Note de Curs La Teorie Economică de Andrei Cojuhari

1.
Evoluţia obiectului de studiu al Teoriei Economice
Obiectul de studiu al Teoriei economice a trecut prin următoarele etape:

1) Etapa Antică – Xenofon
„Principala bogăţie o constituie pământul”, care a determinat termenul de economie şi obiectul
de studiu. Platon, Aristotel.
2) Etapa Medievală –
Toma Aquino, numit şi Sf. Toma Aquino – filozof, teolog şi economist italian. Lucrarea sa
„Suma teologică” include concepte referitor la proprietate, dobândă, la preţul just, la salariul just.
3) Etapa Mercantelistă – a
durat 3 secole; principala formă de bogăţie erau banii din aur şi argint; apare Economia Politică.
Thomas Mun, J. Polber. A. Monthcretien (fr.) în anul 1615 a elaborat o lucrare – „Tratat de
Economie Politică” , care era orientată în principal regelui. El a fost primul care a introdus
noţiunea de economie politică.
4) Etapa Fiziocrată –
Fr.Quesnay cu faimosul său „Tablou Economic”, în viziunea lui ştiinţa economică trebuie să
studieze căile de îmbogăţire care se realizează în agricultură. A.R.Turgois, W.Petty – a fost
primul care ştiinţific a argumentat că la baza valorii mărfii se află munca. Crearea bogăţiei avea
loc pe baza agriculturii.
5) Etapa Clasică sau
Liberalismului economic clasic – a durat aproape 100 ani. David Ricardo, Adam Smith ca
reprezentanţi. Adam Smith în 1776 a publicat – „Avuţia naţiunilor” – include principalele forme
de capital, fiind pusă şi baza Economiei Politice ca ştiinţă economică. Cu această lucrare s-a
început adevărata ştiinţă economică. Obiectul lui de studiu era ideea de îmbogăţire a naţiunii.
6) Etapa Marxistă sau
Socialistă – Karl Marx „Capitalul”. Marx a schimbat radical obiectul de studiu al ştiinţei
economice afirmând că ştiinţa economică studiază relaţiile economice (îmbogăţirea) care apar
între burghezie şi proletariat.
7) Etapa Naţionalismului
economic – H.Carey, Fr. List. Obiectul de studiu: Şt. Economică trebuie să studieze nu
individul şi nu căile de îmbogăţire, ci naţiunea şi specificul naţional.
8) Etapa Neoclasică sau
Marginistă – K.Menger, L.Walras, A.Marshall. Obiectul de studiu al ştiinţei economice este
studierea utilităţilor marginale a bunurilor economice, precum şi a relaţiilor de circulaţie şi
consum. În această etapă apare Econometria.
9) Etapa Keynesiană –
Lordul J.Keyns. în viziunea lui Keynes obiectul de studiu al ştiinţei economice este studierea
legilor cu caracter psihologic. Pentru prima dată în gândirea economică a determinat intervenţia
statului în economie. Obiectul de studiu al Teoriei Economice trebuie să includă problemele
MacroEc-ce:
• Studierea
echilibrului economic general;
• Studierea cererii şi
ofertei agregate;
• Studierea
necesităţilor de implicare a statului în activitatea economică.
10) Etapa Neoliberală sau
Monetarismului actual – M.Friedman, W.Yoken, Fridrich von Hayek. În viziunea
neoliberalilor obiectul de studiu al ştiinţei economice este studierea fluxurilor monetare şi
reglementarea acestora din partea statului. Principalele probleme ale Ştiinţei Economice sunt:
• Stimularea ofertei
şi a micului business;
• Reglarea masei
monetare aflate în circulaţie;
• Limitarea
intervenţiei statului în activitatea economică. Actualmente Obiectul de studiu al Teoriei
Economice este:
• Studierea relaţiilor
economice care apar între oameni în procesul de utilizare eficientă a resurselor economice
limitate.
• Studierea
categoriilor şi legilor economice.
• Studierea
modelelor şi sistemelor economice.
2.Categoriile, legile, metodele de cercetare a teoriei economice
Fenomen economic – acesta reflectă forma exterioară a activităţii economice percepută direct de
către oameni (privatizarea).
Proces economic – reprezintă transformările calitative, cantitative şi structurale care parcurg în
viaţa economică (procesul de stabilizare a economiei naţionale).
Categoria economică – reprezintă o abstracţie ştiinţifică care reflectă o anumită latură a
relaţiilor de producţie. Ca categorii economice sunt considerate marfa, banii, salariu, profitul,
dobânda, renta, concurenţa, creditul, etc.
Categoriile economice pot fi divizate în 3 grupe:
1) Categorii economice
generale care funcţionează în toate modurile de producţie (producţia, repartiţia, consumul,
munca);
intermediare care funcţionează în mai multe moduri de producţie (valoare, bani, cerere, dobândă,
rentă);
specifice modului de producţie dat (concurenţa, acumularea de capital, inflaţia, şomajul).
Teoria economică în afară de categorii economice studiază şi legi economice.
Legea economică – reflectă legăturile generale, esenţiale, repetabile şi relativ stabile a
fenomenelor şi proceselor economice.
Legea economică se deosebeşte de legea juridică, deoarece ea are caracter obiectiv, pe când
legea juridică are caracter subiectiv.
Legile economice se deosebesc de legile naturii prin următoarele:
a) Legile naturii au caracter
etern şi universal, dar legile economice – caracter istoric şi trecător şi se modifică în urma
schimbării condiţiilor respective;
b) Legile naturii
funcţionează indiferent de voinţa oamenilor, iar legile economice funcţionează în baza activităţii
oamenilor.
Statul trebuie să ţină cont de funcţionarea legilor economice în procesul de elaborare a politicii
economice. Legile economice ca şi categoriile economice se clasifică în 3 grupe mari:
1) Legi Economice
Generale – care activează în toate modurile de producţie (legea creşterii, legea productivităţii
muncii, legea acumulării);
2) Legi Economice Comune
– care activează pentru mai multe moduri de producţie (legea valori);
3) Legi Economice
Specifice – care acţionează în modul de producţie dat (legea concurenţei).
Teoria economică ca şi alte discipline economice în procesul de studiere a fenomenelor şi
proceselor economice aplică următoarele metode:
1) Metoda de inducţie şi
deducţie. Inducţia – prevede studierea proceselor economice de la particular la general şi
generalizarea lor; deducţia – prevede înaintarea anumitor teorii şi ipoteze şi verificarea lor în
practică de la general la particular.
2) Metoda de analiză
economică şi sinteză. Analiza – prevede studierea diferitor laturi ale fenomenului dat. Analiza
se manifestă în următoarele forme:
a) Statică, care reflectă
situaţia economică la momentul dat;
b) Dinamică – reflectă
situaţia economică la diferite etape de dezvoltare;
c) Cantitativă – reflectă
schimbările cantitative în economie;
d) Calitativă – care are loc
în economie;
e) Macroeconomică;
f) Microeconomică.
Sinteza – prevede întrunirea proceselor analizate într-un fenomen întreg.
3) Metoda de abstracţie
ştiinţifică – prevede studierea unor laturi a relaţiilor de producţie.
Abstracţia ştiinţifică reflectă în conştiinţa oamenilor realitatea economică. Exemplu: valoarea, pe
care nu o poţi vedea, dar ea există şi are o bază reală.
4) Metoda dialectică –
reflectă procesul de apariţie, dezvoltare şi dispariţie a fenomenului economic.
5) Metoda matematică –
este utilizată pentru a elabora diverse prognozări a economiei naţionale / mondiale şi a diferitor
variante de dezvoltare economică.
6) Metoda logică şi
istorică. Teoria economică analizează fenomenele şi procesele economice în aspect istoric şi în
aspect logic.
7) Metoda de experiment.
Teoria economică aplică această metodă în procesul de studiere a posibilităţilor dezvoltării
economice, pentru a verifica avantajele şi dezavantajele fenomenelor şi proceselor economice.
3. Funcţiile Teoriei Economice
Teoria economică îndeplineşte 3 funcţii principale:

1) Funcţia de cunoaştere
(cognitivă) – constă în analiza fenomenelor şi proceselor economice în scopul rezolvării
problemelor stringente ale societăţii.
2) Funcţia metodologică.
Teoria economică stă la baza tuturor disciplinelor economice, fiindcă ea aplică principalele
categorii economice. „Teoria Economică este regina tuturor ştiinţelor economice” Paul
Samuelson.
Ştiinţele economice pot fi divizate în:
- Ştiinţe economice generale: Teoria Economică, Doctrinele economice, Statistica etc.
- Ştiinţe economice teoretico – aplicative : Economia ramurii, Economia unităţilor
economice, Economia regională etc.
- Ştiinţe economice intermediare sau de graniţă: Geografia economică, Economia.
cosmosului, Econometria.
3) Funcţia practică.
Teoria economică elaborează diferite concepte, teorii, care pot fi aplicate în practică. În baza
teoriei economice sunt elaborate politicile economice, care prevăd următoarele scopuri:
a) Asigurarea dezvoltării
durabile a economiei naţionale şi ridicarea nivelului de trai a populaţiei;
b) Asigurarea ocupării depline a forţei de muncă pentru toţi care doresc să muncească;
c) Ridicarea eficienţei economice astfel încât cu cheltuieli minime de obţinut rezultate maxime;
d) Asigurarea libertăţilor economice pentru producători şi consumatori;
e) Asigurarea repartiţiei bunurilor astfel încât să nu existe pături sărace,
f) Susţinerea populaţiei inaptă de muncă (pensionari, invalizi, copii);
g) Asigurarea stabilităţii preţurilor;
h) Asigurarea balanţei comerciale pozitive.
Teoria economică nu trebuie confundată cu politica economică. În baza teoriei economice sunt
formulate următoarele politici economice: Politica monetară, valutară, fiscală, bugetară, politica
de ocupare a forţei de muncă, comercială, politica de venituri, politica sectorială etc.
4. Nevoile umane si interesele economice
Orice activitate economică este orientată spre satisfacerea nevoilor umane. Omul pentru a
supravieţui are nevoie de hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, instruire etc.
Nevoile umane – cerinţele materiale, economice, sociale, spirituale de mediu ecologic al vieţii si
activităţii oamenilor.
Nevoile umane au următoarele trăsături:
1) Nevoile umane sunt
nelimitate în număr (creşterea în continuu a nevoilor umane în baza progresului tehnico -
ştiinţific constituie o lege economica generală);
limitate în volum;
concurenţiale şi substituibile (cafeaua – ceaiul - compotul);
complementare şi deseori realizarea lor este interdependentă (legătura între anumite lucruri);
5) Nevoile umane au
caracter reproductibil şi repetabil (proces de repetare).
Nevoile umane pot fi grupate în:
a) Nevoi inferioare (apa,
pâine) şi superioare (cunoştinţe, ştiinţe);
b) Nevoi directe de consum
(îmbrăcămintea, încălţămintea, mâncare) şi nevoi indirecte de producţie (materie primă);
c) Nevoi absolute (apa, aer)
şi nevoi relative (vizitarea teatrelor, cinematografelor);
d) Nevoi actuale (de a
poseda locuinţă) şi nevoi viitoare (de a zbura pe lună).
În literatura economică toate nevoile sunt clasificate în 3 grupe:
1. Nevoile naturale
(fiziologice, biologice);
2. Nevoile sociale
(convieţuire, comunicare);
3. Nevoile spirituale (de
instruire, de perfecţionare profesională, culturală).
Principalele nevoi sunt nevoile economice (nevoile în mărfuri şi servicii). Aceste nevoi servesc
drept motiv de bază în dezvoltarea producţiei şi a progresului tehnico-economic în ansamblu.
Nevoile umane nu trebuie confundate cu interesele economice. Interesele economice o formă de
realizare a nevoilor umane.
Interesele economice se divizează în:
a. Interesele personale sau
individuale;
b. Interesele private (a
firmelor);
c. Interesele publice (a
statului)
d. Interesele de grup
(studenţilor, inteligenţilor etc.)
Una şi aceeaşi persoană poate manifesta ansamblul intereselor economice.
5. Resursele şi bunurile economice şi clasificarea lor
Orice activitate umană presupune utilizarea anumitor resurse economice.

Resurse economice – totalitatea elementelor, condiţiilor, premizelor directe şi indirecte, reale şi
monetare, care sunt utilizabile şi pot fi atrase în procesul de producere a bunurilor economice si
serviciilor necesare pentru satisfacerea nevoilor umane.
Resursele economice pot fi divizate în:
1. Resursele materiale, care
la rândul lor se împart în:
a) resurse primare (fondul funciar, silvic, bogăţiile subterane, flora, fauna);
b) resursele derivate (utilajul, maşinile, instalaţiile, clădirile).
2. Resursele umane, care la
rândul lor se împart:
a) resursele primare (populaţia);
b) resursele derivate (stocul de cunoştinţe, descoperirile ştiinţifice, brevetele etc.)
Resursele economice constituie potenţialul material şi spiritual al oricărei activităţi economice.
Resursele economice au caracter limitat, de aceea apare problema fundamentală de utilizare
raţională a resurselor economice. Raritatea resurselor reflectă legea economică generală. Această
problemă presupune obţinerea rezultatelor maxime cu cheltuieli minime de resurse economice la
fiecare unitate de produs.
Legea economică generală – volumul, structura si calitatea resurselor evoluează mai încet decât
volumul, structura nevoilor umane.
Raritatea resurselor economice înaintează problema alegerii raţionale şi determinarea costului
acestei alegeri. Costul de alegere sau costul de oportunitate constă în valoarea bunurilor
economice alternative sacrificate pentru a alege şi produce bunul necesar pentru producţie sau
pentru consum, sau pentru a procura acest bun.
Alegerea raţională a resurselor de către agenţii economici depinde de:
1) Nivelul de resurse de
care dispune agentul economic;
2) Coraportul dintre cerere
şi oferta pe piaţa respectivă referitor la produsele care vor fi fabricate;
3) Depinde de nivelul ratei
profitului aşteptat
Resursele economice nu trebuie confundate cu bunurile economice.
Bunul economic – rezultatul utilizării eficiente a resurselor economice, care satisface anumite
nevoi personale sau sociale.
Bunurile economice pot fi grupate în:
1) Bunuri economice relativ
libere aflate în natură (aer, lumina solară, apa, vânt etc.)
2) Bunuri economice
limitate (terenuri agricole, cărbune, gaz);
3) Bunuri materiale
(îmbrăcăminte, utilaj),
4) Bunuri nemateriale;
5) Bunuri directe de consum
personal (alimentare si nealimentare);
6) Bunuri indirecte cu
destinaţie de producţie (materie prima, maşini, instalaţii);
7) Bunuri iniţiale (materie
primă);
8) Bunuri intermediare
(făina, ciment);
9) Bunuri finale cu
destinaţie de consum personal, social şi productive.
În condiţiile economiei de piaţă majoritatea bunurilor economice se manifestă în formă de
marfă.
Marfa – reprezintă un bun economic creat în baza factorilor de producţie care întruchipează
cheltuieli de factori de producţie şi care este destinat pentru schimb prin mecanismul de
cumpărare-vânzare.
Marfa se manifestă în următoarele forme:
1) În formă de obiecte de
consum personal şi productiv;
2) În formă de resurse
naturale (loc de pământ, cărbune, petrol, gaz);
3) În formă de forţă de
muncă;
4) În formă de capital real
(maşini, utilaje);
5) În formă de servicii
manageriale şi de marketing;
6) În formă de rezultate ale
activităţii ştiinţifice (brevete, inovaţii);
7) În formă de moneda şi
hârtii de valoare;
8) În formă de bunuri
materiale şi nemateriale.
Marfa are 2 laturi:
1) Utilitatea (valoare de
întrebuinţare);
2) Valoarea (valoare de
schimb).
Utilitatea – reflectă gradul de satisfacere a nevoilor umane.
Utilitatea se manifestă în următoarele forme:
a) Unitară (utilitatea unei
persoane);
b) Totală (utilitatea unui
anumit număr de consumatori);
c) Marginală (utilitatea
ultimei partide de bunuri care satisfac cerinţele consumatorului).
Utilitatea mărfii are următoarele trăsături:
1) Utilitatea serveşte ca
bază a bogăţiei în orice ţară;
2) Utilitatea se manifestă în
procesul de consum al bunurilor, a mărfurilor;
3) Utilitatea depinde de
proprietăţile şi calităţile naturale ale bunului respectiv;
4) Utilitatea nu depinde de
calitatea factorilor de producţie încorporaţi în bunul dat;
5) Utilitatea are caracter
istoric. Odată cu dezvoltarea progresului tehnico – ştiinţific apar noi utilităţi ale bunului
respectiv.
Calitatea bunului – gradul de satisfacere a cerinţelor consumatorilor în bunurile respective.
Marfa în afară de utilitate dispune de valoare de schimb şi valoare.
Valoarea – categorie economica care întruchipează totalitatea cheltuielilor factorilor de
producţie materializaţi în marfă.
Valoarea de schimb – reprezintă raportul dintre două mărfuri care conţin aceeaşi cantitate de
factori de producţie (exemplu: 1 kg de carne = 1 kg de cereale).
Referitor la valoare există următoarele teorii:
a) Teoria obiectivă a
valorii (valoare – muncă), A. Smith şi D. Ricardo – la baza valorii mărfii se află munca vie şi
munca materializată.
b) Teoria marxistă (K.
Marx) – la baza valorii mărfii se afla munca abstractă (cheltuirea muşchilor, creierului, nervilor).
c) Teorie subiectivă a
valorii (valoare - utilitate), K. Menger, L. Valras – la baza valorii se afla utilitatea; cu cât
utilitatea este mai mare, cu atât şi valoarea mărfii este mai mare.
d) Teoria entropică (J. B.
Say, A. Marshall, P. Bran) – la baza valorii se află mai mulţi factori de producţie – munca,
capitalul, resursele, energia solară etc.
În economia de piaţă marfa devine şi forţă de muncă. Pentru ca forţa de muncă să se manifeste în
formă de marfă sunt necesare 2 condiţii:
1) Ca lucrătorul să fie
juridic liber;
2) Ca lucrătorul să fie lipsit
de mijloace de existenţă.
Forţa de muncă ca marfă la fel are utilitate şi valoare. Utilitatea forţei de muncă ca marfă constă
în crearea unei valori mai mari, decât valoarea forţei de muncă proprie.
Valoarea forţei de muncă include elementele:
a) Cheltuielile pentru
reproducţia forţei de muncă a lucrătorului;
b) Reproducţia cheltuielilor
pentru întreţinerea familiilor;
c) Cheltuielile pentru
perfecţionarea lucrătorului;
d) Cheltuielile pentru
dezvoltarea socială a lucrătorului.
6. Conţinutul activităţii economice şi rezultatele ei
Activitate economică – reprezintă un proces complex de atragere, alocare şi utilizare eficientă a

resurselor economice în scopul satisfacerii nevoilor umane.
Activitatea economică include diferite activităţi umane:
1) Activitatea de producţie
şi reproducţie;
2) Activitatea de organizare
a procesului de schimb;
3) Activitatea de organizare
a repartiţiei bunurilor;
4) Activitatea ştiinţifică;
5) Activitatea de ocrotire a
mediului ambiant.
Principalele forme de activitate economică sunt:
a. De producţie;
b. De circulaţie (de schimb);
c. De repartiţie (distribuire);
d. De consum.
Aceste 4 forme de activitate formează fazele procesului de producţie. Între cele 4 faze de
producţie exista o interdependenţă.
1) Faza de producţie include activităţile legate de combinarea factorilor de producţie şi de
producere a bunurilor economice.
Producţia este divizată în:
• Producerea bunurilor
materiale: producţia industrială, producţia agricolă, producţia în domeniul de construcţie,
producţia de servicii materiale (servicii comunale, servicii de comerţ, servicii de transport etc.)
• Producerea bunurilor
nemateriale: producţia de servicii nemateriale (servicii juridice, servicii medicale, servicii de
instruire etc.), producţia bunurilor nemateriale (producţia obţinută în urma activităţii intelectuale:
manuale, tablouri, opera etc.)
Serviciile materiale şi nemateriale formează sectorul de servicii. 2) Faza
de circulaţie (schimb)include activităţile economice legate de comercializarea bunurilor
economice, păstrarea şi depozitarea bunurilor.
3) Faza de repartiţie include activităţile legate de procesul de distribuire şi redistribuire a
venitului naţional cât şi a veniturilor obţinute în urma utilizării factorilor de producţie (salariul,
dobânda, profitul, dividendul etc.)
4) Faza de consum include activităţile legate de organizarea si exercitarea consumului personal
şi productiv.
Una din problemele cheie este determinarea posibilităţilor de producţie la nivel micro si
macroeconomic.
Principiul de bază al activităţii economice este obţinerea rezultatelor maxime cu cheltuieli
minime. Pentru a realiza acest principiu este aplicată curba posibilităţilor de producţie.
7. Proprietatea: conţinutul economic şi juridic, tipurile, formele
Problema proprietăţii – problema cheie în teoria economică. Persoanele care dispun de

proprietate, monopolizează activitatea economica şi determina direcţiile politicii economice şi
deciziile de ordin politic.
Proprietatea – reprezintă ansamblul de relaţii economice de însuşire a bunurilor şi serviciilor,
relaţii determinate de norme sociale la diferite trepte istorice.
Proprietatea poate fi analizată în 2 aspecte: Juridic şi Economic.
În aspect juridic proprietatea – reprezintă un bun care aparţine cuiva şi care reflectă 3 forme
de drept:
a) Dreptul de a poseda,
de a dispune (dreptul de a stăpâni eficient bunul dat);
b) Dreptul de a utiliza, de a
folosi (dreptul de a utiliza laturile utile a bunului dat);
c) Dreptul de a administra
(dreptul de a determina soarta bunului dat)
În aspect economic proprietatea – reprezintă relaţiile economice care au ca scop însuşirea
eficientă a bunului dat, reflectă relaţiile de gospodărire care apar între oameni în procesul de
producţie a bunurilor materiale şi a serviciilor. Proprietatea în aspect economic reflectă
următoarele 3 forme:
a) Relaţiile de însuşire a
factorilor de producţie.
Contrar relaţiilor de însuşire există relaţii de înstrăinare care apar atunci când bunurile
economice sunt create de unele persoane dar însuşite de alte persoane (care deţin mijloacele de
producţie).
b) Relaţiile de folosire
raţională a mijloacelor de producţie. Aceste relaţii se manifestă în formă de relaţii de arendă şi
concesiune (darea în concesiune a unui anumit lot unui străin).
c) Relaţiile de realizare
economică a proprietăţii. Realizarea economica a proprietăţii are loc numai atunci când aceasta
proprietate aduce posesorului un anumit venit în formă de profit, dobândă, rentă, dividend.
Subiecţii proprietăţii sunt:
1) Persoanele fizice,
inclusiv cele străine;
2) Persoanele juridice,
inclusiv cele străine;
3) Guvernul (statul);
4) Organele de administrare
publică locală;
5) Organizaţiile
internaţionale.
Obiectele proprietăţii sunt:
1) Terenurile arabile şi
bogăţiile subterane;
2) Clădirile, utilajul,
instalaţiile;
3) Rezultatele activităţii
intelectuale (opere de muzica, sculptura, literatura, invenţii);
4) Banii şi hârtiile de
valoare.
Toate obiectele de proprietate pot fi divizate în 2 grupe mari:
1. obiecte în formă de
factori de producţie;
2. obiecte în formă de
rezultate al procesului de producţie.
O formă specifică de proprietate este proprietatea intelectuală (lucrările ştiinţifice, brevete,
manuale, arta, operele de muzică etc).
Sursele de apariţie a proprietăţii sunt:
a) Proprietatea obţinută în
urma utilizării muncii salariate;
b) Proprietatea obţinută în
urma activităţii antreprenoriale;
c) Proprietatea obţinută în
baza activităţii intelectuale;
d) Proprietatea obţinută prin
moştenire;
e) Proprietatea obţinută din
alte activităţi care nu contravin legislaţiei în vigoare.
Tipurile şi formele de proprietate
În condiţiile economiei de piaţă există 3 tipuri de proprietate:
1) Proprietatea privată;
2) Proprietatea publică;
3) Proprietatea mixtă – o
îmbinare a celor două de mai sus.
În cadrul acestor două tipuri de proprietate (privată, publică) există mai multe forme.
Principala formă de proprietate este proprietatea privată ce include bunurile economice ce
aparţin unei sau mai multor persoane fizice sau juridice.
Proprietatea privată se manifestă în 3 forme:
a) Proprietatea privată
individuală bazată pe munca personală;
b) Proprietatea privată
bazată pe utilizarea muncii salariaţilor;
c) Proprietatea privată
asociativă (S.R.L., S.A., cooperative etc.).
Proprietatea privată are laturi atât pozitive cât şi negative.
 Laturile pozitive sunt:
1) Asigură autonomia
economică şi libertatea în luarea deciziilor referitor la activitatea economică;
2) Generează concurenţă
reală între agenţii economici;
3) Stimulează iniţiativa
producătorului şi a cointeresării materiale în rezultatul muncii sale;
4) Asigură libertate şi
democraţie în societate;
5) Mai uşor se adaptează la
cerinţele pieţei.
 Laturile negative:
1) Duce la concentrarea,
centralizarea capitalului şi formarea uniunilor monopoliste, care negativ influenţează asupra
mediului concurenţial;
2) Duce la divizarea
societăţii în bogaţi si săraci;
3) Duce la eliminarea
micilor producători în procesul luptei de concurenţă (funcţionează aşa numita „legea junglei”).
Pentru a minimiza influenţa negativă a proprietăţii private, statul aplică măsuri de stimulare a
micului bussines, acordă subvenţii, reglează şi reduce nivelul de impozitare a întreprinderilor
mici.
Proprietatea publică include bunurile ce aparţin statului sau organelor de administrare publică
locală.
Proprietatea publică se manifestă în 2 forme:
• Proprietatea publică de
stat;
• Proprietatea publică
municipală.
Proprietatea publică are atât avantaje cât şi dezavantaje
 Avantajele proprietăţii publice:
1) Include activităţi cu
riscuri mari (cercetai fundamentale);
2) Admite investiţii mari
imposibile pentru întreprinzătorii privaţi;
3) Asigură asistenţă socială
şi activităţi de ordin public;
4) Asigură stabilitate
relativă a locurilor de muncă.
 Dezavantajele proprietăţii publice:
1) Nu stimulează
cointeresarea materială lucrătorului în rezultatele muncii sale;
2) Duce la extinderea
birocraţiei şi sporirii costurilor manageriale;
3) Duce la susţinerea
întreprinderilor nerentabile acordându-le anumite subvenţii.
 Proprietatea mixtă se manifestă în următoarele forme :
a) Combinarea capitalului
naţional public şi privat (S.A. “Franzeluta”)
b) Îmbinarea capitalului
naţional public şi străin (S.A. “Moldova Gaz”)
c) Proprietatea mixta cu
întrunirea capitalului naţional privat şi străin (S.A. “Ionel”)
Structura proprietăţii în Republica Moldova:
Sectorul industrial, anul 2006:
Proprietatea privata 41,2%
Proprietatea publica 10,9%
Proprietatea mixta 18,6%
Proprietatea mixta cu capital străin 21,7%
Proprietatea străina 7,6%
8. Agenţii economici ca subiecţi ai proprietăţii şi funcţiile lor
Agent economic – o persoană sau un grup de persoane fizice sau juridice, care dispun(e),
controlează si utilizează factorii de producţie şi participă în viata economică.
În conformitate cu sistemul naţional de conturi exista 5 grupe de agenţi economici:
1) Agenţi economici
producători la care se referă întreprinderile care produc bunuri materiale şi servicii. La această
grupă se referă: Societăţile pe Acţiuni, Societăţile cu Răspundere Limitată, Cooperativele de
producţie.
2) Agenţi economici
consumatori la care se referă menajele, întreprinderile individuale, întreprinderile familiale,
întreprinderile cooperative, care utilizează veniturile lor în scopul procurării de bunuri şi servicii.
3) Agenţii economici
financiari la care se referă băncile şi instituţiile financiar creditare, băncile ca agenţi economici,
servesc ca intermediari în relaţiile dintre diferite grupe de agenţi economici.
4) Agentul economic –
administraţia publică si privată; administraţia publică exercită funcţia de distribuire şi
redistribuire a patrimoniului public (ministerele, departamentele şi guvernul); administraţia
privată include organizaţiile care acordă servicii non-marfare (organizaţii de binefacere, de
sponsorizare)
5) Agenţi economici –
străinătatea care include agenţi economici străini care activează în tara respectivă şi agenţii
economici autohtoni care activează în alte ţări şi exercită transferuri materiale şi financiare în
ţara natală.
9. Banii ca instrument a economiei de schimb. Teoriile banilor.
Apariţia banilor a însemnat o mare descoperire în istoria omenirii care poate fi comparată cu
apariţia limbajului. Banii servesc ca mijlocitori (instrument) în relaţiile economice (de schimb)
între oameni, la fel cum limba serveşte ca mijloc de comunicare între oameni.
Apariţia banilor şi evoluţia lor au trecut prin 4 faze:
1) Faza în care în calitate de
echivalent de schimb serveau unele mărfuri mai frecvent solicitate (sarea, vitele, pieile);
echivalent general devin lingourile metalice (aur, argint, cupru);
echivalent devine moneda bătută (prima monedă a apărut în China sec. XI î. Chr.)(prima
personalitate a cărei chip a apărut pe monedă – Alexandru Macedon) (până în anii ’20 moneda a
rămas ca element de circulaţie);
echivalent general apar banii de hârtie (primii bani de hârtie au apărut în China sec. XII)
Actualmente principalele forme de bani sunt:
1) Banii metalici numită
monedă divizionară ;
2) Banii de hârtie numite
bilete bancare (bani în numerar);
3) Banii scripturali (de
cont):
a)cecurile; b) viramentul – transferarea banilor de pe un cont pe altul;
c) carduri (master, visa). Funcţiile banilor:
1) Funcţia de măsură a
valorii; valoarea exprimată în bani a mărfii constituie preţul ei.
Banii îndeplinesc funcţia de măsură a valorii mărfii în mod ideal (abstract).
2) Funcţia de mijloc de
circulaţie a mărfurilor şi serviciilor.
Această funcţie prevede existenţa banilor reali).
3) Funcţia de mijloc de
plată. Această funcţie cuprinde operaţiunile de plată a salariilor, creditelor şi a altor plăţi
obligatorii.
4) Funcţia de acumulare.
Dacă în trecut ca mijloc de acumulare şi tezaurizare serveau monedele din aur şi argint, atunci
actualmente acumularea banilor servesc obiect de folosinţă îndelungată: terenuri, aur, pietre
scumpe, apartamente etc.
5) Funcţia de bani
universali. Până la mijlocul sec. XX în calitate de bani universali servea aurul. Actualmente
această funcţie este îndeplinită de către lira sterlina engleza, euro, dolarul American, eul japonez)
Rolul economic al banilor:
1) Banii reprezintă
2) “sângele” care irigă
întregul sistem economic după expresia lui Paul Samuelson;
3) Banii servesc ca etalon
general al schimbului pentru toate mărfurile şi serviciile;
4) Banii contribuie la
atragerea şi utilizarea eficientă a factorilor de producţie (muncă, resurse, capital);
5) Banii servesc drept
instrument de distribuire şi redistribuire a bunurilor în societate;
6) Banii servesc drept
instrument de control financiar al tuturor activităţilor economice;
7) Banii contribuie la
8) Sporirea productivităţii
muncii şi rentabilităţii (eficienţei) producţiei la nivel micro şi macroeconomic
Actualmente, moneda trebuie să corespundă următoarelor cerinţe:
1) Trebuie să fie acceptabila
de toţi agenţii economici;
2) Trebuie să fie durabilă în
timp, adică să aibă o durată îndelungată de viaţă;
3) Trebuie să sa fie
convenabilă în tranzacţiile de cumpărare-vânzare;
4) Trebuie să fie identică;
5) Trebuie să aibă o
capacitate înaltă de cumpărare;
6) Trebuie să fie divizibilă,
contribuind la exercitarea operaţiunilor şi afacerilor de diferite dimensiuni;
7) Trebuie să fie apărată
orice falsificare.
Masa monetară – totalitatea instrumentelor băneşti de care dispune ţara respectivă la momentul
dat.
Masa monetară include următoarele elemente:
1) Banii în numerar
(metalici şi hârtie) – ce asigură acoperirea tranzacţiilor comerciale;
2) Banii scripturali
(disponibilităţile semi monetare, ce relativ uşor pot fi transformaţi în bani în numerar
(lichidităţi)).
 Masa monetară include
următoarele agregate monetare:
a) M1 (banii în numerar şi
cecurile);
b) M2 =M1 + depozitele la
vedere + conturile pe termen scurt pe o sumă până la 100 mii $;
c) M3 =M2 + conturile pe
termen îndelungat în valoare de peste 100 mii $.
Raportul dintre agregatul M3 şi PIB reflectă gradul de monetizare a economiei:
Gm = M3/PIB*100
O importanţă deosebită în reglarea masei monetare, are determinarea cantităţii de bani necesari
pentru circulaţia de mărfuri şi servicii. Cantitatea de bani necesari pentru circulaţia de mărfuri şi
servicii corespunde următoarei formule:
CB = (P –C + Pc – Ar )/V
P – preţurile la mărfuri si servicii
C – credite
Pc – plăţile curente
Ar – achitările reciproce
V – viteza de rotaţie a unităţii monetare
Referitor la circulaţia banilor există mai multe teorii:
1) Teoria Metalistă a
0 banilor – ce a apărut în epoca mercantelistă. Potrivit acestei teorii valoarea şi capacitatea de
cumpărare a monedei (banilor) depinde de cantitatea metalelor preţioase reflectată în moneda
respectivă.
2) Teoria Nominalistă a
banilor, potrivit căreia banii reprezintă un instrument de calcul care este determinat de către
organele statale.
3) Teoria cantitativă a
banilor, potrivit căreia valoarea şi capacitatea de cumpărare a banilor depinde de cantitatea lor
aflată în circulaţie: cu cât există mai mulţi bani cu atât valoarea lor scade şi invers.
4) I. Fisher – o variantă a
teoriei cantitative a banilor, potrivit căreia valoarea banilor depinde de volumul de mărfuri, de
nivelul de preţuri şi de viteza de rotaţie a unităţii monetare.
M = (T*P)/V
5) Teoria Monetaristă a
banilor, formulată de Milton Freedman – potrivit căreia cantitatea de bani aflată în circulaţie
trebuie să crească cu acelaşi ritm de sporire a produsului intern brut
10. Sistemul economic: esenţa, funcţiile, formele
1. Sistemul economiei de piaţă şi modelele (formele) lui

Sistemul economic – totalitatea proceselor social-economice care parcurg în societate pe baza
relaţiilor de proprietate existente
Sistemul economic include următoarele elemente:
1) Relaţiile social-
economice bazate pe diferite forme de proprietate asupra resurselor şi rezultatelor activităţii
economice;
2) Formele organizatorice
de gospodărie (individuală, colectivă, corporativă, colectivă, asociativă etc.);
3) Mecanismele de reglare
macroeconomică (reglarea sistemului fiscal, masei monetare, ocupării forţei de muncă, reglarea
ratei dobânzii etc.);
4) Relaţiile şi legăturile
dintre subiecţii activităţii economice (relaţiile contractuale de administrare, de arendă,
concesiune).
Sistemele economice se deosebesc în dependenţă de următoarele criterii:
1) În dependenţă de forma
principală de proprietate asupra resurselor investiţionale sistemele economice se divizează:
• Sistem de economie de
piaţă;
• Sistem de economie de
comandă.
2) În dependenţă de ramura
de bază a economiei:
• sistem agrar,
• sistem industrial,
• sistem informaţional
3) În dependenţă de nivelul
de dezvoltare economica sistemele economice pot fi:
• Sistem sclavagist
• Sistem feudal
• Sistem capitalist
Istoria omenirii cunoaşte mai multe sisteme economice:
1) Sistemul economiei de
piaţă, bazat pe libera concurenţă, numit sistemul capitalismului pur
2) Sistemul economiei
mixte
3) Sistemul economiei
tradiţionale
4) Sistemul economiei de
comandă
I. Sistemul economiei de piaţă
Acest sistem a luat naştere în sec XVII şi a durat până la începutul secolului XX.
Acest sistem economic are următoarele trăsături:
1) Este bazat pe proprietate
private asupra resurselor investiţionale şi asupra rezultatelor activităţii economice
2) În acest sistem există
concurenţa liberă, loială, perfectă între agenţii economici
3) În acest sistem formarea
preţurilor are loc în urma confruntării cererii şi ofertei
4) În acest sistem există
libertatea economică a producătorului de a decide: ce, cum, pentru cine de produs; şi a
consumatorului de a alege bunurile necesare pentru consum
5) În acest sistem are loc
autoreglarea economiei de piaţă
II. Sistemul economiei mixte
Actualmente funcţionează în majoritatea ţărilor lumii. Acest sistem economic a apărut la
începutul secolului XX, în urma schimbărilor cardinale care au avut loc în economie:
1) Dezvoltarea accelerată a
procesului tehnico-ştiinţific
2) Dezvoltarea rapidă a
infrastructurii de producţie şi socială
3) Apariţia noilor forme de
concurenţă imperfectă
4) Extinderea intervenţiei
statului în activitatea economică
Trăsăturile sistemului economiei mixte:
1) Sistemul dat este bazat
pe 2 tipuri de proprietate: privată şi publică.
2) Existenţa pluralismului
formelor de proprietate
3) Existenta diferitor forme
de gospodărie (I.I., S.A., întreprinderi mixte etc.)
4) Existenta planificării
activităţii economice la nivel micro şi macro. La nivel micro planificarea se manifestă în formă
de strategii de marketing a întreprinderii respective. La macro nivel are loc planificarea
indicativă care prevede elaborarea programelor de stat în diferite domenii de activitate.
5) Îmbinarea mecanismelor
pieţei (cererea, oferta, preţul, concurenţa) cu mecanismele reglării de stat (reglarea sistemului
fiscal, masei monetare, salariul minim)
6) Există libertatea deplina
a agenţilor economici de a decide
7) Existenţa diferitor forme
de concurenţă (concurenta tip monopol, concurenţa monopolistică, concurenţa tip oligopol)
8) În sistemul economiei
mixte sunt elaborate programe de protejare socială a populaţiei (programa de susţinere a
persoanelor cu dificultăţi, sistemul de pensionare, programe de dezvoltare socială)
Avantajele:
1) Asigură dezvoltarea
echilibrată a economiei naţionale
2) Contribuie la formarea
preţului de echilibru
3) Contribuie la
concordanţa dintre cerere şi oferta la nivel macroeconomic
4) Contribuie la utilizarea
raţională a factorilor de producţie şi resurselor economice
5) Contribuie la stimularea
dezvoltării progresului tehnico-ştiinţificîn toate domeniile de activitate
6) Asigură libertatea
economică a agenţilor economici
Dezavantajele:
1) Nu poate înlătura aşa
numita “legea junglei”, care duce la limitarea activităţii micului business
2) Nu poate înlătura
monopolismul în domeniul de producţie şi în domeniul de realizare a mărfurilor şi serviciilor
3) Nu poate înlătura
dezechilibrele economice (crizele economice, şomajul, inflaţia şi alte dezechilibre economice).
4) În cadrul economiei
mixte există mai multe modele:
1) Modelul Nord - American
Numit anglo-saxon, aici se referă S.U.A., Marea Britanie, Australia, Noua Zeelandă, Canada etc.
Acest model are următoarele trăsături:

1) Reducerea sectorului
public în economie
2) Creşterea rolului pieţei
în reglarea activităţii economice
3) Stimularea ofertei
(acordarea subvenţiilor)
4) Formarea preturilor în
dependenţă de mecanismele pieţei
5) Reducerea impozitelor
în scopul stimulării investiţiilor de capital
6) Reglarea masei
monetare
7) Diferenţierea
veniturilor
8) Gradul redus de
securitate economică faţă de riscuri (de şomaj, sărăcie, boală)
2) Modelul economiei de piaţă social – orientat
La care se refera Germania, Austria, Olanda etc.
Acest model prevede:
1) Creşterea ponderii
sectorului de stat în economie (Germania 25%, alte tari 30%)
2) Îmbinarea organică a
mecanismelor pieţei cu protecţia socială a populaţiei (acordarea pensiilor şi diferitor ajutoare
destul de înalte)
3) Fixarea preturilor la
mărfurile de prima necesitate şi asigurarea stabilităţii preţurilor
4) Stimularea
întreprinderilor mici şi mijlocii cât şi a gospodăriilor de fermieri ceea ce contribuie la formarea
clasei mijlocii (75%) a populaţiei
5) Diferenţa dintre salariul
minim şi maxim constituie 1:24
3) Modelul Suedez (nordic)
Suedia, Norvegia, Finlanda, Danemarca
1) Stabilirea unor rate înalte
de impozitare în scopul asigurării şi acumulării resurselor necesare pentru satisfacerea nevoilor
sociale (40% - 50% din nivelul veniturilor)
2) Asigurarea echitaţii
sociale şi reducerea inegalităţii în avere
3) Asigurarea gratuită a
serviciilor medicale şi de învăţământ
4) Susţinerea şi dezvoltarea
sectorului cooperatist
4) Modelul Francez
Franţa şi parţial Italia
 Acest model prevede:
1) Extinderea sectorului
public în baza naţionalizării întreprinderilor private şi îndeosebi a infrastructurii sociale.
Actualmente în sectorul public al Franţei se creează 35% din producţia industrială
2) Extinderea tendinţelor
dirijiste în activitatea economică (programarea macroeconomică şi elaborarea programelor de
stat de dezvoltare a economiei naţionale)
3) Îmbinarea mecanismelor
pieţei cu sistem de planificare indicativă
5) Modelul Japonez
Numit paternalist, aici se referă Japonia.
1) Dezvoltarea marilor
corporaţii si a companiilor transnaţionale care sunt susţinute de către stat (Honda, Nisan,
Mitsubishi, MitsuMoto)
2) Reglarea de stat a
economiei în baza elaborării programelor economice naţionale
3) Rămânerea în urmă a
salariului de la ritmul de creştere a productivităţii muncii, ceea ce contribuie la scăderea
costurilor de producţie şi la creşterea competitivităţii produselor
4) Angajarea pe viaţă a
lucrătorilor la firmele Japoneze.
5) Existenţa sentimentului
de mândrie naţională şi patriotism
6) Diferenţierea dintre
venituri este relativ mică şi constituie cel mult 1:17
7) Clasa mijlocie este cea
mai numeroasă şi constituie 85% - 90% din întreaga populaţie
Sistemul economiei tradiţionale şi economiei de comandă
III. Sistemul economiei tradiţionale
Acest sistem a apărut în anii ’50-’70 a sec. XX în urma destrămării sistemului colonial. În
aceasta perioadă de timp fostele tari coloniale, au căpătat independenţa politică, fiind totodată
dependente economic de tarile metropole
Trăsăturile:
1) E bazat pe tehnică şi
tehnologii devansate
2) Există diferite forme de
gospodărie inclusiv gospodăria naturală (triburi)
3) Există divizarea
populaţiei în caste, există tradiţii vechi în domeniul de producţie, tradiţii religioase ce
influenţează negativ asupra eficienţei economice.
4) Este dezvoltat sectorul de
stat care are ca funcţie de bază – dezvoltarea infrastructurii de producţie şi societate
5) În aceste sistem are o
pondere înaltă capitalul străin care utilizează resursele naturale şi forţa de muncă la un nivel jos.
IV. Sistemul economiei de comandă
Acest sistem a apărut în prima jumătate a sec. XX în U.R.S.S. (1917), iar după al doilea război
mondial s-a constituit în unele ţări din Europa, Asia şi America Latină..
Trăsăturile:
1) Este bazat pe proprietatea
de stat asupra mijloacelor de producţie şi asupra rezultatelor de producţie.
2) Există planificarea
centralizată a tuturor domeniilor planificate
3) Există aprovizionarea şi
redistribuirea centralizată a resurselor materiale, financiare şi de muncă.
4) Lipseşte concurenţa
liberă între producători
5) Există dictatul
producătorului faţă de consumator
6) În sistemul economiei de
comandă avea loc dezvoltarea neproporţională a diferitor ramuri ale economiei naţionale
7) Există monopolismul de
stat în toate domeniile de activitate
8) Existenţa dezechilibrelor
între sectoarele şi ramurile de producţie
În cadrul sistemului economiei de comandă existau mai multe modele:
a) Modelul sovietic
b) Modelul iugoslav
c) Modelul polonez
d) Modelul cubanez
e) Modelul chinez
Actualmente rămăşiţi a sistemului economiei de comandă se păstrează în Coreea de Nord, Cuba
şi parţial în China.
11. Întreprinderea: esenţa, funcţiile, formele
Întreprinderea – principala unitate a economiei naţionale în cadrul căreia se produc majoritatea

bunurilor materiale şi a serviciilor.
Întreprinderea ca unitate principală a economiei naţionale apare în baza diviziunii sociale a
muncii şi autonomiei proprietăţii.
Factorii ce influenţează întreprinderea:
1) Gradul de înzestrare
tehnică a întreprinderii;
2) Nivelul de calificare a
lucrătorilor întreprinderii;
3) Gradul de independenţă
economică a întreprinderii în luarea deciziilor: ce, cum, pentru cine de produs?
4) Gradul de integrare a
întreprinderii în circuitul economic intern şi extern;
5) De nivelul de integrare în
cadrul pieţei;
6) Nivelul de competenţă şi
flexibilitate a conducerii întreprinderii;
7) Gradul de utilizare
eficientă a factorilor de producţie în cadrul întreprinderii (muncii, capitalului, resurselor
naturale).
Trăsăturile întreprinderii:
8) Întreprinderea este un
organism social, care întruneşte un anumit număr de oameni, interdependenţa cărora contribuie
la producerea de bunuri materiale şi servicii.
organism tehnico-productiv, fiind înzestrată cu mijloace de producţie necesare pentru exercitarea
procesului de producţie.
organism economic, care dispune de independenţă economică, autonomie deplină, care se
încadrează în procesul de producere şi realizare a produselor fabricate.
organism dinamic, care este influenţat de progresul tehnico-ştiinţific şi de alţi factori interni şi
externi
12) Scopul final al
întreprinderii este obţinerea profitului (Adam Smith, sec.XVIII)
 Funcţiile întreprinderii:
1) Funcţia de cercetare-
dezvoltare prevede:
a) Cercetarea şi elaborarea
proiectelor de dezvoltare a întreprinderii;
b) Elaborarea programelor
strategice de investire a capitalului;
c) Perfecţionarea sistemului
informaţional.
2) Funcţia de producţie
prevede:
a) Combinarea factorilor de
producţie în scopul organizării proceselor de producţie;
b) Producerea de bunuri
materiale şi servicii;
c) Exercitarea controlului
asupra calităţii produselor fabricate;
d) Crearea condiţiilor
normale de lucru a personalului de producţie şi administrative;
e) Obţinerea profitului.
3) Funcţia comercială
prevede:
a) Aprovizionarea
întreprinderii cu materie primă, combustibil şi alte materiale necesare pentru exercitarea
procesului de producţie;
b) Organizarea
comercializării produselor fabricate;
c) Organizarea activităţii de
reclamă.
4) Funcţia financiar-
contabilă prevede:
a) Analiza veniturilor şi
cheltuielilor întreprinderii;
b) Utilizarea eficientă a
resurselor financiare de care dispune întreprinderea;
c) Organizarea controlului
financiar intern al întreprinderii.
5) Funcţia de personal
prevede:
a) Angajarea şi destituirea
din funcţii a personalului de producţie şi administrativ;
b) Selectarea şi
perfecţionarea cadrelor;
c) Asigurarea stimulării
materiale şi morale a lucrătorilor întreprinderii.
6) Funcţia statistică şi
juridică prevede:
a) Elaborarea şi prezentarea
la timp a datelor statistice referitor la activitatea economio-financiară a întreprinderii;
b) Argumentarea juridică a
deciziilor luate de conducerea întreprinderii şi a contractelor încheiate între întreprinderi.
7) Funcţia managerială
prevede:
a) Determinarea
obiectivelor care trebuie să fie realizate într-o anumită perioadă de timp;
b) Determinarea structurii
întreprinderii şi coordonarea activităţii tuturor subdiviziunilor întreprinderii;
c) Exercitarea controlului
tuturor subdiviziunilor din întreprinderea respectivă.
8) Funcţia de marketing
prevede:
a) Studierea cerinţelor
consumatorului (clienţilor) faţă de produsele întreprinderii şi a gradului de satisfacere a
cerinţelor acestora;
b) Căutarea noilor pieţe de
desfacere;
c) Elaborarea şi promovarea
produselor noi pe anumite segmente ale pieţii respective;
d) Promovarea produselor
prin intermediul canalelor directe şi indirecte de distribuţie a mărfurilor;
e) Determinarea canalelor
de distribuţie a produselor destinate pentru realizare;
f) Organizarea publicităţii
loiale a produselor şi serviciilor şi imaginii întreprinderii.
Criteriile de clasificare şi formele organizatorice ale întreprinderilor
 Principalele criterii de
clasificare a întreprinderilor sunt:
de răspundere patrimonială:
a) Întreprinderi-persoane
fizice (răspundere nelimitată, cu întreg patrimoniul);
b) Întreprinderi-persoane
juridice (răspunde cu acea parte cu care a contribuit).
de proprietate:
a) Întreprinderi private;
b) Întreprinderi publice;
c) Întreprinderi mixte.
3) În dependenţă de
ramura de activitate:
a) Întreprinderi industriale;
b) Întreprinderi agrare;
c) Întreprinderi de transport;
d) Întreprinderi de construcţie.
de asociere:
a) Societăţi pe acţiuni
(S.A.);
b) Societăţi cu răspundere
limitată (S.R.L.);
c) Societăţi cooperative (de
consum, de producţie).
5) În dependenţă de
dimensiune:
a) Microîntreprinderi
(întrunesc până la 9 lucrători; au o cifră de afaceri până la 3 mln. lei);
b) Întreprinderi mici
c) Întreprinderi mijlocii
d) Întreprinderi mari
(întrunesc peste 250 lucrători; iar cifra de afaceri este de peste 50 mln. lei).
 În conformitate cu
legislaţia în vigoare în R.M.
există următoarele forme
organizatorico-juridice de
întreprinderi:
1) Î.I. (întreprindere
individuală) – persoana fizică, răspundere nelimitată.
2) Societate în nume
colectiv – întruneşte 2 sau mai multe persoane care activează în baza de contract; persoană fizică
şi răspunde cu întreg patrimoniul.
3) Societate în comandită –
întruneşte 2 sau mai multe persoane dintre care o persoană – comandit, iar restul – comanditari.
Comanditul – răspunde pentru obligaţiunile societăţii cu întregul patrimoniu
Comanditarul – răspunde cu acea parte a capitalului care a fost depusă în momentul iniţierii
întreprinderii (cu ponderea de capital pe care a alocat-o în societate).
4) S.R.L (societate cu
răspundere limitată) – persoană fizică, răspundere limitată, întruneşte de la 2 până la 50
persoane. Fiecare depune o anumită sumă de bani pentru care şi răspunde. 5400 lei –
capitalul iniţial
5) S.A. (societate pe
acţiuni) – persoana juridică, răspundere limitată, întruneşte mai multe persoane. Întreprinderea
este bazată pe capitalul divizat în acţiuni.
S.A. are de la 50 lucrători în sus; capitalul statutar fiind de – 500.000 lei. S.A. emite acţiuni şi
obligaţiuni (cca. 80% acţiuni, şi cca. 20% obligaţiuni).
S.A. înfăptuieşte emisia acţiunilor simple(ordinare) – venit variabil şi acţiuni privilegiate
(preferenţiale) – venit stabil indiferent de rezultatele muncii.
Acţiunea – hârtie de valoare posesorul căreia primeşte venit sub formă de dividend.
Posesorul acţiunii primeşte dobânda fixă, iar după expirarea termenului, întoarce obligaţiunea
întreprinderii respective primind nominalul ei. Acţiunile se vând şi se cumpără la bursa de valori.
Cursul acţiunii reprezintă raportul dintre dividendul obţinut şi rata dobânzii respective:
CA = D /d' *100% ex: CA=12/3 *100=400

CA – cursul acţiunii;
D – dividendul;
d' – rata dobânzii (acţiunii).
Obligaţiunea – reprezintă o hârtie de valoare care aduce posesorului un venit sub formă de
dobândă (procent).
6) Întreprinderea
cooperativa de producţie – reprezintă o persoană juridică care întruneşte 3 şi mai multe
persoane. Această întreprindere activează în scopul exercitării activităţii antreprenoriale.
7) Întreprinderea de
arendă – persoană fizică sau juridică; răspundere limitată. Este întemeiată pe baza arendei
patrimoniului de la agenţi economici privaţi sau întreprinderile publice pentru o anumită
perioadă de timp.
8) Întreprindere colectivă –
care aparţine lucratorilor întreprinderii respective. Fiecare lucrător dispune de o pondere în
patrimoniul întreprinderii.
9) Întreprindere de stat –
care este creată din contul mijloacelor bugetului de stat şi dirijată de către organele respective.
10) Întreprindere
municipală – care este creată din mijloacele organelor municipale respective.
11) Întreprindere mixtă –
sunt bazate pe capitalul public şi cel privat.
12. Principalii indicatori economici a activităţii întreprinderii
Actualmente în ţările dezvoltate are loc tendinţa de concentrare a întreprinderilor.

Concentrarea – este un proces de sporire a dimensiunilor întreprinderilor pe baza investirii unei
părţi din profitul întreprinderii.
Acest proces este influenţat de următorii factori:
1) Capitalizarea unei părţi a
profitului întreprinderii;
2) Procurarea creditelor
bancare la o rată a dobânzii mică;
3) Emisia hârtiilor de
valoare;
4) Fuziunea întreprinderilor.
Concentrarea se manifestă în următoarele 3 forme principale:
1) Concentrarea pe
orizontală care prevede întrunirea întreprinderilor, care produc bunuri similare bazate pe aceleaşi
tehnologii de producţie.
2) Concentrarea pe
verticală care prevede întrunirea întreprinderilor aflate la diferite stadii a procesului de producţie
(Holding).
3) Concentrarea
conglomerată care prevede întrunirea întreprinderilor din diferite domenii cu scopul de a cuceri
noi pieţe de desfacere şi de a obţine profituri majorate.
Metodele de concentrarea a întreprinderii:
a) Metoda de absorbţie care
prevede concentrarea în baza procurării pachetului de control al acţiunilor sau a procurării
patrimoniului întreprinderii relativ slabe (50% +1 acţiune).
b) Metoda de fuziune care
prevede întrunirea a 2 sau mai multe întreprinderi şi formarea unei întreprinderi noi.
Indicatorii întreprinderii pot fi grupaţi în:
1) Indicatori naturali (fizici)
exprimaţi în tone, decalitri, litri, m2 , ş.a.
2) Indicatori valorici
(băneşti) – lei, dolari, euro.
1) Indicatorii fizici
(naturali):
a) Produsele finite (tone,
metri, decalitri);
b) Semifabricatele utilizate
în interiorul întreprinderii şi destinate pentru comercializare;
c) Materia primă aflată în
procesul de producţie, inclusiv combustibil, energia electrică, apa etc.
d) Serviciile prestate de
către întreprinderile altor agenţi economici (întreprinderilor terţe) şi populaţie.
2) Indicatorii băneşti
(valorici):
a) Producţia globală (Pg) –
reprezintă suma valorii producţiei finite, semifabricatelor, materiei prime şi serviciilor.
b) Producţia marfă (PM) –
reprezintă producţia destinată pentru comercializare.
c) Producţie realizată –
reprezintă producţia care este realizată direct consumatorilor angro sau cu amănuntul.
d) Cifra de afaceri –
reprezintă suma tuturor veniturilor încasate de întreprindere (venituri de la realizarea mărfurilor,
de la prestarea serviciilor, realizarea hârtiilor de valoare şi veniturile obţinute de pe conturile
bancare.)
e) Valoarea adăugată brută
– reprezintă valoarea nou creată fără cheltuielile materiale.
VAB=VAB – CM
f) Valoarea adăugată netă –
reprezintă partea din valoarea adăugată brută, care rămâne după excluderea amortizării şi a
impozitelor indirecte.
VAN=VAB – A – Impozite Indirecte
g) Profitul brut – reprezintă
diferenţa dintre cifra de afaceri şi costul de producţie
PB=CA – CP
h) Profitul net – reprezintă
acea parte din profitul brut care rămâne după achitarea impozitelor şi altor plăţi obligatorii
(cheltuielile obligatorii)
PN=PB – I – Co
13. Sectorul public: necesitatea, dimensiunile, bunurile, externalităţile
Sectorul public - reprezintă acea parte a economiei naţionale care este administrată de către
organele statale.
Sectorul public include:
a) administraţiile publice centrale şi locale;
b) întreprinderile de stat şi întreprinderile municipale;
c) activitatea publică în domeniul economic;
d) organizaţiile publice (non – guvernamentale).
Necesitatea existenţei şi funcţionării sectorului public este determinată de următorii
factori:
1) De necesitatea de a
produce anumite bunuri şi a presta anumite servicii care nu pot fi create în sectorul privat
(securitatea naţională, apărare naţională);
2) De necesitatea
dezvoltării infrastructurii de producţie şi socială (drumul, aeroportul etc);
3) De necesitatea rezolvării
unor probleme sociale;
4) De necesitatea reducerii
externalităţilor negative (poluarea aerului, solului etc)
Direcţiile cheltuielilor din sectorul public sunt:
1) Cheltuielile pentru
susţinerea sferei bugetare;
2) Pentru dezvoltarea
infrastructurii de producţie şi sociale,
3) Subvenţiile acordate
întreprinderilor din sectorul public;
4) Dobânzile pentru
creditele obţinute din interior şi exterior.
Economistul german Adolf Wagner a formulat legea cheltuielilor publice potrivit căruia,
cheltuielile publice cresc cu un ritm mai rapid decât PIB. Aceasta se explică prin aceea că cresc
cu un ritm înalt cheltuielile pentru instruire, sănătate, apărare şi alte cerinţe sociale.
Veniturile în sectorul public sunt obţinute din contul următoarelor surse:
 Din contul impozitelor
directe;
 Impozite indirecte;
 Veniturile de la
privatizare.
Bunurile publice şi externalităţile
Bunul public – reprezintă un bun care satisface nevoile unei persoanei sau a societăţii în
ansamblu.
Bunurile publice pot fi grupate:
1. bunuri publice pure –
consumul cărora de către o persoană nu afectează consumul acestui bun, de alte persoane sau de
societate.
2. bunuri private –
consumul cărora de către o persoană sau a unei comunităţi afectează (reduce) consumul acestui
bun a altor persoane sau a societăţii în ansamblu.
3. bunuri mixte – includ
caracteristici atât a bunurilor publice pure cât şi a bunurilor private.
4. bunuri utile comunităţii
– bunurile care sunt distribuite în cantităţi mari societăţii.
Un rol important în economie joacă externalităţile.
Externalităţile – reprezintă un câştig sau o pierdere suportată de către oameni în urma activităţii
atât a producătorilor cât şi a consumatorilor.
Externalităţile pot fi divizate în 2 grupe:
• externalităţi pozitive;
• externalităţi negative.
Externalităţi pozitive – e considerată în cazul când ea contribuie la creşterea volumului de
producţie şi la îmbunătăţirea nivelului de trai a populaţiei.
Externalităţi negative – reprezintă acea externalitate care aduce daună mediului ambiant,
considerată atunci când scade volumul de producţie şi are loc afectarea mediului ambiant
(poluarea aerului, solului, apei etc.).
Cauzele externalităţilor negative:
1. interacţiunea ineficientă
dintre sistemul economic şi mediul ambiant;
2. lipsa depozitelor pentru
utilizarea deşeurilor;
3. interacţiunea dintre
producere şi consum, dintre producători şi consumatori;
4. dreptul incomplet
(limitat) de proprietate.
Măsurile de combatere (reducere) a externalităţilor negative:
1. aplicarea taxelor pentru
întreprinderilor care generează externalităţi negative;
2. stabilirea unor standarde
referitor la calitatea apei, aerului, produselor şi exercitarea controlului strict pentru respectare
acestor standarde;
3. aplicarea legilor şi actelor
normative faţă de persoanele care încalcă regimul ecologic;
4. fuzionarea întreprinderilor;
5. organizarea negocierilor
dintre conducerea întreprinderii şi populaţia situată în razele întreprinderii.
14. Economia mediului şi sursele de finanţare a sectorului public
Economia mediului – reprezintă ansamblul de măsuri orientate spre reducerea poluării mediului
ambiant atât la nivel naţional cât şi la nivel planetar; reprezintă un sistem de protejare a mediului
ambiant şi în primul rând de reducere a nivelului poluării aerului, apei, pădurilor, solului la nivel
naţional şi planetar.
La nivel naţional aceste măsuri prevăd:
 aplicarea sancţiunilor
stricte faţă de întreprinderile care generează poluarea aerului, apei, solului, faunei etc.
 exercitarea controlului
ecologic de stat referitor la standardele şi normele ecologice (calitatea apei, aerului, solului etc.)
 elaborarea licenţelor de
emisie a gazelor toxice şi a permisiunilor transferabile.
La nivel planetar. Externalităţile sunt numite transfrontiere şi se manifestă în următoarele
forme:
a) ploile acide care dăunează aerul, apa, solul.
b) Încălzirea globală
planetară.
c) Criza planetară în
domeniul resurselor regenerabile (alunecări de teren, inundaţiile etc.).
d) Criza resurselor
neregenerabile (reducerea resurselor de petrol, gaze, cărbune şi alte bogăţii subterane). Resursele
regenerabile sunt utilizate extensiv ceea ce influenţează negativ mediul ambiant. Resursele
neregenerabile (petrolul, gazul, cărbunele) la fel sunt utilizate extensiv ceea ce contribuie la
creşterea costurilor şi a preţurilor de realizare.
Măsuri de reducere a externalităţilor planetare:
a) Încheierea acordurilor
între state referitor la măsurile pentru reducerea poluării mediului ambiant
b) Obligarea ţărilor aflate în
curs de dezvoltare să aplice tehnică şi tehnologii noi avansate în scopul reducerii poluării
mediului ambiant.
c) Organizarea convenţiei
cu privire la încălzirea globală a pământului.
d) Criza resurselor naturale
care se manifestă în următoarele forme:
• Reducerea resurselor
regenerabile (a terenurilor agricole, a pădurilor ceea ce influenţează negativ asupra florei faunei)
• Reducerea substanţială a
resurselor neregenerabile în urma intensificării producţiei industriali (reducerea rezervelor de
gaze, petrol, cărbune).
Finanţarea sectorului public
Sectorul public are 4 surse de finanţare:
1. impozitele;
2. taxele de folosinţă;
3. împrumuturile de stat;
4. emisia monedei.
1. Impozitele – reprezintă o plată achitată la stat care formează sursa principală a veniturilor în
bugetul de stat.
Ca sursă de finanţare a sectorului public impozitele se divizează în:
• impozite directe;
• impozite indirecte.
Impozite directe – sunt impozitele care sunt încasate de la venit, de la avere, de la moştenire şi
de la realizarea hârtiilor de valoare.
Impozite indirecte – sunt impozitele încasate de la realizarea mărfurilor şi serviciilor şi nu
depind de nivelul venitului.
Impozitele indirecte se manifestă în următoarele forme:
 taxa de valoare
adăugată (TVA) – reprezintă o taxă percepută pe valoarea adăugată a bunurilor, la fiecare etapă
de producţie.
 Accizele – reprezintă
impozitul perceput la vânzarea unor anumitor categorii de bunuri cum ar fi alcoolul, cafeaua etc.
 Taxele vamale – variază
în diferite ţări. Taxele vamale sunt legate şi din punct de vedere protecţional. Ele sunt un
moment important în sistemul vamal.
2. Taxa de folosinţă –
reprezintă suma pe care un individ o plăteşte pentru bunurile şi serviciile furnizate din sectorul
public (taxele pentru instruire, pentru serviciile de judecată, de notariat etc.).
3. Împrumuturile de stat
(guvernamentale) sunt interne şi externe. Aceste împrumuturi sunt obţinute de către Guvern în
scopul de a acoperi deficitul bugetar.
Moldova are 3 mlrd lei datorii interne şi 2,6 mlrd dolari datorii externe.
4. Emisia monedei. Emisia
suplimentară de monedă este cauzată de creşterea volumului de mărfuri şi servicii sau de situaţii
excepţionale (război, tensiuni, crize)
15. Factorii şi neofactorii de producţie
Factorii de producţie reprezintă totalitatea resurselor materiale si umane, care pot fi atrase,
alocate şi utilizate în procesul de producere a bunurilor şi serviciilor.
Factorii de producţie nu trebuie confundaţi cu resursele economice. Resursele economice devin
factori de producţie numai şi numai în procesul de producţie.
Factorii de producţie se deosebesc de resursele economice deoarece ei cuprind acea parte din
resurse care este utilizată în procesul de producţie.
Factorii de producţie pot fi analizaţi la nivel micro, mezo, macro şi mondoeconomic.
Exista 4 grupe de factori de producţie:
1. munca
2. natura
3. capitalul
4. neofactorii
Munca şi natura sunt consideraţi ca factori primari şi originali de producţie. Munca, natura şi
capitalul luaţi în ansamblu formează factorii tradiţionali de producţie.
Prima dată în gândirea economică a analizat factorii primari de producţie economistul William
Petty. El afirma că munca este tatăl iar pământul este mama avuţiei. Factorii tradiţionali de
producţie pentru prima dată au fost studiaţi de Adam Smith şi J.Baptiste Say.
Say a formulat teoria celor 3 factori de producţie, afirmând că munca ca factor de producţie
generează salariul, natura ca factor de producţie generează renta iar capitalul ca factor de
producţie generează profitul.
Munca – reprezintă un factor de producţie care reflectă procesul de utilizare a capacităţilor fizice
şi intelectuale ale omului cu scopul producerii bunurilor economice.
Munca joacă un rol decisiv deoarece ea contribuie la crearea bunurilor economice, pune în
mişcare ceilalţi factori de producţie, contribuie la crearea neofactorilor de producţie.
Munca are 2 laturi:
 Fizică – reflectă
procesul de consum a energiei fizice, musculare.
 Intelectuală – reflectă
procesul de consum a energiei nervoase.
Munca ca factor de producţie are următoarele trăsături:
1. Munca reprezintă un element asociativ al societăţii şi nu poate fi desprins de personalitatea
respectivă.
2. Munca contribuie la crearea bunurilor materiale şi a serviciilor, deoarece ea are caracter
creativ şi contribuie la utilizarea altor factori de producţie.
3. Munca are caracter conştient şi prin aceasta se deosebeşte de activitatea animalelor.
4. Munca are dimensiuni calitative şi cantitative. Cantitative – orele de muncă, zile, săptămâni,
luni, ani; Calitative – gradul de calificare şi profesionalism a lucrătorilor.
Pentru a ridica eficienţa economică a muncii este necesar de perfecţionat forţa de muncă prin
sistemul de recalificare şi reciclare.
La baza muncii ca factor de producţie se află populaţia:
- populaţia activă (16-62 ani) 1milion 393 mii 47,7%
- populaţia ocupată 1milion 303 mii 44,7%
- populaţia neocupată 90mii 6,4%
În Republica Moldova: copii-27,9%
resurse de muncă-59,5%
pensionari-12,6%
În urma progresului tehnic – ştiinţific are loc tendinţa de scădere a volumului de muncă a
persoanelor încadrate în timpul muncii.
Media de viaţă-74ani
Munca-8ani.
Timp liber-31ani.
Igiena,somn-19ani. Natura – reprezintă totalitatea elementelor care sunt atrase de
către oameni pentru crearea bunurilor materiale şi serviciilor.
Natura include:
a) pământul
b) bogăţiile subterane
c) pădurile(flora si fauna)
d) resursele de apă
e) aerul
Natura ca factor de producţie are următoarele trăsături:
1) Natura este un factor
original şi primar. Originalitatea naturii constă în faptul că elementele ei(majoritatea resurselor
naturii) sunt neregenerabile.
2) Natura oferă bunuri
materiale ,materie primă, surse energetice.
3) Natura reprezintă locul
unde se desfăşoară majoritatea activităţilor economice.
4) Natura are dimensiuni
cantitative şi calitative.
5) Natura se manifestă în
formă materială.
Principalul element al naturii este Pământul - fondul funciar. Pământul serveşte ca bază în
procesul de organizare şi dezvoltare a producţiei agricole şi siviculturii. Pământul include:
• terenurile arabile,
plantaţiile multianuale, păşuni.
• terenurile destinate
pentru fondul forestier
• terenuri destinate pentru
construcţii speciale
• terenuri destinate pentru
localităţi.
• Pădurile.
• Viile.
• Terenurile locative etc.
Factorul de producţie natura este însoţit de următoarele tendinţe:
a) Tendinţa de reducere a
terenurilor agricole în urma atribuirii unor terenuri pentru construcţii cu destinaţie productivă şi
neproductivă;
b) Reducerea resurselor
materiale în urma exploatării intensive a bogăţiilor subterane;
c) Creşterea costurilor de
extragere a resurselor şi sporirea preţurilor la resursele naturale.
Capitalul – reprezintă totalitatea bunurilor economice acumulate şi reproductibile care sunt
utilizate pentru producerea de noi bunuri destinate pentru realizare în scopul obţinerii unui
anumit profit.
Capitalul pentru prima dată ca factor de producţie a fost analizat de către Adam Smith.
În dependenţă de natura sa capitalul se divizează în capital real şi capital financiar. În practica
cotidiană capitalul fizic este numit capital real.
Capitalul Real – numit capital tehnic sau fizic este capitalul materializat în mijloace de producţie
(materie primă, semifabricate, utilaje, instalaţii etc.).
Capitalul Financiar – ce se manifestă în formă de bani în numerar, depozite bancare, hârtii de
valoare.
Capitalul real şi capitalul financiar luate în ansamblu formează Capitalul Economic.
Capitalul Real la rândul său se împarte în: Capital Fix şi capital Circulant.
Capitalul Fix – acea parte a capitalului real ce participă în mai multe cicluri de producere
păstrându-şi forma sa naturală şi care transmite (transferă) treptat valoarea sa asupra produsului
nou pe măsura uzurii sale.
Capitalul fix include:
a) capital fix activ –
utilajele, maşinile de transmitere, aparate de calcul, care servesc ca condiţie în procesul de
producţie.
b) capital fix pasiv –
clădirile cu destinaţie productivă.
Capitalul Circulant – reprezintă acea parte a capitalului real ce participă într-un un singur ciclu
de producere şi îşi transferă valoarea sa în întregime asupra produsului nou creat.
Capitalul circulant include:
a) materia primă,
b) materialele de producţie,
c) semifabricatele,
d) combustibil, energia
electrică.
e) Salariul lucrătorilor
Capitalul ca factor de producţie se află mereu în mişcare trecând consecvent prin 3 stadii:
1) Transformarea
capitalului din formă bănească, în forma productivă (în această stadie are loc aprovizionarea
întreprinderii cu mijloace de producţie şi cu forţă de muncă).
2) Transformarea
capitalului productiv în capital marfă (la această stadie are loc combinarea factorilor de producţie
şi exercitarea procesului de producţie cu scopul obţinerii mărfurilor respective).
3) Transformarea
capitalului marfar în capital bănesc (la această stadie are loc procesul de realizare a mărfurilor
fabricate).
Trecerea consecutivă a capitalului dintr-o stadie în altă stadie constituie circuitul capitalului.
Mişcarea în continuu a capitalului constituie circulaţia capitalului.
Capitalul Fix în procesul exploatării sale suferă uzura fizică şi uzura morală.
Uzura Fizică – înseamnă pierderea treptată a capacităţilor de producţie (tehnice) a
capitalului fix.
Asupra uzurii fizice a capitalului fix influenţează următorii factori:
• calitatea capitalului fix.
• nivelul de exploatare a
capitalului fix.
• nivelul de calificare a
lucratorilor care exploatează capitalul fix.
• reparaţia la timp a
capitalului fix.
Pentru înlocuirea uzurii fizice a capitalului fix la întreprinderi sunt create fonduri de
amortizare. Raportul dintre fondul de amortizare şi valoarea capitalului fix constituie rata
amortizării.
Rata de amortizare: a' = A/CF*100%
Uzura morală a capitalului fix înseamnă pierderea treptată a valorii capitalului fix în urma
creşterii productivităţii muncii şi în urma ieftinirii capitalului fix.
Pentru înlocuirea uzurii fizice şi uzurii morale sunt aplicate afară de fondurile de
amortizare investiţiile respective de capital.
Neofactorii de producţie
Neofactorii de producţie sunt următorii:
1) Progresul tehnico-ştiinţific ce contribuie la:
a) la mecanizarea şi
diversificarea proceselor de producţie
b) la apariţia tehnologiilor
noi performante
c) la apariţia surselor noi de
materie primă şi de surse energetice alternative
d) perfecţionarea sistemului
de comercializare şi transportare a produselor.
e) perfecţionarea organizării
activităţii manageriale.
2) Sistemul informaţional ce contribuie la:
a) Automatizarea proceselor
de producţie fără implicarea omului.
b) Conducerea de la distanţă
a aparatelor şi a utilajelor.
c) Planificarea, lansarea şi
controlul proceselor de producţie
d) Robotizarea procesului de producţie.
3) Capitalul uman –
reprezintă stocul de cunoştinţe şi experienţă acumulată în fiinţa umană care aduc venit potenţial
pe viitor.
Capitalul uman are 2 particularităţi:
a) în calitate de capital
uman apare instruire profesională şi experienţă de muncă.
b) la baza capitalului uman
c) se află investiţiile făcute
în instruire, ştiinţă, cultură, ocrotirea mediului.
4) Abilitatea
întreprinzătorului.
Întreprinzătorul ca neofactor de producţie trebuie să corespundă următoarelor cerinţe:
• să fie strateg
• să fie administrator
• să fie manager
• să fie comerciant
• să fie negociator
• să fie riscant
• să fie executor al propriilor decizii.
Întreprinzătorul ca neofactor de producţie îndeplineşte următoarele funcţii:
 funcţia productivă;
 funcţia de risc
 funcţia de inovator
 funcţia de manager privaz şi colectiv.
Întreprinzătorul ca neofactor de producţie are următoarele drepturi:
1) are dreptul să creeze
întreprinderi noi, să le reorganizeze sau să le lichideze;
2) are dreptul să procure
mijloace de producţie de la alte persoane juridice inclusiv şi proprietatea intelectuală,
3) are dreptul să participe
cu patrimoniul său în activitatea altor subiecţi de gospodărire;
4) are dreptul să se
folosească de orice resurse economice inclusiv de resurse naturale şi resurse intelectuale,
5) are dreptul să elaboreze
programe de producţie, să aleagă furnizorii şi consumatorii produselor fabricate;
6) v să stabilească preţurile
şi tarifele la mărfurile fabricate în dependenţă de cererea şi oferta pieţei;
7) are dreptul să deschidă
conturi în băncile comerciale şi să exercite operaţiuni necesare;
8) are dreptul să angajeze şi
să elibereze din funcţie personalul în conformitate cu legislaţia în vigoare;
9) are dreptul să determine
nivelul salariului în dependenţă de rezultatele muncii reale a lucrătorului;
10) are dreptul să participe în
relaţiile economice extern ca persoană juridică;
11) are dreptul să
înfăptuiască operaţiuni de valută în corespundere cu legea în vigoare;
folosească liber de profitul obţinut după plătirea impozitelor şi altor plăţi obligatorii;
folosească de infrastructura de producţie şi socială;
14) are dreptul să contesteze
orice decizie înfăptuită de organele de stat.
Întreprinzătorul ca neofactor de producţie are următoarele obligaţiuni:

1) să respecte libera
concurenţă, să asigure calitatea produselor, să ţină cont de drepturile consumatorilor;
2) să încheie contracte cu
agenţii economici, inclusiv contracte cu angajaţii şi cu sindicatele;
3) este obligat să se achite
la timp cu plăţile în buget, cu plăţile în fondul social şi cu salariile;
4) să plătească un salariu nu
mai jos de minimum;
5) să creeze condiţii
normale de activitate.
16. Combinarea şi substituirea factorilor de producţie. Productivitatea factorilor de

producţie
Combinarea factorilor de producţie – reprezintă un model, o corelare dintre factorii producţie

în aspect cantitativ, calitativ şi structural în scopul producerii de bunuri economice.
Există 2 forme de combinare:
Combinare tehnică – prevede unirea fizică a factorilor de producţie, a unei cantităţi de lucratori
cu o anumită cantitate de maşini şi utilaje.
Combinare economică – presupune unirea factorilor de producţie astfel încât cu cheltuieli
minime de factori de producţie de obţinut rezultate maxime.
Odată cu dezvoltarea progresului tehnico-ştiinţific, întreprinderea permanent schimbă corelarea
dintre factorii de producţie, exercită substituirea unor factori de producţie cu alţi factori de
producţie mai productivi, moderni şi ieftini.
Substituirea – reprezintă un proces de înlocuire a unei părţi (cantităţi) dintr-un factor de
producţie cu alte părţi din alt factor de producţie.
În economia de piaţă producătorii permanent se confruntă cu problema alegerii optime a
combinării factorilor de producţie. De la această alegere depinde sporirea volumului de
producţie, randamentul factorilor de producţie şi obţinerea profitului.
Schimbările care se produc în factorii de producţie şi influenţa lor asupra creşterii volumului de
producţie sunt reflectate în legea randamentelor neproporţionale.
Randamentele neproporţionale se manifestă în 3 forme:
a) randamente
proporţionale (constante) – ce reflectă situaţia când volumul de producţie creşte în acelaşi ritm
ca şi volumul cheltuielilor de factori de producţie.
b) randamente crescânde –
reflectă situaţia când volumul de sporire a producţiei este mai înalt decât ritmul de creştere a
cheltuielilor de factori de producţie.
c) randamente
descrescânde – reflectă situaţia când ritmul de creştere a volumului de producţie rămâne în urmă
(mai mic) de la ritmul de creştere a cheltuielilor de factori de producţie.
Pe lângă legea randamentelor neproporţionale funcţionează legea randamentelor marginale
descrescânde. Potrivit acestei legi, creşterea factorului variabil (munca) duce la sporirea
volumului de producţie până la un anumit punct, dincolo de care are loc scăderea volumului de
producţie devenind negativ.
Eficienţa economică a combinării şi substituirii factorilor de producţie îşi găseşte expresia în
productivitatea acesteia.
Productivitatea factorilor de producţie reprezintă raportul dintre volumul de producţie obţinut
şi factorii de producţie utilizaţi:
W = Q / F *Pu
În urma creşterii progresului tehnico-ştiinţific are loc sporirea volumului de producţie cu
cheltuieli reduse la fiecare unitate de produs, ce se reflectă în legea creşterii productivităţii
factorilor de producţie.
Productivitatea factorilor de producţie se manifestă în următoarele forme:
1) productivitatea naturală
(fizică) care reflectă randamentul factorilor de producţie în formă naturală (tone, decalitri, km).
2) productivitatea valorică
care reprezintă randamentul valoric (în formă bănească) al factorilor de producţie(lei, euro,
dolari).
3) productivitatea brută ce
reflectă randamentul factorilor de producţie luaţi în ansamblu, antrenaţi la întreprinderea
respectivă.
4) productivitatea netă ce
reflectă raportul dintre volumul de producţie şi factorii de producţie utilizaţi fără amortizare.
5) productivitatea parţială
ce reflectă randamentul unui factor de producţie luat în parte.
6) productivitatea
medie(unitară) prezintă randamentul calculat la o unitate de produs sau la un lucrător.
7) productivitatea
marginală care reflectă sporul unei unităţi de produs în baza utilizării factorilor de producţie
respectivi.
Wm = ΔQ / ΔFPu
Asupra productivităţii şi randamentului factorilor de producţie influenţează următorii

factori:
a) factorii naturali (solul
,petrolul, materii prime, materiale).
b) factorii tehnici (nivelul
de mecanizare, automatizare a proceselor de producţie).
c) factorii economici
(nivelul de calificare a lucrătorilor, nivelul de stimulare, forma de organizare a activităţii
întreprinderii, gradul de cointeresare materială a lucrătorilor în rezultatul muncii sale).
d) factorii sociali (nivelul de
trai, condiţiile de muncă ale întreprinderii).
e) factorii psihologici
(climatul în colectivul de muncă, în familie).
f) factorii structurali
(prevăd modificările structurale atât la nivel micro cât şi la nivel macro, schimbarea conducerii).
g) factorii integraţionişti
(reflectă gradul de integrare a întreprinderii în piaţa internă şi externă).
Principalele forme a productivităţii factorilor de producţie sunt:
 productivitatea muncii
 randamentul capitalului.
Productivitatea muncii – reprezintă cantitatea de produse obţinute într-o anumită perioadă de
timp sau cantitatea de timp pentru obţinerea unei unităţi de produse.
WL=Q/L sau WL=L/Q
Există şi productivitatea marginală – reflectă raportul dintre sporul volumului de producţie cu
o unitate în urma cheltuielilor factorilor de muncă.
WLmg = ΔQ / ΔL
Randamentul capitalului – reprezintă necesarul de capital pentru producerea (obţinerea) unei
unităţi de produs.
WK = K/Q
Randamentul marginal al capitalului – reprezintă raportul dintre sporirea capitalului şi
sporirea volumului de producţie:
WKmg = ΔK / ΔQ
17. Costul de producţie: esenţa, rolul, structura, tipologia. Căile de reducere a costului de
producţie
Costul de producţie – reprezintă o categorie economică care reflectă totalitatea cheltuielilor

exprimate în expresie valorică suportate de întreprindere pentru producerea de bunuri materiale
şi servicii.
Costul de producţie reprezintă o parte componentă a preţului de realizare a mărfurilor.
Funcţiile costului de producţie:
1) Funcţia de măsurare a
cheltuielilor necesare întreprinderii pentru producerea unui anumit volum de producţie.
2) Funcţia de formare a
preţurilor de realizare la produsele fabricate.
3) Funcţia de control şi
reglare a activului economic, a utilizării factorilor de producţie.
4) Funcţia de determinare a
rentabilităţii şi eficienţei economice a întreprinderii (veniturile trebuie să întreacă costurile).
Tipologia, clasificarea costurilor de producţie.
Clasificarea costurilor de producţie este bazată pe următoarele principii:
1) În dependenţă de natura
şi structura costurilor de producţie
a) Costuri materiale –
cheltuieli pentru materiale, materie primă, semifabricate, energie, salariul lucratorilor angajaţi în
producerea bunurilor şi serviciilor.
b) Costuri salariale –
include salariile tuturor lucrătorilor, cheltuielile pentru fondul social, cheltuielile pentru asistenţa
medicală (2,5%).
c) Costuri generale – includ
cheltuielile pentru: plata dobânzilor, chirie, amenzi şi alte cheltuieli de ordin general.
2) În dependenţă de modul
de calcul costurile se divizează:
a) Costul explicit - care
include cheltuielile legate de procurarea mijloacelor de producţie şi a forţei de muncă.
b) Costul implicit - care
include cheltuielile interne şi care nu prevăd cheltuieli pentru terţi, cheltuielile legate de
resursele proprii ale întreprinderii.
c) Costul contabil - care
include costul explicit şi amortizarea.
d) Costul economic - care
include costul contabil şi costul implicit.
organizatorică a întreprinderii:
a) Costul de secţie – care
include cheltuielile legate de instalarea utilajului, de materie primă, materialele, combustibilul şi
salariul lucrătorilor productivi.
b) Costul de uzină – care
include costul de secţie şi alte costuri de producţie legate de producerea şi realizarea mărfurilor,
cheltuieli legate de amortizarea capacităţii fixe.
c) Costul comercial
(complet) – care include cheltuielile legate de ambalare, depozitare, realizarea mărfurilor şi
serviciilor.
4 În dependenţă de dimensiuni
a) Costuri globale (CG) care include:
1.Costul fix
2.Costul variabil
3.Costul total (CT)
Costul fix – include cheltuielile care ne influenţează direct la dinamica (sporirea) volumului de
producţie Exemple:
- cheltuieli pentru întreţinerea aparatului administrativ;
- cheltuieli pentru amortizare;
- cheltuieli pentru chirie;
- cheltuieli pentru salariul aparatului administrativ;
- alte cheltuieli de ordin general
Costul variabil – este costul care influenţează direct asupra modificării volumului de producţie.
Costul variabil include:
- cheltuieli pentru materie primă;
- cheltuieli pentru materiale;
- cheltuieli pentru combustibil;
- cheltuieli pentru energie;
- cheltuieli pentru salariul personalului productiv.
Costul total – reprezintă suma costului fix şi a costului variabil.
b) Costul mediu (unitar) – reflectă cheltuielile ce revine la o unitate de produs. Costul unitar
include:
1. Costul fix mediu
2. Costul variabil mediu
3. Costul total mediu
CT
CM =
Q
c) Costul marginal – reprezintă cheltuielile suplimentare pe care le face întreprinderea pentru a
obţine o unitate suplimentară de produs.
∆CT
C =
mg ∆Q
Costul marginal are o importanţă deosebită pentru întreprindere în luarea deciziilor referitor la
majorarea volumului de producţie.
Structura costului de producţie în Republica Moldova:
- Cheltuieli
- Cheltuieli pentru salarii şi contribuţiile
- Cheltuieli pentru combustibil şi surse energetice amortizare – 7%
- Alte cheltuieli – 8%
Necesitatea şi căile de reducere a costului de producţie:
Necesitatea reducerii costului de producţie este condiţionată de următorii factori:
1) De necesitatea măririi
volumului de producţie cu cheltuieli relativ mai mici;
2) De necesitatea de a
obţine profit;
3) Necesitatea de a micşora
preţurile de realizare;
4) Necesitatea de a asigura
rentabilitatea întreprinderii;
5) Reducerea costului de
producţie contribuie la ridicarea competitivităţii mărfurilor atât pe piaţa internă cât şi pe cea
externă.
Căile de reducere a costului de producţie sunt:

1) Reducerea consumului
de surse energetice, materie primă, materiale, însă nu în dauna calităţii produselor.
2) Pe calea utilizării tuturor
capacităţilor de producţie a întreprinderii, precum şi a spaţiilor de producţie ce contribuie la
reducerea costurilor de producţie.
3) Aplicarea maşinilor şi
tehnologiilor noi avansate care economisesc materie primă şi surse energetice.
4) Pe calea aplicării noilor
tipuri de materie primă şi de surse energetice.
5) Sporirea productivităţii
muncii, ce contribuie la reducerea costului de producţie la fiecare unitate de produs
6) Reducerea cheltuielilor
pentru întreţinerea aparatului administrativ.
18. Eficienţa economică şi evaluarea ei

Eficienţa economică privită în ansamblu reprezintă raportul dintre efectul obţinut şi cheltuielile
exercitate atât la nivel micro, mezo cât şi la nivel macro, sau efortul depus.
E
E = 0
e
E f
Principala formă de manifestare a eficienţei economice este rentabilitatea:
O întreprindere se consideră rentabilă dacă veniturile (cifra de afacere) întrece cheltuielile (costul
total).
Rentabilitatea se manifestă:
a) Rentabilitatea
economică – care reflectă randamentul utilizării tuturor factorilor de producţie, rezultatele
pozitive ale activităţii economice a întreprinderii.
b) Rentabilitatea
comercială – care reflectă randamentul pozitiv al realizării mărfurilor şi serviciilor.
c) Rentabilitatea financiară
– care reflectă randamentul investiţiilor de capital; randamentul pozitiv obţinut de la utilizarea
raţională a tuturor surselor financiare.
Principalii indicatori ai rentabilităţii sunt:
1) Masa profitului – care
reflectă rentabilitatea absolută.
2) Rata profitului – care
reflectă rentabilitatea relativă.
Masa profitului – reprezintă diferenţa dintre cifra de afaceri şi costurile totale de producţie.
MP=CA-CTP
Rata profitului – reflectă raportul dintre masa profitului şi costul de producţie înmulţit cu 100%.
' MP
P = CP *100%
Asupra rentabilităţii întreprinderii influenţează următorii factori:
1) Creşterea volumului de
producţie (cu cât creşte volumul cu atât masa monetară creşte);
2) Reducerea costurilor de
producţie (dacă cresc costurile de producţie, atunci scade masa profitului şi respectiv
rentabilitatea şi invers);
3) Creşterea preţurilor la
mărfuri şi servicii în condiţiile când costurile de producţie rămân neschimbate;
4) Mărirea vitezei de
rotaţie a capitalului.
Punctul de trecere de la situaţia de rentabilitate la cea de nerentabilitate constituie pragul
rentabilităţii.
Pragul de rentabilitate – reflectă situaţia când cifra de afaceri este egală cu costurile totale de
producţie. În acest caz întreprinderea nu are pierderi, însă nu are nici câştiguri, iar profitul = 0.
Pragul de rentabilitate are caracter temporar şi firmele aplică măsuri de sporire a rentabilităţii, iar
dacă nu reuşesc atunci începe procesul de falimentare a întreprinderii.
19. Piaţa: esenţa, mecanismele, funcţiile, tipurile.
Piaţa – reprezintă locul unde are loc confruntarea dintre cerere şi ofertă şi unde se exercită
tranzacţiile de cumpărare–vânzare;
- reprezintă totalitatea relaţiilor de cumpărare – vânzare ce apar între agenţii economici în
procesul de schimb;
- reprezintă ansamblul relaţiilor de schimb determinate de legităţile de producţie şi circulaţie
de mărfuri şi servicii,
- reprezintă relaţiile de interdependenţă dintre producător şi consumator, dintre cerere şi ofertă;
- reprezintă un mecanism de reglare a tuturor fazelor de reproducţie (producţia, circulaţia,
repartiţia, consumul);
- reprezintă relaţiile de schimb în interiorul ţării şi între ţări.
Condiţiile de apariţie a peţii sunt:

a) diviziunea socială a
muncii şi specializarea producătorilor în anumite domenii de activitate;
b) proprietatea privată şi
autonomia producătorului;
c) libertatea economică a
producătorului de a decide: „ce, cum, pentru cine de produs?” şi libertatea consumatorului de a
alege.
Subiecţii peţii sunt:
a) producătorii de mărfuri şi
servicii individuali şi colectivi;
b) consumatorii de mărfuri
şi servicii individuali şi colectivi;
c) instituţiile financiare;
d) organele de stat centrale
şi locale;
e) organizaţiile obşteşti.
Trăsăturile peţii sunt:
1. concurenţa liberă, loială
între producătorii de marfă şi furnizorii de resurse;
2. migrarea liberă a
factorilor de producţie ( a forţei de muncă, a capitalului şi a resurselor) de la o întreprindere la
alta, de la o localitate la alta;
3. realizarea mărfurilor la
preţul de echilibru, care apare în urma confruntării dintre cerere şi ofertă.
Mecanismele peţii sunt:
1. cererea;
2. oferta;
3. preţul;
4. concurenţa.
Piaţa îndeplineşte următoarele funcţii:
1. funcţia de intermediere
dintre producători şi consumatori. Piaţa serveşte ca intermediar între producători şi consumatori
în procesul de schimb a mărfurilor şi serviciilor.
2. funcţia de formare
(stabilire) a preţurilor în baza confruntării cererii şi ofertei. În cadrul pieţei în urma confruntării
cererii şi ofertei are loc stabilirea preţurilor de echilibru ce satisface atât producătorul cât şi
consumatorul.
3. funcţia de control şi
reglare a activităţii economice. Piaţa în dependenţă de cerere şi ofertă reglează volumul de
mărfuri şi servicii necesare pentru satisfacerea nevoilor individuale personale şi sociale.
4. funcţia de
informare(informaţională) a agenţilor economici şi a populaţiei referitor la cerere, ofertă, preţ,
calitate etc.;
5. funcţia de diferenţiere
(asanare) a participanţilor peţii. Piaţa stimulează pe agenţii economici competitivi şi îi elimină
pe cei necompetitivi (neconcurenţiali) ce au cheltuieli de producţie mai mari şi calitate a
mărfurilor mai joasă.
Rolul economic al peţii este:
a) piaţa asigură schimbul
echivalent reciproc avantajos pentru producători şi consumatori;
b) piaţa contribuie la
apropierea cheltuielilor individuale ale producătorilor de cheltuielile medii ale peţii. Câştigă
producătorii ce au costuri de producţie mai mici decât cele ale pieţei.
c) piaţa contribuie la
dezvoltarea accelerată a progresului tehnico–ştiinţific, fiindcă câştigă acel producător ce aplică
tehnică nouă şi tehnologii moderne;
d) piaţa asigură migrarea
liberă a factorilor de producţie la nivel micro, mezo, macro şi mondo economic;
e) piaţa contribuie la
dezvoltarea echilibrată a economiei naţionale.
Tipurile şi formele de piaţă
Toate tipurile şi formele de piaţă pot fi clasificate în dependenţă de următoarele criterii:
I. În dependenţă de
gradul de maturitate (nivelul de dezvoltare) al peţii:
a) Pieţe nedezvoltate – în
condiţiile cărora are loc schimbul direct dintre marfă – marfă, „schimbul barter”;
b) Pieţe libere – în
condiţiile cărora schimbul este intermediat de monedă când participă mai mulţi producători şi
consumatori, lipseşte dominanţa monopolurilor, realizarea mărfurilor are loc în baza preţului de
echilibru şi când preţul se formează în urma confruntării cererii şi ofertei.
c) Pieţe reglate – sunt
influenţate de mecanismele pieţei şi mecanismele reglării de stat (sistemul economiei mixte).
II. În dependenţă de
obiectul de tranzacţie al peţii:
a) piaţa bunurilor de
consum personal;
b) piaţa factorilor de
producţie (piaţa muncii, piaţa capitalului, piaţa resurselor naturale);
c) piaţa hârtiilor de valoare;
d) piaţa informaţională;
e) piaţa monetară şi de credit;
f) piaţa resurselor naturale;
g) piaţa produselor intelectuale;
h) piaţa tehnologiilor şi patentelor.
III. În dependenţă de
extinderea geografică a peţii:
a) piaţa locală;
b) piaţa regională;
c) piaţa naţională;
d) piaţa mondială.
IV. În dependenţă de
respectarea legislaţiei în vigoare:
a) piaţa legală;
b) piaţa ilegală (nelegale).
V. În dependenţă de
forma de concurenţă a peţii:
a) piaţa cu concurenţă
perfectă (pură);
b) piaţa cu concurenţă tip
monopol;
c) piaţa cu concurenţă
monopolistică;
d) piaţa cu concurenţă tip
oligopol.
VI. În dependenţă de
specificul tranzacţiilor peţii:
a) bursele (bursa de
mărfuri, bursa muncii, bursa de valori);
b) licitaţiile;
c) tenderul (are loc
vânzarea mărfurilor în baza concursurilor dintre vânzătorii respectivi ).
Toate pieţele susmenţionate se află într-o interdependenţă şi schimbările care au loc pe o anumită
piaţă se reflectă asupra altor pieţe. Schimbarea preţurilor pe una sau alta din pieţele enumerate
influenţează asupra dinamicii preţurilor în restul pieţelor.
20. Infrastructura pieţei contemporane

Infrastructura cuprinde:
a) infrastructura economiei
naţionale;
b) infrastructura peţii.
Infrastructura economiei naţionale:
1. infrastructura productivă
(construirea drumurilor, podurilor, aeroporturilor etc.)
2. infrastructura socială –
care include construirea obiectelor de menire socială (şcoli, spitale, grădiniţe de copii etc.)
Infrastructura peţii contemporane include următoarele elemente:
1. sistemul juridic – care
este orientat spre crearea cadrului juridic de funcţionare a peţii;
2. sistemul comercial – care
prevede crearea reţelelor de magazine de diferite dimensiuni şi de diferite tipuri;
3. sistemul de burse;
4. sistemul bancar – care
prevede crearea băncilor comerciale private;
5. sistemul asigurărilor –
care prevede crearea diferitor societăţi de asigurare a patrimoniului, a vieţii etc.;
6. sistemul de pregătire a
cadrelor – in conformitate cu cerinţele peţii;
7. sistemul informaţional –
care prevede informaţia tuturor participanţilor la piaţă referitor la volumul ofertei la preţuri,
calitatea mărfurilor etc.
8. sistemul publicitar
(reclama vizuală, reclama mass-media, reclama video, audio etc.)
21. Cererea: esenţa, legea, formele, factorii, elasticitatea.
Cererea – reprezintă o categorie economică care reflectă relaţiile dintre producători şi

consumatori în procesul de schimb a mărfurilor şi serviciilor.
Trebuie să deosebim cererea faţă de bunurile economice de consum care sunt generate de
populaţie şi cererea faţă de mijloacele de producţie ce sunt generate de către întreprinderi.
Cererea – reprezintă cantitatea de mărfuri şi servicii care poate fi procurată de către consumatori
într-o anumită perioadă de timp la preţul curent al pieţei.
Principalul factor ce determină cererea este preţul.
Cererea se manifestă în 2 forme:
1) Cererea individuală –
ce apare la nivelul microeconomic şi cuprinde unele mărfuri sau grupe de mărfuri.
2) Cererea agregată sau
totală – reprezintă cererea la nivel macroeconomic; reflectă volumul venitului naţional care
poate fi procurat de către consumatori, întreprinderi şi de stat la preţurile curente.
Legea generală a cererii: dacă creşte preţul – scade cererea şi invers, dacă scade preţul –
creşte cererea.
Tipurile de cerere:
1) Cerere negativă –
situaţia când cererea faţă de unele mărfuri este negativă din cauza nivelului de calitate,
sortimentului, modei etc.
2) Cerere în scădere –
situaţia când cererea faţă de unele mărfuri consumatorul are o atitudine mică.
3) Cerere camuflată –
situaţia când există cerere faţă de unele mărfuri care în prezent lipsesc pe piaţa respectivă.
4) Lipsa totală a cererii –
situaţia când unele categorii de mărfuri sunt absolut ignorate de consumatori.
5) Cerere de sezon
(neuniformă) – îmbrăcămintea, încălţămintea.
6) Cerere de deplină
valoare – situaţia când firma asigură în aspect cantitativ şi calitativ cerinţele consumatorului.
7) Cerere exagerată –
situaţia când faţă de unele mărfuri apare o cerere exagerată. Ea apare în unele perioade de timp
când producătorii nu pot satisface în ansamblu cerinţele consumatorului.
8) Cerere neraţională –
situaţia când există cererea faţă de unele mărfuri care sunt dăunătoare mediului ambiant şi
sănătăţii omului.
Pe piaţă apar mai mulţi cumpărători şi consumatori.
În afară de preţ asupra cererii influenţează şi alţi factori:
1) Gusturile şi preferinţele
consumatorului;
2) Schimbarea preţurilor la
produsele substituibile;
3) Dinamica (nivelul)
veniturilor consumatorilor. Dacă creşte venitul – creşte cererea faţă de mărfurile normale
(prestigioase), iar dacă veniturile scad – creşte cererea faşă de mărfurile secundare (de prima
necesitate);
4) Schimbările în numărul
consumatorilor. Dacă creşte numărul consumatorilor – creşte cererea;
5) Schimbările ce au loc în
aşteptările consumatorilor referitor la modificarea veniturilor şi a preţurilor.
Schimbările ce se produc în cerere în dependenţă de schimbările ce se produc în preţuri,
constituie elasticitatea cererii.
Raportul dintre procentul de modificare a cererii faţă de procentul de modificare a preţului
constituie coeficientul de elasticitate a cererii.
CECP =
Dacă coeficientul de elasticitate a preţului este mai mare decât o unitate, atunci avem cazul de
cerere elastică.
CEC > 1 – cerere elastică
CEC < 1 – cerere inelastică
CEC = 1 – cerere unitară
Asupra cererii o mare importanţă o are comportamentul consumatorilor. Comportamentul
consumatorului include următoarele 3 elemente:
a) Utilitatea economică;
b) Preferinţele consumatorului;
c) Echilibrul consumatorului.
Utilitatea economică – reprezintă capacitatea (gradul) unui bun de a satisface nevoile individului
sau a societăţii. Utilitatea economică este reflectată în curba utilităţii.
Preferinţele consumatorului – depinde de calitatea mărfurilor
de obiceiuri, de reclamă, statusul consumatorului.
Echilibrul consumatorului – prevede alegerea optimă de către consumator a mărfurilor necesare
ţinând cont de resursele limitate de care el dispune.
22. Oferta: esenţa, legea, formele, factorii şi elasticitatea
Oferta – reprezintă un mecanism al pieţei, care reflectă cantitatea de mărfuri şi servicii care
poate fi oferită consumatorilor într-o anumită perioadă de timp la preţul pieţei.
Oferta la fel se manifestă în 2 forme:
1) Oferta individuală –
oferta la nivel microeconomic şi cuprinde o marfă sau o grupă de mărfuri.
2) Oferta agregată sau
totală – oferta la nivel macroeconomic şi cuprinde ansamblul venitului naţional creat de agenţii
economici şi oferit tuturor consumatorilor.
Asupra ofertei influenţează în primul rând dinamica preţului.
Preţul şi oferta sunt direct proporţionale. Cu cât creşte preţul cu atât creşte oferta, dacă preţul
scade, scade şi oferta.
Curba ofertei
Legea generală a ofertei: dacă creşte preţul – creşte şi oferta şi invers, dacă scade preţul –
scade oferta.
Factorii ce influenţează asupra ofertei:

1) Dinamica costurilor de
producţie. Dacă cresc costurile de producţie, atunci scade oferta şi invers;
2) Schimbarea preţurilor la
mărfurile alternative;
3) Schimbarea în numărul
producătorului;
4) Schimbările în sistemul
de impozitare şi în sistemul de acordare a subvenţiilor;
5) Schimbările în aşteptările
producătorilor. Dacă producătorii aşteaptă sporirea preţurilor, atunci în momentul dat se va
micşora oferta;
6) Schimbările au loc în
situaţia socială, economică şi politică.
Schimbările ce se produc în ofertă în dependenţă de schimbările ce se produc în preţuri,
constituie elasticitatea ofertei.
Raportul dintre procentul de modificare a ofertei faţă de procentul de modificare a preţului
constituie coeficientul de elasticitate a ofertei.
CEO
Dacă coeficientul de elasticitate a ofertei este mai mare decât o unitate, atunci avem cazul de
ofertă elastică.
CEO > 1 – ofertă elastică
CEO < 1 – ofertă inelastică
CEO = 1 – ofertă unitară
23. Echilibrul şi dezechilibrul pieţei. Preţul de echilibru
În economia de piaţă între cerere şi ofertă există o interdependenţă asupra echilibrului pieţei, care
influenţează asupra formării preţului de echilibru. Piaţa este considerată echilibrată dacă volumul
cererii coincide cu volumul ofertei. Piaţa e considerată neechilibrată dacă cererea nu corespunde
ofertei.
Preţul de echilibru – punctul de intersecţie dintre curba cererii şi curba ofertei.
Cererea
E şi oferta influenţează
Echilibrul pieţei
asupra preţului de echilibru
în felul următor:
1) Creşterea cererii
contribuie la sporirea preţului de echilibru;
2) Scăderea cererii duce la
scăderea preţului de echilibru;
3) Creşterea ofertei duce la
scăderea preţului de echilibru;
4) Scăderea ofertei duce la
creşterea preţului de echilibru.
Asupra echilibrului pieţei influenţează mecanismele cererii, ofertei, concurenţei şi utilităţii.
Abaterea de la aceste mecanisme duce la dezechilibrul pieţei şi la consecinţe negative.
24. Preţul: esenţa, funcţiile şi formele preţului

Preţul – reprezintă expresia bănească a valorii mărfurilor şi serviciilor.
Preţul – reprezintă cantitatea de monedă care trebuie plătită pentru cumpărarea sau
vânzarea unui bun economic.
Structura preţurilor:
Preţul include 2 componente:
1. costul de producţie
(cheltuielile);
2. profitul.
Între aceste componente ale preţului există un raport invers proporţional: dacă creşte costul
de producţie atunci scade profitul şi invers, dacă scade costul de producţie atunci creşte profitul.
Funcţiile preţului:
1. funcţia de calcul şi de
măsurare a cheltuielilor şi rezultatelor obţinute, preţul serveşte ca instrument de fundamentare a
deciziilor agenţilor economici pentru sporirea volumului de producţie sau invers;
2. funcţia de echivalent de
schimb a tuturor mărfurilor şi serviciilor, toate tranzacţiile de vânzare sunt intermediate de preţ;
3. funcţia informaţională
Preţul serveşte ca clopoţel care informează participanţii peţii referitor la resursele limitate şi
referitor la cerinţele peţii (cererea şi oferta mărfurilor şi serviciilor);
4. funcţia de stimulare.
Preţul înalt stimulează agenţii economici în direcţia sporirii volumului de producţie. Dacă preţul
creşte aceasta duce la stimularea extinderii procesului de producţie;
5. funcţia de recuperare a
costurilor de producţie şi obţinerea unui anumit profit.
Factorii care influenţează preţul:
1. factorii interni la care se referă:
a. cererea (dinamica);
b. oferta;
c. masa monetară aflată in circulaţie.
Dacă creşte masa monetară aflată în circulaţie peste volumul de mărfuri şi servicii (ne fiind
acoperită cu mărfuri şi servicii), atunci apare (are loc) tendinţa de creştere a preţurilor şi apar
procese inflaţioniste.
2. factorii externi:
a. reglarea (intervenţia)
directă şi indirectă asupra procesului de formare a preţurilor de către stat;
b. stabilirea preţurilor
administrate de către stat şi monopoluri.
Tipurile (categoriile) preţurilor:
1. preţuri libere – care se
formează în urma confruntării cererii şi ofertei pe piaţa respectivă;
2. preţuri administrate –
care sunt stabilite de către organele statale şi monopoluri;
3. preţuri mixte – care sunt
formate sub influenţa factorilor interni şi externi.
Formele preţului:
1. În dependenţă de natura şi obiectul peţii:
a. preţuri la mărfuri
corporale;
b. preţuri la mărfuri
incorporale;
c. preţuri la servicii numite
tarife;
d. preţuri la factorii de
producţie;
e. preţuri la hârtiile de
valoare.
2. În dependenţă de natura şi obiectul schimbului:
a. preţuri industriale;
b. preţuri agricole;
c. preţurile la mărfurile de producţie;
d. preţurile la terenurile de pământ;
e. preţurile la materialele de construcţii.
3. În dependenţă de stadiul
tranzacţiei (de realizare a mărfurilor):
a. preţul cu amănuntul;
b. preţul angro (cu ridicata).
4. În dependenţă de
specificul tranzacţiei:
a. preţuri de bursă;
b. preţuri de licitaţie.
5. Preţul marginal –
reprezintă preţul care include (acoperă) cheltuielile ultimei partide de mărfuri absorbită de către
piaţă;
6. Preţul tare – este cel
contractual, care include preţurile la mărfurile incluse în contractele comerciale. Aceste preţuri
prevăd o perioadă îndelungată de timp şi în decursul contractului preţurile nu se modifică.
7. Preţuri mobile sau
preţuri de sezon;
8. Preţuri riscante – sunt
preţurile unde ponderea inovaţiei în produsul respectiv este destul de înaltă.
9. Preţuri închise – sunt
preţurile în care se formează pe piaţa tenebră.
Preţul în mişcarea sa are 2 tendinţe:
1. tendinţa de creştere;
2. tendinţa de scădere (micşorare).
Asupra acestor 2 tendinţe în dinamica preţului influenţează următorii factori:
1. dinamica costurilor de
producţie;
2. dinamica (coraportul)
cererii şi ofertei;
3. capacitatea de cumpărare
a monedei;
4. modificarea (dinamica)
preţului pe piaţa mondială.
25. Mecanismele de formare şi metodele de reglementare a preţurilor. Politici de preţuri
Există 2 mecanisme de formare a preţurilor:

1. mecanismul de piaţă –
care prevede formarea preţurilor în baza confruntării cererii şi ofertei şi luptei de concurenţă, şi
utilitate.
2. mecanismul
administrativ de comandă – care prevede formarea preţurilor de către organele statale în baza
cheltuielilor de muncă.
În economia de piaţă actuală are loc intervenţia activă a statului în procesul de formare a
preţului. Această intervenţie se face prin intermediul a 3 căi:
1. pe cale legislativă –
parlamentul adoptă legi referitor la preţuri;
2. pe cale normativă –
guvernul adoptă, elaborează anumite acte normative referitor la preţuri;
3. pe cale penală – organele
de constrângere trag la răspundere penală persoanele ce nu respectă legislaţia şi actele normative
referitor la preţuri.
Statul se implică în procesul de formare a preţurilor aplicând 2 metode.
Metodele de reglare de către stat a preţurilor sunt:
1. reglarea directă de către
stat a preţurilor care prevăd:
a. Fixarea preţurilor la
unele mărfuri de primă necesitate;
b. „Îngheţarea” preţurilor la
nivel minim sau maxim în anumite excepţionale (în caz de război, tensiuni sociale şi crize
economice);
c. Fixarea preţurilor şi a
tarifelor la produsele şi serviciile create în sectorul public (adică la mărfurile şi serviciile prestate
de stat);
d. Stabilirea preţurilor şi
dinamica acestora în dependenţă de schimbarea preţurilor pe piaţa mondială.
2. reglarea indirectă care prevede:
a. achiziţionarea de către
stat a unor cantităţi de mărfuri în scopul de a regla (stabiliza) preţul pe pieţele respective;
b. acordarea subvenţiilor
producătorilor de mărfuri şi servicii;
c. reglarea sistemelor de
impozite şi a tarifelor (taxelor) vamale;
d. reglarea şi legiferarea
ratei de amortizare.
Politici de preţuri
Statul aplică următoarele politici de preţuri. Preţurile la mărfuri şi servicii pot fi divizate în
următoarele grupe:
1. politica de preţuri la
mărfurile destinate pentru producţie, care includ:
a. preţuri contractuale –
care depind de termen şi de calitate;
b. preţuri de tender;
c. preţuri de credit, ce
prevede realizarea mărfurilor în rate.
2. politici de preţuri în domeniul comerţului, care include:
d. preţuri angro;
e. preţuri cu amănuntul.
3. politici de preţuri la
produsele (mărfurilor) noi, care includ:
a. politica preţurilor
asupra mărfurilor patentate;
b. stabilirea preţurilor
relativ joase, asupra produselor noi, iar odată cu cucerirea segmentului de pe piaţa respectivă,
este aplicată politica de creştere a preţurilor;
c. politica de preţuri la
mărfurile imitatoare (substituibile).
4. politica de preţuri în
dependenţă de sortiment, care include:
a. politica de preţuri în
dependenţă de gen;
b. politica de preţuri în
dependenţă de vârstă;
c. politica de preţuri în
dependenţă de nivelul de venituri.
d. Stabilirea nivelului
min şi max la fiecare sortiment de mărfuri
5. politici de preţuri
administrate, care include:
a. politica de preţuri
prestigioase la mărfurile de lux;
b. politica de preţuri
nerotunjite;
c. politica de preţuri de
rabat (de reducere), ce prevede reducerea preţului la unele mărfuri;
d. politica de reducere a
preţului mai jos de cât preţul la mărfurile concurentului.
26. Concurenţa şi rolul ei economic. Metodele luptei de concurenţă.
Concurenţa – reflectă o formă specifică de confruntare dintre agenţii economici (producători)

pentru atragerea de partea sa a clienţilor (consumatorilor).
Concurenţa – reflectă raportul de forţe pe piaţa bunurilor de consum şi pe piaţa de producţie.
Concurenţa îi stimulează pe producătorii competitivi şi îi elimină din afaceri pe producătorii
necompetitivi.
Funcţiile concurenţei:
1) Concurenţa stimulează
iniţiativa şi spiritul creativ a producătorilor. Producătorii aplică măsuri de înlocuire la timp a
tehnicii vechi cu tehnică nouă.
2) Concurenţa contribuie
la satisfacerea (armonizarea) intereselor atât a producătorilor cât şi a consumatorilor.
Producătorii în goană după profit majorează volumul de producţie ce contribuie la satisfacerea
cerinţelor consumatorilor.
la egalarea nivelului de înzestrare tehnică a întreprinderii cu factorii de producţie şi utilizarea
raţională a acestora .
la reducerea costurilor de producţie şi a preţurilor.
la sporirea calităţii mărfurilor şi serviciilor.
la plasarea şi utilizarea raţională a resurselor economice.
Concurenţa are unele laturi negative (Dezavantajele):
a) Concurenţa pune
obstacole în aplicarea tehnicii noi la întreprinderile concurenţiale, duce la stoparea realizărilor
tehnico - ştiinţifice.
b) Concurenţa duce deseori
la ciocniri de interese şi la risipa de surse financiare, materiale şi umane.
c) Concurenţa duce la
concentrarea şi centralizarea capitalului şi formează monopolurilor care influenţează negativ
asupra mediului concurenţial.
Asupra concurenţei influenţează următorii factori:
1. Numărul şi dimensiunea întreprinderilor la nivel micro, mezo şi macro economic.
2. Diversificarea produselor.
3. Gradul de transparenţă a peţii.
4. Gradul de mobilitate a factorilor de producţie în aspectul ramural şi teritorial.
5. Facilităţi sau limitări la intrarea în ramură a noilor producători.
6. Gradul de libertate în determinarea preţurilor.
7. Raportul dintre cerere şi ofertă la mărfurile respective pe piaţa respectivă.
8. Nivelul dezvoltării economice.
9. Gradul de libertate a intrării noilor producători pe piaţa respectivă.
10. Gradul de participare a agenţilor economici la formarea preţurilor.
11. Volumul de producţie prezentat pentru realizare de către producător.
12. Conjunctura politicii interne şi externe în domeniul comerţului intern şi extern.
13. Nivelul de mentalitate (educaţie) economică a agenţilor economici şi în ansamblu a
populaţiei.
Factorii luaţi în ansamblu formează mediul concurenţial.

Lupta de concurenţă între agenţii economici cuprinde două metode:
1. Metoda luptei de concurenţă de natură economică.
2. Metoda luptei de concurenţă de natură extraeconomică.
1. Metoda luptei de concurenţă de natură economică include următoarele elemente:
 Reducerea costurilor de producţie.
 Reducerea preţurilor de realizare.
 Sporirea calităţii produselor.
 Acordarea unor facilităţi consumatorilor.
 Lansarea noilor produse pe pieţele respective.
 Publicitatea şi reformele.
 Acordarea serviciilor de cost - vânzare.
2. Metoda luptei de concurenţă de natură extraeconomică include următoarele elemente:
 Furtul de informaţii de la concurent.
 Discriminarea concurentului şi a mărfurilor acestuia.
 Cumpărarea specialiştilor de la întreprinderile concurente.
 Corupţia.
 Spionajul economic.
În dependenţă de aceste două metode de luptă economică există concurenţă:
1) Loială, la baza acesteia
aflându-se metodele luptei de concurenţă de natură economică.
2) Neloială, la baza acesteia
aflându-se metodele luptei de concurenţă extraeconomică.
27. Tipurile şi formele de concurenţă
Exista doua tipuri de concurenţă:

1) Concurenţă perfectă
(pură)
2) Concurenţă imperfectă
(impură)
Concurenţă perfectă are următoarele trăsături:
 Existenţa pe piaţă a unui număr mare de cumpărători şi vânzători, astfel încât nici unul nu
influenţează asupra preţului peţii (atomicitatea peţii).
 Omogenitatea produselor pe piaţa respectivă astfel încât consumatorului sa-i fie
indiferent de la care vânzător va procura marfa.
 Intrarea liberă a noilor producători pe piaţa respectivă.
 Elasticitatea pieţei şi mobilitatea factorilor de producţie.
 Transparenta pieţei.
 Formarea liberă a preţului sub influenţa cererii şi ofertei.
Concurenţă imperfectă se manifestă în trei forme:
a) Piaţa cu concurenţa tip
monopol.
b) Piaţa cu concurenţa
monopolistică.
c) Piaţa cu concurenţa tip
oligopol.
Piaţa cu concurenţa tip monopol are următoarele trăsături:
1) Existenţa pe piaţa a unui
singur producător.
2) Lipsa produselor
substituibile.
3) Formarea preţurilor de
monopol.
4) Existenţa obstacolelor la
intrarea noilor producători pe piaţa respectivă.
Monopolul apare în urma concurenţei în rezultatul concentrării şi centralizării capitalului
Situaţiei de monopol îi corespunde situaţia de monopson - când există mai mulţi producători şi
numai un singur cumpărător care determină preţul şi volumul de realizare a mărfurilor.
Exista monopol bilateral - situaţia când un singur producător este pus în faţa unui singur
cumpărător.
Piaţa cu concurenţă monopolistică are următoarele trăsături:
1) Existenţa pe piaţă a mai
multor firme care deţin o anumită pondere în pieţele respective. De regulă numărul firmelor
vibrează între 25-70.
2) Diversificarea produselor
în funcţie de calitate, de ambalaj şi în funcţie de semn de firmă.
3) Există control limitat al
preţurilor.
4) Intrarea relativ liberă a
noilor producători pe piaţa respectivă.
5) Principala concurenţă are
loc în jurul costurilor de producţie, în jurul calităţii mărfurilor şi în jurul ambalajului
Piaţa cu concurenţă tip oligopol are următoarele trăsături:
1) Existenţa pe pita a unui
număr limitat de producători(vânzători).
2) Există controlul general
al preturilor. Firma determină volumul de vânzări însă nu poate determina nivelul preţului şi
volumul profitului.
3) Există restricţii la
intrarea noilor producători (vânzători) pe piaţa respectivă.
Întreprinderea este considerată oligopolistă în două cazuri:
1) Dacă întreprinderea are
dimensiuni mari şi produce mărfuri omogene.
2) Dacă întreprinderea
produce bunuri diversificate pe lângă produsul de bază care are o pondere mare pe piaţa
respectivă.
Oligopolurile pot fi grupate în 2 categorii:
1. Oligopoluri Controlate (concentrate) – prevăd înţelegeri secrete între întreprinderi în scopul
obţinerii profirelor avansate. Ele se mai manifest în următoarele forme:
a) Cartel – care reprezintă
o înţelegere secretă între întreprinderile omogene referitor la divizarea pieţelor de desfacere şi
referitor la nivelul preţului.
b) Sindicat – înţelegerile
secrete cu privire la realizarea în comun a mărfurilor.
c) Trust – în condiţiile
trustului proprietarii întreprinderilor devin acţionari şi primesc dividende în conformitate cu
patrimoniul întreprinderii incluse în trust
d) Concern – reprezintă o
întrunire a întreprinderilor bazate pe concentrare orizontală şi verticală a producţiei.
e) Conglomerat – întrunirea
întreprinderilor în scopul cuceririi noilor pieţe de desfacere şi a obţinerii profiturilor majorate.
2. Oligopoluri Antagoniste – prevăd concurenţa dintre întreprinderi în dependenţă de
schimbarea caracteristicilor produsului. Ele includ următoarele metode:
a) Creşterea volumului de
vânzări.
b) Lansarea noilor mărfuri
prin publicitate şi reclamă.
c) Demonstrarea calităţii
mărfurilor destinate pentru vânzare.
d) Atragerea consumatorilor
în baza demonstrării avantajelor produselor realizate.
e) Realizarea mărfurilor în
rate pe termen lung.
f) Aplicarea sistemului de
spionaj economic, diversiuni, şantaj, metode neloiale.
28. Apărarea concurenţei şi reglementarea activităţii monopoliste
În ţările bazate pe relaţiile de piaţă sunt adoptate legi care prevăd apărarea concurenţei şi
limitarea activităţii monopolurilor. În Republica Moldova sunt adoptate 2 legi:
1. În 1992 – legea despre limitarea activităţii monopoliste şi dezvoltarea concurenţei.
2. În 2000 - legea despre protecţia concurenţei.
Ambele legi sunt orientate spre susţinerea concurenţei loiale şi limitarea activităţii
monopolurilor.
În ultima lege sunt determinate trei tipuri de activităţi:
1) Activitatea monopolistă.
2) Concurenţa neloială.
Activitatea organelor publice.
3) Activitatea organelor
publice locale care deseori pun obstacole în lupta de concurenţă loială.
Activitatea monopolistă – pune obstacole în dezvoltarea concurenţei loiale. Pentru a înlătura
aceste obstacole, legea în vigoare prevede:
1) Se interzice impunerea
concurentului unor condiţii nejustificate şi nefavorabile, cum ar fi: transferarea mijloacelor
financiare.
2) Păstrarea deficitului
artificial al mărfurilor pe calea reducerii volumului de producţie, sau pe calea acumulării
stocurilor de mărfuri nerealizate.
3) Aplicarea unor restricţii
în calea intrării noilor producători pe piaţa respectivă.
4) Stabilirea preţurilor joase
de monopol în scopul ruinării concurentului.
5) Stabilirea preţurilor nalte
de monopol în scopul obţinerii profiturilor nejustificate.
6) Interzicerea acordurilor
dintre agenţii economici care cuprind mai mult de 35% din volumul realizărilor pe piaţa
respectivă.
7) Anularea acordurilor care
duc la divizarea pieţei de desfacere, la fixarea preţurilor pe piaţa de licitaţie şi la stoparea
procesului concurenţial.
8) Suspendarea acordurilor
dintre subiecţii neconcurenţiali, dacă unul dintre ei deţine ponderea principală pe piaţa
respectivă.
Concurenta neloială – în conformitate cu legislaţia în vigoare se interzice concurenţa vicioasă
(neloială) şi anume:
 Prezentarea informaţiei neobiective referitor la activitatea concurentului care aduce dauna
materială sau morală adversarului.
 Ducerea în eroare a consumatorului referitor la calitatea mărfurilor concurentului.
 Prezentarea reclamei neobiective faţă de mărfurile concurentului.
 Aplicarea nesancţională a mărcii comerciale a mărfii fără acordul acestuia.
 Divulgarea secretului comercial al concurentului.
Activitatea organelor de administrare publică nu au dreptul să:
1) Să interzică crearea
noilor întreprinderi în orice sferă de activitate prevăzute de legislaţie.
2) Să impună agenţii
economici să încheie contracte cu anumite firme fără învoirea acestora.
3) Să acorde unor agenţi
economici scutiri de impozite sau alte înlesniri.
În scopul apărării concurenţei în Republica Moldova este creată Agenţia Naţională de Protecţie
a Concurenţei.
Sarcinile agenţiei sunt:
1) Contribuirea la formarea
relaţiilor de piaţă în baza concurenţei.
2) Promovarea politicii de
stat în domeniul concurenţei.
3) Preîntâmpinarea,
limitarea şi înlăturarea activităţilor anticoncurenţiale.
4) Exercitarea controlului
de stat asupra respectării legii concurenţei de toţi agenţii economici.
Funcţiile agenţiei:
1) Elaborarea şi promovarea
politicii de stat în domeniul apărării concurenţei şi limitarea activităţii monopoliste.
2) Elaborarea actelor
normative referitor la perfecţionarea mecanismelor de realizare a concurenţei.
3) Elaborarea programelor
referitor la demonopolizarea producţiei şi a pieţelor de desfacere.
4) Aplicarea sistemului de
amenzi faţă de agenţii economici care încalcă legislaţia în vigoare.
29. Piaţa muncii şi salariul
În conformitate cu existenţa celor 3 factori tradiţionali de producţie: munca , natura,

capitalul, sunt 3 tipuri de pieţe: piaţa muncii, piaţa capitalului, piaţa funciară. În urma utilizării
factorilor tradiţionali se formează 3 forme de venituri primare:
a) Salariul – ce apare în
urma utilizării factorului munca.
b) Dobânda – ce apare în
urma utilizării factorului capital.
c) Renta – ce apare în urma
utilizării factorului natura.
Piaţa muncii – reprezintă ansamblul relaţiilor de confruntare dintre cererea şi oferta de
muncă, relaţii de negociere referitor la angajarea în câmpul muncii, mărimea salariului, condiţiile
de muncă.
Ca obiect de tranzacţie pe piaţa muncii serveşte forţa de muncă ce se vinde şi se cumpără ca
orice altă marfă.
Ca subiecţi ai pieţei muncii sunt:
a) Ofertanţii de muncă (lucrătorii);
b) Patronatul;
c) Sindicatele;
d) Bursa muncii;
e) Guvernul, ce influenţează
cererea şi oferta pe piaţa muncii.
Pe piaţa muncii funcţionează următoarele mecanisme:
a) Cererea;
b) Oferta;
c) Preţul;
d) Concurenţa.
Cererea muncii – reprezintă cantitatea de muncă solicitată de agenţii economici într-o perioadă
de timp la un anumit preţ (salariul) al muncii.
Oferta muncii – reprezintă cantitatea de muncă ce poate fi oferită de către purtătorii de forţă de
muncă într-o perioadă de timp la un anumit nivel al preţului muncii.
În oferta muncii nu se includ persoanele care sunt ocupate în gospodăria casnică, militarii şi
studenţii de la secţia cu frecvenţă.
Oferta de muncă are următoarele particularităţi:
1) Formarea ofertei de
muncă are o perioadă îndelungată de timp (o generaţie);
2) Oferta de muncă este
legată de procesele demografice;
3) Oferta de muncă depinde
de vârstă, de sex, de starea sănătăţii etc.
4) Oferta de muncă nu
poate fi conservată
În dependenţă de cerere şi ofertă există 2 tipuri de pieţe a muncii:
1) Piaţa cu cerere limitată –
există un surplus de forţă de muncă neangajată;
2) Piaţa cu ofertă limitată –
apare deficitul de forţă de muncă.
În cadrul pieţei muncii funcţionează Bursa Muncii. Ea are următoarele funcţii:
1) Înregistrarea şomerilor;
2) Plasarea şomerilor în
câmpul muncii;
3) Organizarea lucrărilor
publice pentru şomeri;
4) Recalificarea şomerilor
în conformitate cu cerinţele pieţei;
5) Acordarea
indemnizaţiilor de şomeri.
Piaţa muncii e considerată echilibrată dacă cererea şi oferta de muncă coincid. Unul din
mecanismele de piaţă a pieţei muncii este salariul (preţul muncii).
Salariul poate fi privit în sens larg şi în sens îngust.
În sens larg salariul – reprezintă plata pentru muncă. În sens îngust salariul – reprezintă plata
pentru forţa d muncă.
La baza formării salariului ca venit primar se află următoarele criterii:
1) Importanţa muncii
lucrătorului pentru firmă, ramură, societate;
2) Nivelul de calificare a
lucrătorului;
3) Calitatea muncii;
4) Cantitatea muncii;
5) Capacitatea salariului de
a recupera utilizarea forţei de muncă.
Există salariu nominal şi salariu real.
Salariul nominal – reprezintă suma încasată de lucrător pentru exercitarea unei anumite munci.
Mărimea lui depinde de:
a) Nivelul de calificare a lucrătorului,
b) Faza ciclului economic;
c) Politica de salarizare din
ţara respectivă.
Salariul real – reprezintă cantitatea de mărfuri şi servicii ce poate fi procurată în baza salariului
nominal. Mărimea salariului real depinde de:
a) Nivelul preţurilor
asupra mărfurilor;
b) Nivelul impozitelor;
c) Capacitatea de
cumpărare a monedei.
Formele de salarizare:
1) Salariul pe unitate de
timp (pe oră, zi, săptămână, lună etc.);
2) Salariul în acord –
depinde de cantitatea de mărfuri produse de lucrător. Include:
a) Salariul în acord direct
– când fiecare unitate de produs e remunerată la una şi aceeaşi taxă.
b) Salariul în acord
progresiv – pentru unităţile de bunuri produse suplimentar se aplică o taxă de plată mai înaltă.
c) Salariul în acord
premial – când lucrătorul pentru economisirea de materie primă, combustibil etc. primeşte
anumite premii.
d) Salariul în acord
colectiv – când remunerarea muncii este exercitată în baza activităţii colective (brigăzii).
3) Salariul colectiv –
salariul determinat în baza negocierilor dintre patronat şi sindicate.
4) Salariul social –
reprezintă acea parte din fondul social ce e plătită pentru boli profesionale, accidente în muncă
şi pentru alte necesităţi de ordin social.
Punctul de plecare în formarea salariului este plata pentru o oră de muncă.
Belgia – 26,2 € Grecia – 11,8 €
Danemarca - 27 € Franţa – 23,8 €
Germania – 26,8 € Irlanda – 16,2 €
Italia – 18,8 € Luxemburg – 22,7 €
Anglia – 19,3 € Olanda – 21,7 €
Spania – 15,3 € Austria – 27,2 €
Portugalia – 7 € Finlanda – 20,8 €
Suedia – 26,8 € Moldova – 9 lei
În procesul de formare a salariului se ţine cont şi de stabilirea salariului minim.
Portugalia - 498€ Franţa – 1173 €
Spania – 501 € Belgia – 1186 €
Grecia - 605€ Olanda – 1265 €
Irlanda – 1073 € Luxemburg – 1403 €
Anglia – 1083 € Malta – 543 €
Ungaria – 191 € Cehia – 207 €
Polonia – 177 € Estonia – 159 €
Slovacia – 148 € Lituania – 125 €
Letonia – 121 € România – 69 €
Moldova – 32 € Bulgaria – 61 €
Salariul are tendinţa de diferenţiere la nivel naţional şi la cel internaţional.
La nivel naţional diferenţierea salariului e influenţată de următoarele condiţii:
1) Valoarea forţei de muncă
şi de nivelul de calificare a lucrătorilor;
2) Tipul de muncă
(prestigios şi neprestigios);
3) Cererea şi oferta de
muncă pe diferite pieţe a muncii.
La nivel internaţional diferenţierea salariului depinde de următoarele condiţii:
1) De nivelul diferit a
valorii forţei de muncă în diferite ţări;
2) De nivelul de intensitate
şi productivitate;
3) De nivelul de organizare
a muncitorilor în sindicate.
30. Piaţa capitalului şi dobânda
Piaţa capitalului – reprezintă ansamblul relaţiilor de atragere şi plasare a mijloacelor băneşti şi a

relaţiilor de confruntare dintre cererea şi oferta de capital.
Pe piaţa capitalului funcţionează aceleaşi mecanisme ca şi pe piaţa muncii.
Cererea de capital – reprezintă cantitatea de capital ce este solicitată de agenţii economici într-o
anumită perioadă de timp la un anumit nivel al dobânzii.
Cererea de capital prevede:
1. asigurarea agenţilor
economici cu mijloace necesare băneşti pentru investire;
2. pentru funcţionarea
normală a întreprinderii (procurarea materiei prime, combustibil etc.);
3. pentru formarea
rezervelor.
Oferta de capital – reprezintă cantitatea de capital ce poate fi oferită de agenţii economici într-o
anumită perioadă de timp la nivelul dobânzii respective.
Oferta de capital este bazată pe următoarele surse:
1. mijloacele băneşti
disponibile ale întreprinderii aflate pe conturile bancare;
2. fondul de amortizare;
3. mijloacele băneşti ale
proprietarilor de capital de împrumut;
4. mijloacele băneşti ale
populaţiei aflate pe conturile bancare.
Piaţa de capital este considerată echilibrată dacă cererea de capital şi oferta de capital sunt egale.
Există 2 tipuri de pieţe de capital:
1) Piaţa de capital pe
termen scurt numită monetară, până la 1 an. În cadrul ei au loc operaţiuni interbancare şi cu
active bancare ce au scadenţă până la 1 an.
2) Piaţa de capital pe
termen mijlociu şi lung – piaţa financiară, de la 1-5 ani. Include:
a) Piaţa hârtiilor de valoare;
b) Piaţa împrumutului pe gaj;
c) Piaţa ipotecară ce
cuprinde relaţiile ce apar între băncile comerciale şi agenţii economici din sectorul agrar.
Mecanismul principal al pieţei de capital este dobânda.
Dobânda – reprezintă un venit încasat de orice proprietar al capitalului antrenat într-o anumită
afacere şi care aduce un surplus în raport cu capitalul avansat.
Structura dobânzii:
a) Prima de risc – încasată
de către proprietarul capitalului de împrumut;
b) Cheltuielile de gestiune
– care acoperă cheltuielile legate de analiza solvabilităţii clienţilor;
c) Dobânda pură –
reprezintă diferenţa dintre dobânda brută şi restul cheltuielilor bancare.
Dobânda îndeplineşte următoarele funcţii:
1) Funcţia de repartizare şi
de utilizare raţională a factorilor de producţie;
2) Funcţia de stimulare şi
economisire a mijloacelor financiare;
3) Funcţia de recuperare a
cheltuielilor bancare şi obţinerii profitului bancar;
4) Funcţia de redistribuire
a veniturilor băneşti în societate.
Mărimea dobânzii constituie dobânda absolută. Mărimea relativă a dobânzii – rata dobânzii.
Rata dobânzii – reprezintă raportul dintre masa dobânzii şi capitalul de împrumut.
D
dI = × 100%
C
Rata dobânzii poate fi nominală şi reală.
Rata nominală a dobânzii – este calculată la cursul zilei fără a ţine cont de procesele
inflaţioniste.
Rata reală a dobânzii – este calculată în baza modificării coeficienţilor inflaţiei.
Rata dobânzii este influenţată de următorii factori:
1) Rata profitului. Rata

dobânzii de regulă trebuie să fie mai mică decât rata profitului.
2) Volumul masei dobânzii;
3) Cererea şi oferta
capitalului de împrumut;
4) Riscul capitalului
împrumutat;
5) Politica Guvernului în
domeniul politicii de bani scumpi şi ieftini;
6) Faza ciclului economic.
La faza de criză rata dobânzii de regulă scade, iar la cea de expansiune economică rata dobânzii
creşte.
31. Piaţa resurselor naturale (piaţa funciară) şi renta
Pe piaţa funciară funcţionează aceleaşi mecanisme, însă spre deosebire de alte pieţe, ea este
inelastică, deoarece resursele naturale neregenerabile sunt limitate.
Cererea pe piaţa funciară – reprezintă cantitatea de resurse naturale solicitate de agenţii
economici într-o anumită perioadă de timp la un anumit preţ.
Oferta – reprezintă cantitatea de resurse ce pot fi oferite agenţilor economici pentru valorificate
într-o anumită perioadă de timp la preţul respectiv.
Realizarea eficientă a resurselor naturale aduce la formarea rentei economice.
Renta economică – reprezintă un venit obţinut de proprietarul resurselor naturale neregenerabile.
Ea se manifestă în următoarele forme:
1) Renta funciară (renta
de la terenurile de pământ)
Actualmente există 2 forme de rentă funciară:
a) Renta absolută – este
bazată pe monopolul proprietăţii private asupra pământului;
b) Renta diferenţială – este
bazată pe monopolul asupra pământului ca obiect de gospodărire. Ea depinde de fertilitatea
solului şi de locul de aşezare al terenului faţă de punctele de realizare.
2) Renta de monopol este
încasată de proprietarii terenurilor de pământ ce dispun de condiţii excepţionale.
3) Renta minieră –
reprezintă renta încasată de proprietarii ce dispun de loturi bogate în zăcăminte minerale.
4) Renta în construcţie –
ce este încasată de proprietarii loturilor prestigioase în domeniul de construcţii.
5) Renta de raritate – este
încasată de proprietarii bunurilor rare.
Odată cu dezvoltarea sistemului agrar are loc tendinţa de creştere a rentei ce influenţează asupra
preţului pământului.
Preţul pământului – reprezintă raportul dintre rentă şi rata dobânzii.
R
PP = I × 100%
d
Preţul pământului este influenţat de următorii factori:
1) Cererea şi oferta faţă de
terenurile respective. În decursul sec. XX renta a crescut mai mult de 3 ori şi respectiv a crescut
preţul pământului.
2) Creşterea cererii faţă de
produsele agricole pentru alimentare şi pentru materia primă necesară industriei.
3) Creşterea rentei
4) Folosirea alternativă a
terenurilor de pământ
5) Exercitarea lucrărilor de
ameliorare a terenurilor agricole
6) Dinamica ratei dobânzii
(dacă rata dobânzii creşte, preţul pământului scade şi invers dacă rata dobânzii scade, atunci
preţul pământului creşte.).
32. Profitul ca recompensă a activităţii antreprenoriale
Scopul final al activităţii întreprinderii este obţinerea profitului. Profitul reprezintă un venit (o
recompensă) pentru activitatea antreprenorială.
Profitul are următoarele funcţii:
1) Funcţia de stimulare a
iniţiativei şi a riscului întreprinzătorului;
2) Funcţia de orientare
generală a activităţii economice a agenţilor economici;
3) Funcţia de autofinanţare
a întreprinderii;
4) Funcţia de formare a
veniturilor în bugetul de stat;
5) Funcţia de stimulare şi
educare a spiritului de economisire.
Profitul se manifestă în următoarele forme:
1) Profitul brut –
reprezintă diferenţa dintre cifra de afaceri şi costul de producţie.
2) Profitul normal –
reprezintă câştigul întreprinzătorului care exercită funcţii manageriale, obţine dobândă de la
capitalul propriu, obţine plată de arendă de la patrimoniul propriu.
Profitul normal se include în costul de producţie.
3) Profitul pur –
reprezintă acea parte din profitul brut care rămâne de la excluderea profitului normal.
4) Profitul de monopol –
reprezintă profitul obţinut de întreprinzători care exercită activităţi monopoliste în domeniul de
producţie sau realizare.
5) Profitul dividend –
reprezintă venitul încasat de proprietarii acţiunilor.
Mărimea absolută a profitului constituie – masa profitului. Mărimea relativă – rata profitului.
Rata profitului – reprezintă raportul dintre masa profitului şi costul producţiei.
P
PI = ×100 %
CP
Rata profitului este influenţată de următorii factori:

1) Dinamica productivităţii
muncii (dacă creşte productivitatea muncii creşte respectiv şi rata profitului);
2) Schimbările în costurile
de producţie. Dacă cresc costurile de producţie, atunci rata profitului scade, şi invers.
3) Nivelul preţului (dacă
creşte preţul, atunci sporeşte respectiv masa şi rata profitului şi invers).
4) Volumul de producţie
(dacă creşte volumul de producţie, atunci creşte respectiv şi masa profitului).
5) Viteza de rotaţie a
capitalului (dacă creşte viteza de rotaţie a capitalului, atunci rata profitului creşte).
33. Macroeconomia şi obiectivele ei. Economia tenebră.
Macroeconomia poate fi privită în 2 aspecte:

1) al economiei reale
2) al ştiinţei economice
Macroeconomia privită în aspectul economiei reale, reflectă – ansamblul de relaţii între
diferite mărimi globale – agregate macroeconomice.
Astfel de agregare, sunt:
• cererea şi oferta agregată
• producţia şi venitul naţional
• consumul şi economiile
• ocuparea forţei de muncă şi şomajul
• circulaţia monetară şi inflaţia.
Macroeconomia privită în aspectul ştiinţei economice – reprezintă o disciplină care studiază
procesele şi fenomenele economice la nivelul întregii societăţi. Macroeconomia studiază şi
analizează sistematic:
- expansiunile şi recesiunile economice
- consumul şi investiţiile ca mărimi macroeconomice
- şomajul şi inflaţia
- veniturile şi cheltuielile guvernamentale
- balanţa de plăţi externe şi datoria publică.
Principalele obiective ale macroeconomiei sunt:
→ asigurarea echilibrului economic general dintre cererea şi oferta agregată şi cererea condiţiilor
de creştere şi dezvoltare economică durabilă.
→ asigurarea economiei naţionale şi monedă necesară pentru mişcarea liberă a fluxurilor
financiare.
→ elaborarea şi realizarea pe termen mijlociu a unei politici monetare şi fiscale la nivelul
administraţiei publice centrale şi locale şi exercitarea repartiţiei echitabile a mijloacelor bugetare
între aceste subdiviziuni.
→ asigurarea unei balanţe de plăţi externe echilibrate şi a unei balanţe comerciale în scopul
asigurării independenţei şi securităţii economice a ţării.
→ integrarea problemelor macroeconomice în strategii globale în baza programării şi prognozării
macroeconomice.
→ alocarea şi utilizarea eficientă a resurselor materiale financiare şi umane în scopul asigurării
competitivităţii mărfurilor şi serviciilor atît pe piaţa internă cît şi pe cea externă.
Indicatorii principali macroeconomici sunt:
1. Sistemul conturilor naţionale
2. Produsul global brut
3. Produsul intern net
4. Produsul naţional net
5. Produsul intern brut
6. Venitul naţional.
Actualmente aceşti indicatori macroeconomici nu reflectă în întregime rezultatele activităţii
economice la nivel macroeconomic, deoarece paralel cu economia oficială există economia
neoficială →economia tenebră.
Cauzele economiei tenebre:
1. Creşterea presiunii
fiscale care influenţează asupra activităţii întreprinderii
2. Ascunderea veniturilor în
scopul reducerii impozitelor
3.Exercitarea unor activităţi ilegale în domeniu de producţie şi realizare şi producerea mărfurilor
contra făcute
4. Imperfecţiunea legislaţiei în vigoare care nu contribuie la atragerea agenţilor economici în
cîmpul legal de nefinitate.
5. Instabilitatea politică şi economică din ţară.
6. Indiferenţa populaţiei faţă de activităţile ilegale ale unor agenţi economici.
Formele de manifestare a economiei tenebre:
1. Corupţia
2. Evaziunea fiscală
3. Contrabanda
4. Producerea şi
comercializarea produselor, mărfurilor falsificate
5. Falsificarea banilor şi
hîrtiilor de valoare
6. Privatizarea ilicită
(privatizarea criminală).
7. Nerepatrierea valutei
obţinute de la operaţiunile de export.
8. Menţinerea unor
preţuri înalte de monopol
9. Scutirea ilegală a unor
firme private de plata impozitelor
10. Rechetul.
Dimensiunile economiei tenebre:
În ţările industrial dezvoltate ponderea economiei tenebre în PIB=/5-16%
În ţările aflate în tranziţie spre economia de piaţă ponderea în PIB 25-35%
În ţările în curs de dezvoltare ponderea economiei tenebre în PIB 35-45%
Elveţia 6%,Austria 7%,SUA 8%
34. Avuţia naţională şi structura ei
Avuţia naţională – reprezintă totalitatea bunurilor materiale şi a serviciilor create şi acumulate

în societatea respectînd la momentul dat.
Structura avuţiei naţionale:
1. Bunurile materiale şi
nemateriale create prin muncă (capitalul fix şi circulant, avuţia populaţiei mijloacele financiare,
rezerve de aur ş.a)
2. Resursele naturale
(fondul funciar,forestier, bogăţiile subterane, sursele hidroenergetice)
3. Resursele umane
(populaţia ocupată în cîmpul de muncă, populaţia aflată în curs de dezvoltare, şcolarizare).
4. Patrimoniul ştiinţific de
instruire şi de cultură (inovaţie, opere de artă).
Formele de manifestare a avuţiei naţionale:
a) Avuţia personală
b) Avuţia colectivă ( patrimoniul întreprinderilor coperatiste, S.A,diferite organe obşteşti).
c) Avuţia publică (avuţia de care dispune administrarea publică centrală şi locală)
Potenţialul economic include:
♦ resursele de muncă în aspect calitativ şi structural.
♦ resursele naturale atrase şi valorificate în procesul de producţie;
♦ stocurile de mărfuri în formă de capital fix şi circulant;
♦ Avuţia populaţiei
♦ Progresul tehnico-ştiinţific;
♦ Potenţialul creativ (ştiinţific, cultural, de instruire);
♦ Soldul dintre creanţe şi angajamentele ţării respective.
35. Produsul naţional şi componentele lui. Sistemul conturilor naţionale
Produsul naţional include – rezultatul activităţii tuturor agenţilor economici într-o anumită
perioadă de timp.
PN se manifestă în următoarele forme:
PGB (produsul global brut) – reprezintă valoarea bunurilor materiale şi a serviciilor create într-o
anumită perioadă de timp (1an), PGB include şi consumul intermediar (materie primă,energie,
ş.a)
PIB, reprezintă valoarea adăugată creată de agenţii economici autohtoni şi cei străini care
activează în interiorul ţării.
PIB=PGB-C; Ci= consum intermediar;
PIN, reprezintă valoarea adăugată netă destinată pentru consumul final.
PIN= PIB-A;
A- amortizarea.
PNB (prod.naţ.brut), reprezintă expresia bănească a bunurilor materiale şi nemateriale create de
agenţii economici autohtoni care activează în ţară şi peste hotarela ei.
PNB=PIB+SVAB (soldul la val.adăug.brută)
PNN, reprezintă bunurile materiale şi nemateriale destinate pentru consumul intern.
PNN = PNB- A
VN, reprezintă ansamblul veniturilor obţinute de la utilizarea factorului de producţie (salariul,
renta, dobînda, profitul);
VN= PNN- Ii (s+p+d-r); Ii- impozitele indirecte;
Principalul indicator macroeconomic este PIB, nu include:
a) transferurile publice acordate populaţiei (pensiile, îndemnizaţiile);
b) transferurile private (sponsorizarea mijloacelor de binefacere..);
c) veniturile obţinute de la relizarea hîrtiilor de valoare;
d)relizarea obiectelor parţial utilizate.
Deflatorul PIB, reflectă schimbările care au loc în dinamica preţurilor şi dinamica capacităţii de
cumpărare a monedei. DPIB = PIBn / PIBr (real)
Metodele de calcul a produsului intern brut:
1. Metoda de producţie;
2. Metoda de utilizare (exploatare);
3. Metoda de venituri.
1. Metoda de producţie include:
→ VAB (val.adăug.brută);
→ IP (impozitul pe produse);
→ TV (taxa vamală);
→ SP (subvenţiile pe produse).
2. Metoda de utilizare include:
→ CF (consumul final);
→ FBCF (formarea brută a capitalului fix);
→ VSM (variaţia stocurilor de mărfuri);
→ E (exportul); I (importul); 3.Metoda de venituri include:
→ RS (remunerarea salariaţilor);
→ PB (profitul brut);
→ SPI (subvenţiile pe producţie şi import); IP (impoz. pe producţie);
PIB – are tendinţa de creştere, în RM 2007- 50mlrd. lei; 2006- 44,2mlrd. lei;
Grecia – 19,7 mii dolari; Irlanda – 46,5 mii.dol; Italia -29,1 mii.dol; Franţa – 33,9.
Unul din indicatorii macroeconomici este sistemul conturilor naţionale, reflectă fluxurile de
mişcare a mărfurilor, serviciilor şi a fluxurilor financiare din interiorul ţării şi din exteriorul ei.
SCN include 4 conturi principale:
1.Contul Producţia- reflectă operaţiunile legate de procesul de producere a bunurilor şi
serviciilor.În partea de resurse al acestui cont sunt înscrise volumul de mărfuri şi servicii, iar în
partea de utilizări este înscrisă VAB.
În acest sistem este evidenţiat consumul intermediar (cons.de mat.primă), materiale,
combustibil.
2.Contul de exploatare- reflectă în partea de resurse valoarea adăugată brută, iar în partea de
utilizări se înscrie (salariu, impozitele, subvenţiile), Acest cont mai este numit cont de consum,
include (consumul privat şi public).
3.Contul Capital (cont de acumulare), reflectă sursele de finanţare a investiţiilor de capital,
cheltuielile pentru extinderea stocurilor de capital, consumul de capital fix.
4.Restul lumii,reflectă exportul şi importul de mărfuri şi servicii cît şi transferurile de capital
dintre ţara respectivă şi restul lumii.
36.Consumul şi legităţile lui.
Consumul - reprezintă acea parte a venitului naţional, care este destinată pentru procurarea
mărfurilor şi serviciilor necesare satisfacerii cerinţelor umane.
Cheltuielile pentru consum sunt destinate:
- pentru alimentaţie
- pentru încălţăminte, îmbrăcăminte;
- pentru locuinţă;
- pentru sănătate şi igienă;
- pentru transport şi comunicaţie;
- pentru instruire cultură, sport.
- alte cheltuieli necesare pentru satisf. nevoilor umane (restaurant, turism..).
Consumul îndeplineşte următoarele funcţii:
a) Consumul- serveşte ca mijloc de satisfacere directă a necesităţilor oamenilor în mărfuri şi
servicii.
b) Consumul – poate accelera sau stopa procesul de producţie a bunurilor.
c) Consumurile, contribuie la utilizarea raţională a factorilor de producţie.
d) Consumul, contribuie la stabilirea echilibrului economic şi la dinamismul economic.
Asupra consumurilor inluenţează 2 grupe de factori:
♦Obiectivi:
dinamica veniturilor (a salariilor)
-dinamica preţurilor –care influenţează invers dinamica consumurilor,
creşte preţul, scade consumurile
-dinamica impozitelor- creşte impozitul, scade consumul şi invers.
♦Subiectivi:
-preferinţele şi dorinţele consumatorului
-inclinaţia spre consum, care in viziunea lui Keines reprezintă o lege psihologică
fundamentală.
-preferinţele pentru lichidităţi
Formele consumului:
1. In dependenţă de structura consumului el poate fi divizat în:
-consum final
-consum intermediar
2. In dependenţă de subiect , consumul poate fi:
-consumul privat
-consumul public (ad. publ. centr. , locală)
3. In dependenţă de obiect:
-consum de bunuri materiale
-consum de bunuri nemateriale (servicii)
4. In dependenţă de durata consumului:
-consum curent
-consum pe termen lung
5. In dependenţă de destinaţie:
-consum productiv
-consum neproductiv( consum din intermediul sferei sociale,spital,şcoală)
6. In dependenţă de modul de procurare a bunurilor pentru consum:
-consumul mărfurilor
-auto consum (bunuri casnice).
In evoluţia sa consumul este însoţit de următoarele tendinţe:
*tendinţa de micşorare a cheltuielilor pentru consumul de bunuri alimentare
*tendinţa de stabilizare a cheltuielilor pentru îmbrăcăminte, încălţăminte şi
confort personal
*tendinţa de creştere a cheltuielilor de stinate pentru procurarea serviciilor.
In baza analizei acestor trei tendinţe,economistul german Anghel a formulat
teoria”An”potrivit acesteia ponderea cheltuielilor pentru alimentaţie este cu atît mai mare cu
cît venitul este mai mic şi invers.
*Intre consum şi venit există o interdependenţă care este reflectată în înclinaţia medie şi
marginală spre consum.
* Inclinaţia medie spre consum (rata media a consumului)-reprezintă raportul dintre volumul
consumului şi nivelul veniturilor. C’ =с/v*100%
* Inclinaţia marginală spre consum (rata marginală a consumurilor)-reprezintă raportul dintre
variaţia consumului şi variaţia venitului) C’=▲с/▲v*100%
37. Economiile şi clasificarea lor.
Economia netă-este acea parte din venitul naţional care rămîne de la cheltuielile pentru consum.
Economia brută, dacă la economia netă se adaugă amortizarea atunci obţinem econ. brută.
Intre economii şi venit există o interdependenţă care este reflectată în rata medie şi rata
marginală a economiei.
Rata medie-reprezintă raportul dintre volumul economic şi nivelul veniturilor:
e’=E/V*100%.
Rata marginală-reprezintă raportul dintre variaţia economiilor şi variaţia
veniturilor:e’=▲E/▲V*100%
Economiile pot fi clasificate după următoarele criterii:
1.In dependenţă de sursele de formare :
-Economii nete
-Economii brute
2.In dependenţă de forma de proprietate:
-Economii private
-Economii publice
3. In dependenţă de modul de primire a deciziilor:
-Economii libere
-Economii forţate
Cauzele de formare a economiilor sunt:
1. Dorinţa de a reglementa
cheltuielile în timp.
2. Dorinţa de îmbogăţire şi
de acumulare a mijloacelor băneşti pentru moştenitori
3. Inclinaţia spre lichidităţi
4. Zgîrcenia unor persoane
fizice şi juridice referitor la investirea economiilor în afaceri.
Sursele de finanţare a economiilor:
a) mijloacele proprii(ale familiei, ale Î.) –care sunt formate de regulă din sursele obţinute de la
realizarea mărfurilor şi serviciilor .
b) plasarea economiilor în hîrtii de valoare: (acţiuni,obligaţiuni)
c) investirea directă ale economiilor (transformarea banilor în obiecte preţioase
sau acumularea în valută).
38. Investiţiile şi structura lor. Multiplicatorul şi acceleratorul investiţional
Investiţiile - reprezintă acea parte a venitului naţional care este destinată pentru formarea
capitalului ca factor de producţie-investiţii prime(nete)
*Investiţiile brute ,la investiţiile nete se adaugă cheltuielile pentru amortizare; sunt utilizate :
pentru înlocuirea capitalului fix consumat şi pentru dezvoltarea capitalului ca factor de
producţie.
In viziunea lui Keynes, investiţiile trebuie să fie egale cu economiile.
Structura investiţiilor.
1. In dependenţă de forma de utilizare a investiţiilor, sunt:
*investiţii de capital fix în construcţia de clădiri, utilaje instrumente şi alte instrumente care
participă în mai multe cicluri de producţie.
*investiţii în capital circulant, include: cheltuieli pentru materia primă, combustibil, energie
termică şi alte produse care participă într-un singur ciclu de producţie.
*investiţii de înlocuire sunt utilizate pentru înlocuirea capitalului fix consumat. Aceste
investiţii sunt exercitate din costul fondului de amortizare.
*investiţiile pentru dezvoltare ce sunt utilizate pentru perfecţionarea capitalului fix ca factor
de producţie.
2 După forma de destinaţie investiţiile de capital sunt:
*investiţii productive , sunt utilizate în procesul de construcţie a noilor întreprinderi de
procurare a utilojului, instalaţiile legate de procesul de producţie.
*investiţiile nemateriale , sunt utilizate pentru dezvoltarea infrastructurii de producţie şi
socială .
*investiţiile în capital uman, sunt destinate pentru pregătirea cadrelor de înaltă calificare.
3 In dependenţă de forma de proprietate:
a) investiţii private (persoane f, si j.)
b)investiţii publice , exercitate de organelle de administrare centrală şi locală.
c)investiţii mixte, sunt exercitate de către Intrepr. mixte cu capital străin şi Î.mixte cu capital
privat şi public.
d)investiţiile străine
4 In dependenţă de ramura de aplicaţii:
* investiţii industriale
* investiţii agrare
*investiţii în domeniul de construcţie
*investiţii în cercetare ştiinţifică
*în dependenţă de originea geografică:
a)investiţii interne
b)investiţii externe(directe , de portofoliu)
Factorii ce influenţează procesul investiţional:
1.factorul uman (cantitatea şi calitatea f. de m.)
2.F. cererea de investiţii
3.F.rata dobinzii şi raportul ei faţă de rata profitului (rata dobînzii poate stimula sau stipa
procesul investiţional.
4.F. politica monetară- creditară a statului.
5.F. fluctuaţiile ratei profitului la investiţiile interne şi externe.
6. F. situaţia social politică din ţară.
7. F. conjunctura economică pe piaţa mondială.
8. F. dinamica ratei inflaţiei.
Sursele de finanţare a investiţiilor:
a) Amortizarea profitului şi subvenţiile
b) Creditele obţinute de la băncile comerciale
c) creditele obţinute de la instituţiile financiare internaţ.
d) sursele din bugetul de stat şi din bugetele locale.
e) emisia de hîrtii de valoare( acţ., obligaţ.)
Eficienţa economică a investiţiilor este reflectată în rata investiţiilor,raportul dintre forma
brută a capitalului fix raportată la PIB.i’=FBCF/PIB*10%
Actualmente rata investiţiilor este diferită şi variază între 15-25%.
Investiţiile se află într-o legătură interdependentă cu venitul,care este reflectată în
multiplicatorul şi acceleratorul nvestiţional.
Multiplicator investiţional-reprezintă reportul dintre creşterea veniturilor şi sporirea
investiţiilor.K=▲V/▲I;
Acceleratorul-reflectă raportul dintre creştere investiţiilor şi sporirea venitului.
Rolul economic al investiţiilor:
a) investiţile contribuie la dezvoltarea şi perfecţionarea capitalului ca forţă de producţie
b)investiţiile servesc ca bază materială pentru crearea noilor locuri de muncă.
c)invectiţiile contribuie la sporirea productivitaţii factorilor de producţie.
d)invectiţiile contribuie la aplicarea tehnicii şi tehnologiilor avansate în procesul de producţie.
e) invectiţiile contribuie la creşterea economică şi la sporirea venitului naţional.
Investiţiile în R.M. (2005) )capital fix)- 6,5 mlrd lei, de aici:
-investiţii publice 34,5%.
-Investiţii private 35%
-Investiţii mixte(poblice, private) 3,6%
-Investiţii cu participarea capitalului străin 19,6%
-Investiţii străine 7,3%
Susrele de finanţare a investiţiiloa in RM:
- Din bugetul republican-5,2%
- Din bugetele locale-3,4%
- Din mijloacele proprii-68,9%
- Din mijloacele investiţ.străine-19%
- Din alte surse-3,5%
39. Creşterea economică: esenţa, factorii, tipurile, metodele

Creşterea economică, reprezintă un proces care reflectă schimbările pozitive reale, care au loc
în sporirea rezultatelor activităţii economice într-o anumită perioadă de timp.
Creşterea economică poate fi:
1. Creştere economică
pozitivă, reflectă situaţia cînd odată cu sporirea PIB, sporeşte veniturile care revin pe cap de
locuitor.
2. Creşterea economică
negativă, reflectă situaţia cînd creşterea relativă a PIB este însoţită de reducerea veniturilor pe
cap de locuitor.
3. Creşterea economică
zero, reflectă situaţia cînd ritmul de creştere a PIB corespunde ritmului de creştere a populaţiei.
Creştera economică trebuie deosebită de dezvoltarea ec. şi de progresul economic.
• Dezvoltarea economică, cuprinde o perioadă îndelungată de timp şi reflectă schimbări
calitative şi structurale în toate domeniile de activitate.
Creşterea economică – reprezintă o componentă a dezvolt. ec.Ea reflectă aspectul cantitativ
(creşterea PIB,VN,PNB)
• Progresul economic, reflectă schimbări în domeniul activ. într-o anumită perioadă de timp de
la inferior la superior.
Progresul ec. este influenţat:
- de potenţialul factorul de muncă;
- de resursele economice de care dispune societatea;
- de progresul tehnico-ştiinţific.
Asupra creşterii economice influenţează 2 grupe de factori:
a. La factorii direcţi se referă:
- volumul, cantitatea şi calitatea f.d.m.
- factorul natural (volum, bog. subt, f. funciar,f. forestier etc);
- f.stocul de capital fix şi circulant;
- factorul tehnologic;
- f. informaţional
- f. cerere; f. tehnico- ştiinţific (revoluţia t-ş).
b. La factorii indirecţi se referă:
- cererea agregată;
- volumul investiţiilor de capital;
- rata dobînzii;
- politica bugetar- fiscală şi monetară;
- climatul economic şi social din ţară;
- sistemul legislativ din ţară.
Nivelul de creştere economică a unei ţări este determinată de rata creşterii economice.
Rata creşterii economice,reprezintă raportul dintre volumul PIB de la începutul şi sf. anului,
raportat la PIB de la începutul anului respectiv.
Actualmente volumul PIB constitue- 45% din nivelul PIB-1991.
Politici:
1. Politica monetar
creditară – este orientată spre reducerea ratei dobînzii şi stimularea investiţiilor de capital.
2. Politica fiscală – este
orientată spre reducerea impozitelor în scopul lărgirii investiţiilor de capital.
3. Politica de ocupare a f.
de muncă, în scopul reducerii ratei şomajului.
4. Politica de majorare a
stocului de capital fix şi circulant, în scopul lărgirii producţiei şi creşterii economice.
Tipurile de creştere economică:
a. Creştere economică extensivă- prevede extinderea cantitativă a factorului de producţie în
procesul de creştere economică m. mult de 55% sporeşte PIB din extinderea factorului
tradiţional de producţie.
b.Creşterea intensivă- prevede sporirea volumului de producţie, din contul perfecţionării
factorilor de producţie tradiţionali şi a neofactorilor (niv. de calif a lucrătorilor, aplicarea
tehnolog. avansate ...)
Creştera economică e considerată intensivă dacă ea este obţinută mai mult de 55% din contul
perfecţionării factorilor tradiţionali şi neofactorii de producţie.
c. Creşterea economică intermediară-reflectă situaţia cînd sporirea volumului de producţie
este obţinut , respectiv 50% din contul factorilor intensivi şi 50% a factorilor extensivi.
Modele de creştere economică
1 Modelul clasic, potrivit acestui model creşterea economică este asigurată din contul a doi
factori de producţie munca-natura.
Adam Smith afirmă că :creşterea avuţiei naţiunii are loc din contul sporirii numărului de
lucrători ocupaţi în sfera producţiei materiale şi din contul bogăţiilor naturele de care dispune
ţara respectivă.
2 Modelul neoclasic(Robert Solow,1937),econ. american. Potrivit acestui model creşterea
economică are loc din contul sporirii acumulărilor de capital şi din contul schimbărilor
tehnologice.
3 Modelul Keisian(Keins, econ.englez considerat cel mai mare economist al sec.Χ Χ ). În
viziunea lui Keins creşterea economică este influenţetă de cererea efectivă care include cererea
de consum şi cererea de investiţii
4 Modelul neokeisian(roy Harrod, economist englez).Potrivit acestui model creşterea economică
este influenţată de trei factori:
*de creşterea ppulaţiei
*de sporirea productivitaţii muncii.
*de creşterea stocurilor de capital .
Economistul Roy Harrod a determinat trei rate de creştere economică
a. rata garantată de creşterea economică-reflectă utilizarea deplină a stocurilor de capital şi
păstrarea investiţiilor preconizate. Această rată asigură un anumit nivel de rentabilitate .
b. rara naturală de creştere economică e influienţată:
-de creşterea nivelului de calificare a lucrătorilor
- de creşterea productivităţii muncii
- de creşterea progresului tehnic
c. rata de factor- reflectă rata reală de creştere economică , dacă dara de factor este mai mare
decît rata garantată atunci are loc expansiunea economică, iar dacă rata de factor este mai mică
decît rata garantată atunci are loc recesiunea economică.
5. Modelul lui Alin Hauser (econ. american). Potrivit acestui criter creşterea economica este
asigurată din contul bugetului de stat.
6. Modelul lui Paul Samuilson(econ. american, laureat premiul nodil 1912).Potrivit acestui
model creşterea economică depinde de asigurarea în baza reducerii treptate a inpozitelor directe
şi indirecte.
7. Modelul monetarist(econ.americ. Milton pridman). în viziunea acestuia, creşterea economică
depinde de contitatea de coneda aflata in nirculaţie .
Potrivia acestuia creştere masei monetare trebuie să corespundă ritmuri de creştere a activuli. El
propune că acest model să constituie 3-4% anual.
40. Caracterul ciclic al creşterii economice. Ciclurile economice şi caracteristicile lor.
Economia în orice ţarăse dezvoltă neuniform fluctuant , periodic creşterea economică este
însoţită de expansiuni sau de precesiuni economice ce sunt reflecrare in fluctuaţiile economice.
Fluctuaţiile economice se manifestă în trei forme:
1. fluctuase sezoniere, determinati de factorii anuali(inundaţii, cutremur). Aceste fluctuaţii au o
durată 1 an şi influenţează negativ asupra activităţii economice.
2 . Fluctuaţiile întîmplătoare- care sunt determinate de factorii sociali(războaie, pensiuni
naţionale , etnice), acestea influienţează negativ şi duc la scăderea bruscă a activităţii economice.
3. Fluctuaţii ciclice, sunt determinate de factorii economici, aceste fluctuaţii sunt repetabile şi
au început din sec.XIΧ, pînă-n prezent.
Fluctuaţiile economice reflectă dezvoltarea ciclică a economiei.
Ciclicitatea economică, reprezintă un proces de creştere sau scădere activităţii economice şi se
reflectă în oscilaţia , volumul de producţie în ocuparea f.d.m în procesele inflaţioniste.
Ciclul economic, reprez. acea perioadă de timp care se scurge de la începutul unei crize
economice pînă la începutul următoarei crize.
Ciclurile economice sunt de 3 tipuri:
1. Ciclul economic mare
(secular) – pentru prima dată a fost studiat de economistul rus N Kondratiev, are o durată de 40-
60 ani.
Acesta include 2 faze:
a. Faza ascedentală , are următoarele trăsături:
- creşterea economică pozitivă
- creşterea volumului investiţiilor de capital.
- creşterea profitului ag. ec.
- nivelul înalt al ocupării forţei de muncă
- creşterea nivelului de trai al populaţiei
b. Faza descedentală, are următoarele trăsături:
- scăderea ritmului de creştere a producţiei
- reducerea investiţiilor de capital
- Creşterea şomajului
- Creşterea inflaţiei
- Scăderea nivelului de trai a populaţiei.
Cauza principală a ciclului secular, este progresul tehnico- ştiinţific şi schimbările care se
produc în tehnologii.
2. Ciclul mediu (decenal), are o durată de la 4-5 ani pînă la 10-12 ani. Acest ciclu include 4
faze:
a. Faza de expansiune, tendinţa generală de creştere a economiei.
- majorarea investiţiilor de capital,
- creşterea nivelului de ocupare a forţei de muncă.
- reducerea şomajului
- creşterea masei monetare aflate în circulaţie
- creşterea salariului, a profitului, a dobînzii.
b. Faza de criză:
- reducerea ratei profitului;
- majorarea stocurilor de mărfuri nerealizate;
- reducerea volumului de investiţii,
- reducerea creditelor ca consecinţă a neachitării la timp a creditelor primite.
c. Faza de depresiune, creşterea numărului de falimente a întreprinderii nerentabile.
- creşterea costului de producţie
- creşterea şomajului
- reducerea volumului de producţie
- scăderea nivelului de trai a populaţiei.
d. Faza de înviorare:
- creşterea treptată a volumului de producţie
- sporirea investiţiilor de capital
- reducerea şomajului
- creşterea venitului populaţiei şi agenţilor economici
- creşterea cererii globale.
3. Cicluri mici (scurte),de la 3-4 ani, acest ciclu include:
- ciclul stocurilor de mărfuri nerealitate
- ciclul inflaţionist
- ciclul energetic.
41. Echilibrul şi dezechilibrul economic
Echilibrul economic - reflectă o tendinţă de concordanţă dintre diferite mărimi: micro şi macro-
economice.
Echilibrul economic se manifestă în 2 forme:
a. echilibrul general, reflectă acea stare a economiei care tinde spre concordanţa relativă a
cererii şi ofertei agregate pe piaţa muncii, piaţa capitalului şi pe piaţa bunurilor materiale şi
serviciilor. Pentru prima dată a fost studiat de economistul francez Valras.
Componentele echilibrului economic general:
*asigurarea creşterii economice pozitive
* asigurarea ocupării depline a forţei de muncă
* stabilitatea generală a preţurilor
* asigurarea unei balanţe de plăţi externe pozitive
* repartiţia echitabilă a veniturilor între diferite categorii sociale ale populaţiei.
b.Echilibrul economic parţial- reprezintă concondarţa relativă dintre diferite mărimi la nivel
micro şi macroeconomic. Echilibrul ec. pentru prima dată a fost studiat de ec. englez Alfred
Marshal.
Formele Echilibrul economic:
1. Echilibrul economic la nivel al unităţilor primare (micro ec.) acesta reflectă
concordanţa dintre cererea şi oferta unui produs.
2. Echilibrul mezoeconomic, reflectă concordanţa relativă dintre diferite ramuri şi sectoare
ale economiei naţionale (echilibrul dintre producţia agricolă şi sectorul industrial de prelucrare
a producţiei agricole)
3. Echilibrul macroeconomic, care reflectă concordanţa relativă dintre resursele limitate şi
nevoile social- economice crescînde.
4.Echilibrul material, reflectă concordanţa dintre structura, cantitatea şi calitatea bunurilor
produse şi structura cantitatea şi calitatea nevoii de consum final.
5. Echilibrul valoric se manifestă în 4 forme :
- Echilibrul monetar, reflectă concordanţa dintre expresia bănească a mărfurilor şi serviciilor
destinate pentru realizare şi masa de monedă aflată în circulaţie.
- Echilibrul financiar, reflectă concordanţa dintre resursele financiare disponibile şi
necesităţile de plată a agenţilor economici.
- Echilibrul bugetar, reflectă concordanţa dintre veniturile şi cheltuielile bugetare.
- Echilibrul valutar, reflectă concordanţa dintre încasările de valută şi plăţile valutare.
- Echilibrul muncii, reflectă concordanţa dintre structura, cantitatea, calitatea forţei de muncă
şi locurile de muncă disponibile.
- Echilibrul comercial, reflectă concordanţa relativă dintre exportul şi importul de mărfuri şi
servicii.
Pentru a asigura un echilibru economic general se cere de respectat următoarele 3 condiţii:
a. oferta agregată de mărfuri şi servicii trebuie să fie egală cu cererea agregată de mărfuri şi
servicii.
b. oferta agregată de monedă trebuie să fie egală cu cererea agregată de monedă.
c. oferta agregată de muncă (f.d.m) trebuie să fie egală cu cererea agregată de muncă.
În orice economie naţională permanent apar surplusuri de cerere sau ofertă faţă de unele mărfuri
sau servicii, cînd apar deficite şi dezechilibre referitor la unele mărfuri..
Dezechilibrul economic- reflectă tendinţa de dereglare a economiei naţionale atît la nivel micro
cît şi macroeconomic.
Forme de dezechilibre economice:
- Crize economice de
supraproducţie sau de subproducţie. Aceste crize sunt determinate de capacitatea joasă de
cumpărare.
- Şomajul- reflectă
dereglarea existentă pe piaţa muncii.
- Inflaţia- reflectă
neconcordanţa dintre volumul de mărfuri şi servicii şi nivelul de preţuri.
- Dereglarea dintre
veniturile şi cheltuielile în relaţiile economice externe.
- Diferenţierea
nejustificată a veniturilor diferitor grupe sociale ale populaţiei
Referitor la echilibrul economic general există următoarele concepte:
♦ Conceptul clasic- potrivit căruia echilibrul ec. se stabileşte automat în urma confruntării
cererii şi ofertei . Reprezentanti: Adam Smith, Jean Batiste Say.
♦ Conceptul neoclasic- potrivit căruia echilibrul economic general poate fi stabilit numai în
condiţiile concurenţei perfecte , concordanţa dintre cerere şi ofertă, acest echilibru este pe
termen scurt, are caracter temporar.
♦ Conceptul Keinsian- în viziunea lui Keins, echilibrul economic general nu poate fi obţinut
fără intervenţia statului. Pentru stabilirea echilibrului economic general e necesar ca
intervenţiile de capital să fie egală cu economiile.
♦Conceptul neoliberal- pentru stabilirea echilibrului economic general sunt necesare
următoarele condiţii:
- stabilirea masei
monetare
- funcţionarea liberă a
pieţei de capital, piaţa de muncă , de bunuri şi servicii.
- intervenţia limitată a
statului în activitatea economică.
42. Cererea şi oferta agregată. Modelele AD-AS şi IS-LM.

Cererea şi oferta agregată.
Un rol important în echilibrarea economiei naţionale are cererea şi oferta agregată.
Cererea agregată- reprezintă totalitatea bunurilor şi serviciilor, solicitate de populaţie, agenţii
economici şi statul, într-o anumită perioadă de timp la preţurile curente.
Cererea agregată poate fi determinată ca valoarea venitului naţiona, cererea agregată include
următoarele componente:
 conumul final (consumul
de bunuri şi servivcii la nivel macroeconomic);
 achiziţiile
guvernamentale şi achiziţiile administraţiei publice locale;
 investiţiile brute de
capital;
 veniturile de la exportul
de măfuri şi servicii.
Curba cererii agregate
Oferta agregată – reprezintă totalitatea de bunuri şi servicii care pot fi oferite pentru utilizare
într-o anumită prioadă de timp la preţuile curente.
Asupra ofertei agregate influienţează următorii factori:
 dinamica preţurilor;
 creşterea preţurilor la
factorii de producţie (multe resurse naturale, capital...);
 creşterea productivităţii
muncii;
 schimmbările în sistemul
fiscal şi creditar.
Punctul de intersecţie dintre cerere şi oferta agregată reflectă echilibrul economic general.
Un rol important în echilibrul economiei generale îl are modelul IS – LM.

I – investiţii;
S – economie;
L – cererea de monedă;
M – monedă.
Modelul IS-LM reflectă echilibru economic general dintre sectorul real al economiei şi sectorul
monetar.
43. Ocuparea populaţiei: noţiunea, conţinutul, formele
Una din problemele fundamentale care stă în faţa la orice ţară este asigurarea deplină şi ocuparea
forţei de muncă.
Ocuparea forţei de muncă – reprezintă atragerea în cîmpul muncii a populaţiei active.
Populaţia activă – este considerată acea parte a populaţiei care are o vîrstă de la 16-62,5 şi 16-
57,5.
În RM în 2006 populaţia activă 1 mln 393 mii persoane, ceea ce constituie 47,7 % din populaţia
totală.
Populaţia de ocupare a forţei de muncă este exercitată şi diriată de către următoarele instituţii:
1) Instituţii de stat şi
nonguvernamentale;
 Ministerul de Economie
şi Comerţ;
 Patronatul şi sindicatele;
 Administaţia publică
locală;
 Agenţia naţională de
consultări şi negocieri colective;
 Inspecţia muncii;
 Casa Naţională de
Asigurări Sociale;
 Instituţiile şi organizaţiile
nonguvernamentale;
 Instituţiile intenaţionale.
2) Agenţia Naţională de
Ocupare a Forţei de Muncă care elaborează:
 proiecte de legi;
 strategii;
 planuri şi programe referitoare la ocuparea forţei de muncă.
Agenţia Naţională de Ocupare a Forţei de muncă ce are subdiviziunile sale teritoriale şi oficii de
înregistrare a şomerilor.
3) Agenţiile Private de
Ocupare a Forţei de Muncă care îndeplinesc funcţia de:
 intermediar în procesul
de selectare şi amplasare a forţei de muncă atît în interiorul ţării, cît şi în străinătate.
Agenţia Privată de Ocupare a Forţei de Muncă poate funcţiona dacă respectăm următoarele
condiţii:
a) dispune de licenţă în
domeniul de activitate;
b) dispune de spaţiu şi de
tehnică respectivă;
c) dispune de date statistice
referitor la cereea şi oferta forţei de muncă pe piaţa muncii;
d) dispune de contracte
încheiate cu agenţii economici autohtoni şi străini referitor la angajarea şomerilor în cîmpul
muncii.
Obiectivele politice de ocupare a forţei de muncă:
1) prevenirea şomajului şi
asigurarea unui nivel înalt de ocupare a forţei de muncă;
2) angajarea şi reangajarea
persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă;
3) stimularea
întreprinzătorilor care crează noi locuri de muncă;
4) îmbunătătţirea structurii
ocupării forţei de muncă în aspect ramural şi în aspect teritorial;
5) informarea populaţiei
referitor la locurile de muncă disponibile şi condiţiile de angajare.
44. Şomajul şi formele lui. Măsuri de reducere a şomajului
Şomajul - reprezintă un dezechilibru economic care reflectă neconcordanţa dintre cererea şi

oferta forţei de muncă pe piaţa muncii.
În condiţiile şomajului o parte din forţa de muncă nu este încadrată în procesul de producere a
bunurilor şi serviciilor.
Şomer, persoana care îndeplineşte următoarele condiţii:
- are vîrsta de la 16 pînă
la nivelul de pensionar,( în RM bărbaţii pînă la 62,5 ani, femei-57,5);
- persoana aptă de muncă
în aspect fizic şi intelectual;
- persoana aflată în
căutarea unui loc de muncă;
- persoana care a depus o
cerere de înregistrare la agenţia teritorială de ocupare a forţei de muncă.
Statut de şomer, i se acordă persoanelor pe în conformitate cu cerere depusă, persoanele care
au un stagiu de muncă pînă la 5 ani primesc statut de şomer pe şase luni, au vechime în muncă
între 5-10 ani.
Structura şomajului include 4 categorii de persoane:
1. persoanele care sunt eliberate din funcţie din iniţiativa întreprinderii.
2. persoanele care benevol au părăsit locul de muncă;
3. persoanele care pentru prima dată au apărut pe piaţa muncii în calitate de şomeri.
4. persoanele care au întrerupt activitatea de muncă anterioară.
Formele de şomaj:
1. Şomaj fricţional- reprezintă persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă în urma
schimbării locului de trai sau a situaţiei din familie.
2. Şomaj ciclic- este generat de faza de criză şi de presiunea ciclului economic decenal.
3. Şomajul structural- este generat de schimbările structurale la nivel micro şi macroeconomic.
4. Şomajul tehnologic- este generat de aplicarea tehnologiilor noi a tehnicii avansate.
5. Şomaj voluntar- cuprinde persoanele care se află în căutarea unui loc de muncă prestigios.
6. Şomaj involuntar- cuprinde persoanele care sunt gata să se angajeze la orice lucru fără a
inainta anumite condiţii.
7. Şomaj discontinu- cuprinde persoanele care au părăsit activitatea în legătură cu maternitatea
sau îngrijirea copilului sau a celor în etate.
8. Şomaj sezonier - cuprinde persoanele care activează în ramurile legate de factori naturali
(agricultură...);
9. Şomaj parţial - cuprinde persoanele care au un regim redus de lucru (ziua de muncă redusă);
în SUA această categorie de şomaj cuprinde circa 17 mln. oameni, în Anglia şomajul parţial
cuprinde 24% din persoanele ocupate în învăţământ şi-n ocrotirea sănătăţii.
10. Şomajul la negru - include persoanele care concomitent primesc salariu şi care primesc
ajutor de şomaj.
Politica de ocupare a forţei de muncă presupune existenţa aşa numitului nivel al şomajului
natural: a. şomaj fricţional; b. şomaj structural;
Mărimea şomajului poate fi determinată ca o mărime absolută sau relativă.
Mărimea absolută a şomajului cuprinde, persoanele apte de muncă dar neîncadrate în câmpul
muncii.
Mărimea relativă - este reflectată în rata şomajului.
Rata şomajului- reprezintă raportul dintre mărimea şomajului şi mărimea populaţiei apte de
muncă. S = S/PA*100%
Dacă rata şomajului întrece nivelul natural al şomajului atunci economia suferă pierderi, atît de
ordin economic cît şi de ordin social.
Raportul dintre rata şomajului şi nivelul natural al şomajului este reflectat în legea economistului
American Artur Oculaw.
Potrivit acestei legi dacă rata şomajului întrece nivelul natural al şomajului cu 1% atunci PIB
scade cu 2,5%.( Germania-11,6% rata şomajului, Irlanda- 4,2%, Italia-7,9%, Franţa- 10%,
Romînia- 5,5%, RM- 8%,…)
Măsuri de reducere a şomajului
Există 4 grupe de măsuri pentru prevenirea şomajului:
1. Măsuri de prevenire
a şomajului care prevăd:
a. Patronul este obligat să informeze agenţia teritorială de ocupare a forţei de muncă şi pe fiecare
lucrător în parte, în scris cu 2 luni înainte de reorganizarea, reprofilarea sau lichidarea
întreprinderii.
b. Patronul este obligat să informeze sindicatele şi administraţia publică locală cu 3 luni înainte
de lichidarea întreprinderii, despre posibilităţile angajării lucrătorilor în cîmpul muncii.
c. Patronul este obligat să organizeze în cadrul întreprinderii a diferitor măsuri de reciclare în
scopul angajării pe viitor a persoanelor distituite din funcţie.
2. Măsuri active de stimulare a angajării în cîmpul muncii:
a. Stimularea agenţilor economici care creează noi locuri de muncă.
b. Întreprinzătorii sunt stimulaţi pentru angajarea în cîmpul muncii a absolvenţilor.
c. Acordarea consultaţiilor juridice financiare de marketing şomerilor în scopul iniţierii unei
afaceri.
d. Organizarea cursurilor de reciclare şi pregătire profesională a şomerilor în conformitate cu
cerinţele pieţei muncii.
e. Informarea permanentă a şomerilor referitor la existenţa locurilor libere şi condiţiile de
angajare.
3. Măsuri de protecţie socială a şomerilor:
a. Acordarea ajutorului de şomaj
b. Alocaţia pentru integrarea profesională.
4. Măsurile care prevăd pe cei angajaţi în cîmpul muncii:
a. Organizarea la întreprindere a cursurilor de perfecţionare obligatoriu în legătură cu
schimbările tehnologice.
b. Angajarea parţială a şomerilor în cîmpul muncii.
c. Interzicerea încadrării în cîmpul muncii a persoanelor din străinătate.
45.Esenţa, cauzele şi formele inflaţiei. Dinamica inflaţiei în RM.
Inflaţia – reprezintă un dezechilibru dintre masa monetară aflată în circulaţie şi volumul de

mărfuri şi servicii destinate pentru realizare.
Inflaţia reflectă: - Creşterea generală a preţurilor
- Scăderea capacităţii de
cumpărare a monedei.
- Creşterea costului de
producţie.
Inflaţia se deosebeşte de deflaţie şi de stancflaţii:
- Deflaţia, reflectă
procesul de scădere sau de stopare a creşterii preţurilor
- Stancflaţia, reflectă
procesul de creştere concomitentă a inflaţiei şomajului de producţie.
Cauzele inflaţiei:
• Creşterea unui ritm mai înalt a masei monetare în raport cu creşterea volumului de mărfuri şi
servicii, ceea ce duce la majorarea preţurilor - inflaţie prin monedă.
• Creştera cererii agregate cu un ritm mai înalt decît creşterea ofertei agregate – inflaţie prin
cerere.
• Creşterea costurilor de producţie ceea ce duce la creşterea preţurilor la produsele finale,
creştera preţurilor e condiţionată de creşterea preţului la factorul de producţie – inflaţie prin
ofertă.
• Importul inflaţiei care este legat de importul mărfurilor şi serviciilor la preţuri înalte.
Formele inflaţiei:
1. Inflaţia latentă, situaţia cînd preţurile cresc anual pînă la 3-4%, această inflaţie nu este
periculoasă.
2. Inflaţia moderată, situaţia cînd preţurile cresc anual 5-10%
3. Inflaţia rapidă, situaţia cînd preţurile cresc anual cu 10-20%
4. Inflaţie galopantă, situaţia cînd preţurile cresc anual cu 21-50%
5. Hiperinflaţie, situaţia cînd preţurile cresc anual cu 50% în 6 luni.
6. Inflaţie echilibrată- are loc cînd preţurile cresc cu acelaşi ritm ca şi veniturile populaţiei.
7. Inflaţie neechilibrată- cresc preţurile în unele ramuri iar veniturile rămîn neschimbate,
constante.
8. Inflaţie anticipată- statul prevede procesele inflaţioniste.
9. Inflaţia controlată- cînd statul aplică unele măsuri de reducere a inflaţiei.
10. Inflaţie necontrolată- cînd statul nu aplică pîrghii de ordin economic , financiar pentru a
stopa procesele inflaţioniste.
Instrumentul principal de măsură a inflaţiei este indicele de preţuri:
IPC=P1/P0*100%; IPC- indicele preţului de consum include:
- 50% , preţul la
producţia alimentară.
- 28%, la produsele
nealimentare.
- 22%, la servicii.
În baza indicilor preţului de consum se stabileşte rata inflaţiei:
Ri=IPC1-IPC0/IPCO*100%
46. Consecinţele inflaţiei şi politici antiinflaţioniste
Inflaţia are următoarele consecinţe economice negative:

-Inflaţia duce la agravarea disproporţiilor dintre ramurile economice naţionale
-Inflaţia duce la deprecierea investiţiilor de capital şi la stoparea construcţiilor capitale.
-Inflaţia duce la dereglarea sistemului monetar creditar şi la stimularea schimbului de barter.
-Inflaţia duce la dereglarea sistemului fiscal şi deprecierea veniturilor bugetare.
Inflaţia are următoarele consecinţe sociale negative:
-Inflaţia duce la scăderea nivelului de consum al populaţiei;
-Inflaţia duce la deprecierea acumulărilor băneşti ale populaţiei;
-Inflaţia duce la aprofundarea inegalităţilor economice între diferite grupuri şi pături sociale ale
populaţiei.
-Inflaţia duce la scăderea nivelului de ocupare a forţei de muncă.
Politici anti – inflaţioniste, statul elaborează şi promovează 2 tipuri de politici anti- inflaţioniste
strategice şi tactice, aici se referă:
♠ Politica de reducere a cererii agregate:
- reducerea achiziţiilor
publice
- reducerea deficitului
bugetar
- reducerea datoriilor
publice interne şi externe
♠ Stimularea ofertei agregate pe baza:
- stimulării produselor
autohtone
- reducerea impozitelor şi
altor taxe obligatorii
- atragerea investiţiilor
străine directe
- acordarea subvenţiilor,
ajutoarelor producătorilor autohtoni.
♠ Reducerea masei monetare aflate în circulaţie:
- Finanţarea emisiei de
bani pentru acoperirea cheltuielilor.
- majorarea rezervelor
obligatorii de bani a băncilor comerciale.
- interzicerea obţinerii
împrumuturilor străine destinate pentru acoperirea deficitului.
Politica anti – inflaţionistă de ordin tactic prevede:
→ indexarea veniturilor populaţiei în urma creşterii inflaţiei.
→ privatizarea întreprinderilor publice nerentabile
→ stimularea importului de mărfuri care nu se fabrică în ţara respectivă în scopul acoperirii
deficitului de mărfuri.
→ sporirea ratei dobânzii la depozitele bancare ale populaţiei.
47.Cererea şi oferta agregată de monedă. Echilibrul pieţei monetare
Piaţa monetară – reprezintă locul unde are loc confruntarea dintre cererea şi oferta agregată de
monedă.
Obiectul tranzacţiei pe piaţa monetară îl constituie: moneda în numerarşi de cont (scripturală).
Cererea agregată de monedă – reprezintă cantitatea de monedă care este solicitată de agenţii
economici de stat şi de către populaţie într-o anumită perioadă de timp la un anumit nivel al ratei
dobînzii.
Cererea agregată de monedă este influenţată de următorii factori:
1. - de volumulde mărfuri şi servicii
- de nivelul preţurilor
- de viteza de rotaţie al unităţii monetare.
M = T*P/V; P – nivelul preţului, V – viteza de rotaţie; T – vol de mărfuri şi serv.
2. Volumul de mărfuri şi servicii realizate în credit.
3. Dinamica ratei dobînzii
4. De înclinaţiile spre lichidităţi a agenţilor economici.
♦Oferta agregată de monedă – reprezintă cantitatea de monedă care poate fi oferită de către
sistemul bancar într-o anumită perioadă de timp la nivelul ratei dobînzei zilei
Asupra ofertei agregate de monedă. influenţează următoarele instituţii:
• banca naţională (centrală), care oferă monedă în urma emisiunii de monedă în conformitate cu
cerinţele pieţei.
• băncile comerciale care oferă monedă scriptuală (monedă în cont).
• Trezoreria
• Multiplicatorul monetar, care contribuie la multiplicarea monedei scriptuale.
Formula multiplicatorului monetar: Mm= D/R= 1/r , R- reserve.
Curba ofertei aggregate:
Echilibrul pieţei monetare, se reflectă în punctul de intersecţie dintre cererea şi oferta
agregată.
În RM masa monetară în 2006 a constituit 46,2 mlrd lei.
48. Creditul: esenţa, funcţiile, formele
Creditul – reprezintă un împrumut acordat în formă bănească sau în formă de mărfuri şi servicii
pe bază de restituire şi de plată a unei dobânzi.
Subiecţii creditului:
1. Creditorul – persoana fizică sau juridică care acordă împrumut agenţilor economici şi
populaţiei.
2. Debitorul – reprezintă o persoană fizică sau juridică care primeşte credit şi pentru utilizarea
căruia plăteşte o anumită dobândă.
Sursele creditului:
- mijloacele băneşti
disponibile ale agenţilor economici
disponibile din bugetul de stat şi din bugetele locale.
disponibile ale populaţiei care se află în conturile bancare
disponibile care se află pe conturile organizaţiilor obşteşti.
Funcţiile creditului:
a. Funcţia de distribuire şi redistribuire a mijloacelor băneşti
b. Funcţia de transformare a mijloacelor băneşti acumulate în investiţii de capital
c. Funcţia de stimulare a micului business
d. Funcţia de reducere a masei monetare aflate în circulaţie
e. Funcţia de stimulare a realizării mărfurilor şi a serviciilor
f. Funcţia de îmbunătăţire a consumului personal
g. Funcţia de acoperire a deficitului bugetar.
Formele creditului:
1. Credit bancar – creditul acordat în formă bănească de către bănci.
2. Creditul comercial – creditul acordat în formă de mărfuri sau servicii.
Tipurile de credit:
a) După forma de proprietate:
- credit public
- credit privat
b) După durata creditului:
- credit pe termen scurt (pînă la 1 an 70%)
- credit pe termen mijlociu (pînă la 5 ani 29%)
- credit pe termen lung (mai mult de 5 ani)
- credit fără termen (credit de încredere).
c) În dependenţă de forma de garanţie:
- credit personal (întoarcerea la timp a creditului)
- credit real (e garantat prin bunurile materiale)
- credit ipotecar (garantat printr-un anumit teritoriu de pământ)
- credit amanet (imobiliar)
- credit lombard
d) În dependenţă de destinaţia creditului:
- credit productiv (e destinat în sfera producţiei materiale)
- credit neproductiv (e utilizat în sfera socială; nemateriale)
e) În dependenţă de utilizarea teritorială:
- credit intern
- credit extern
- credit regional
- credit internaţional
49. Sistemul bancar şi funcţiile lui. Politica monetar-creditară
Banca – reprezintă o instituţie care acumulează şi plasează profitabil mijloace băneşti

disponibile ale agenţilor economici şi ale populaţiei
Sistemul bancar include 3 componente:
- Banca Naţională
(centrală)
- Băncile comerciale
(15 în RM)
- Instituţiile financiar
– creditare.
Banca Naţională are următoarele funcţii:
a. Exercită emisia monedei naţionale
b. Elaborează acte normative referitor la funcţionarea instituţiilor bancare.
c. Determină şi reglează rata rezervelor obligatoare ale băncilor comerciale
d. Funcţia de stabilire a cursului de schimb valutar
e. Funcţia de prevenire a riscului şi a falimentului băncilor comerciale
f. Funcţia de stabilire a ratei dobînzii pentru refinanţare
g. Funcţia de acordare a creditului guvernului
BN din RM este o instituţie care se supune numai parlamentului.
Băncile Comerciale îndeplinesc următoarele funcţii:
- Acordarea de credite
agenţilor economici şi populaţiei
- Primirea depozitelor,
depunerilor băneşti de la populaţie
- Deservirea de casă a
clienţilor
- Exercitarea
operaţiunilor de emisie şi plasare a hârtiilor de valoare.
- Exercitarea
operaţiunilor de deservire a populaţiei
- Acordarea de
carduri.
Instituţiile financiar – bancare:
a. Societăţile de asigurare
b. Instituţiile financiar – creditare
c. Cooperative
Politica monetar – creditară.
Politica monetar – creditară, este exercitată de Banca Naţională şi este orientată spre
asigurarea echilibrului pe piaţa monetară.
Politica monetar – creditară are următoarele scopuri:
1. Stabilirea preţurilor şi reducerea inflaţiei
2. corelarea masei monetare aflate în circulaţie cu volumul de mărfuri şi servicii destinate pentru
realizare.
3.reglarea ratei dobînzei în scopul stimulării investiţiilor de capital.
4. sporirea capacităţii de cumpărare al unităţii monetare.
5.protejarea depozitelor bancare ale agenţilor economici şi ale populaţiei în urma falimentării
băncilor comerciale.
6. evitarea riscului sistemului bancar-monetar.
Instrumentele de realizare a acestor scopuri:
- Emisia de monedă în
conformitate cu cererea pieţei sau retragerea monedei din circulaţie, în scopul stabilizării
preţurilor şi reducerii inflaţiei.
- reglarea ratei
dobînzei pentru creditele obţinute de băncile comerciale în scopul refinanţării.
- reglarea ratelor de
rezervă obligatoare ale băncilor comerciale
- aplicarea politicii de bani scumpi sau de bani eftini în
dependenţă de faza ciclului economic.
50. Esenţa şi structura pieţii titlurilor mobiliare
Piaţa titlurilor mobiliare – reprezintă piaţa în cadrul căreia au loc tranzacţii cu titluri de
proprietate şi de credit.
Pe piaţa titlurilor mobiliare are loc: vânzarea, cumpărarea acţiunilor, obligaţiunilor şi a altor
hârtii de valoare emise de către stat, de către SA şi Băncile Comerciale.
Piaţa titlurilor mobiliare contribuie la acumularea mijloacelor băneşti de la persoanele fizice şi
juridice şi utilizarea lor ca investiţii productive şi neproductive.
Piaţa titlurilor mobiliare se divizează:
a. piaţa primară – în cadrul căreia are loc plasarea hîrtiilor de valoare
b. piaţa secundară – în cadrul căreia are loc cumpărarea, vînzarea hîrtiilor de valoare emise
anterior.
Clasificarea hîrtiilor de valoare:
1. hîrtii de valoare pe termen scurt, au o scadenţă pînă la un an, cambiile comerciale.
2. hîrtii de valoare cu venituri fixe (obligaţiunile aduc un % fix posesorului şi acţiunile
nominale sau privilegiate.
Obiectivele tranzacţiilor pe piaţa titlurilor mobiliare:
- acţiunea
- obligaţiunea hîrtiilor
de valoare – care aduc posesorului o dobîndă fixă în perioada de funcţionare a obligaţiunii.
- bonul de tezaur a
hîrtiilor de valoare care atestă că posesorul a depus o anumită sumă de bani în contul bugetului
pe un anumit termen după care primeşte un anumit procent nominal.
- certificatul bancar –
reprezintă un document bancar care atestă că persoana respectivă fizică şi juridică a deschis un
cont bancar pe o anumită perioadă de timp.
Structura pieţii titlurilor mobiliare:
o Comisia naţională
a valorilor mobiliare, are următoarele scopuri:
a. reglarea activităţii tuturor instituţiilor care fac parte din piaţa titlurilor mobiliare
b. înregistrează hîrtiile de valoare pentru piaţa primară
c. atestează brocherii, dilerii şi casele de brocheraj
d. reglarea activităţii bursei de valori
o Casele de
brocheraj (brocheri, dileri) îndeplinesc funcţiile:
1.Cumpărarea şi vinderea intermediară a acţiunilor şi altor hîrtii de valoare
2. Exercitarea operaţiunilor de cumpărare – vînzare a acţiunilor din contul propriu (dilerii)
3. Acordarea consultaţiei referitor la plasarea profitabilă a investiţiilor de capital.
o Bursa de valori are
următoarele funcţii:
a. Acumularea informaţiei referitor la cererea şi oferta hîrtiilor de valoare
b. Exercitarea operaţiunilor de cumpărare – vînzare a hîrtiilor de valoare
c. Determinarea cursului acţiunilor şi obligaţiunilor.
o Piaţa extrabursieră,
reprezintă piaţa în cadrul căreia are loc cumpărarea – vînzarea hîrtiilor de valoare care nu sunt
solicitate la bursa de valori.
Instituţiile incluse în piaţa valorilor mobiliare:
- busa de valori a
Moldovei
- 22 companii de
brocheri
- 12 organizaţii de
administrare a investiţiilor s.a
51. Piaţa valutară şi cursul de schimb valutar
Piaţa valutară – reprezintă piaţa în cadrul căreia au loc tranzacţii valutare, poate fi:
1.Piaţă valutară internă – în cadrul căreia au loc operaţii valutare în interiorul ţării.
2. Piaţa valutară internaţională, tranzacţii valutare între ţării.
Piaţa valutară include:
*Subiecţii care generează cererea şi oferta de valută(agenţi economici inplicaţ în comerţul
exterior)
*Subiecţii care concentrează şi plasează mijloacele valutare (BC,BN şi casele de brocheraj,
casela de schimb valutar)
Ca obiecte de tranzacţie pe piaţa valutară sunt:
1.Valutele convertibile
2.Valutele de cont (Internaţionale)
Principalele mecanisme ale pieţei valutare:
1 Cererea de valută-repr. cantitatea de valută care este solicitată de agenţii economici de
populaţie şi de către stat într-o anumită perioadă de timp la un anumit curs de schimb valutar.
Cerea de valută este determinadă de următorii factori:
• DE necesitatea
extinderiii exportului şi inportului de mărfuri şi servicii.
• De necesitatea
dezvoltării turismului şi transportului internaţional.
• De necesitatea
atragerii investiţiilor străine în economia naţională.
• De necesitatea
protejării cursului valutar intern.
2 Oferta de valută-reprezintă cantitatea de valută care poate fi oferită agenţilor economici şi
populaţiei într-o anumită perioadă de timp la un anumit nivel al cursului valutar.
În calitate de ofertanţi a valutei servesc:
• Băncile comerciale
(credit)
• Veniturile valutare
transferate din străinătate de la lucrătorii băştinaşi.
• Creditele străine
directe şi de portofoliu.
• Granturile şi
ajutoarele de binefacere de la organizaţiile şi instituţiile internaţionale.
Cursul valutar de schimb –reprezintă preţul monedei naţionale exprimate în alte valute cu care
se compară.
Există două metode de stabilire a cursului de schimb valutar :
• Met. directă
• Met. indirectă.
Asupra cursului de schimb valutar influienţează două grupe de factori:
a) Factori interni :
- ritmul de creştere PIB
- dinamica masei monetare
- dinamica ratei dobînzii
- dinamica preţurilor
- situaţia social-politică din ţară
b) Factorii externi:
- cerea oferta de valută pe piaţa mondială.
- starea balanţei de plăţi externe a ţării
- conjunctura economică pe piaţa mondială
Cursul de schimb valutar a trecut prin trei etape:
I. et.sec XIX, la această etapă cursul de schimb valutar era bazat pe etalonul aur-monete.
II. et.sec XX, bazată pe etalonul aur-devize, în calitate de devize servea dolarul american, care
avea convertibilitatea în aur.
III. et. 1976, aici ca etalon servesc devizele:euro, dolarul american, lira sterlină, ena japoneză.
52. Noţiunea, structura, şi funcţiile finanţelor publice.
Sistemul de finanţe în orice ţară include următoarele componente:

♥ Finanţele publice (mijl. băneşti ale statului şi administraţiei publice care sunt utilizate pentru
nevoile sociale).
♥ Finanţele întreprinderii (sunt utilizate pentru producerea de bunuri materiale şi servicii).
♥ Finanţele populaţiei .
♥ Finanţele organizaţiei obşteşti, partidelor şi a diferitor mişcări.
Finanţele publice reflectă următoarele relaţii:
1. Relaţiile financiare dintre stat şi întreprindere, îşi găsesc manifestare în plata impozitelor şi a
altor plăţi obligatoare.
2. Relaţiile financiare dintre întreprinderea care sunt bazate pe încheierea contractelor
respective.
3. Relaţiile financiare dintre Băncile Comerciale şi întreprindere care sunt axate pe acordarea
de credite şi plata de dobînzi.
4. Relaţiile financiare dintre stat şi populaţie.
5. Relaţiile financiare dintre diferite subdiviziuni a administraţiei publice locale.
Funcţiile finanţelor publice:
a) funcţia de reproducţie - constă în reproducţia şi lansarea raţională a mijloacelor financiare ca
resurse a reproducţiei.
b) funcţia de repartiţie - constă în distribuirea şi redistribuirea venitului naţional prin astfel de
instrumente cum ar fi : impozitele directe şi indirecte.
c) funcţia de stimulare - constă în stimularea şi dezvoltarea progresului tehnico-ştiinţific şi de
creştere a productivităţii muncii.
d) funcţia de control - constă în controlul riguros la nivel micro şi macro asupra proceselor de
formare şi utilizare formală a mijl. băneşti.
53. Bugetul naţional şi componentele lui. Deficitul bugetar şi datoria publică
Rolul principal sistemul finanţelor publice îl joacă bugetul naţional .

Bugetul naţional – repr. un set de documente juridice care reflectă sursele de venit şi direcţiile
de cheltuieli publice.
Componentele bugetului naţional:
1. Bugetul de stat – inclusiv fondurile extrabursiere.
2 . Bugetul asigurării sociale de stat.
3. Bugetul asig. medicale.
4. Bugetele locale.
Bugetele de stat şi locale luate împreună - formează bugetul consolidat.
Existe 2 laturi a bugetului de stat:
*Veniturile bugetare
*Cheltuieli bugetare
Dacă venitul = cheltuielile, atunci astfel de buget este considerat → excedentar
Dacă venitul <cheltuieli →deficitar.
Deficitul bugetar are următ. surse de acoperire:
1. Recurgerea la împrumuturi interne de la banca naţională sau de la populaţie.
2. Utilizarea venitului de la privatizarea întreprinderilor nerentabile de stat.
3.Atragerea împrumuturilor externe.
4. Emisia de către banca naţională a unei cantităţi suplimentară de monedă.
Totalitatea sumelor împrumutate de stat , nerambursate formează datoria publică.
Datoria internă – se referă împrumutul guvernului de la BN şi împrumutul de stat de la
populaţie.
Datoria externă –se erferă credite obţinute de guvern şi de către agenţii econ. de la instituţiile
financiare internaţionale.
Datoria publică.
În componenţa bugetului de stat st incluse următ. fonduri bugetare:
1. fondul sist. De
administrare
2. fondul de editare a
manualelor
3. republican de
susţinere a populaţiei, a ştiinţei
4. f. de susţinere şi
dezvoltare a turismului
5. de finanţare a
elaborării bazei normative în domeniul construcţiei
6. naţional de protecţie
ecologică
7. de stimulare şi
susţinere a turismului
Venitul bugetar este format din:
• impozit pe venit;
• accizele;
• taxa vamală;
• TVA ş.a.
Cheltuielile din bugetul de stat în majoritate sunt distinate puntru dezvoltare sferei sociale :
- învăţămînt-11 %
poliţie-8%
- asig. sociale-12,6%
- asig. medicală-14%
Bugetul asig. sociale2007:
venit- 4864 mii lei
cheltuieli – 5 084 mii lei
deficitul bugetar – 120 mii lei.
Principalele surse de venit în bugetul asigur. sociale îl constituie cheltuielile :
• pentru fondul de
pensie-80%
• pentru protejare
familiei şi copilului
• pentru locurile de
ocupare populaţiei
• pentru reabilitarea
sănătăţii
• pentru asigurarea de
la traume şi boli
• pentru întreţinerea
aparatului administrativ
O comparare a bugetului naţional este fondul asigurărilor medicale obligatorii. Aceste fonduri
constituie în 2007 1 mlrd 93 mln, acest fond etse constituit în baza cotizaţiilor obligatoriii 2,5%
din salariu, 2,5% din venitul întreprinderii.
54. Sistemul fiscal şi funcţiile lui
Una din sursele principale de formare a venitului bugetar constituie impozitele.

Impozitul - repr. o plată obligatorie încasată de stat de la persoane fizice şi juridice.
Totalitatea impozitelor şi altor plăţi obligatorii constituie → sistemul fiscal al RM →este bazat
pe următoarele principii:
1. Posibilitatea reală de plată a impozitelor.
2. Progresivitatea impozitelor pe măsura creşterii veniturilor
3. Unitatea impozitului pentru toţi agenţii economici
4. Caracterul obligatoriu a impozitului
5. Simplicitatea impozitelor
6. Mobilitatea impozitelor.
Funcţiile:
• f. economică –constă
în stimularea activităţii antreprenoriale
• f. Fiscală - constă în
formarea venitului bugetar
• f. socială – constă în
distribuirea şi redistribuirea venitului în valoarea păturilor vulnerabile.
• f. de reglare – constă
în reglarea impozitului la faza declinului economic şi la faza de expansiune economică.
Formele impozitelor :
♣ Impozite directe - sunt încasate în direct de la venitul persoanelor fizice şi juridice, aici se
referă:
- Impozitul pe venit
de la persoanele fizice şi juridice.
- Impozitul privat –
constituie între 3-5%
- Impozitul funciar –
depinde de fertilitatea solului .
- Impozitul de la
realizarea hârtiilor de valoare
- Impozitul pentru
folosirea resurselor naturale.
♣Impozite indirecte – este încasat de la mărfuri şi servicii realizate ,aceste impozite –reprezintă
un adaos la preţul de realizare şi nu depinde de nivelul venitului cumpărătorului , include:
1. TVA const-20%
2. Accizele care cuprinde unele categorii de mărfuri (bere , vin, ţigări)
3. Taxa vamală – care cuprinde importul şi exportul de mărfuri cît şi mărfuri de tranzit.
În RM mărirea taxelor vamale variază între 5-15% din costul mărfurilor.*
În dependenţă de modul de încasare, impozitele pot fi:
♥ impozit proporţional - când taxa impozitului este stabilită unică, indiferent de mărimea pe
venit.
♥ impozit progresiv – când taxa impozitului creşte odată cu majorare a venitului .
♥ impozit regresiv - când taxa de regresare se micşorează în urma creşterii pe venit.
♥ impozit negativ – când taxa de impozitare este în favoarea persoanelor care au venit mai mic
decât costul de consum .
Raportul între măsurile fiscale şi PIB constituie - presiunea fiscală . În RM PF(2006)- 30%.
55. Comerţul internaţional şi caracteristicile lui. Politici comerciale externe
Economia oricărei ţări privită din punct de vedere al relaţiilor cu străinătatea poate fi
economic închisă sau deschisă.
Economia închisă – este economia naţională în care comerţul exterior are o pondere
relativ mică.
Economia deschisă este economia unei ţări în cadrul căreia comerţul exterior are o
pondere ridicată.
Actualmente majoritatea ţărilor lumii au economie deschisă bazată pe diviziunea

internaţională a muncii.
Gradul de deschidere a economiilor naţionale poate fi măsurat prin următorii

indicatori:
a) raportul dintre volumul importului şi exportului către mărimea PIB;
b) ponderea exportului în PIB;
c) volumul exportului pe cap de locuitor;
d) volumul investiţiilor străine;
e) mărimea datoriei externe.
Rata economiei deschise – constituie raportul dintre volumul exportului şi volumul PIB *100%.
În RM acest raport a constituit 50%.
Gradul de deschidere a economiei depinde de nivelul de integrare a ţării în relaţiile

comerţului internaţional.
Comerţul internaţional – reprezintă totalitatea tranzacţiilor care au loc între ţările lumii.
Structura comerţului internaţional:

1. exportul şi importul de mărfuri şi servicii în plan planetar;
2. mişcare internaţională a comerţului;
3. migrarea internaţională a forţei de muncă;
4. relaţiile valutar-financiare internaţionale;
5. fluxurile internaţionale de cunoştinţe şi de tehnologii;
6. turismul şi transportul internaţional.
Tendinţele comerţului internaţional:

1) Creşterea accelerată a volumului comerţului internaţional în raport cu sporirea
PIB-lui;
2) Apariţia noilor pieţe internaţionale şi diversificare comerţului internaţional;
3) Creşterea ponderii exportului de mărfuri şi servicii în PIB;
4) Creşterea ponderii ţărilor industrial dezvoltate în exportul internaţional;
5) Apariţia noilor ţări şi sporirea ponderii lor în comerţul internaţional (Hong
Kong, Taiwan, Thailanda, Singapore, Coreea de Sud);
6) 6) Aplicarea unor noi măsuri tarifare şi netarifare de limitare a comerţului internaţional
(aplicarea taxelor vamale majorate, introducerea restricţiilor la import, sporirea cerinţelor faţă de
calitate şi ambalaj);
7) Internaţionalizarea schimburilor economice (crearea instituţiilor de reglare a
comerţului internaţional).
Asupra extinderii comerţului internaţional influenţează următorii factori:

1. specializarea ţărilor în fabricarea mărfurilor în dependenţă de condiţiile
naturale, economice şi tradiţionale, bazată pe divizarea internaţională a muncii;
2. cooperarea şi integrarea economică internaţională în aspect regional (UE);
3. extinderea companiilor transnaţionale;
4. repartizarea planetară a comerţului, resurselor naturale şi a forţei de muncă;
5. dezvoltarea rapidă a transporturilor, telecomunicaţiilor şi a instituţiilor valutar-
bancare care accelerează mişcarea fluxurilor de mărfuri şi financiare.
Comerţul internaţional a contribuit la apariţia Pieţei Mondiale care are următoarele
trăsături:
a. sunt scoase numai mărfurile concurenţiale care corespund calităţii, modelului şi
preţului mondial;
b. preţurile sunt stabilite în dependenţă de costurile medii mondiale;
c. pe Piaţa Mondială toate plăţile se efectuează în valută liber convertibilă;
d. pe Piaţa Mondială domină companiile transnaţionale din ţările economic dezvoltate.
Formele pieţelor internaţionale:

1. Bursele internaţionale care includ:
a. bursele generale – în cadrul cărora se realizează mărfuri, servicii, HV;
b. burse specializate – în cadrul cărora se realizează anumite tipuri de mărfuri;
c. burse de valori – în cadrul cărora se realizează titluri de valoare, metale preţioase, pietre
scumpe etc.
2. Pieţele zonale ale unor produse industriale (electronică, videotehnică);
3. Pieţele internaţionale de licitaţie (Londra);
4. Târgurile internaţionale (Drezden, Plovdiv).
Pe pieţele mondiale produsele se vând la preţuri determinate de următoarele criterii:

1) În dependenţă de destinaţia mărfurilor preţurile se divizează:
a. preţuri ale mărfurilor corporale (maşini, materie primă);
b. preţuri ale serviciilor (transport, turism, consulting);
2) În dependenţă de direcţia fluxurilor de mărfuri şi servicii:
a. preţuri de import;
b. preţuri de export;
3) În dependenţă de subiecţii de negociere pe piaţa mondială:
a. preţuri de acord
b. preşuri fixate de producători (OPEC, GAZ-PROM);
c. preţuri fixate de cumpărători (bursa de cereale);
d. preţuri de monopol.
4) În dependenţă de modul de comercializare a mărfurilor:
a. preţuri la bursele internaţionale de mărfuri;
b. preţuri ajustate (care pot fi corectate în dependenţă de conjunctura pieţii);
c. preţuri de listă / catalog care sunt stabilite de exportatori şi difuzate importatorului
pentru negocierea contractelor de vânzare-cumpărare;
d. preţuri director care sunt stabilite de producătorul principal a produsului respectiv
pe piaţa mondială.
5) În dependenţă de etapele tranzacţiei:
a. preţuri de ofertă;
b. preţuri de negociere;
c. preţuri de tranzacţie.
Politicile în domeniul comerţului internaţional. Există 2 politici:

1. Politica liber-schimbistă – care constă în asigurarea circulaţiei libere a mărfurilor şi
serviciilor între state;
2. Politica protecţionistă – care constă în schimbarea exporturilor de mărfuri naţionale şi
limitarea importurilor de mărfuri străine;
Instrumentele politicii protecţioniste sunt:

a. stabilirea tarifelor vamale înalte asupra mărfurilor de import;
b. aplicarea măsurilor netarifare (cerinţe înalte referitor la calitatea mărfurilor, ambalaj,
design, etichetă, etc.);
c. aplicarea politicii … (reducerea preţurilor mai jos de nivelul preţurilor mondiale).
56. Balanţa de plăţi externe şi componentele ei.
Balanţa de plăţi externe – reprezintă un instrument economico-statistic în care se includ

şi se compară încasările şi plăţile realizate de o ţară din relaţiile sale economice, financiare şi
monetare cu alte ţări pe o anumită perioadă de timp (1 an).
În conformitate cu actele normative ale Fondului Monetar Internaţional, balanţa de plăţi
externe cuprinde 2 componente:
1) Contul curent (balanţa curentă) care include:
a) balanţa comerţului exterior cu bunuri care cuprinde exportul, importul şi
soldul balanţei comerciale;
b) balanţa serviciilor care include importul şi exportul serviciilor de transport,
comunicaţii construcţii şi călători;
c) balanţa veniturilor care include veniturile din munca rezidenţilor în
străinătate şi veniturile din investiţiile directe;
d) balanţa transferurilor curente care include intrările şi ieşirile de transfer
inclusiv transferuri ale angajaţilor.
2) Contul de capital şi financiar care include:
a) activele şi pasivele externe;
b) investiţiile directe nete;
c) împrumuturile externe;
d) rezervele.
Balanţa de plăţi externe poate fi:

1) echilibrată – situaţia când încasările sunt egale cu plăţile externe;
2) excedentară – situaţia când încasările din relaţiile economice internaţionale sunt
mai mari decât plăţile respective;
3) deficitară – situaţia când încasările din străinătate sunt mai mici decât plăţile
către străinătate.
57. Bunăstarea şi nivelul de trai al populaţiei
Bunăstarea poate fi privită în 2 aspecte:

1) aspect economic;
2) aspect social.
Bunăstarea economică – reflectă nivelul general al standardului de viaţă dintr-o societate şi

care depinde:
a) de volumul de mărfuri şi servicii disponibile;
b) de relaţiile de distribuţie a veniturilor;
c) de influenţa factorilor interni şi externi.
Bunăstarea socială – constituie totalitatea de bunuri şi servicii sociale şi modul de distribuire
al acestora între membrii societăţii.
Bunăstarea socială depinde de următorii factori:

1) politica socială promovată de stat în domeniul bunăstării populaţiei;
2) starea de sănătate a populaţiei;
3) accesul populaţiei la instruire şi cultură.
Una din principalele componente ale bunăstării economice şi sociale este calitatea
vieţii.
Calitatea vieţii – reprezintă ansamblul condiţiilor naturale, tehnologice, culturale, economice,

politice, etnice care asigură integritatea biologică, socială şi spirituală a fiinţei umane.
Principalele elemente ale calităţii vieţii sunt:

1) calitatea mediului ambiant (gradul de poluare a aerului, apei solului);
2) starea demografică din ţară;
3) calitatea condiţiilor de muncă;
4) mărimea şi structura veniturilor populaţiei;
5) accesul la instruire, educaţie, cultură;
6) starea de sănătate a populaţiei;
7) mediul socio-politic din ţară;
8) existenţa timpului liber pentru recuperarea fizică şi intelectuală a forţei de muncă;
9) existenţa programelor sociale de protecţie a populaţiei.
Calitatea vieţii este influenţată de următorii factori:

1) Nivelul şi gradul de calitate a resurselor naturale (calitatea solului, bogăţiilor
subterane, pădurilor);
2) Nivelul de dezvoltare a progresului tehnico-ştiinţific şi economic;
3) Mărimea şi structura avuţiei naţionale şi a veniturilor naţionale;
4) Nivelul veniturilor disponibile de populaţie;
5) Calitatea mediului ambiant;
6) Nivelul de dezvoltare a bazei tehnico-materiale a sferei sociale.
Una din componentele bunăstării populaţiei este nivelul de trai.
Nivelul de trai – reflectă gradul de satisfacere a nevoilor vitale ale populaţiei în ansamblu cât şi
a păturilor sociale şi a indivizilor particulari.
ONU în scopul comparării nivelului de trai al populaţiei din diferite ţări a elaborat un
sistem de indicatori:
1) Durata medie a vieţii;
2) Mişcarea naturală a populaţiei (natalitatea, mortalitatea, sporul natural);
3) Starea de sănătate a populaţiei;
4) Nivelul de instruire al populaţiei;
5) Rata analfabetismului;
6) Gradul de ocupare a forţei de muncă;
7) Condiţiile şi spaţiul locativ al populaţiei şi confortul locuinţei;
8) Numărul mediu al orelor de muncă pe zi şi pe săptămână;
9) Durata timpului de transport la locul de muncă (nu trebuie să depăşească 1oră într-
o direcţie);
10) Concediile anuale plătite;
11) Timpul liber şi modul de utilizare al lui;
12) Nivelul, structura şi dinamica consumului de bunuri materiale şi servicii;
13) Nivelul şi dinamica minimului de existenţă;
14) Nivelul şi evoluţia preţurilor;
15) Nivelul sărăciei;
16) Poluarea aerului, solului şi apei;
17) Nivelul zgomotului;
18) Rata sinuciderilor;
19) Teama pentru siguranţa personală.
58. Inegalitatea economică şi sărăcia
Inegalitatea economică se manifestă preponderent în nivelul veniturilor şi în avere.
Veniturile calculate la o persoană sau la o familie sunt exprimate în 3 forme:

1) venitul nominal – reprezintă cantitatea de bani de care dispune o persoană sau o
familie într-o anumită perioadă de timp (săptămână, lună, an);
2) venitul disponibil – reprezintă acea parte a venitului nominal care rămâne după
plata impozitelor şi altor plăţi obligatorii;
3) venitul real – reflectă cantitatea de mărfuri şi servicii care pot fi procurate de către
o persoană sau o familie în baza veniturilor disponibile.
Veniturile persoanei sau a familiei se formează din următoarele surse:

1) veniturile obţinute de la utilizarea factorilor de producţie (de la muncă, capital şi
resurse naturale, exprimate în formă de salariu, rentă şi profit);
2) veniturile băneşti obţinute de la operaţiunile financiar-creditare exprimate în formă
de dobânzi şi dividende;
3) veniturile obţinute din contul programelor sociale exprimate în formă de pensii,
indemnizaţii, compensaţii şi ajutoare sociale.
Cauzele inegalităţii economice (în venituri):

1. inegalitatea în dispunerea de proprietate;
2. inegalitatea în capacităţile fizice şi intelectuale ale persoanelor;
3. inegalitatea în nivelul de instruire a oamenilor;
4. inegalitatea locurilor de muncă.
Cauzele inegalităţii în avere:

1. dispunerea de avere moştenită care se transmite din generaţie în generaţie;
2. inegalităţi diferite în domeniul economisirii pentru copii şi urmaşi;
3. talentul şi norocul antreprenorului şi investiţional al unor persoane.
Inegalitatea veniturilor şi inegalitatea averii duce la apariţia sărăciei.
Sărăcia – reprezintă situaţia de lipsă materială inferioară a pragului minim de existenţă.
Sărăcia se manifestă în 2 forme:

1. forma absolută;
2. forma relativă.
Sărăcia absolută – exprimă statutul persoanei sau a familiei care nu dispune de condiţii minime
de viaţă (hrană, îmbrăcăminte, locuinţă...)
Sărăcia relativă – exprimă un nivel insuficient de resurse pentru un trai normal, comparativ cu
posibilitatea existenţei în societate şi în comparaţie cu alte categorii de indivizi.
Criteriile sărăciei:
a. nivelul scăzut de venituri a persoanei sau familiei;
b. numărul mare de membrii ai familiei inapţi de muncă (copii, invalizi);
c. minimum mijloacelor de existenţă în ţară la etapa actuală.
Nivelul de sărăcie este diferit în diferite ţări şi depinde de nivelul de dezvoltare a

economiei şi de politica socială promovată de statul respectiv. Astfel în ţările dezvoltate limita
sărăciei este de 11$/zi iar în tarile în curs de dezvoltare 4$/zi.
Pentru a reduce nivelul de sărăcie în RM este elaborată o programă strategică orientată
spre creşterea economiei şi reducerea sărăciei.
58a. Direcţiile politicii sociale ale statului
Politica socială a statului – reprezintă ansamblul căilor şi metodelor de implicare a

statului în rezolvarea problemelor sociale.
Politica socială a statului cuprinde 3 niveluri:

1. nivelul naţional – care prevede rezolvarea problemelor sociale la nivel macro
economic;
2. nivelul administrativ-teritorial – care prevede rezolvarea problemelor sociale la
nivelul localităţilor;
3. nivelul individual – care prevede rezolvarea problemelor sociale la nivelul fiecărui
individ.
Principalele probleme ale politicii sociale a statului sunt:

1. promovarea bunurilor publice (apărarea, securitatea, infrastructura, educaţia,
sănătatea, cultura, ştiinţa);
2. promovarea socială a unor segmente ale populaţiei care se află în stare de
dificultate (bătrâni, invalizi, şomeri);
3. acordarea garanţiilor sociale la muncă, sănătate, asigurarea socială, la grevă...
Direcţiile politicii sociale ale statului:

1. crearea condiţiilor necesare pentru sporirea veniturilor populaţiei (salariile,
pensiile);
2. crearea noilor locuri de muncă şi reducerea şomajului;
3. asigurarea unui salariu minim garantat;
4. reducerea inegalităţii economice a populaţiei şi al nivelului de sărăcie;
5. asigurarea unui nivel înalt al calităţii vieţii şi al nivelului de trai al populaţiei;
6. exercitarea protecţiei sociale a populaţiei defavorizate (acordarea ajutoarelor
sociale, indexarea salariilor pensiilor, compensarea cheltuielilor lunare);
7. asigurarea echitaţii sociale şi garantarea drepturilor economice, sociale şi politice
ale omului (dreptul la alegere, dreptul la sănătate, dreptul la informaţie).
59. Necesitatea intervenţiei statului în economie şi modele reglării macroeconomice
Necesitatea intervenţiei statului în economie este determinată de următoarele cauze:

1. De imposibilitatea sectorului privat de a rezolva problemele de interes general naţional
(apărarea şi securitatea naţională, crearea condiţiilor de funcţionare a agenţilor economici);
2. De necesitatea rezolvării problemelor complexe la anumite etape a dezvoltării societăţii;
3. De necesitatea dezvoltării sferei sociale.
Intervenţia statului în economie se găseşte în elaborarea şi realizarea diferitor

politici economice ce pot fi clasificate după următoarele criterii:
1. În dependenţă de domeniul de aplicare, politicile se divizează în:
a) politici de creştere economică;
b) politici de ocupare a populaţiei;
c) politici antiinflaţioniste.
2. În dependenţă de instrumentele folosite, statul elaborează:
a) politici de reglare indirectă a economiei;
b) politici de reglare directă.
3 În dependenţă de durata de extindere:
a) politici conjuncturale;
b) politici structurale.
4. În dependenţă de influenţa statului asupra agenţilor economici:
a) politici de reducere a impozitelor;
b) politici de reducere a ratei dobânzii;
c) politic de acordare a subvenţiilor.
5. În dependenţă de amploarea domeniului de activitate, statul elaborează:
a) politici sectoriale.
6. În dependenţă de orientarea doctrinară, statul elaborează:
a) politici economice liberale (în domeniul comerţului);
b)politici dirijiste (politica Keynesiană);
c) politici sociale democratice (politici de reducere a inegalităţii economice, de
susţinere a pensionarilor, de susţinere a invalizilor etc.)
Modele reglării macroeconomice:

1. Modelul mercantelist – potrivit căruia statul este considerat principalul factor care
asigură creşterea avuţiei. Statul promovează ideea de acumulare a avuţiei în formă de bani
confecţionaţi din metale preţioase).
2. Modelul fiziocrat – potrivit căruia rolul statului constă în:
a) Apărarea dreptului de proprietate;
b) Asigurarea libertăţii la stabilirea preţurilor la terenurile agricole şi la produsele agricole;
c) Realizarea lucrărilor de irigare şi ameliorare a terenurilor agricole;
d) Încasarea impozitelor funciar unic care constituie 1/3 din venitul net.
3. Modelul clasic potrivit căruia:
a) Statul apără proprietatea privată;
b) Elaborează acte normative referitor la funcţionarea agenţilor economici;
c) Asigură liniştea în societate şi securitatea naţională.
4. Modelul neoclasic potrivit căruia rolul statului constă:
a) În apărarea concurenţei perfecte;
b) În protejarea proprietăţii private şi susţinerea întreprinzătorului individual;
c) În limitarea activităţii monopoliste.
5. Modelul marxist potrivit căruia rolul statului constă în:
a) Susţinerea proprietăţii de stat care este principala formă de proprietate;
b) Planificarea tuturor formelor de activitate atât în domeniul sferei sociale;
c) Exercitarea planificării centralizate al întregii activităţi economice.
6. Modelul keynesian potrivit căruia rolul statului constă în:
a) Reglarea sistemului fiscal (introducerea impozitului progresiv şi reglarea ratei
dobânzii);
b) Stimularea activităţii investiţionale din contul surselor publice;
c) Stimularea consumului a păturilor care dispun de venituri relativ mici;
d) Reglarea ocupării depline a forţei de muncă;
e) Reglarea ratei dobânzii;
f) Stimularea cererii agregate;
g) Promovarea politicii protecţioniste în comerţul exterior.
7. Modelul neoliberal potrivit căruia rolul statului constă în:
a) Organizarea cadrului juridic de funcţionare a economiei de piaţă;
b) Protejarea concurenţei loiale;
c) Susţinerea libertăţilor economice;
d) Stimularea micului business;
e) Stimularea ofertei agregate;
f) Reglarea masei monetare aflată în circulaţie.
Gradul de intervenţie a statului în activitatea economică este determinată de ponderea

sectorului public în PIB:
Austria – 25%
Grecia – 23%
Anglia – 17%
Germania, Portugalia – 15%
Moldova – 45%
60. Mecanismele reglării de stat a economiei
1. Reglarea cadrului juridic de funcţionare a economiei, care include:

a) Adoptarea de către Parlament a legilor referitor la activitatea economică;
b) Elaborarea actelor normative de către Guvern referitor la funcţionarea agenţilor
economici;
c) Elaborarea normativelor referitor la condiţiile de muncă la întreprinderi şi organizaţii;
d) Elaborarea actelor normative referitor la relaţiile dintre Guvern, patronat şi salariaţi.
2. Reglarea de stat antimonopoluri, care prevede:
a) Adoptarea legilor antimonopol;
b) Susţinerea controlului asupra preţurilor de monopol;
c) Protejarea concurenţei loiale;
d) Divizarea întreprinderilor mari monopoliste în întreprinderi mici în scopul creării
mediului concurenţial.
3 Reglarea administrativă, care prevede:
a) Înregistrarea statului a agenţilor economici;
b) Determinarea mecanismelor de reglare a relaţiilor dintre întreprinderi şi furnizorii de
resurse şi consumatori;
c) Determinarea standardelor şi normativele ce reflectă măsurile de volum, greutate şi
calitate a mărfurilor şi serviciilor;
d) Interzicerea realizării mărfurilor contrafăcute şi a reclamei neobiective.
4. Reglarea de stat în calitate de antreprenor
Statul este proprietar a mai multor întreprinderi şi deţine pachetul de acţiuni a multor
întreprinderi. În calitate de antreprenor statul:
a) Cumpără şi vinde mărfuri şi servicii; statul este principalul realizator a produselor
alcoolice, tutun, armament, petrol şi alte surse importante.
b) Statul construieşte întreprinderi noi cu destinaţie strategică.
5. Reglarea procesului de stabilizare macroeconomic, care prevede:
a) Asigurarea permanentă a creşterii economiei naţionale;
b) Asigurarea ocupării depline a forţei de muncă şi reducerea nivelului şomajului;
c) Asigurarea stabilităţii preţurilor şi reducerea cotei inflaţiei;
d) Aplicarea unei politici fiscale orientată spre stimularea activităţii agenţilor economici;
e) Reducerea substanţială a cheltuielilor de stat care nu sunt legate direct de procesul de
producţie şi de dezvoltare a infrastructurii economice şi sociale.
6. Reglarea bugetară, care prevede:
a) Formarea veniturilor bugetare;
b) Distribuirea cheltuielilor publice pentru necesităţile economiei naţionale şi a
populaţiei;
c) Echilibrarea veniturilor şi cheltuielilor bugetare şi reducerea deficitului bugetar şi a
datoriei publice.
7. Reglarea creditară şi monetară, care prevede:
a) Reglarea ratei dobânzii pentru refinanţare;
b) Reglarea ratelor obligatorii de rezerve ale băncilor comerciale;
c) Reglarea operaţiunilor pe piaţă deschisă (vânzarea şi cumpărarea acţiunilor,
obligaţiunilor şi alte hârtii de valoare).
d) Reglarea masei monetare aflate în circulaţie;
e) Reglarea de emisie de monedă naţională;
f) Reglarea datoriei interne şi externe.
8. Reglarea de stat a resurselor, care prevede:
a) Asigurarea cu resurse naturale a cerinţei cu economie naţională;
b) Aplicarea sistemului de înlesniri a sistemelor fiscale în producerea sau
procurarea materiei prime;
c) Aplicarea resurselor noi netradiţionale în procesul de producere a bunurilor
materiale şi serviciilor (surse noi de energie).
9. Reglarea de stat a veniturilor
a) Reglarea salariilor în sfera bugetară;
b) Reglarea salariului minim în economia naţională;
c) Reglarea pensiilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi altor ajutoare sociale;
d) Elaborarea şi reglarea programelor sociale;
e) Reglarea nivelului de existenţă a populaţiei.
10. Reglarea de stat a relaţiilor economice externe:
a) Reglarea comerţului extern;
b) Reglarea relaţiilor valutare şi a cursului valutar;
c) Licenţierea agenţilor economici care exercită exportul şi importul de mărfuri şi
servicii;
d) Reglarea tarifelor vamale;
e) Reglarea politicii protecţioniste şi a liberului schimb în relaţiile economice cu
străinătatea;
f) Reglarea balanţei de plăţi externe.
11. Reglarea de stat a ramurilor şi a sectoarelor economice naţionale, care prevede:
a) Reglarea ramurilor industriale (elaborarea programelor de dezvoltare a industriei etc.);
b) Reglarea complexului agroindustrial include: înzestrarea tehnică a întreprinderilor
agricole, comercializarea producţiei agricole, reglarea preţurilor asupra achiziţiilor de stat.
c) Reglarea procesului de dezvoltare a tuturor tipurilor de transport;
d) Reglarea ramurii de construcţii capitale;
e) Reglarea proceselor de dezvoltare a infrastructurii de producţie şi sociale.
12. Reglarea activităţii întreprinderii publice, care prevede:
a) acordarea subvenţiilor întreprinderii publice;
b) reglarea preţurilor la mărfurile şi serviciile publice;
c) reglarea proceselor de privatizare a întreprinderii de stat.
61. Economia mondială: esenţa, trăsăturile, clasificarea, globalizarea
Economia mondială – reprezintă ansamblul economiilor naţionale aflate în relaţii de

interdependenţă, generate de diviziunea internaţională a muncii.
Structura economiei mondiale:

1) Economiile naţionale(actualmente există peste 200 ţări);
2) Organizaţiile economice internaţionale(FMI,BM,OMC);
3) Companiile transnaţionale (CocaCola, Ford, Fiat);
4) Uniunile integraţioniste regionale(NAFTA,UE,CSI);
5) Fluxurile economice internaţionale( fluxul de mărfuri şi servicii, de capital, financiar-
creditare, de forţă de muncă, de tehnologii şi inovaţii ştiinţifice).
Trăsăturile economiei mondiale:

1) Unităţile de bază a economiei mondiale constituie economiile naţionale
interdependente
2) Principalele subsisteme ale economiei mondiale sunt:
a. SUA, Canada, Mexic
b. UE
c.Asia de S-E:J aponia şi China(în frunte)
Una din trăsăturile de bază a economiei mondiale este Diviziunea Internaţională a

Muncii.
Diviziunea internaţională a muncii – este un proces de specializare a ţărilor lumii în

producerea şi comercializarea pe Piaţa Mondială a bunurilor în fabricarea cărora dispun de un
anumit avantaj (condiţii naturale, tradiţii, performanţe economice etc.)
Specializarea internaţională se manifestă în următoarele forme:

a. specializarea intersectorială, care divizează ţările lumii în ţări industriale şi agrare.
b. specializarea intraramurală, prevede specializarea ţărilor în anumite ramuri ale
industriei.
c. specializarea intraramurală dintre state.
d.specializarea organologică,care prevede specializarea ţărilor în producerea părţilor
componente ale unui bun.
e. specializarea intrafirmă,care are loc în cadrul companiilor transnaţionale.
f. specializarea tehnologică (SUA, Japonia, Germania, Suedia se specializează în
elaborarea tehnologiilor noi)
Între ţările lumii există diferite legături economice, care poartă denumirea de fluxuri
economice internaţionale.
Aceste fluxuri cuprind: mişcarea valorilor materiale
financiare spirituale de la o ţară la alta.
Totalitatea fluxurilor economice, privite în strânsa lor interdependenţă formează circuitul

economic mondial.
Circuitul economic mondial cuprinde următoarele fluxuri:

a. Fluxurile comerciale internaţionale determinate de importul şi exportul de mărfuri şi
servicii;
b. Fluxurile de investiţii de capital dintre ţări;
c. Fluxurile de cunoştinţe tehnico-ştiinţifice şi tehnologii (sub formă de licenţe, brevete,
inovaţii);
d. Fluxurile de prestări de servicii (turism, transport, telecomunicaţii etc);
e. Fluxurile de forţă de muncă (migrarea internaţională a forţei de muncă);
f. Fluxurile valutar-financiare internaţionale.
În aspect geografic, fluxurile internaţionale se divizează:

1. Fluxurile de schimb dintre ţările dezvoltate, numite fluxuri Nord-Nord;
2. Fluxurile dintre ţările dezvoltate şi ţările în curs de dezvoltare, numite Nord-Sud;
3. Fluxurile dintre ţările Europei de Est şi ţările dezvoltate numite fluxuri Est-Vest;
4.Fluxurile dintre ţările subdezvoltate şi ţările în curs de dezvoltare, numite Sud-Sud.
ONU a clasificat ţările lumii în următoarele 3 grupe:

1. Ţări subdezvoltate;
2. Ţări în curs de dezvoltare;
3. Ţări industrial-dezvoltate.
Din punct de vedere a PIB ce revine la un locuitor, ţările lumii sunt grupate:
1.Ţări cu venit scăzut(până 785$/loc);
2. Ţări cu venit mediu, include ţările ce au de la 786 la 3125$/loc;
3.Ţări cu venit peste mediu-3126-9655$/loc;
4.Ţări cu venit ridicat, cuprinde ţările cu >9656$/loc.
Una din tendinţele actuale economiei mondiale este globalizarea.
Globalizarea – reprezintă un proces de aprofundare a interdependenţelor dintre economiile

naţionale, de integrare globală a acestora pe baza liberalizării fluxurilor internaţionale de
mărfuri, capital, forţă de muncă şi de noi tehnologii .
Globalizarea are următoarele trăsături:

1. Globalizarea este o tendinţă de expansiune a întreprinderii pe piaţa internaţională a
factorilor de producţie, o tendinţă de a deplasa unităţile de producţie în aspect global;
2. Globalizarea reprezintă un proces de ordin industrial, un nou mod de organizare a
producţiei şi a muncii de către companiile transnaţionale;
3.Globalizarea reprezintă o fază specifică de internaţionalizare a capitalului şi de valorificare
în dependenţă de existenţa resurselor şi a pieţelor de desfacere;
4. Globalizarea generează procesul de formare a oligopolului mondial. Prin oligopol se
înţelege concentrarea capitalului la nivelul triadei: SUA, UE, Japonia;
5. Globalizarea serveşte ca pârghie economică în procesele de integrare economică
regională;
6. Globalizarea duce la extinderea interdependenţei dintre state;
7. Globalizarea economică duce la globalizarea concurenţei în aspect planetar.
Formele globalizării:
1. Globalizarea comerţului, constă în creşterea exportului de bunuri şi servicii în PIB unor
ţări
2. Globalizarea industriei, prevede:
- a produce o marfă oriunde
- a utiliza resursele de oriunde
- a localiza producţia de oriunde
- a comercializa produsele finite oriunde
De regulă companiile transnaţionale deplasează filialele la acele ţări unde există materie
primă ieftină, forţă de muncă ieftină, pieţe de desfacere convenabile.
1. Globalizarea spaţiului financiar prevede creşterea împrumuturilor pe pieţele internaţionale
de capital, sporirea gradului de integrare a pieţelor financiare.
2. Globalizarea serviciilor.
3.Extinderea companiilor transnaţionale.
Actualmente, în lume există peste 50 mii companii transnaţionale care dispun de 280 mii
filiale, care controlează 40% din activele private mondiale, în cadrul cărora lucrează cca 100 mln
angajaţi.
Uniformizarea economică la nivel planetar şi uniformizarea vieţii culturale
Consecinţele Globalizării
Există 2 tipuri de consecinţe:
1) pozitive
2) negative
Consecinţe pozitive:
a. Extinderea investiţiilor de capital atât în ţările dezvoltate cât şi în cele în curs de
dezvoltare.
b. Accelerarea progresului tehnico-ştiinţific în aspect global.
c.Dezvoltarea şi modernizarea ţărilor subdezvoltate economic.
d. Crearea noilor locuri de muncă şi sporirea nivelului de trai populaţiei.
Consecinţe negative:
1) Globalizarea contribuie la divizarea ţărilor lumii în bogate şi sărace
2) Globalizarea duce la instabilitatea economico-financiară, a economiilor naţionale şi
regionale.
3) Globalizarea duce la afectarea suveranităţii ţărilor aflate în curs de dezvoltare.
4) Globalizarea aprofundează decalajul de salarizare a muncii calificate în diferite ţări.
62. Cooperarea şi integrarea economică internaţională

Cooperarea economică internaţională – este o formă de colaborare între state,
desfăşurată pe baze contractuale, vizând unirea eforturilor materiale, financiare, tehnologice şi
umane ale partenerilor pentru efectuarea în comun a unor activităţi reciproc avantajoase.
Cooperarea economică poate fi la nivel macroeconomic, care se desfăşoară între state,

între ministere, departamente şi la nivelul microeconomic, care se desfăşoară între întreprinderi
şi între instituţiile de cercetare.
Principalele forme de cooperare internaţională sunt:

1.Cooperarea în domeniul de producţie, care prevede specializare interstatală producţiei,
construirea în comun a unor obiecte, construcţia în comun a obiectelor de destinaţie productivă,
cooperare pe pieţe terţe.
2. Cooperarea tehnico-ştiinţifică, care este realizată în cadrul unităţilor şi programelor comune
de cercetare cît şi de acordare a asistenţei tehnice, schimb de informaţie tehnico-ştiinţifică etc.
3.Cooperarea în domeniul comercializării şi marketingului, care prevede schimbul reciproc de
informaţii comerciale, studierea în comun a pieţelor, elaborarea programelor comune de
marketing, acţiunilor comune de reclamă.
4.Cooperarea financiar-bancară în cadrul băncilor mixte, a băncilor regionale şi în cadrul
consorţiilor bancare.
5.Cooperarea în domeniul serviciilor de turism, transporturi şi asigurări internaţionale.
Una din componentele de bază a economiei mondiale este integrarea economică internaţională.
Integrarea economică – este un proces complex de dezvoltare a economiei mondiale

contemporane, care se bazează pe o treaptă calitativ nouă, superioară a interdependenţelor şi
specializărilor economiilor diferitor state şi este determinată de un ansamblu de factori, rolul
principal revenind revoluţiei tehnico-ştiinţifice contemporane.
Cauzele integrării economice:

1.Apariţia şi aprofundarea contradicţiei dintre posibilităţile de sporire a VP şi capacitatea
limitată a pieţelor naţionale.
2.Gradul înalt de concentrare a producţiei şi de centralizare a capitalului pe de o parte şi
limitele mişcării libere a capitalului şi a forţei de muncă pe de alta.
3. Necesitatea capitalului din ţările situate într-o anumită zonă geografică de a-şi promova şi
apăra în comun interesele ameninţate de concurenţii internaţionali.
4. Construirea firmelor mari, care prin activitatea lor întrece graniţele naţionale.
5.Interesele comune ale ţărilor dezvoltate de a menţine şi dezvolta relaţiile cu fostele ţări
coloniale, devenite politic independente.
Etapele de integrare economică:

1.Crearea unei zone de comerţ liber;
2.Crearea unei zone de comerţ preferenţial;
3.Crearea uniunii vamale;
4.Crearea pieţei comune;
5.Crearea uniunii economice.
Avantajele integrării economice:

a.Integrarea asigură o productivitate mai înaltă a muncii şi o creştere a nivelului de viaţă;
b.Concurenţa este mai intensă şi consumatorii beneficiază de preţuri mai scăzute şi de o
varietate mai mare de bunuri;
c.Integritatea economică permite o producţie de serie mare, ceea ce duce la scăderea
costului de preţ;
d.Integrarea economică contribuie la optimizarea investiţiilor de capital;
e.Permite folosirea mai raţională şi eficientă a forţei de muncă, deoarece mişcarea liberă a
capitalului este însoţită de mişcarea liberă a forţei de muncă.
63. Căile de integrare a RM în UE
Una din principalele forme de integrare economică internaţională este UE.
UE include 4 instituţii:
1. Comisia Europeană
2. Parlamentul european
3. Consiliul UE
4. Curtea de Justiţie a UE
Actualmente UE include 27 ţări europene cu o populaţie de 484mln locuitori şi produce

cca 40% din producţia industrială mondială.
Avantajele integrării în UE pot fi divizate în 3 grupe:

1Avantajele politice ce constau în stabilitatea democraţiei şi a statului de drept, avantaje
geostrategice a membrilor UE, creşterea securităţii internaţionale, reducerea riscului politic;
2. Avantajele pieţei unice – creşterea exporturilor în ţările UE, creşterea securităţii
internaţionale, creşterea productivităţii şi competitivităţii producţiei, atragerea investiţiilor
străine şi inovaţiilor, transferul tehnologic dintre ţările UE;
3.Avantajele potenţiale la nivel macroeconomic – atragerea de fonduri agrare, industriale
pentru stabilizarea economiei, stabilizarea cursului de schimb valutar, coordonarea politicii
monetare a băncilor naţionale de către Banca Centrală Europeană, stimularea creşterii
economice, aducerea standartului de viaţă din RM la nivelul standartului european
Criteriile de aderare la UE:

1)Statul candidat la aderare trebuie să fie unul european.
2)Criteriul politic – stabilitatea instituţiilor car garantează democraţia şi statul de drept,
respectarea dreptului omului, reformarea administraţiei publice, protecţia minorităţilor.
3)Criteriul economic – existenţa unui consensus referitor la direcţiile generale de politică
economică, atingerea stabilităţii macroeconomice şi reducerea deficitului balanţei de plăţi
externe, reforma structurală în economie, privatizarea şi restructurarea întreprinderilor de stat,
realizarea echilibrului dintre cerere şi ofertă pe pieţele factorilor de producţie, protejarea
proprietăţii private, dezvoltarea sectorului financiar, armonizarea legislaţiei naţionale cu cea
europeană, crearea sectorului întreprinderilor mici şi mijlocii, evitarea introducerii unor măsuri
fiscale ce ar influenţa negativ asupra agenţilor economici.
Procedura de aderare la UE include următoarele etape:

1) Depunerea cererii la Consiliul UE
2) Avizul comisiei şi Parlamentului european referitor la posibilitatea aderării ţării la UE
3) Statul candidat trebuie să respecte toate criteriile de aderare
4) Actul de aderare trebuie ratificat de toţi membrii UE
RM, în scopul integrării în UE, în februarie 2005 a încheiat planurile de acţiune RM-UE,
care s-a terminat în martie 2008.

Note de Curs La Teorie Economică de Andrei Cojuhari

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Note de Curs La Teorie Economică de Andrei Cojuhari

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1.

Evoluţia obiectului de studiu al Teoriei Economice

Obiectul de studiu al Teoriei economice a trecut prin următoarele etape:

2.Categoriile, legile, metodele de cercetare a teoriei economice

3. Funcţiile Teoriei Economice

Teoria economică îndeplineşte 3 funcţii principale:

4. Nevoile umane si interesele economice

5. Resursele şi bunurile economice şi clasificarea lor

Orice activitate umană presupune utilizarea anumitor resurse economice.

6. Conţinutul activităţii economice şi rezultatele ei

Activitate economică – reprezintă un proces complex de atragere, alocare şi utilizare eficientă a

7. Proprietatea: conţinutul economic şi juridic, tipurile, formele

Problema proprietăţii – problema cheie în teoria economică. Persoanele care dispun de

8. Agenţii economici ca subiecţi ai proprietăţii şi funcţiile lor

10. Sistemul economic: esenţa, funcţiile, formele

1. Sistemul economiei de piaţă şi modelele (formele) lui

Acest model are următoarele trăsături:

11. Întreprinderea: esenţa, funcţiile, formele

Întreprinderea – principala unitate a economiei naţionale în cadrul căreia se produc majoritatea

CA = D /d' *100% ex: CA=12/3 *100=400

12. Principalii indicatori economici a activităţii întreprinderii

Actualmente în ţările dezvoltate are loc tendinţa de concentrare a întreprinderilor.

13. Sectorul public: necesitatea, dimensiunile, bunurile, externalităţile

14. Economia mediului şi sursele de finanţare a sectorului public

15. Factorii şi neofactorii de producţie

Întreprinzătorul ca neofactor de producţie are următoarele obligaţiuni:

16. Combinarea şi substituirea factorilor de producţie. Productivitatea factorilor de

Combinarea factorilor de producţie – reprezintă un model, o corelare dintre factorii producţie

Asupra productivităţii şi randamentului factorilor de producţie influenţează următorii

Costul de producţie – reprezintă o categorie economică care reflectă totalitatea cheltuielilor

Căile de reducere a costului de producţie sunt:

18. Eficienţa economică şi evaluarea ei

19. Piaţa: esenţa, mecanismele, funcţiile, tipurile.

Condiţiile de apariţie a peţii sunt:

20. Infrastructura pieţei contemporane

21. Cererea: esenţa, legea, formele, factorii, elasticitatea.

Cererea – reprezintă o categorie economică care reflectă relaţiile dintre producători şi

22. Oferta: esenţa, legea, formele, factorii şi elasticitatea

Factorii ce influenţează asupra ofertei:

23. Echilibrul şi dezechilibrul pieţei. Preţul de echilibru

Preţul de echilibru – punctul de intersecţie dintre curba cererii şi curba ofertei.

24. Preţul: esenţa, funcţiile şi formele preţului

25. Mecanismele de formare şi metodele de reglementare a preţurilor. Politici de preţuri

Există 2 mecanisme de formare a preţurilor:

26. Concurenţa şi rolul ei economic. Metodele luptei de concurenţă.

Concurenţa – reflectă o formă specifică de confruntare dintre agenţii economici (producători)

Factorii luaţi în ansamblu formează mediul concurenţial.

27. Tipurile şi formele de concurenţă

Exista doua tipuri de concurenţă:

28. Apărarea concurenţei şi reglementarea activităţii monopoliste

29. Piaţa muncii şi salariul

În conformitate cu existenţa celor 3 factori tradiţionali de producţie: munca , natura,

30. Piaţa capitalului şi dobânda

Piaţa capitalului – reprezintă ansamblul relaţiilor de atragere şi plasare a mijloacelor băneşti şi a

1) Rata profitului. Rata

31. Piaţa resurselor naturale (piaţa funciară) şi renta

32. Profitul ca recompensă a activităţii antreprenoriale

Rata profitului este influenţată de următorii factori:

33. Macroeconomia şi obiectivele ei. Economia tenebră.

Macroeconomia poate fi privită în 2 aspecte:

34. Avuţia naţională şi structura ei

Avuţia naţională – reprezintă totalitatea bunurilor materiale şi a serviciilor create şi acumulate

35. Produsul naţional şi componentele lui. Sistemul conturilor naţionale

CA = D /d' 100% ex: CA=12/3 100=400