Tensiunea dintre nevoi şi resurse

– mobil al activităţii economice

Geneza şi evoluţia ştiinţei economice

În cadrul istoriei gândirii economice se disting câteva etape importante:

1) faza preştiinţifică;
2) faza constituirii ştiinţei economice;
3) faza gândirii marginaliste;
4) faza contemporană.
1.Faza preştiinţifică
• începe din antichitate si durează până în secolul al XVIII-lea
• este marcată de gândirea economică a lui Aristotel, Platon şi Epicur
• în Evul Mediu, gândirea economică a fost legată de concepţia creştină a
scolasticilor cu privire la existenţă si etică. În Europa de Vest, spre sfârşitul
Evului Mediu (sec. XV şi XVI), comerţul cunoaşte o dezvoltare însemnată,
dând naştere primei doctrine economice numită mercantilism - arată că
„banii adevaraţi” (de aur şi argint) constituie forma ideală a bogăţiei
sociale, iar balanţa comercială activă contribuie la creşterea acestei bogăţii.
-reprezentant al mercantilismului -Antoine de Montchrestien
• La graniţa dintre mercantilism şi faza a doua a gândirii economice se află
opera lui William Petty, - centrul de cercetare economică din sfera
circulaţiei, a comerţului exterior se mută in sfera producţiei de metale
preţioase.
2. Faza apariţiei şi constituirii ştiinţei economice
• inaugurată de doctrina fiziocrată şi continuată de şcoala clasică engleză şi
franceză.
• doctrina fiziocrată a mutat analiza bogăţiei din sfera circulaţiei în sfera
producţiei din agricultură, prin aceasta susţinându-se că nu aurul sau
argintul obţinut prin comerţ sau chiar producţie reprezintă cauza (izvorul)
bogăţiei, ci producţia de bunuri.
• fiziocraţii reduceau această producţie la agricultură, deoarece, susţineau ei,
era singura activitate capabilă să dea „produs-net” ca urmare a unei „ordini
naturale”.
• concepţia de bază -respectul proprietăţii private, libertatea schimbului de
mărfuri şi caracterul echivalent al acestuia şi adoptarea unui impozit unic pe
produsul net perceput de la proprietarii funciari
• reprezentanți de seamă ai fiziocraţilor -Francois Quesnay, Robert Jacques
Turgot
• Școala clasică a economiei politice - a pus bazele liberalismului
economic
• este în deplin acord cu şcoala fiziocrată în critica pe care o exercită
faţă de mercantilism, dar este în dezacord cu teoria potrivit căreia
singura activitate creatoare de bogătie ar fi agricultura şi socoteşte că
izvorul de bogătie îl constituie munca
• reprezentanți de seamă: Adam Smith , David Ricardo , Thomas Robert
Malthus , John Stuart Mill , Jean Baptiste Say
3. Faza gândirii marginaliste
►Școala de la Viena (şcoala utilităţii finale)- Carl Menger - a
fundamentat pe larg teoria subiectivist-marginalistă a valorii, bazată pe
utilitatea bunurilor, teorie opusă teoriei clasice a valorii munca.
Veniturile care se formează în societatea bazată pe economia de piaţă
(salariul, renta, profitul, dobânda) reprezintă preţul serviciilor aduse de
factorii de producţie (munca, pământul, capital);
►Școala de la Lausanne -Leon Walras şi Vilfredo Pareto - teoria
echilibrului general (static şi dinamic) fundamentat pe interdependenţa
preţurilor;
►Şcoala de la Cambridge (şcoala echilibrului parţial) -W.S. Jevons,
Alfred Marshall - elaborarea echilibrului parţial se aplică în majoritatea
cazurilor firmelor industriale de dimensiuni medii
Ruptura marginalismului cu economia politică clasică s-a
produs în următoarele direcţii :
• la clasici capitalul este o valoare care se autovalorifică, la neoclasici
capitalul este un simplu factor de producţie, un ansamblu de
instrumente materiale;
• la clasici munca este izvorul valorii, la neoclasici se abandonează
teoria valorii muncă şi se adoptă teoriile subiectiviste (marginaliste)
despre valoare si preţ;
• clasicii acordă cea mai mare atenţie viziunii de ansamblu şi pe termen
lung asupra economiei, la neoclasici predomină viziunea pe termen
scurt;
• la clasici analiza este preponderent macroeconomică, la neoclasici în
centrul atenţiei se află agenţii economici, izolaţi şi ideali, care iau
decizii raţionale şi au opţiuni nelimitate
4. Faza contemporană
• Se dezvoltă şi se completează cu elemente noi analiza economică
• Se face trecerea de la analiza microeconomică la cea macroeconomică şi
mondoeconomică, precum şi analiza concurenţei imperfecte
• sunt abordate o serie de aspecte reale ale vietii economice caracterizate
printr-o serie de inegalităţi şi asimetrii ale relaţiilor economice, aspecte
legate de importanţa timpului în viaţa economică, creşterea economică,
optimul economic şi bunăstarea etc.
• Curentul de gândire economică Keynesist (John Maynard Keynes)- analiza
se face la nivel macroeconomic pe baza unor categorii economice globale
precum: venit, economii, investiţii, cerere globală, ofertă globală şi folosind
o serie de ecuaţii de echilibru precum: venitul este egal cu consumul plus
investiţiile; economiile sunt egale cu venitul mai puţin consumul; investiţiile
sunt egale cu economiile.
• Curentul de gândire economică Neokeynesist (Roy Harrod; J. K.
Galbraith; Gunar Myrdal; L. Stoleru etc.).
• neokeynesiştii acordă o mare atenţie investiţiilor de stat,
împrumuturilor de stat, utilizării politicii impozitelor şi controlului
asupra salariilor, preţurilor şi pieţei de stat.
• bugetul de stat reprezintă un „stabilizator organic al economiei”.
• Teoria despre economia mixtă (P. A. Samuelson) - „sinteza
neoclasica” -implică, pe lângă îmbinarea analizei microeconomice
neoclasice cu teoria macroeconomică Keynesistă şi împletirea pieţei
cu măsuri de intervenţie statală. În cadrul acestei forme de echilibru
sunt cuprinse, pe lângă cheltuielile de consum şi investiţii şi
cheltuielile publice, precum şi influenţa progresului tehnic.
• Neoliberalismul - (Milton Friedman; Henry Lapage ş.a)- se opune
colectivismului, sub orice formă s-ar manifesta, proclamând credinţa
în mecanismul preţurilor, concurenţa şi proprietatea privată. În
gândirea neoliberală concurentă liberă nu este un act spontan, ci
trebuie să se sprijine pe o ordine legal realizată, lucru ce implică
intervenţia statului, care însă trebuie să creeze doar cadrul juridic al
manifestării concurenţei, funcţionării armonioase a preţurilor şi
limitarea rolului marilor monopoluri
• neoliberalismul mută accentul pe ofertă, solicitând reducerea
substanţială a intervenţiei statului în economie
• accentuează spontaneitatea şi puterea indivizilor raţionali care îşi
bazează deciziile pe calcule privind raportul costuri/avantaje,
urmărind maximizarea satisfacţiilor pe baza informaţiilor obţinute.
Evoluţia ascendentă şi contradictorie a relaţiilor economice, creşterea
complexităţii vieţii economice, progresele substanţiale în cercetarea
economică au determinat formarea sistemului ştiinţelor economice.
- reprezintă un ansamblu interdependent de discipline, relativ autonome, ce
au ca obiect studierea, generalizarea şi previzionarea proceselor şi
fenomenelor dintr-o sferă dată a realităţii economice
În prezent, există un sistem de ştiinţe economice din care fac parte trei
categorii de ştiinţe:
• ştiinţe teoretico-fundamentale (economia politică, istoria gândirii
economice, istoria economiei);
• ştiinţe teoretico-aplicative (ştiinţa finanţelor, managementul, marketingul,
contabilitatea, statistica economică, analiza economică, previziunea
macroeconomică etc);
• ştiinţe de graniţă (geografia economică, protecţia mediului natural,
cibernetica economică, matematica economică, sociologia economică etc)
Definiții ale științei economice
• Studiază modul în care societatea foloseşte resursele limitate de care
dispune pentru a produce bunuri ce le distribuie membrilor săi în
scopul satisfacerii nevoilor pe care le au (Samuleson);
• Economia studiază modul în care indivizii sau societatea utilizează
resursele rare de care dispun, la un moment dat, în vederea unei cât
mai bune satisfaceri a nevoilor existente în acel moment (Jacques
Genereux);

Ideile centrale ale obiectului ştiinţei economice:

• raritatea resurselor,
• necesitatea folosirii cât mai eficiente a acestor resurse rare.
Structura activităţilor economice contemporane:
• Microeconomia: analizează comportamentele şi faptele economice
manifestate ca entităţi individuale;
• Mezoeconomia: abordarea care urmareste sa studieze economia din
punctul de vedere al ramurilor si sectoarelor acesteia.
• Macroeconomia: cercetează agregatele macroeconomice şi
interdependenţele dintre aceste agregate performanţele globale ale
economiei unei ţări.
• Mondoeconomia: cercetează, la scară mondială, procesele, faptele,
actele şi comportamentele agenţilor economici ai comunităţii
internaţionale, privite atît prin prisma legăturilor dintre acestea, cît şi
ca întreg considerat la scară planetară sau zonal-internaţională.
Nevoi umane şi interese economice
Nevoile umane exprimă dorinţele, aspiraţiile, asteptările şi cerinţele
oamenilor de a fi, de a avea, de a şti, de a crede, de a-şi însuşi şi
consuma bunuri.

Clasificarea nevoilor umane:

1. În funcţie de caracterul tridimensional al fiinţei umane- biologic,
social şi spiritual (raţional):
• nevoi fiziologice (de hrană, locuinţă, îmbrăcăminte etc).
• nevoi sociale (participarea la viaţa socială, comunicarea etc).
• nevoi spirituale (nevoia de a se instrui, de a se informa etc).
2. În raport de gradul de dezvoltare economică şi de nivelul de cultură
şi civilizaţie:
• nevoi de bază sau inferioare (cuprind îndeosebi nevoile biologice).
• nevoi complexe sau superioare (cuprind îndeosebi nevoi spirituale
care, pe masura progresului societăţii, devin tot mai importante).

Interesele economice exprimă nevoi umane, înţelese de oameni şi

devenite mobiluri ale activităţii economice, în vederea dobândirii
resurselor necesare satisfacerii trebuinţelor lor.
În funcţie de nivelul la care se manifestă şi de modul lor de exprimare,
interesele economice se grupează în: personale, de grup şi generale;
private şi publice; curente şi de perspectivă; permanente şi
întâmplătoare etc.
Nevoile umane şi interesele economice au ca fundament esenţial
principii economice cum ar fi:
• continuitate, care presupune apariţia unor noi nevoi pe măsura
satisfacerii celor vechi, determinând progresul şi civilizaţia oamenilor
şi societăţii;
• intensitate limitată, care presupune că intensitatea unei nevoi
individuale este în descreştere pe măsură ce ea este satisfăcută
continuu, dar este în creştere în cazul nevoilor sociale şi raţionale;
• substituibilitate, care presupune extinderea unor nevoi în
detrimentul altora.
 Resursele Economice
• reprezintă totalitatea elementelor, premiselor naturale, umane şi materiale
ce sunt atrase şi utilizate pentru producerea de noi bunuri şi servicii în
scopul satisfacerii trebuinţelor oamenilor.
• Resurse economice primare:
- potenţialul demografic (populaţia din punct de vedere calitativ,
cantitativ şi structural);
-resursele naturale (fond funciar, zăcăminte minerale, flora, fauna, apa
etc).
• Resurse economice derivate:
-resursele umane derivate (stocul de învăţământ, stocul de ştiinţă,
inovaţia etc);
-resurse materiale derivate (echipamente şi tehnologii de producţie,
stocuri de materii prime, baza materială a instituţiilor publice etc).
Legea rarităţii
• Când resursele economice disponibile sunt utilizate integral, producerea
unui alt bun sau creşterea volumului producţiei la un anumit bun sunt
posibile fie prin sacrificarea producerii altui bun, fie prin reducerea
volumului producţiei la bunul iniţial ales sau al altui bun.
• Astfel, în raport cu nevoile umane nelimitate, resursele şi bunurile
economice au fost şi rămân relativ limitate, deşi omenirea a progresat mult
pe linia căutării, cunoaşterii şi atragerii de noi resurse în circuitul economic.
• În raport cu nevoile umane, resursele şi bunurile economice evoluează mai
lent, raritatea lor fiind o caracteristică generală, permanentă a existenţei şi
evoluţiei societăţii.
Întrebări vitale pentru economie: ce, cât, cum şi pentru cine să
producă?
Alegerea alternativelor de producere sau de cumpărare a unui bun
economic se exprimă prin costul de oportunitate = exprimă preţul
şanselor alternative, sacrificate pentru a alege un anumit bun spre a fi
produs, consumat sau pentru a întreprinde o acţiune.
Activitatea economică - formă a activităţii umane
• Activitate umană - ansamblul acţiunilor întreprinse de oameni, prin
intermediul cărora aceştia îşi făuresc propria lor viaţă, îşi formează şi
îşi perfecţionează propria lor personalitate.
• Munca - activitatea umană prin care şi în care oamenii, pornind de la
nevoile şi interesele lor, îşi stabilesc scopurile acţiunilor lor şi le
realizează prin folosirea unor mijloace existente în societate şi/sau
create de oameni.
• Munca - caracteristica esenţială a activităţii umane, care îl defineşte
pe om ca specie.
• Activitatea economică - un proces complex, ce reflectă
comportamentele şi deciziile oamenilor privind atragerea şi utilizarea
resurselor economice rare, în vederea producerii, schimbului,
repartiţiei şi consumului de bunuri economice, în funcţie de nevoile şi
interesele lor.
• Activitatea economică se află în relaţii de intercondiţionare cu alte activităţi
sociale, cum ar fi: acţiuni politice şi culturale, sportive, protecţia mediului etc.
• Diviziunea socială a muncii este procesul obiectiv de desprindere, diferenţiere,
separare şi combinare a diferitelor genuri de activităţi ce se constituie, ca domenii
distincte, de sine stătătoare, ale acţiunii sociale.
• Sfere distincte ale activităţii economice:
• producţia - componentă a activităţii economice, a cărei funcţie esenţială constă din
combinarea, utilizarea şi consumul factorilor de producţie în unităţi specializate, ale căror
rezultate se concretizează în crearea de noi bunuri economice destinate satisfacerii nevoilor
umane în mod direct şi/sau indirect, respectiv în sporirea utilităţii acestora. Cuprinde
producţia de bunuri materiale şi producţia de bunuri incorporale (servicii);
• schimbul (circulaţia) - cuprinde activităţi economice care asigură deplasarea în spaţiu a
bunurilor materiale, treceea lor de la o persoană la alta, prin actele de vânzare- cumpărare
sau alte căi de transfer, păstrarea şi depozitarea bunurilor, unele prestări de servicii între
participanţii la activitatea economică. Se compune din servicii distributiv-comerciale,
comunicaţii-telecomunicaţii, depozitarea şi păstrarea bunurilor materiale;
• repartiţia (distribuţia) = include acele acţiuni economice prin care bunurile sunt orientate
spre destinaţiile lor, precum şi operaţiunile care privesc distribuţia şi redistribuirea veniturilor
între agenţii economici şi între membrii societăţii
• consumul -actul final al activităţii economice. Constă în folosirea efectivă a bunurilor, prin
intermediul căruia se verifică utilitatea acestora, concordanţa lor cu nevoile şi interesele
oamenilor, ale societăţii, în general. Este format din consum intermediar (productiv) şi consum
final (farfuria consumatorului).

Agenţii economici reprezintă persoane fizice şi/sau juridice ce îndeplinesc funcţii distincte în viaţa
economică.
-sunt grupaţi în următoarele unităţi economice (actori economici):
• societăţi comerciale nefinanciare, a căror funcţie principală constă din producerea de bunuri
economice nonfinanciare destinate pieţei;
• instituţii bancar - financiare, care prestează servicii financiare comerciale;
• societăţi de asigurare care se caracterizează prin garantarea unor despăgubiri în caz de realizare a
unui risc asigurabil sau asigurat;
• administraţii publice - prestează servicii nonfinanciare întregii colectivităţi sub forma instruirii,
asistenţei medicale etc, exercitând şi funcţii de redistribuire a veniturilor şi a bogăţiei;
• administraţii private (Crucea Roşie Internaţională, organizaţii sindicale, organizaţii sportive, culte
religioase etc.) a căror funcţie principală este de a pune la dispoziţia populaţiei servicii nemarfare
sau comerciale;
• familiile (menajele) exprimă generic pe toţi consumatorii a căror funcţie principală este consumul
de bunuri de consum şi, eventual, ca întreprinzător particular, să ofere bunuri economice
comerciale nefinanciare;
• restul lumii (exteriorul) care nu are o funcţie specifică
Avantajele diviziunii muncii :
• folosirea maşinilor,
• creşterea randamentului muncii
Dezavantajele diviziunii muncii :
• monotonia activităţii,
• creşterea riscului de şomaj,
• pierderea dexterităţii de a executa un produs complet
Complexitatea diviziunii muncii :
- separarea diferitelor activităţi şi meserii şi specializarea unităţilor economice din diferite
regiuni sau zone în executarea bunurilor de un anumit gen.
Limitele diviziunii muncii :
- dimensiunea pieţei,
- natura muncii
- libertatea schimbului.
Fluxul economic - legături, tranzacţii sau transferuri între unităţile
economice în decursul unei perioade (1 an)
Fluxurile economice pot fi:
- monetare atunci când se referă la bani,
- reale atunci când se referă la bunuri materiale şi servicii.

Circuitul economic de bază - totalitatea fluxurilor economice dintr-o

economie
Activitatea economică constituie un sistem complex şi
indestructibil, structurat după anumite criterii astfel:
1) după nivelul la care se desfăşoară acestea:
a) microeconomia = se structurează la nivelul unităţilor economice şi al
verigilor administrativ - teritoriale de bază (comună, oraş etc) între care se
desfăşoară o multitudine de relaţii şi fluxuri economice;
b) mezoeconomia = se referă la activitatea economică desfăşurată la nivelul
ramurilor, subramurilor, judeţelor şi zonelor economice;
c) macroeconomia = reprezintă ansamblul activităţilor economice la nivelul
economiei naţionale privite în interdependenţele lor tehnice, tehnologice şi
economicosociale, generate de comportamentele individuale ale
participanţilor la viaţa economică;
d) mondoeconomia = cuprinde economiile naţionale, în unitatea şi
interdependenţele lor multiple. Pe plan mondial, se manifestă tendinţa de
globalizare (mondializare) a economiilor ţărilor lumii.
2) dupa structura materială - reflectă compartimentarea activităţilor
corespunzător specializării producţiei în cadrul societăţii.
3) după structura tehnologică:
a) economii naţionale cu structuri tehnologice avansate (economii
informatizate);
b) economii naţionale cu structuri tehnologice în curs de modernizare;
c) economii naţionale cu structuri tehnice perimate.
4) după structura demo-economică (sau de ramură):
a) economie agrară - când agricultura deţine o pondere ridicată în
produsul intern brut şi în ceea ce priveşte populaţia ocupată;
b) economie agrar-industrială - când industria începe să aducă o
contribuţie însemnată dar nu preponderentă, la dezvoltarea
economiei naţionale;
c) economie industrial-agrară;
d) economie industrială, când industria devine preponderentă în
economia naţională;
e) economie industrială şi de servicii (denumită şi economie
tehnologică sau informatizată), când sectorul serviciilor, bazat pe înalte
tehnologii, inclusiv cele informatice, are rol hotărâtor în dezvoltarea
economică
5) după structura sectorială avem:
a) sectorul primar care cuprinde: agricultura, silvicultura, piscicultura,
industria extractivă;
b) sectorul secundar - care cuprinde ramurile industriei prelucrătoare
şi de construcţii;
c) sectorul terţiar, care cuprinde serviciile de toate categoriile.
Fiind rezultatul a două condiţii cumulative - diviziunea socială a muncii
şi autonomia, independenţa producătorilor - economiei de piaţă îi sunt
proprii anumite trăsături definitorii:
• specializarea agenţilor economici;
• autonomia, independenţa unităţilor economice, care asigură
producătorilor libertate în luarea deciziilor şi în asumarea riscului
pentru acţiunile iniţiate.
• polarizarea economiei în jurul pieţei;
• monetarizarea economiei, economia de schimb contemporană
funcţionând ca o economie de schimb monetară;
• tranzacţiile bilaterale între agenţii economici.
Principalele caracteristici ale economiei de piaţă sunt:
• existenţa pluralismului formelor de proprietate, în care proprietatea
privat-particulară este preponderentă;
• prezenţa unei structuri tehnico-economice moderne, care asigură
activităţilor economice o eficienţă ridicată;
• descentralizarea economiei, fundamentată pe decizii individuale.
• existenţa unui sistem de pieţe concurenţiale.
• concurenţa constituie cel mai important factor al progresului economic;
• pentru majoritatea bunurilor marfare, preţurile se formează prin negocieri
libere între purtătorii cererii şi ai ofertei, fără intervenţii administrative;
• statul democratic veghează la respectarea regulilor pieţei, adoptă măsuri
de completare sau de corectare a funcţionării pieţei, folosind cadrul
legislativ, pârghii economicofinanciare şi alte instrumente.
În lume există mai multe tipuri concrete de economie de piaţă:
1) Economia socială de piaţă -principale ţări de referinţă: Germania, Austria,
şi Olanda. Caracteristicile acestui tip de economie sunt următoarele:
-îmbinarea elementelor pieţei cu armonia socială;
-armonizarea intereselor şi acţiunilor diverselor categorii sociale printr-o
intervenţie (directă sau indirectă) a statului, dar nediminuând rolul
predominant al pieţei, asigurarea unui nivel de echitate socială corelată cu
criterii de eficienţă economică;
-asigurarea unui grad ridicat de securitate economică a populaţiei faţă de
riscuri ( boală, şomaj, etc);
-protecţie socială de nivel ridicat (pensii, alocaţii familiale, ajutoare sociale);
2) Tipul nordic al economiei de piaţă(Suedia, Norvegia, Danemarca- „blocul
nordic socializat”). Ca o caracteristică, acest tip de economie reprezintă o
economie contractuală, în sensul unei cooperări între sectorul privat şi cel de
stat, cu angajamente reciproce în vederea realizării unei repartiţii echitabile a
veniturilor, asistenţei sociale pentru toţi membrii societăţii, accesului
echitabil la toate serviciile sociale.
3) Economia paternalistă de piaţă se întâlneşte în Japonia.
Caracteristici: reprezintă economia de piaţă cu puternice elemente tradiţionale şi
naţionale, favorizează dezvoltarea competenţei şi spiritului de liberă iniţiativă şi de
competitivitate ale agenţilor economici. Eficienţa acestui model de funcţionare a
economiei este rezultatul următorilor factori: promovarea liberei iniţiative;
conducerea meritocratică la nivel micro şi macroeconomic; intervenţia
guvernamentală; înalta calitate a construcţiei generale şi a pregătirii profesionale;
importanţa supremă a informaţiei; planificarea japoneză este neautoritară, flexibilă
şi de perspectivă, promovând un pronunţat optimism economic.
4) Tipul anglo-saxon de economie de piaţă se întâlneşte în S.U.A, Canada, Marea
Britanie ş.a.
Caracteristici: sectorul public deţine cea mai mică pondere în comparaţie cu
celelalte state occidentale; piaţa are rolul determinant în circulaţia bunurilor de la
producător la consumator; baza politicii economice o constituie stimularea ofertei;
fiscalitate redusă; implicarea directă a statului în economie este neglijabilă; clasa
mijlocie este relativ redusă (50% în S.U. A) ; sistemul de învăţământ este elitist şi
tinde să funcţioneze după regulile pieţei; există un grad scăzut de securitate
economică faţă de riscuri (şomaj, boală, sărăcie), problema protecţiei fiind mai mult
o chestiune individuală şi nu una socială.
5) Tipul vest-european al economiei de piaţă are ca ţări de referinţă
Italia şi Franţa. Acest tip de economie reprezintă economia de piaţă cu
o pronunţată tentă dirijistă, concurenţială, flexibilitatea mecanismelor
de piaţă fiind mai mult sau mai puţin afectată de intervenţia statului.
Statul intervine activ în economie, atât prin sectorul public (puternic
reprezentat), cât şi prin planificare, conferindu-le acestor ţări trăsătura
specifică a economiei mixte.
6) Economia orientată puternic spre exterior este un tip specific de
economie de piaţă, pentru care au optat cu deosebire unele state mici,
independente sau foste colonii, dezvoltate sau subdezvoltate, acestea
din urmă în ideea depăşirii într-o perioadă relativ scurtă a situaţiei lor,
prin valorificarea pe plan internaţional a unor resurse naturale proprii
(ex: Coasta de Fildeş, cel mai mare producător şi exportator de ulei de
palmier, importantă materie primă strategică).
Comportamentul consumatorului
Marfa – utilitate şi valoare de schimb

În teoria economică se cunosc mai multe clasificări ale bunurilor astfel:

• După modul de acces la ele şi provenienţa lor avem:
a) bunuri relativ libere - sunt bunuri naturale (aer, căldură şi lumina solară,
imagini etc)
b) bunuri economice-sunt rezultat al activităţii economice, accesul la ele este
limitat, obţinerea lor presupunând efort sau cheltuială; principala lor caracteristică
este raritatea.
• După destinaţia lor finală avem:
a) prodfactori (factori de producţie) – sunt bunuri cu care se produc alte bunuri
(maşini, materii prime etc);
b) satisfactori (bunuri de consum final) – bunuri care satisfac direct nevoi umane:
hrană, locuinţe, îmbrăcăminte.
• După modul în care ajung de la producător la consumator:
a) bunuri marfare;
b)bunuri nonmarfare (nemarfare). Astfel, bunurile destinate
consumului producătorilor înşişi (autoconsum), precum şi acele
produse şi servicii prestate de administraţiile publice şi particulare, fie
gratuit, fie la preţuri şi tarife reduse, sunt bunuri nonmarfare.

Marfa se defineşte ca fiind acel bun care rezultă dintr-o activitate

economică şi este destinat satisfacerii unor folosinţe ale altor persoane
fizice şi juridice decât cele ale producătorilor, prin actul vânzarii-
cumpărării, pe piaţă. Din definiţie rezultă că un bun devine marfă
efectivă numai prin procesul schimbului, ca urmare a vânzării-
cumpărării acestuia. Altfel, bunul economic rămâne doar o marfă
potenţială.
Noţiunea de marfă cuprinde multe categorii de bunuri cum ar fi:
• bunuri corporale de consum curent (alimente, încălţăminte,
îmbrăcăminte, articole de igienă personală etc);
• bunuri corporale de consum îndelungat (mobila, locuinţa,
aparatura electronică, autoturisme etc);
• bunuri necorporale, de consum personal şi social (servicii de poştă,
radio, telefon, televiziune, etc);
• factori de producţie (forţa de muncă, pământul, maşini, instalaţii,
materii prime şi materiale, serviciile manageriale etc);
• bunuri rezultate din cercetarea ştiinţifică (cărţi, brevete, programe
de calculator, mărci de fabrică etc);
• Orice marfă este expresia unităţii organice a două trăsături (laturi):
-utilitate
-valoare de schimb.

• Categoria economică de utilitate reflectă capacitatea unui bun marfar

de a satisface o anumită nevoie umană, satisfacţia pe care i-o creează
consumatorului folosirea unui bun. În economia de piaţă, utilitatea
are o mare importanţă practică, deoarece ea constituie o variabilă ce
influenţează volumul şi dinamica cererii pentru un anumit bun marfar
sau pentru ansamblul bunurilor produse.
• Aprecierea utilităţii se poate face sub două aspecte: tehnic şi
economic. Sub aspect tehnic, utilitatea unui bun este dată de
proprietăţile corporale intrinseci ale acestuia (fizice, chimice,
naturale) de a satisface o nevoie concretă
• Măsura în care o marfă oarecare, în raport cu celelalte mărfuri de
acelaşi fel, satisface nevoia pentru care a fost produsă, poartă numele
de calitate. Calitatea mărfurilor nu se confundă sau nu se suprapune
cu utilitatea acestora. Astfel, dacă utilitatea arată capacitatea
bunurilor sau serviciilor de a satisface nevoi concrete ale
consumatorului, calitatea reflectă gradul, măsura, intensitatea în care
respectivul bun sau serviciu, datorită proprietăţilor sale (fizice,
chimice, naturale ş.a) satisface aceste nevoi.
• Spre deosebire de aspectul tehnic al utilităţii, sensul economic al
acesteia include raportarea la o nevoie sau trebuinţă a individului.
• Formele utilităţii economice sunt:
a) utilitate economică individuală (unitară) - reprezintă satisfacţia pe
care o aduce o doză precisă dintr-un bun dat, consumată de un anumit
individ, în condiţii determinate. Se noteaza “Ui“ .
b) utilitate economică totală - reprezintă satisfacţia resimţită de un
individ prin consumarea succesivă a mai multe doze dintr-un bun, într-
un interval de timp. Utilitatea totală (UT) o determinăm însumând
utilităţile individuale ale dozelor succesiv consumate sau însumând
suplimentele de utilitate
c) utilitatea marginala ( Umg ) - este satisfacţia suplimentară resimţită
prin consumarea unei unităţi suplimentare dintrun bun în acelaşi
interval de timp. Reprezintă raportul dintre suplimentul de utilitate şi
suplimentul de consum
Comportamentul economic al consumatorului

• Consumatorul îşi manifestă prezenţa pe piaţă prin intermediul cererii,

atât în ceea ce priveşte cantitatea cât şi structura acesteia.
Manifestarea cererii se face prin intermediul venitului pe care este
dispus să-l cheltuiască pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii.
Opţiunile raţionale ale consumatorului mai sunt condiţionate de încă
doi factori: mărimea şi intensitatea nevoilor (factor endogen) şi
nivelul preţurilor bunurilor pe care urmează să le consume (factor
exogen).
• Structura bunurilor cumpărate este optimă, atunci când utilitatea
marginală pe unitatea monetara cheltuită (Umg/p) este aceeaşi
pentru toate bunurile cumpărate
• Schimbarea preţului unui bun determină modificarea cererii
consumatorului de pe piaţa bunului respectiv(când venitul său este
relativ constant), prin efectul de substituţie şi efectul de venit.
• Efectul de substituţie constă în aceea că bunul al cărui preţ creşte
(scade) va avea o cerere de consum mai mică (mare), comparativ cu
alte bunuri ale căror preţuri nu s-au modificat, rămânând relativ
constante. Consumatorul substituie cumpărarea bunurilor cu preţ mai
ridicat cu achiziţionarea bunurilor al căror preţ este mai mic.
• Efectul de venit reflectă impactul modificării preţului unui bun
asupra venitului real al consumatorului, astfel ca atunci când preţul
creşte, venitul real se reduce şi invers.
• În concluzie, criteriul comportamentului economic al consumatorului
este utilitatea,. Acest comportament este modelat de funcţia cererii
de bunuri şi resurse economice.
Teoria producătorului
Factorii de producţie

• Factorii de producţie tradiţionali necesari desfăşurării oricărei

activităţi economice sunt: munca şi natura (factori de producţie
primari, originari), capitalul (factor derivat).
• Unii economişti consideră că au aparut noi factori de producţie,
denumiţi neofactori (abilitatea întreprinzătorului, tehnologia,
informaţia, activitatea de management şi marketing etc). Aceştia au
calitatea de a spori eficienţa utilizării celor trei factori de producţie
tradiţionali şi, deci, a activităţii economice.
Munca - factor activ şi determinant de
producţie
• Munca, factor de producţie, este o activitate de transformare de
către om a factorilor materiali ai producţiei, cu ajutorul unor
instrumente de muncă specifice, în scopul obţinerii de bunuri şi
servicii utile. Producţia nu este posibilă fără muncă. Munca este
numitorul comun al tuturor produselor. Munca are două laturi, fizică
şi intelectuală.
• Caracteristicile muncii, ca factor de producţie, sunt urmatoarele: fiind
cel mai important factor de producţie, munca joacă un rol activ şi
determinant în activitatea economică şi în progresul societătii
omeneşti; ea condiţionează existenţa, combinarea, consumarea şi
perfecţionarea tuturor factorilor de producţie; prin muncă, omul îşi
îmbunătăţeşte cunoştinţele, aptitudinile şi experienţa.
 Natura - factor originar de producţie
• Natura, ca factor originar de producţie, reprezintă ansamblul elementelor naturale brute pe care
omul le transformă prin muncă în bunuri şi servicii utile, folosind mijloace de muncă adecvate.
Spre deosebire de muncă şi capital, natura, are următoarele particularităţi:
• este cea mai importantă resursă naturală, care din punct de vedere economic include şi apa;
• este locul de desfăşurare a oricărei activităţi umane;
• este un element neprodus de om, dar care şi-a sporit randamentul (productivitatea) şi valoarea
economică prin acţiunea asupra solului, prin lucrări de drenare, irigaţii, amenajări, ameliorări etc.
devenind pământ-capital;
• este un factor principal de obţinere a bunurilor economice, fiind sursa principală de materii
prime agrosilvice pentru industrie şi de produse alimentare pentru om;
• oferă elemente nutritive, substanţă şi energie pentru toate fiinţele vii;
• ca suprafaţă, este limitat; aceasta nu înseamnă că, pe măsura progresului societăţii, nu pot fi
descoperite şi atrase în activitatea economică noi resurse naturale, dincolo de spaţiul terestru;
comportamentul omului trebuie orientat spre utilizarea raţională, eficientă a acestor resurse;
• are o mare capacitate de regenerare şi de creştere a randamentului său;
Capitalul - factor de producţie derivat
• Conceptul de capital poate avea o multitudine de înţelesuri, astfel că, în
funcţie de contextul vorbirii sau situaţia analizată, se folosesc următoarele
sensuri ale termenului “capital“: capital real, capital tehnic, capital fizic,
capital productiv, capital bănesc, capital financiar, capital nominal, capital
juridic, capital social, capital cultural, capital uman, capital natural etc.
Dintre toate acestea, numai capitalul real (sau fizic, tehnic, productiv) are
rolul de factor de producţie. În sens economic, contemporan, capitalul-
factor de producţie reprezintă ansamblul bunurilor materiale acumulate şi
reproductibile, utilizate în activitatea economică pentru producerea de noi
bunuri materiale şi servicii, destinate vânzării, în scopul obţinerii de profit.
Capitalul, ca factor de producţie tehnic, are următoarele caracteristici:
este un factor de producţie derivat, pentru că el provine din procese de
producţie anterioare şi serveşte la producerea altor bunuri economice
destinate vânzării; contribuie indirect la satisfacerea nevoilor oamenilor.
• Capitalul real se divide în capital fix şi capital circulant.
• Capitalul fix (Kf ):
• participă la mai multe cicluri economice;
• se consumă treptat, de-a lungul folosirii sale;
• înlocuirea se face după mai mulţi ani de utilizare;
• are ca elemente componente: clădiri şi construcţii speciale, maşini, utilaje,
instalaţii, roboţi industriali, mijloace de transport, licenţe de fabricaţie etc.
• Capitalul circulant (Kc):
• participă la un singur ciclu de producţie;
• se consumă dintr-o dată, în întregime;
• înlocuirea se face odată cu reluarea unui nou ciclu;
• consumul de capital circulant pe unitatea de produs (pe o bucată) se numeşte
consum specific (tehnologic);
• are ca elemente componente: materii prime, materiale, combustibili, apă
tehnologică, seminţe, furaje
• Pe parcursul folosirii sale în activitatea economică, capitalul fix se
depreciază datorită uzurii fizice cât şi uzurii morale a acestuia.
• Uzura fizică a capitalului fix constă în pierderea treptată a proprietăţilor
sale tehnice şi economice de funcţionare, ca urmare a folosirii în producţie
şi/sau acţiunii factorilor naturali
• Uzura morală a capitalului fix constă în deprecierea sa, ca urmare a
apariţiei unor echipamente de producţie mai productive şi cu performanţe
economice şi tehnice superioare celor existente. Cauza principală a
manifestării uzurii morale o constituie progresul tehnic.
• Recuperarea cheltuielilor făcute cu achiziţionarea capitalului fix se numeşte
amortizare.
• Amortizarea (A) se calculează în mărimi absolute şi relative astfel:
• A = Kf / T ; Ra = A / Kf x 100;
• unde: T = timpul total (număr ani) de funcţionare a Kf. Ra = rata anuală de
amortizare.
Progresul tehnic în condiţiile economiei de piaţă
• Progresul tehnic reprezintă, în condiţiile dezvoltării contemporane,
unul din vectorii determinanţi ai creşterii economice.
• Cercetarea ştiinţifică reprezintă activitatea desfaşurată în scopul
lărgirii limitelor cunoaşterii umane printr-o muncă sistematică,
teoretică şi experimentală. Ea este de mai multe feluri, astfel:
• Cercetare fundamentală - urmăreşte îmbogăţirea cunoaşterii în
domeniile principale ale realităţii
• Cercetarea aplicativă – reprezintă activitatea desfaşurată în scopul
sporirii cunoştinţelor într-un domeniu determinat al activităţii sociale
• Dezvoltarea tehnologică – este activitatea de continuare a cercetării
ştiinţifice ce constă în utilizarea sistematică a rezultatelor acesteia.
• Progresul tehnic – reprezintă totalitatea realizărilor prin care o
întreprindere sau o economie în ansamblul său devine mai eficientă
• Progresul tehnic este rezultatul procesului de inovare. Pentru că
actul creativ implică, prin natura sa, ştiinţa, această activitate este
denumită şi cercetare ştiinţifică.
Comportamentul întreprinzătorului în combinarea
şi substituirea factorilor de producţie
• Combinarea este un proces tehnicoeconomic de unire a factorilor de
producţie în vederea obţinerii de bunuri economice, în condiţii de
eficienţă maximă; exprimă unitatea a două aspecte: tehnic şi
economic. Aspectul tehnic al combinării vizează unirea factorului
muncă cu factorul capital într-un mod specific fiecărei activităţi, iar
aspectul economic are în vedere minimizarea costurilor, respectiv,
maximizarea profitului.
• Substituirea constă în înlocuirea unei cantităţi dintr-un factor de
producţie printr-o cantitate dată dintr-un alt factor de producţie, în
condiţiile menţinerii cel puţin a aceluiaşi nivel al producţiei.
• În alegerea celei mai bune combinări a factorilor de producţie intervine
abilitatea întreprinzătorului de a face o serie de calcule de eficienţă astfel:
• productivitatea marginală a unui factor de producţie (Wmg) reflectă sporul
producţiei (ΔQ = Q1 - Q0) obţinut prin creşterea cu o unitate a unui factor
(ΔX = X1 - X0), ceilalţi factori rămânând constanţi:
Wmg(x) = ΔQ / ΔX
• rata marginală de substituire (Rms) reflectă numărul de unităţi din
factorul de producţie “Y”, care poate înlocui o unitate din factorul “X”,
volumul producţiei rămânând acelaşi:
Rms = - ΔY/ ΔX = Wmg(x) / Wmg(y)
Măsura în care poate fi menţinută producţia când un factor este înlocuit cu
altul este evidenţiată de elasticitatea substituirii, care exprimă creşterea sau
descreşterea utilizării unui factor în comparaţie cu altul.
Costul producţiei
• Costul de producţie reflectă, în expresie bănească, consumul de
factori de producţie necesar producerii şi desfacerii de bunuri
economice destinate pieţei.
• . Structura costului de producţie reflectă elementele componente şi
ponderea fiecăruia în total cost. Ea poate fi urmărită pe multiple
planuri, principalul fiind natura economică a cheltuielilor care
compun costul. În funcţie de acest criteriu avem:
• Cheltuieli materiale = cheltuieli cu materii prime, materiale,
combustibil, energie, apă tehnologică, amortizarea capitalului fix etc;
• Cheltuieli salariale = cheltuieli cu plata salariilor (directe şi indirecte),
contribuţia la asigurările sociale, ajutorul de şomaj etc;
• Alte cheltuieli = chirii, dobânzi, impozite, taxe, penalităţi
• În economia de piaţă, firma calculează următoarele tipuri de costuri: costul
global, costul mediu (unitar) şi costul marginal.

1. Costul global al producţiei (CG) - reprezintă toate cheltuielile necesare obţinerii

unui volum dat al producţiei unui bun. Pe termen scurt, el este compus din cost
global fix şi cost global variabil. Pe ansamblu, el poate fi privit drept cost global
total (CGT) şi cuprinde nu numai cheltuielile legate de procesul propriu-zis de
producţie (CGP), ci şi de cheltuielile de desfacere (CD) care pot fi fixe şi variabile,
încluzând cheltuielile cu reclamă, ambalarea, sortarea, depozitarea, transportul etc.
CGT= CGP + CD
• Costul global fix (CGF) - cuprinde costurile care, pe termen scurt, nu depind de
volumul producţiei realizate: amortizarea capitalului fix, dobânzi, chirii, taxe,
impozite, salarii indirecte etc. Pe termen lung, el devine dependent de producţie
datorită modificărilor survenite în capacităţile de producţie ca urmare a
investiţiilor.
• Costul global variabil (CGV) - cuprinde acele cheltuieli care se modifică odată cu
modificarea volumului producţiei. Acest tip de cost include cheltuielile cu materii
prime, materiale, combustibil, energie, apă şi salariile personalului direct
productiv
2. Costul mediu (unitar) - CM sau CU - exprimă costurile globale (fixe,
variabile şi totale) pe unitatea de produs. Se disting:
• Costul mediu fix
• Costul mediu variabil
• Costul mediu total
3. Costul marginal (CMg) - exprimă sporul de cost total (DCT)
determinat de creşterea producţiei cu o unitate (DQ):
• Principalele căi de reducere a costurilor sunt:
• 1) Reducerea cheltuielilor materiale pe unitatea de produs, prin:
• achiziţionarea mijloacelor de producţie la preţuri mai mici;
• normarea ştiinţifică a consumurilor specifice;
• aprovizionarea ritmică cu materii prime de calitate;
• recuperarea şi valorificarea materialelor refolosibile;
• modernizarea şi reînnoirea produselor, perfecţionarea tehnologiilor de fabricaţie;
• modernizarea şi îmbunătăţirea utilizării maşinilor şi a instalaţiilor;
• perfecţionarea conducerii şi organizării producţiei şi a muncii.
• 2) Creşterea productivităţii muncii care determină:
• reducerea costurilor salariale pe unitatea de produs, în condiţiile creşterii salariului
nominal, datorită sporirii mai rapide a productivităţii muncii decât cea a salariului mediu
nominal;
• reducerea costurilor materiale pe unitatea de produs, când dinamica productivităţii
muncii devansează dinamica înzestrării tehnice a muncii;
• 3) Diminuarea cheltuielilor administrativ-gospodăreşti, de aprovizionare şi desfacere.
Costul de producţie cuprinde costul contabil (explicit) plus costul aferent consumului de
factori de producţie ai proprietarului întreprinzător (costul implicit).
Eficienţa economică. Productivitatea factorilor de
producţie
• Eficienţa în general şi eficienţa economică în special, caracterizează
măsura în care sa produs efectul scontat, anticipat.
• Termenul de eficienţă a fost folosit mai mult în latina clasică, în ţările
nordice, în timp ce termenul de eficacitate se regăseşte în ţările
sudice. Deosebirea conceptuală dintre termenii eficienţă şi
eficacitate a fost făcută în anii `50, prin eficienţă înţelegându-se
raportul dintre efort şi efect, iar prin eficacitate măsura în care
efectul realizat se apropie de cel dorit, scontat, anticipat.
• Eficienţa economică exprimă raportul dintre efectul util (rezultatul) şi
efortul necesar pentru obţinerea lui sau invers, raportul dintre
consumul de factori de producţie, pe de o parte, şi rezultatele
obţinute pe de altă parte.
• Compararea efectelor (rezultatelor) cu eforturile (cheltuielile) făcute
pentru obţinerea lor conduce la următoarele concluzii:
• I. efectul util trebuie apreciat din punct de vedere material, valoric şi
social.
• II. consumul celor trei factori de producţie (muncă, natură, capital)
poate fi privit ca un consum efectiv sub forma salariilor, de materii
prime, de capital sub forma amortizării.
• La nivelul firmei, forma principală de apreciere a eficienţei
economice este rentabilitatea (capacitatea firmei de a obţine profit).
Pentru a alege cea mai bună variantă de combinare a factorilor de
producţie, pe termen scurt, întreprinzătorul trebuie să cunoască
pragul de rentabilitate sau “punctul mort” (unde veniturile totale
sunt egale cu costurile totale) şi să găsească acel volum al producţiei
care maximizează încasările totale în condiţiile minimizării costurilor
totale.
• Productivitatea factorilor de producţie (W) exprimă legatura dintre
efecte şi eforturi astfel: W = Q / FP
• unde: Q - volumul producţiei în unităţi fizice sau valorice; FP - factorii
de producţie consumaţi, exprimaţi în unităţi specifice.
• Ţinând cont că munca este cel mai important factor de producţie,
productivitatea muncii ocupă un loc principal în ansamblul formelor
productivităţii. De ea depind:
• I. Nivelul şi dinamica salariului;
• II. Eficienţa şi competitivitatea unei firme, unei ramuri, a economiei
naţionale.
• Mărimea productivităţii muncii se măsoară fie prin cantitatea şi
calitatea producţiei obţinute pe unitatea de muncă cheltuită ,fie prin
cheltuiala de muncă ce revine pe o unitate de produs.
• Productivitatea medie a muncii exprimă producţia obţinută de un lucrător sau producţia
obţinută într-o unitate de timp.
• Productivitatea marginală a muncii arată cu cât sporeşte producţia la creşterea cu o
unitate a consumului de muncă (numărul de lucrători sau timpul de muncă), ceilalţi
factori rămânând constanţi. Productivitaea muncii se exprimă în unităţi fizice şi valorice
putându-se calcula pe oră, zi, lună, trimestru, an, pe un lucrător, pe întreprindere,
ramură, economie naţională. Pentru că productivitatea muncii este un criteriu principal
de apreciere a eficienţei economice la nivel de firmă, întreprinzătorul este preocupat să o
sporească
• Nivelul şi dinamica productivităţii muncii sunt influenţate de o serie de factori:
• a) naturali - climă, fertilitatea solului, adâncimea zăcământu- -lui etc;
• b) tehnici - dezvoltarea tehnicii, ştiinţei şi tehnologiei etc;
• c) economici - nivelul de organizare a producţiei şi a muncii, calificarea salariaţilor,
cointeresarea materială etc;
• d) sociali - condiţiile de muncă şi de viaţă, spiritul de responsabilitate, legislaţia etc;
• e) structurali - structură pe produse, structură pe ramuri a economiei naţionale etc;
• f) psihologici - motivaţia în muncă, satisfacţia muncii, climatul social de muncă,
atmosfera vieţii de familie.
• Sporirea productivităţii muncii (ca şi a celorlalţi factori de producţie)
are efecte la nivelul firmei şi al economiei naţionale, al producătorului
şi consumatorului astfel:
• 1) la nivel de producător: economisirea factorilor consumaţi,
reducerea costurilor, sporirea profiturilor, creşterea capacităţii
concurenţiale, sporirea competitivităţii bunurilor economice pe piaţa
internă şi externă etc.
• 2) la nivelul consumatorului: sporirea salariului nominal şi real,
economisirea timpului de muncă, creşterea timpului liber, creşterea
gradului de satisfacere a nevoilor, sporirea nivelului de trai etc.
• 3) la nivel macroeconomic: reducerea tensiunii nevoi /resurse,
sporirea nivelului dezvoltării şi progresului economico-social, sporirea
eficienţei comerţului exterior, scăderea dependenţei economice faţă
de alte ţări, creşterea PIB / locuitor .
CEREREA
• Cererea reprezintă acea parte a trebuinţelor care se satisfac prin
intermediul schimbului, adică prin actul de vânzare-cumpărare.
• Voinţa de cumpărare reprezintă latura subiectivă a deciziei de cheltuire a
disponibilităţilor băneşti pentru cumpărarea de bunuri .
• Capacitatea de cumpărare reprezintă latura obiectivă a cererii şi constă în
resursele băneşti disponibile ce vor fi alocate conform voinţei
consumatorului.
• Cererea poate fi analizată sub următoarele aspecte:
• a. cererea individuală - reprezintă cantitatea dintr-un bun pe care un
agent economic (menaj, firmă etc) este dispus să o achiziţioneze într-o
perioadă de timp.
• b. cererea pieţei - exprimă cantitatea dintr-un bun pe care toţi agenţii
economici individuali sunt dispuşi s-o achiziţioneze într-o perioadă de timp.
• c. cererea agregată - reprezintă suma cererilor pieţei pentru toate
bunurile materiale şi servicii.
• Legea generală a cererii exprimă raporturile esenţiale de determinare
dintre modificarea preţului mărfii oferite pe o piaţă liberă şi dinamica
cererii pentru această marfă. În virtutea acestei legi economice obiective,
când preţul creşte ,are loc o diminuare a cererii de bunuri, iar când preţul
scade, atunci cererea creşte.
• Variaţia cererii pe piaţă în raport de modificarea preţului sau a altei condiţii
a cererii se exprimă prin elasticitatea cererii, care se măsoara cu ajutorul
coeficientului elasticităţii şi care arată gradul modificării cantităţii cerute în
funcţie de schimbarea uneia sau alteia din condiţiile acesteia.
• Se calculează cu ajutorul coeficientului de elasticitate în funcţie de preţ, ca
raport între modificarea relativă a cantităţii cerute şi modificarea relativă a
preţului acestui produs:
• Ec/p = - ΔQ/Qo : ΔP/Po unde: Ec/p = coeficientul de elasticitate a cererii
în funcţie de preţ; Qo = cererea iniţială; ΔQ = Q1-Q0;
• ΔP = P1-P0; Po = preţul inţial al unui bun;
• În funcţie de mărimea coeficientului de elasticitate cerere-preţ, cererea pentru
diferite bunuri poate înregistra următoarele forme:
• a) cerere elastică - atunci când Ec/p>1, adică cantitatea cerută se modifică în
sens contrar preţului, dar mai intens, întro proporţie mai mare;
• b) cerere inelastică - când Ec/p<1, cantitatea cerută reacţionează la modificarea
preţului, dar într-o proporţie mai mică, adică este o formă a cererii care se
plasează între cererea rigidă şi cererea cu elasticitate unitară;
• c) cerere cu elasticitate unitară (constantă), când Ec/p = 1, adică la o creştere
(scădere) continuă şi constantă a preţului unui produs se manifestă o scădere
(creştere) continuă, constantă şi de aceeaşi mărime a cererii;
• d) cerere perfect elastică (infinit elastică), când Ec/p → ∞, deoarece variaţia
slabă a preţului unui produs (preţul rămâne relativ constant) se combină cu
creşterea continuă a cererii la acel produs, care tinde către infinit;
• e) cerere perfect inelastica (rigidă), atunci când Ec/p → 0, respectiv, când
cantitatea cerută dintr-un produs este constantă iar modificarea preţului nu are
nici o influenţă asupra cererii pentru acel produs. Ultimele două forme au mai
mult o valoare teoretică decât practică, ele întâlnindu-se foarte rar şi numai în
anumite condiţii de piaţă.
• În viaţa reală se manifestă şi aşa-numita cerere atipică care
contravine legii generale a cererii în sensul că, atunci când preţul
creşte, cererea va creşte şi ea.
• Variaţia cererii în raport cu venitul se măsoară cu ajutorul
coeficientului de elasticitate cerere-venit care reprezintă raportul
dintre procentul modificării cantităţii cerute dintr-o marfă şi procentul
modificării venitului, când ceilalţi factori ai cererii rămân neschimbaţi:
• Ec/v = ΔQ/Co : ΔV/Vo
• în care: Ec/v = coeficientul de elasticitate a cererii faţă de venit; Vo =
venitul iniţial; ΔV = V1-V0
• Coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de venit este mai mare
ca zero (Ec/v>0) pentru bunuri normale iar în cazul bunurilor
inferioare este mai mic decât zero (Ec/v<0).
OFERTA
• Oferta reprezintă cantitatea dintr-un bun economic disponibilă spre
vânzare la diferite niveluri ale preţului existente la un moment dat.
• Oferta reflectă ce cantitate doresc firmele să vândă într-o perioadă de
timp şi nu ce cantitate vând în realitate.
• Oferta de bunuri economice îmbracă mai multe forme, în funcţie de
criteriul sub care se doreşte a fi analizată, astfel:
1. După natura bunurilor supuse vânzării avem:
• oferta de bunuri independente - reflectă oferta unor bunuri între care nu
există o relaţie directă de influenţare (oferta de autoturisme, celulare,
biciclete etc);
• oferta de bunuri complementare - reflectă oferta unui bun principal care
se află în legătură cu oferta altor bunuri secundare (un animal crescut
pentru producţia de carne generează, în subsidiar, şi producţia de piele);
• oferta mixtă - reflectă oferta mai multor bunuri care satisfac aceeaşi cerere
(lapte, ceai, cafea).
2. După nivelul subiectului la care se referă, avem:

• oferta individuală - arată cantitatea dintr-un bun economic pe care

un producător este dispus să o vândă la diferite niveluri ale preţului,
existente la un moment dat;
• oferta totală a unui bun economic (sau a pieţei) - se obţine însumând
ofertele individuale corespunzătoare fiecărui nivel al preţului;
• oferta agregată - reflectă cantitatea totală de bunuri economice
disponibile spre vânzare într-o economie, la un anumit nivel mediu al
preţurilor, într-o perioadă determinata.
• Oferta este o funcţie crescătoare faţă de preţ, ea aflânduse în raport direct
proporţional cu acesta, în sensul că se măreşte atunci când preţurile cresc şi se
micşorează când preţurile scad.
• Raporturile de cauzalitate dintre schimbarea preţului şi cantitatea oferită
constituie conţinutul legii generale a ofertei.
• Modificarea cantităţii oferite, la acelaşi nivel al preţului, este determinată de o
serie de factori care poartă denumirea de condiţii ale ofertei cum ar fi:
• costul producţiei (unitar şi marginal) - reducerea costului de producţie al unui
bun determină creşterea cantităţii oferite.
• numărul firmelor care produc acelaşi bun influenţează oferta în sensul că, dacă
numărul de firme va creşte, prin apariţia unora noi, în acelaşi domeniu de
producţie, oferta bunului respectiv va creşte
• majorarea impozitelor pe profitul firmelor determină o reducere a ofertei
• dacă o firmă sau mai multe firme prevăd o creştere a preţului în viitor, pe piaţa
unui anumit bun, atunci oferta prezentă se va reduce
• în condiţii social-politice şi naturale favorabile, ceilalţi factori rămânând
neschimbaţi, oferta creşte.
• Modificarea cantităţii oferite este rezultatul modificării preţului bunului şi
se materializează într-o mişcare pe curba ofertei.
• Sensibilitatea ofertei unei mărfi la variaţiile diferiţilor factori, îndeosebi la
variaţiile preţurilor, se exprimă prin elasticitatea ofertei. În funcţie de
variaţia factorului preţ, elasticitatea ofertei se măsoară cu ajutorul
coeficientului de elasticitate în funcţie de preţ, care se determină ca raport
între modificarea relativă a cantităţilor oferite şi modificarea relativă a
preţului de vânzare: E0/p = ΔQ/Q0 : ΔP /P0
• În funcţie de nivelul coeficientului de elasticitate al ofertei în funcţie de
preţ, formele ofertei sunt:
• a) oferta elastică, Eo/p > 1;
• b) oferta inelastică, Eo/p < 1;
• c) oferta unitară, Eo/p = 1;
• d) oferta perfect elastică (infinit elastică), când Eo/p → ∞, reprezintă un
caz extrem, un concept teoretic care nu există în realitate şi care presupune
ca, la un preţ dat, oferta să crească la infinit.
• e) oferta perfect inelastică, când Eo/p —> 0 este un alt caz extrem,
conform căruia la orice modificare a preţului, în orice sens şi cu orice
procent, oferta nu se modifică, rămânând constantă.
• În practica economică se pot întâlni şi situaţii când, deşi preţul scade,
oferta creşte, dând naştere aşa numitei oferte atipice.
• De regulă, pe termen scurt, oferta unui bun pe piaţă este
inelastică/rigidă. Pe o perioadă îndelungată de timp, când toţi
factorii devin variabili, oferta unui bun este elastică.
• Elasticitatea ofertei are o deosebită importanţă în procesul
decizional luat de către întreprinzător deoarece veniturile sale
sporesc cu cât oferta faţă de preţ este mai elastică şi o adaptează mai
rapid la modificările preţului.
PIAȚA.PREȚUL.
• În condiţiile realităţilor economice contemporane, rolul pieţei de “mână
invizibilă”, care asigură eficienţa şi echilibrul economic, se îmbină cu
intervenţia statului sau a marilor firme (corporaţii) în mecanismul pieţei,
care nu este deloc de neglijat.
• În prezent, piaţa joacă un rol esenţial în economie, prin intermediul
următoarelor funcţii generale:
• oferă informaţiile necesare agenţilor economici participanţi la tranzacţiile
care au loc la piaţă;
• validează, coordonează şi orientează, prin sistemul de preţuri,
comportamentul şi deciziile economice ale purtătorilor cererii şi ofertei,
sub aspectul eficienţei şi utilizării resurselor;
• reglează viaţa economică prin adaptarea reciprocă dintre cerere şi ofertă,
dând cele mai bune răspunsuri la întrebările ce, cât, cum şi pentru cine să
producă? /ce, cât, cum să se consume?
• Piaţa contemporană este foarte complexă, prezentându-se ca un sistem de
pieţe distincte, de sine stătătoare, dar interdependente, principalele criterii
de clasificare fiind:
1) După natura economică a obiectului tranzacţiilor avem:
a) piaţa prodfactorilor (factorilor de producţie) - piaţa muncii, a resurselor
naturale, a pământului, piaţa capitalului, piaţa educaţiei, a informaţiilor,
piaţa serviciilor manageriale etc;
b) piaţa satisfactorilor - piaţa bunurilor materiale şi serviciilor de consum
personal;
2) După existenţa sau inexistenţa obiectului în momentul tranzacţiilor:
a) piaţa reală - a factorilor de producţie, a bunurilor de consum;
b) piaţa fictivă - bursa de valori;
3) După locul desfăşurării relaţiilor de schimb: pieţe locale, regionale,
naţionale, internaţionale şi piaţa mondială;
4) În funcţie de raportul dintre cererea şi oferta unui bun:
a) piaţa vânzătorului
b) piaţa cumpărătorului
5) După numărul, puterea economică a participanţilor la schimb şi
modul de formare a preţurilor avem:
a) piaţa cu concurenţă perfectă (pură);
b) pieţe reale cu concurenţă imperfectă: piaţa monopolistică, piaţa de
oligopol, piaţa de oligopson;
c) piaţa de monopol/monopson;
6) După gradul de transparenţă:
a) piaţa transparentă;
b) piaţa caracterizată de opacitate.
• Formarea preţului este rezultatul acţiunii unei multitudini de factori astfel:
1) factorii interni, specifici mecanismului pieţei concurenţiale:
a) din partea cererii: utilitatea bunurilor aduse pe piaţă; puterea de cumpărare a
populaţiei; nevoile cumpărătorilor; structura cererii etc.
b) din partea ofertei: costurile unitare; preţurile bunului respectiv pe alte pieţe;
abilitatea întreprinzătorului şi capacitatea lui de a obţine un profit cât mai mare;
structura ofertei etc.
2) factori externi (exogeni pieţei, dar subordonaţi ei) :
a) intervenţia indirectă guvernamentală pe linia reducerii sau sporirii ofertei şi
cererii pentru a asigura buna funcţionare a mecanismului pieţei;
b) măsurile specifice adoptate de stat pentru a asigura unele echilibre social-
economice (pe piaţa muncii; pentru protecţia producătorilor agricoli etc.);
c) comportamentul unor mari organizaţii economice de tip monopolist. Formarea
preţului, pe baza confruntării celor două grupe de factori, depinde de factorul timp.
Pe termen scurt, cererea este factorul principal care influenţează nivelul preţului,
iar pe termen lung, factorul principal este oferta.
• În economia de piaţă, nivelul şi evoluţia unor preţuri sunt determinate fie de jocul liber
al cererii şi al ofertei, fie de intervenţia guvernamentală, la care se adaugă politica
marilor firme. Astfel, după modul de formare, există şi se folosesc în practica economică
următoarele tipuri de preţuri:
• I. preţuri libere -se formează la piaţă, prin confruntarea cererii şi a ofertei, nefiind
influenţate de nici un participant la schimb.
• II. preţuri administrate - sunt rezultatul deciziilor luate de puterea publică sau de firme
cu o poziţie favorabilă, puternică pe piaţă (este cazul pieţei cu concurenţă de oligopol şi a
pieţei de monopol) .
• III. preţuri mixte - se formează în economia de piaţă reală, concurenţială, prin
împletirea mecanismului pieţei, care joacă rolul de “mână invizibilă” cu intervenţia
statului şi/sau a unor firme cu o anumită forţă economică pe piaţă. Preţul îşi manifestă
rolul său economic de a influenţa deciziile şi comportamentul agenţilor economici prin
intermediul funcţiilor pe care le îndeplineşte, acestea fiind:
• funcţia de a transmite informaţii participanţilor la schimb
• funcţia de stimulare a intereselor producătorilor/ întreprinzătorilor (de a produce bunuri
necesare, de calitate şi cumpărătorilor
• funcţia de recuperare a costurilor şi de recompensare a întreprinzătorilor.
• funcţia de măsurare a puterii de cumpărare a veniturilor nominale.
• funcţia de redistribuire a veniturilor şi a patrimoniului între agenţii economici.
PIAȚA DE MONOPOL ȘI FORMAREA PREȚULUI
• Monopolul pur nu există, el trebuie analizat în anumite condiţii de timp şi spaţiu.
Conform caracteristicilor de mai sus, o firmă are o poziţie de monopol dacă ar fi
singura pe piaţa internă şi internaţională, n-ar exista înlocuitori apropiaţi pentru
bunurile sale, nici reglementări care să protejeze cumpărătorii şi producătorii
interni şi nici modificări ale preferinţelor şi dimensiunilor cererii.
• În practica economică există următoarele tipuri de monopol:
• 1. monopol natural - apare ca rezultat al eliminării producătorilor mici şi
nerentabili şi înlocuirii lor cu mari firme, care au randamente tehnice sau
naturale superioare, capabile să susţină costurile ridicate ale activităţii practicate;
• 2. monopol inovaţional (know-how) - este deţinut de firmele care păstrează
secretul unei inovaţii sau al unui nou produs, fiind, temporar, unicul ofertant pe
piaţă;
• 3. monopolul legal - se manifestă în condiţiile în care se practică reglementări
legislative menite să protejeze invenţiile şi inovaţiile, dreptul de autor, pe
consumatori (în cazul unor servicii care satisfac nevoi vitale), pe producătorii
interni (prin mărirea taxelor vamale, menite să-i descurajeze pe importatori),
CONCURENȚA
• Concurenţa este o formă specifică a relaţiilor dintre agenţii economici
care acţionează pe aceeaşi piaţă pentru realizarea propriilor interese,
în condiţii de libertate economică.
• Rolul concurenţei reiese din principalele ei caracteristici în economia
de piaţă:
• concurenţa este o rivalitate economică, o confruntare deschisă care
se manifestă pe piaţa unui bun între agenţii economici
• libertatea de acţiune este baza manifestării concurenţei loiale.
Concurenţa este o luptă dură în care unii câştigă şi alţii pierd, ea nu
exclude însă şi posibilitatea cooperării între agenţii economici, sub
diferite forme, pentru a atrage clientela.
• sistemul concurenţial şi libertatea de acţiune determină formarea
liberă a preţului, respectiv reducerea lui.
• având ca premisă libertatea preţului, concurenţa asigură pieţei cele
mai bune răspunsuri la întrebările ce, cât, cum şi pentru cine să
producă şi să cumpere?, precum şi alocarea eficientă a resurselor,
adoptarea ofertei la cerere, reglarea pieţei şi a vieţii economice;

• concurenţa este o cale principală de satisfacere a intereselor tuturor

participanţilor la viaţa economică, deoarece cu cât este mai mare
numărul vânzătorilor care practică preţuri mai mici, cu atât creşte
cererea de bunuri şi concurenţa este mai puternică.

• concurenţa asigură şi o distribuţie justă a veniturilor în societate spre

cei competitivi.
• Concurenţa şi piaţa pe care ea se manifestă îmbracă forme diverse,
existând mai multe criterii de diferenţiere a ei, astfel avem:
• 1. piaţa cu concurenţă perfectă (pură) – reflectă acea situaţie a pieţei, în
care producătorii îşi vând întreaga producţie la preţul pieţei, fără a-l
influenţa, iar consumatorii pot cumpăra tot ceea ce-şi doresc la preţul
pieţei, fără a-l influenţa;
• 2. piaţa cu concurenţă imperfectă - desemnează acea situaţie a pieţei în
care fie vânzătorii, fie cumpărătorii, individual sau în grup, pot influenţa
raportul cerere-ofertă, şi, deci preţul; presupune încălcarea uneia, mai
multor sau a tuturor condiţiilor concurenţei perfecte şi pure. Piaţa cu
concurenţă imperfectă se manifestă în următoarele forme (variante):
• a. piaţa cu concurenţă monopolistică;
• b. piaţa de oligopol;
• c. piaţa de oligopson.
PIAȚA CU CONCURENȚĂ PERFECTĂ
• Piaţa cu concurenţă perfectă (pură) este o piaţă competitivă, în care
cererea şi oferta tind spre echilibru, interesele tuturor participanţilor la
tranzacţii sunt satisfacute într-un grad ridicat iar resursele sunt alocate sau
folosite cu eficienţă maximă. Ea este un model teoretic, ideal de piaţă.
• Caracterizarea acestui tip de piaţă presupune îndeplinirea simultană a
următoarelor condiţii:
• a) atomicitatea participanţilor la tranzacţii - se caracterizează prin număr
foarte mare de vânzători şi cumpărători, cu o putere concurenţială mică,
egală sau apropiată, care acţionează independent.
• b) omogenitatea produsului - toate firmele produc bunuri de acelaşi fel,
identice sub aspectul proprietăţilor, calităţii,
• c) transparenţa perfectă a pieţei - toţi agenţii economici sunt perfect
informaţi privind cantitatea, calitatea şi structura cererii şi ofertei, preţul
produsului
• d) fluiditatea perfectă a cererii şi ofertei - adică adaptarea rapidă,
eficientă şi fără limite a cererii la ofertă şi invers, în funcţie de
modificarea preţului;
• e) mobilitatea perfectă a factorilor de producţie - presupune
orientarea şi utilizarea factorilor de producţie (capital şi muncă) în
activităţi şi zone cu cea mai înaltă eficienţă;
• f) libertatea de acţiune pe piaţă - reflectă lipsa unor bariere juridice,
economice, instituţionale etc, care ar putea împiedica pe un agent
economic să producă, să vândă sau să cumpere.
 Orice firmă intră, respectiv, iese de pe piaţa unui bun în mod liber, fără
dificultăţi, pe baza criteriului eficienţei economice astfel:
• vânzătorul intră pe o piaţă când costul ultimului produs este inferior
sau cel mult egal cu preţul la care se vinde pe piaţă, respectiv, când
Cmg < P, şi iese în caz contrar;
• cumpărătorul va intra pe piaţa unui bun când raportul dintre
utilitatea marginală a bunului respectiv (UmgA) şi preţul acestui bun
(PA) este mai mare decât acelaşi raport obţinut pentru un alt bun
dorit (B), adică: UmgA / PA > UmgB / PB.
• În caz contrar, el se va orienta spre o altă piaţă.
PREȚUL DE ECHILIBRU
• La punctul de intersecţie a curbei cererii şi a ofertei se formează
preţul de echilibru, denumit şi preţul pieţei
• Preţul de echilibru este preţul unui bun la care cantitatea pe care
consumatorii pot să o cumpere este egală cu cantitatea pe care
producătorii pot să o vândă, la preţ maxim.
• Rolul preţului de echilibru rezultă din principalele sale trăsături:
• se formează liber pe piaţă, în funcţie de evoluţia raportului celor
două forţe ale pieţei - cererea şi oferta;
• echilibrează şi reglează oferta şi cererea totală la volumul maxim al
vânzărilor;
• este dinamic, evoluând în funcţie de modificările care apar în raportul
dintre cerere şi ofertă;
• face selecţia producătorilor, eliminându-i pe cei neeficienţi;
• asigură realizarea optimă a intereselor vânzătorilor şi
cumpărătorilor şi, deci, maximizarea profitului şi a satisfacţiei;
• pentru că reflectă alocarea şi utilizarea eficientă a factorilor de
producţie, el este un punct de atracţie pentru agenţii economici, fiind
apreciat ca “nordul busolei economice”;
PIAȚĂ CU CONCURENȚĂ IMPERFECTĂ
• Între cele două extreme ale pieţei - cea cu concurenţă perfectă
(pură), pe de o parte, şi monopolul absolut pe de altă parte, care au
valoare teoretică, ele practic nefuncţionând în exclusivitate - se
situează tipuri intermediare de piaţă, denumite pieţe cu concurenţă
imperfectă. Aceste pieţe reale se numesc imperfect competitive.
Termenul de competitiv exclude existenţa monopolului şi, deci,
puterea absolută a vânzătorului în determinarea preţului. Termenul
de imperfect indică existenţa unor firme rivale care au o anumită
putere economică pe piaţă.
• Ca strategii concurenţiale ce pot fi promovate pe o astfel de piaţă reţinem:
• a) strategia efortului concentrat pe un anumit scop - presupune
supremaţia în vânzarea unui produs, dominarea unei zone geografice de
desfacere a mărfurilor sau acapararea unei anumite clientele;
• b) strategia elitei (Mercedes) - reflectă specializarea producătorului în
obţinerea unui bun de o calitate deosebită, cu performanţe superioare, dar
scump şi care se adresează unei clientele avute, percepându-l ca un produs
unic;
• c) strategia costurilor (japoneză) - se bazează pe atragerea clientelei prin
vânzarea unor bunuri, la preţuri mai mici decât cele ale concurenţei,
obţinute la un cost redus, dar fără deprecierea calităţii lor sau a serviciilor
prestate;
• d) strategia de produs presupune diferenţierea produsului, prin anumite
însuşiri sau caracteristici ale acestuia (model, culoare, formă etc) prin care
agentul economic îşi atrage cumpărătorii.
PIAȚA CU CONCURENȚĂ MONOPOLISTĂ
• În condiţiile creşterii numărului de firme mici şi mijlocii în ţările cu o
economie modernă, piaţa cu concurenţă monopolistică ocupă un loc
important în ansamblul pieţelor cu concurenţă imperfectă.
• Elementul esenţial care deosebeşte piaţa cu concurenţă
monopolistică de alte tipuri de pieţe este promovarea concurenţei
mai ales prin produs, care este diferit de cel al concurenţilor.
• Ca exemple de pieţe cu concurenţă monopolistică putem da: piaţa
cărţilor, piaţa încălţămintei, piaţa florilor, piaţa cosmeticelor .
PIAȚA CARACTERIZATĂ DE O CONCURENȚĂ
DE TIP OLIGOPOL
• Oligopolul reflectă acea structură a pieţei în care un număr mic de firme mari (3-
4 firme) produc bunuri omgene sau diferenţiate şi asigură cea mai mare parte a
ofertei unui bun, influenţând formarea preţului.
• Faţă de monopol (care nu are concurenţi), cât şi faţă de firmele aflate în
concurenţă monopolistică (care au mulţi competitori), firma de tip oligopol se
confruntă cu puţini concurenţi, dar cu putere economică mare.
• În funcţie de tipul bunurilor produse, firmele de oligopol practică strategii
concurenţiale specifice astfel:
• pentru bunuri omogene (petrolul, oţelul, mineralele, ţigări, energia electrică şi
termică sunt aceleaşi oriunde) se aplică o strategie concurenţială bazată pe preţ,
pe baza sporirii productivităţii şi reducerii costului;
• pentru bunuri diferenţiate sub aspect funcţional (autovehicule, tehnica de
calcul, audiovizualul etc) concurenţa este bazată pe existenţa unor performanţe
superioare (tehnice, funcţionale, constructive) privind utilizarea şi întreţinerea
eficientă a produselor noi care le înlocuiesc pe cele vechi.
 Ca variantă a oligopolului este duopolul în cadrul căruia se confruntă
două firme care produc acelaşi bun, omogen sau nu. O formă
principală de piaţă cu concurenţă imperfectă, opusă oligopolului, este
oligopsonul, care are ca variantă duopsonul. Oligopsonul este acea
piaţă pe care câţiva cumpărători solicită o mare cantitate dintr-o marfă
. Ei au o putere economică destul de mare astfel încât pot influenţa
condiţiile de vânzare-cumpărare pe piaţă.

Analizând formele reale de piaţă concurenţială se poate aprecia că

principalul beneficiar al concurenţei este consumatorul, final sau
intermediar.
 SALARIUL-PREȚ AL MUNCII
• În sens larg, se consideră salariu orice venit ce provine din muncă,
inclusiv cel al întreprinzătorului, micilor fermieri, meseriaşilor, liberilor
profesionişti etc.
• În sens restrâns, salariul reprezintă venitul care recompensează
munca salariaţilor ce este închiriată pe un anumit termen, fiind
destinat satisfacerii nevoilor personale şi ale familiei sale.
• După formele sale de existenţă şi semnificaţia lor practică, se disting
două forme de salariu: salariu nominal (brut şi net) şi salariu real.
• Salariul nominal (Sn) reprezintă suma de bani pe care o primeşte salariatul de la
angajatorul său.
• Salariul brut cuprinde toate veniturile provenite din muncă (salariul de bază şi
alte adaosuri). Prin HG nr 935 din 2019 de la 1 ianuarie 2020 salariul minim brut a
crescut la 2230 de lei pe luna, fata de 2080 de lei pe luna cat era in 2019.Salariul
minim net a fost si el majorat cu 83 de lei, ajungand la 1346 de lei de la 1263 de
lei. Incepand cu 1 ianuarie 2021 salariul minim brut este majorat cu 3,13% de la
2230 de lei la 2300 lei pe luna. Salariul minim net a fost si el majorat de la 1346
de lei la 1386 de lei.Salariul minim brut pe economie va creste cu circa 10,9% de
la 1 ianuarie 2022,pana la 2550 de lei de la 2300 de lei cat este in prezent, potrivit
HG nr 1071 din 2021, iar salariul minim net creste de la 1386 de lei la 1524 de lei.
• Salariul net rezultă prin diminuarea salariului nominal brut cu impozitul pe
salariu, cu contribuţiile la asigurări sociale şi alte obligaţii prevăzute de lege. În
ţările cu economie de piaţă se stabileşte prin lege un nivel minim al salariului
nominal (salariul minim garantat). Acesta constă dintr-o anumită sumă de bani
necesară asigurării subzistenţei, fiind o măsură de protecţie socială a salariaţilor.
Mărimea lui diferă de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta.
• Salariul real (Sr) exprimă, în formă bănească, cantitatea de bunuri, materiale şi
servicii care poate fi procurată de un salariat sau o familie de salariaţi, la un
moment dat, cu salariul nominal net încasat.
• În structura complexă a salariului nominal, locul principal îl ocupă
salariul de bază, mărimea acestuia fiind produsul dintre salariul
tarifar-orar negociat şi numărul de ore efectiv lucrate. Alături de
salariul de bază mai există şi alte forme de salariu: familial, colectiv şi
social.
• Salariul familial constă din alocaţii pentru copii, ajutoare pentru
naşteri, căsătorie etc;
• salariul colectiv se atribuie tuturor salariaţilor dintr-o firmă sub forma
participării la profit (beneficiu) sau alte facilităţi făcute la serviciile
sociale (creşe de copii, cantine, etc);
• salariul social reprezintă o parte a cheltuielilor administraţiilor
publice destinată sporirii veniturilor unor grupuri de salariaţi, elevi
sau studenţi, sau anumitor categorii ale populaţiei afectate de şomaj,
accidente de muncă, boli profesionale, etc, în vederea asigurării
securităţii economico-sociale a acestora.
• Remunerarea muncii se realizează prin mai multe forme de salarizare,
acestea fiind: pe unitatea de timp; în acord; mixtă.

• Nivelul şi dinamica salariilor sunt influenţate de o multitudine de

factori:
• raportul dintre cererea şi oferta de muncă;
• mărimea costului muncii (dimensiunile cheltuielilor legate de
instruirea şi calificarea profesională a salariaţilor);
• nivelul productivităţii muncii;
• nivelul preţurilor la bunurile de strictă necesitate;
DOBÂNDA
• În sens larg, dobânda este un venit însuşit de proprietarul oricărui
capital prin care se recompensează serviciile aduse prin folosirea
acestuia, în condiţii normale, într-o activitate economică.
• În sens restrâns, dobânda este o sumă de bani, plătită creditorului
pentru cedarea dreptului de folosinţă a unei sume de bani sub formă
de împrumut acordată altei persoane (denumită debitor), pe o
perioadă determinată.
• Mărimea absolută a dobânzii se măsoară prin masa dobânzii. În
accepţiune restrânsă, masa dobânzii se calculează ca diferenţă între
suma totală plătită creditorului şi suma împrumutului acordat
debitorului.
• Pentru sumele depuse, ca şi pentru alte servicii de specialitate ce le sunt
prestate, băncile plătesc dobândă. Diferenţa dintre dobânda încasată de
bănci (Dî) şi dobânda plătită (Dp) reprezintă profitul brut bancar numit şi
câştig bancar (Cb). Sub aspectul modalităţilor de calcul distingem:
• a) dobânda simplă – care se aplică numai la nivelul iniţial al creditului
acordat, în condiţiile în care dobânda nu se capitalizează, situaţie rar
întâlnită în practica bancară. Mărimea dobânzii simple (Ds) se determină
prin următoarea relaţie matematică:
• Ds = Cr · d' · n unde:
• Cr - mărimea creditului; d' - rata anuală a dobânzii; n - durata
împrumutului.
• b) dobânda compusă - se calculează şi la sumele capitalizate pe seama
dobânzilor încasate, fiind denumită şi dobândă la dobândă. Mărimea
dobânzii compuse (Dc) se calculează pe baza formulei: Dc = Sn – Cr unde
Sn = Cr (1 + d')n
• În economia de piaţă, nivelul şi dinamica dobânzii au o semnificaţie
deosebită, care decurge din funcţiile acesteia:
• influenţează repartizarea factorilor de producţie, orientându-i spre
activităţi ce asigură folosirea cea mai eficientă a lor;
• stimulează populaţia în a economisi, prin renunţarea la unele
consumuri curente, sporind astfel capitalul bănesc în economie
Factorii care duc la o scădere a ratei dobânzii, privită în accepţiune
restrânsă, sunt:
• creşterea generală a masei economiilor;
• scăderea relativă a productivităţii capitalului deoarece inovaţiile au
fost generalizate într-o măsură mai mare sau mai mică;
• creşterea gradului de autofinanţare a întreprinderilor
• Mărimea ratei dobânzii este influenţată hotărâtor de evoluţia
raportului dintre cererea şi oferta de credite. Dacă cererea de credite
creşte, rata dobânzii şi masa monetară cresc, şi invers. În schimb, dacă
oferta de credite creşte, rata dobânzii scade, iar masa monetară în
circulaţie creşte, şi invers.
• Rata dobânzii are o semnificaţie practică deosebită în viaţa
economică, fiind un instrument esenţial al politicii economice. Ea
constituie un barometru care reflectă starea economică a unei ţări la
un moment dat.
PROFITUL-RATA PROFITULUI
• În sens larg, prin profit se înţelege un venit bănesc realizat dintr-o
activitate lucrativă desfăşurată de firme, ferme, bănci, magazine etc.
În sens restrâns, profitul reprezintă un venit bănesc destinat
recompensării posesorilor de capital pentru folosirea acestuia ca
factor de producţie efectiv, activ.
• În economia de piaţă, profitul îndeplineşte următoarele funcţii:
• stimularea iniţiativei agenţilor economici
• motivarea acceptării riscului de către întreprinzători;
• incitarea eforturilor agenţilor economici în direcţia perfecţionării
propriilor lor activităţi
• cultivarea spiritului de economie,
• volumul, structura şi calitatea producţiei
• viteza de rotaţie a capitalului
Renta funciară şi preţul pământului

• Pe lângă salariu, profit şi dobândă, o altă formă de venit

fundamentală specifică economiei de piaţă este renta.

• În sens general este denumită rentă economică. Renta economică

constituie o formă de venit fundamental. Acest venit fundamental
este o recompensă primită de proprietarul factorilor de producţie
speciali, pentru transferarea temporară a dreptului său de folosinţă
altor persoane.
 Timpuri de rentă:
• a) renta funciară a pământului;
• b) renta minieră;
• c) renta din construcţii;
• d) renta de transfer;

• Ca formă a rentei economice, renta funciară (renta pământului)

reprezintă suma de bani plătită de utilizator (arendaş) proprietarului
de terenuri agricole şi silvice pentru dreptul de a exploata, pe un
anumit termen, o suprafaţă de teren care aparţine acestuia din urmă.
• Ca oricare alt bun economic, pământul este o marfă, se vinde şi se
cumpără pe piaţa resurselor naturale (a pământului). Pe piaţa
pământului, prin confruntarea între cererea şi oferta de terenuri se
formează preţul pământului.
• Preţul pământului reprezintă suma de bani ce se plăteşte pentru
cedarea dreptului de proprietate al unei persoane fizice şi/sau juridice
asupra unei suprafeţe de teren altei persoane fizice şi/sau juridice, pe
baza actului de vânzare-cumpărare
• Deoarece oferta de terenuri este inelastică, preţul pământului are o
tendinţă de creştere. În condiţiile actuale această tendinţă de creştere
a preţului pământului este influenţată de anumiţi factori : cererea şi
oferta de terenuri agricole, mărimea şi evoluţia rentei, rata dobânzii
bancare, ameliorarea poziţiei terenurilor agricol. Suprafata de teren
agricol -13,9 milioane ha. in ROMANIA.
ȘOMAJUL
• În ţara noastră se consideră a fi şomer – conform Legii nr.76/2002 privind
sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă,
actualizată în 2008 – persoana care îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:
• este în căutarea unui loc de muncă de la vârsta de minimum 16 ani şi până la
îndeplinirea condiţiilor de pensionare;
• starea de sănătate şi capacităţile fizice şi psihice o fac aptă pentru prestarea unei
munci;
• nu are loc de muncă, nu realizează venituri sau realizează, din activităţi
autorizate potrivit legii, venituri mai mici decat salariul de bază minim brut pe
ţară garantat în plată, în vigoare;
• este disponibilă să înceapă lucrul în perioada imediat următoare dacă s-ar găsi un
loc de muncă;
• În sensul prezentei legi, persoanele care au lucrat dar nu mai au un loc de muncă
sunt considerate şomeri cu condiţia se le fi încetat contractul individual de
muncă din motive neimputabile lor, adică să nu-şi fi pierdut locul de muncă
pentru abateri disciplinare.
• Pe piaţa muncii, şomajul apare în condiţiile în care oferta de muncă
depăşeşte cererea de muncă. Pe această piaţă, o parte din populaţia
activă disponibilă nu-şi găseşte de lucru, manifestându-se fenomenul
de şomaj, opus celui de ocupare.

• Evoluţia şomajului este influenţată şi de migrarea internaţională a

forţei de muncă, cauzată de căutarea unui loc de muncă. Ca urmare a
fluxului migratoriu, oferta de muncă va scădea în ţara de origine şi va
creşte în ţara care-i va asigura loc de muncă.
• Ocuparea deplină a resurselor de muncă nu înseamnă lipsa şomajului,
ea presupune existenţa unui şomaj natural (normal), denumit şi
şomaj voluntar, care sub aspect relativ, se exprimă prin rata naturală
a şomajului. Această rată naturală a şomajului cuprinde 1,5 - 4% din
populaţia activă utilizată efectiv, corelată cu o rată stabilă a inflaţiei
• Ca aspect esenţial al disfuncţionalităţilor economice, şomajul este
generat de fenomene care ţin de oferta şi cererea de muncă.
• În prima situaţie se înscriu:
• solicitările noilor generaţii de a se angaja, generaţii care au atins
vârsta legală de muncă, dar care nu-şi găsesc de lucru.
• solicitările unor persoane apte de muncă, mai în vârstă, care devin
ofertante de muncă datorită unor condiţii specifice personale.
• În a doua situaţie, şomajul este generat de pierderea locurilor de
muncă de către o parte a populaţiei active disponibile ca urmare a
unei evoluţii nefavorabile a activităţii economice.
• Sub acest aspect se disting mai multe genuri de şomaj, printre care se
înscriu:
• şomajul ciclic, structural şi tehnologic. Şomajul ciclic - este generat
de fluctuaţiile ciclice pe termen mediu, legate de alternanţa
perioadelor de boom economic şi de recesiune, precum şi de
caracterul sezonier al unor activităţi economice influenţate de factori
naturali (agricultură, construcţii, turism, unele ramuri industriale). În
perioadele conjuncturale nefavorabile dimensiunile acestuia cresc, în
cele favorabile este resorbit în mare măsură.
• Şomajul structural - este urmarea unor procese de restructurare
economică, socială etc, ce se desfăşoară în diferite ţări sub influenţa
revoluţiei ştiinţifico-tehnice contemporane, a crizelor energetice şi de
materii prime
• Şomajul tehnologic - apare în urma înlocuirii vechilor tehnici şi
tehnologii cu altele noi, mai performante, precum şi a reorganizării
unor activităţi sau firme impusă de concentrarea producţiei şi de
centralizarea capitalului
• În general, şomajul este analizat după caracteristicile acestuia: nivelul,
intensitatea, durata şi structura şomajului
• Nivelul şomajului se exprimă prin mărimi absolute şi relative. În mărime
absolută se măsoară prin masa şomajului (Ş), care exprimă numărul
persoanelor ce întrunesc condiţiile pentru a fi încadrate în categoria
şomerilor. Sub aspect relativ se măsoară prin rata şomajului (Rş), care se
determină ca raport procentual între masa şomajului şi anumiţi parametri
de referinţă: populaţia activă disponibilă, populaţia ocupată, populaţia
ocupată ca salariaţi
• După intensitatea cu care se manifestă şomajul, acesta poate fi:
• şomaj total = înseamnă pierderea definitivă a locurilor de muncă şi
încetarea totală a activităţii;
• şomaj parţial = constă în diminuarea activităţii desfăşurate de o persoană,
pe seama reducerii duratei săptămânii de lucru sub cea legală, mărimea
salariului nominal reducându-se corespunzător.
• Durata şomajului exprimă perioada trecută din momentul pierderii
locului de muncă, până la reluarea activităţii
• Se remarcă o tendinţă de creştere a acestei durate care diferă pe ţări,
în prezent fiind de 6-9-12 de luni, pe perioade stabilite diferenţiat în
funcţie de stagiul de cotizare la bugetul asigurărilor pentru şomaj.
• Structura şomajului = se referă la categoriile de şomeri diferenţiate
după anumite criterii: vârstă, sex, mediu, grad de calificare, domenii
de activitate, grupuri socio-profesionale etc.
• Din analiza structurii şomajului, reţine atenţia ponderea însemnată a
femeilor afectate de şomaj, comparativ cu cea a bărbaţilor, precum şi
cea a tinerilor până la 25 ani şi a persoanelor cu vârsta de peste 50
de ani, comparativ cu restul populaţiei active.
Măsurile pentru diminuarea şomajului îi privesc atât şomeri, cât şi
populaţia ocupată şi pot fi grupate în următoarele categorii:
• o mai bună repartiţie a fondului total de muncă, aspect care se referă la:
reducerea duratei săptămânii de lucru, scăderea duratei vieţii active,
prelungirea duratei de şcolarizare obligatorie, extinderea locurilor de
muncă cu program redus şi/sau cu timp parţial de muncă;
• substituirea factorului capital de către factorul muncă prin extinderea, în
principal, a activităţilor din domeniul serviciilor;
• creşterea mobilităţii populaţiei active, care poate fi favorizată prin:
îmbunătăţirea structurii învăţământului, orientarea profesională a
tineretului spre domenii economice dinamice şi de interes, adoptarea de
măsuri care să faciliteze deplasarea salariaţilor în zonele şi localităţile cu
perspectivă economică;
• crearea de noi locuri de muncă, îndeosebi în ramurile şi sectoarele de
perspectivă.
Cheltuielile cu protecţia socială a şomerilor include ajutorul de
integrare şi cheltuielile cu plata absolvenţilor.

• Ajutorul de integrare este destinat acoperirii cheltuielilor cu

calificarea şi recalificarea şomerilor.

• Cheltuielile cu plata absolvenţilor reprezintă sumele de bani

acordate de la buget agenţilor economici care încadrează tineri
absolvenţi cu contract de muncă, pe o perioadă nedeterminată.
INFLATIA
• Inflaţia contemporană reprezintă un dezechilibru structural
monetaro-material, care reflectă existenţa în circulaţie a unei mase
monetare ce depăşeşte nevoile reale ale economiei, ceea ce duce la
deprecierea monedei şi la creşterea durabilă şi generalizată a
preţurilor.
• Inflaţia semnifică excedentul masei monetare în raport cu oferta
agregată de bunuri (satisfactori şi prodfactori)
• Principalele cauze ale declanşării inflaţiei pot fi:
1) emisiunea excesivă de semne băneşti, prin suplimentarea ofertei de monedă
de către organismele economice şi monetare specializate (inflaţie prin monedă);
2) excesul de cerere, cererea agregată nominală menţinânduse la un nivel mai
ridicat decât oferta. Firmele răspund la creşterea cererii îndeosebi prin majorări de
preţuri la bunuri de consum. De regulă, acest tip de inflaţie antrenează sporirea
producţiei şi a gradului de ocupare.
3) insuficienţa producţiei, situaţie caracterizată prin penurie de bunuri economice
(inflaţie prin ofertă).
4) sporirea costurilor de producţie, ca urmare a creşterii într-o proporţie mai
mare a salariilor nominale sau a profiturilor, comparativ cu cea a productivităţii
muncii (inflaţie prin costuri). În acest caz firmele răspund parţial prin creşterea
preţului de vânzare şi parţial prin restrângerea volumului activităţii lor. Acest tip
inflaţionist antrenează scăderea producţiei şi a gradului de ocupare, fiind specifică
perioadei de recesiune economică;

5) dezechilibrul pe care-l marchează inflaţia între preţul actual al bunurilor

importate, mai mare, şi preţul anterior al acestor bunuri, mai mic, fapt ce
determină creşterea preţului lor de vânzare (inflaţie importată).
• Cea mai largă utilizare în aprecierea mărimii inflaţiei o are indicele
preţurilor bunurilor de consum (IPC). Acesta reliefează modificarea
cheltuielilor efectuate de o familie reprezentativă pentru cumpărarea de
bunuri de consum incluse într-un coş.
• Astfel, în anii ’70 , după gradul intensităţii inflaţiei se distingeau
următoarele genuri:
• inflaţie târâtoare, caracterizată printr-un ritm mediu anual de creştere a
preţurilor bunurilor de consum de până la 3%;
• inflaţie moderată, când ritmul anual de creştere a preţurilor bunurilor de
consum este între 3 - 6%;
• inflaţie rapidă, când ritmul anual de creştere a preţului bunurilor de
consum este 6 -10%;
• inflaţie galopantă (cu două zerouri), atunci când ritmul anual de creştere a
preţurilor bunurilor de consum depăşeşte 10%;
• hiperinflaţia, se manifestă atunci când ritmul anual de creştere a preţurilor
bunurilor de consum depăşeşte 50%.
LA MULTI ANI ! 2022