitate de produse la acelaşi preţ întrucât, prin
definiţie, oferta lor nu are nici o influenţă asupra preţurilor. Poziţia cea mai bună a
ofertei se defineşte prin egalitatea dintre costul marginal , venitul marginal şi preţul
de vânzare.
Cmg = Vmg = Preţ

Echilibrul pe termen scurt, apare atunci când cererea se modifică, dar oferta
cunoaşte modificări reduse, sub incidenţa factorului muncă, a metodelor de marketing
şi a indicilor de utilizare a capitalului fix.
P

O`
Pe1

Pe0
C1
C

Qe0 Qe1 Q
Fig.7.3. Echilibrul pe termen scurt

c) perioada lungă are asemenea dimensiuni încât producătorii pot modifica volumul
ofertei şi prin schimbarea capitalului fix, ca urmare a investiţiilor efectuate.
Condiţia de echilibru pe termen lung a firmei aflate în concurenţă perfectă este:
costul marginal = preţ de vânzare = cost mediu minim

55
Cmg = Preţ = CM (minim)

Echilibrul pe terme lung apare atunci când se trece la o nouă stare de echilibru,
când toţi factorii de producţie sunt variabili, ca urmare a intrării (ieşirii) din industrie
a unor firme, ameliorării colitative şi creşterii cantitative a capitalului fix şi a altor
imput-uri.
P
x
O`
O1
Pe0
C1

Qe0 Qe1 Q
Fig. 7.4. Echilibrul pe termen lung
În toate cele trei figuri s-a presupus extinderea cererii (de pildă ca urmare a
creşterii numărului de consumatori), ceea ce a condus la creşterea preţului de echilibru.
Sigur că se pot imagina şi situaţii de comprimare a creşterii, iar în cazul „c” de
comprimare a ofertei.

7.4. Pieţe cu concurenţă imperfectă

Economia reală de piaţă contemporană este o economie mixtă, în cadrul căreia


unele firme deţin puterea de a influenţa atât nivelul preţului, cât şi volumul ofertei.

7.4.1. Monopolul

O întreprindere este în situaţie de monopol atunci când este singura producătoare


a unui bun, nefiind concurată de alţi producători (vânzători) interni sau externi.
Monopolul poate să apară prin următoarele modalităţi principale:
a) monopoluri naturale, respectiv deţinerea sau controlul unor resurse cu calităţi
deosebite;
b) monopolul asupra mărcii comerciale;
c) monopolul tehnologic, generat de proprietatea asupra patentului de invenţie şi a
dreptului de autor care conferă subiectului respectiv forţa legală de a controla
exclusiv noul produs pentru o anumită perioadă de timp;
d) monopolul prin economii de scară, bazat pe faptul că, uneori, dimensiunile
activităţii economice contribuie la o asemenea reducere a costurilor de producţie,
încât firmele concurente sunt înlăturate sau altele nu pot pătrunde în domeniul
respectiv;
e) monopolul instituţional sau legal, generat de organizarea şi funcţionarea unor
firme de interes public supuse controlului statului.

56
Monopolul îşi exercită numai în aparenţă dominaţia absolută asupra pieţei
deoarece:
a) dictatul pieţei, exercitat prin stabilirea preţului de vânzare, modifică deseori
dimensiunile cererii bunului creat de firma respectivă în sens contrar celor
aşteptate;
b) în principiu, există înlocuitori pentru orice bun economic, ceea ce dă naştere unei
virtuale concurenţe a produselor substituibile; în acest sens, nu trebuie uitat că
monopolistul poate influenţa cererea prin reclamă, însă nu o poate schimba
fundamental deoarece parametrii ei sunt determinaţi, în ultimă instanţă, de
gusturile, veniturile, aşteptările consumatorilor etc;
c) poziţia de monopol a unei anumite firme este pusă sub semnul întrebării – pe o
perioadă mai scurtă sau mai îndelungată – chiar şi în ţările slab dezvoltate,
datorită schimburilor economice internaţionale;
d) dominarea pieţei de către monopoluri se loveşte de reacţiile consumatorilor
organizaţi şi, uneori, de reglementările elaborate de stat în vederea protejării
consumatorilor etc.
În condiţiile pieţei de monopol, firma are posibilitatea de a alege atât preţul, cât şi
cantitatea de bunuri ce urmează a fi produse şi vândute.
În situaţia în care există monopol, venitul marginal este mai mic decât preţul de
vânzare la orice nivel al producţiei, iar curba cererii are pantă negativă.
P

P1

Cererea
P2

Venitul marginal
Q1 Q2 Q
Fig. 7.5. Preţul şi venitul marginal

Stabilirea preţului de vânzare al bunurilor create de firma aflată în situaţie de


monopol presupune, în primul rând, determinarea nivelului optim al producţiei, respectiv
al volumului producţiei care-i asigură fie maximizarea profitului, fie minimizarea
pierderii.
În condiţiile în care firma urmăreşte maximizarea profitului, respectiv a diferenţei
dintre venitul total şi costul total, producţia optimă va fi aceea la care venitul marginal
este egal cu costul marginal.
Monopolul este, desigur, liber să aleagă preţul dorit, însă el trebuie să ţină seama
de consecinţele nivelului preţului asupra cererii, asupra venitului total şi, mai ales, asupra
profitului. Spre deosebire de concurenţa perfectă în care firma alege doar cantitatea pe
care urmează să o producă, monopolistul va trebui să determine un cuplu cantitate – preţ
care să-i maximizeze profiturile.

57
7.4.2. Piaţa cu concurenţă monopolistică

Concurenţa monopolistică reprezintă un segment important al concurenţei


imperfecte şi se defineşte prin existenţa concomitentă a diferenţierii produselor şi a unui
număr mare de vânzători.
Ea se înrudeşte cu monopulul, dar şi cu concurenţa perfectă întrucât reuneşte
elemente ce aparţin acestor două structuri de piaţă diametral opuse. Se întâlneşte în mod
frecvent în domeniile în care bunurile oferite pieţei, deşi similare, sunt diferenţiate
provenind de la un număr mare de firme (industrie textilă, încălţăminte, electronică etc.).
Prin atomicitatea producătorilor, concurenţa monopolistică se aseamănă cu concurenţa
perfectă, numărul ofertanţilor fiind mare şi de putere economică apropiată. Ea se şi
îndepărtează de concurenţa perfectă, deoarece produsele sunt similare, dar neomogene,
fapt ce-i permite furnizorului să influenţeze preţul, preferinţele consumatorului şi
cantitatea produsă.
Bunurile diferenţiate în mod real sau imaginar nu pot fi, desigur, substituibile în
mod perfect. Pe de altă parte, deosebirile calitative intrinseci ale produsului, dar şi
diferenţele de prezentare, de creditare sau cele legate de serviciile post-vânzare tind să
consolideze fidelitatea clientelei, prevenind astfel situaţiile în care aceasta părăseşte
vânzătorul ca urmare a modificării nesemnificative a preţului. Drept urmare, cererea va
reacţiona mai puţin la modificările de preţ, iar ofertantul poate schimba uneori nivelul
preţului, în vederea maximizării profitului. Modificarea preţului este facilitată şi de faptul
că numărul mare de firme face imposibilă subordonarea lor reciprocă. Deciziile unei
firme nu au o influenţă sensibilă asupra celorlalte întreprinderi; o firmă izolată suportă
însă efectele deciziilor celorlalţi producători. Curba cererii de piaţă a unui furnizor
rămâne totuşi descrescătoare – ca în cazul monopolului – volumul vânzărilor sale sporind
ca urmare a reducerii preţului.
Accesul relativ liber într-o ramură dată, inexistenţa unor restricţii la intrarea în
domeniul respectiv a unor noi firme constituie de asemenea o trăsătură a concurenţei
monopolistice. Întrucât firma monopolistică se confruntă însă cu o cerere ce nu este
perfect elastică, venitul marginal nu va mai fi egal cu preţul ca în cazul concurenţei
perfecte, ci mai mic.

7.4.3. Piaţa de oligopol

O ramură se caracterizează prin concurenţă de oligopol dacă un număr mic de


producători domină producţia şi vânzarea unui produs.
În afara numărului mic de concurenţi, caracteristicile fundamentale ale
oligopolului sunt interdependenţa şi incertitudinea. Cum fiecare firmă deţine o parte
semnificativă a ofertei totale, acţiunile sale au o influenţă majoră asupra celorlalte. Dacă
în cazul concurenţei perfecte deciziile oricărui producător nu influenţează în nici un fel
situaţia celorlalţi, aici o firmă poate practica, în funcţie de circumstanţe, un preţ diferit de
cel al pieţei. Însă prin aceasta afectează oferta şi preţul pe piaţă şi implicit profitul
oricărei alte firme concurente. Aceasta poate declanşa acţiuni de adaptare şi uneori de
represiune ale concurenţilor, motiv pentru care un producător individual trebuie să
analizeze consecinţele proprii deciziilor şi prin prisma efectului asupra celorlalţi.

58
Se cunosc cazuri când dorinţa de ameliorare economico-financiare a unei firme a
adus-o într-o situaţie mai delicată comparativ cu cea iniţială sau chiar la faliment. De
exemplu, o firmă care decide să crească producţia şi/sau să-şi reducă preţul va cunoaşte,
cel puţin pe termen scurt, o evoluţie favorabilă. Însă presiunea exercitată asupra preţului
poate asigura profituri mai mici sau nule altor firme.
În concluzie, acţiunile unui producător au efect asupra concurenţilor, după cum
deciziile acestora afectează pe fiecare în parte.
Pătrunderea pe o piaţă cu structură oligopolistă este deosebit de dificilă.
Avantajele tehnologice combinate cu o producţie de scară mare asigură firmelor costuri
unitare reduse şi o puternică flexibilitate a preţului în funcţie de circumstanţe. Firmele
mici cooperează sau fuzionează cu cele mari.
Principalele situaţii de oligopol sunt dominate de două tendinţe majore:
- de confruntare;
- de cooperare
Cooperarea se poate finaliza în acorduri explicite sau implicite (tacite).

CUPRINS

Capitolul 1. Natura şi domeniul economiei 1


1.1. Economia – formă principală a acţiunii umane 1
1.1.1. Tensiunea dintre nevoi şi resurse. Raritate şi alegere 1
1.1.2. Costul de oportunitate şi frontiera posibilităţilor de producţie 2
1.1.3. Risc şi incertitudine în economie 3
1.2. Economia – ştiinţă teoretică fundamentală 3
1.2.1. Apariţia şi formarea ştiinţei economiei. Etape în evoluţia ştiinţei 3
economice
1.2.2. Obiectul de studiu al economiei 4
1.2.3. Metode de cunoaştere ştiinţifică, variabile, tehnici şi 5
instrumente utilizate în analiza economică
Capitolul 2. Economia de piaţă contemporană 8
2.1. Economia de schimb – formă universală de organizare şi 8
funcţionare a economiilor contemporane
2.2. Sistemul real al economiei cu piaţă concurenţială şi tipuri ale 9
acesteia
Capitolul 3. Utilitatea şi cererea 11
3.1. Utilitatea economică: conţinut şi măsurare 11
3.2. Preferinţele şi alegerea consumatorului 13
3.3. Echilibrul consumatorului 17
3.4. Cererea 19
3.4.1. Cererea: definire, legea cererii 19
3.4.2. Factorii determinanţi ai cererii 21
3.4.3. Elasticitatea cererii 23
Capitolul 4. Combinarea şi eficienţa utilizării factorilor de producţie 27

59
4.1. Definirea şi tipologia factorilor de producţie 27
4.2. Combinarea factorilor de producţie 28
4.3. Analiza pe termen scurt. Legea randamentelor nonproporţionale 29
4.4. Randamentul factorilor de producţie pe termen lung 32
4.5. Eficienţa utilizării factorilor de producţie: productivitatea medie 34
şi productivitatea marginală
4.6. Echilibrul producătorului 36
Capitolul 5. Costul de producţie 38
5.1. Costul: concept, forme, elemente structurale 38
5.2. Costul de producţie în perioada scurtă 39
5.2.1. Tipologia costurilor 39
5.2.2. Relaţiile între costul total, mediu şi costul marginal 41
5.3. Costul producţiei pe termen lung 42
Capitolul 6. Oferta 45
6.1. Definire. Condiţiile ofertei. Legea generală a ofertei 45
6.2. Elasticitatea ofertei 46

Capitolul 7. Pieţe, concurenţă, preţuri 49


7.1. Diversitatea pieţelor contemporane şi concurenţa 49
7.1.1. Definire, clasificare şi funcţii ale pieţei 49
7.1.2. Definirea concurenţei, funcţiile şi instrumentele 51
luptei de concurenţă
7.2. Teorii şi optici de analiză a preţului 52
7.3. Piaţa cu concurenţă pură şi perfectă 53
7.3.1. Caracteristici ale concurenţei pure şi perfecte 53
7.3.2. Formarea preţului de echilibru pe o piaţă cu 54
concurenţă pură şi perfectă
7.4. Pieţe cu concurenţă imperfectă 57
7.4.1. Monopolul 57
7.4.2. Piaţa cu concurenţă monopolistă 58
7.4.3. Piaţa de oligopol 59

60
BIBLIOGRAFIE

1. ASE, Catedra de Economie şi Politici Economice – Economie – Ediţia a şasea –


Editura Economică, Bucureşti, 2004.
2. Băbăiţă I, Alexandrina Duţă, Imbrescu I. – Micoreconomie – Editura de Vest,
Timişoara, 2004.
3. Ciucur D., Ilie Gavrilă, Constantin Popescu – Economie – manual universitar –
Editura Economică Bucureşti, 1999.
4. Dobrotă N. (coordonator) – Dicţionar de Economie – Ediţia a doua, Editura
Economică, Bucureşti, 2001.
5. Frois G. A. – Economie politică – Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.
6. Ignat I., Pohoaţă I., Clipa N., Luţac Ghe. – Economie politică – Editura Economică,
Bucureşti, 1998.
7. Samuelson P., Nordhaus W. – Economie – Editura Teora, Bucureşti, 2000.
8. Stelian I., Lazăr C. – Curs de economie politică – Editura Economică, Bucureşti, 1999.
9. UVT, Catedra de Economie – Microeconomie – note de curs – Editura Universităţii de
Vest, Timişoara, 2005

61
62