CURS 1

CAPITOLUL I
BAZELE ORGANIZĂRII CONTABILITĂŢII

OBIECTIVE URMĂRITE:
- definirea contabilitaţii şi înţelegerea funcţiilor acesteia;
- delimitarea locului şi rolului contabilităţii în cadrul S.I.E.;
- cunoaşterea evidenţei economice;
- identificarea si asimilarea formelor şi etaloanelor de evidenţă economică;
- asimilarea sistemelor de contabilitate şi evidenţierea trăsăturilor acestora;
- identificarea principiilor şi tratamentelor contabile.

CONŢINUT:
1. CE ESTE CONTABILITATEA?
2. LOCUL ŞI ROLUL CONTABILITĂŢII ÎN SISTEMUL INFORMAŢIONAL ECONOMIC
3.ORGANIZAREA EVIDENŢEI ECONOMICE
3.1. EVIDENŢA ECONOMICĂ - LATURĂ A SISTEMULUI INFORMAŢIONAL
ECONOMIC
3.2. ETALOANELE DE EVIDENŢĂ
3.3. FORMELE EVIDENŢEI ECONOMICE
4.SISTEME DE CONTABILITATE
4.1 TRĂSĂTURILE SISTEMULUI DE CONTABILITATE
4.2 PRINCIPALELE SISTEME DE CONTABILITATE
4.3.PRINCIPII ŞI TRATAMENTE CONTABILE
4.3.1.PRINCIPIILE GENERALE ALE CONTABILITĂŢII
4.3.2.TRATAMENTE CONTABILE

* ÎNTREBĂRI, EXERCIŢII, TESTE, APLICAŢII

CUVINTE CHEIE: circuit informaţional, contabilitate, contabilitate financiara,

contabilitate de gestiune, date, etalon de evidenţă, evaluare, evidenţă economică,
evidenţă operativă, flux informaţional, informaţii contabile, informaţii financiare, principii
contabile, reevaluare, sistem informaţional economic, sistem contabil, tratamente
contabile.
 1. CE ESTE CONTABILITATEA?

Studierea contabilităţii ca ştiinţă presupune şi studierea pe bază de documente a

originii şi stadiilor de dezvoltare a acesteia, de la primele însemnări contabile şi până la
contabilitatea actuală.
Evoluţia contabilităţii este strâns legată de evoluţia economică, preocupările pentru a
reţine şi ordona datele şi informaţiile cu privire la gestiunea averii personale, sau a celei
publice, născându-se atunci când existenţa şi mişcarea bunurilor nu mai putea fi
memorată decât în scris.
Arheologia a furnizat numeroase dovezi, din care rezultă că popoarele lumii antice au
folosit anumite tehnici contabile. Din codul regelui caldeean Hammurabi (1792-1750 î.Hr.)
rezultă că asiro-caldeenii utilizau documente justificative, aplicau tehnici de calcul a
dobânzilor şi foloseau conturile.
Printre ruinele marilor temple orientale, unde se acumulau importante bunuri materiale
şi bani de la credincioşi, s-au găsit însemnări contabile în scriere cuneiformă, pe tăbliţe de
lut arse, spre a putea fi mai bine păstrate.
Primele centre contabile, în Grecia antică, au fost templele, sub ocrotirea lor
desfăşurându-se toată viaţa publică şi privată. Aici au loc schimburile, aici apar primele
bănci de depuneri care reunesc, practic, toate elementele tehnicii financiare moderne.
Primii bancheri ţineau un registru-jurnal sau “efemeridele”, în care detaliau operaţiunile
zilnice, scriind veniturile şi cheltuielile cronologic, unele sub altele, permiţând operaţiuni de
adunare şi scădere. Registrele aveau valoare probatorie. La romani, cărţile contabile
purtau numele de “calendarita”. Bancherii romani, precişi şi meticuloşi, au perfecţionat
tehnicile contabile, deschizând conturi pentru terţi. Lor li se datorează separarea
încasărilor de plăţi, prin folosirea în registrul de casă a două coloane numite “acceptum”
(credit) şi “expensum” (debit). La Roma, obligaţia de a ţine registrele revenea şefului
familiei, obligaţie care, deşi de ordin moral, putea deveni, în anumite împrejurări, juridică.
Contabilitatea, de la începuturile sale şi până în Epoca Renaşterii, produsă în Evul
Mediu, a folosit ca tehnică de lucru “partida simplă” şi “contul” cu ajutorul cărora se
sintetizau evidenţa şi mişcarea bunurilor şi a banilor. Dezvoltarea schimbului şi înflorirea
comerţului au dus la acumularea şi manipularea de capitaluri tot mai importante în oraşele
Italiei, unde se realizează un semnificativ progres în domeniul literelor, arhitecturii,
sculpturii, picturii, a artelor în general, ce caracterizează Epoca Renaşterii. În aceste
condiţii, profesiunea de contabil începe să fie considerată o îndeletnicire superioară; în
statul papal, de pildă, însuşi Papa Grigore I, zis şi cel Mare, conducea contabilitatea
veniturilor şi a cheltuielilor.
Rolul din ce în ce mai important al contabililor în condiţiile dezvoltării comerţului şi
acumulării de valori în această perioadă a determinat înfiinţarea, încă din secolul XVI, la
Veneţia, a unui colegiu al contabililor, unde admiterea ca membru se făcea pa baza unor
examene riguroase, organizate cu exigenţă, în baza unui regulament.
Forma iniţială de organizare a contabilităţii în Evul Mediu, a fost “contabilitatea
memorială”, constând din însemnări cu caracter contabil care substituiau memoria în
condiţiile creşterii numărului de operaţiuni economice şi financiare. Registrele folosite
pentru contabilitatea memorială au stat la baza organizării contabilităţii în partidă simplă.
Într-o primă etapă a evoluţiei sale, contabilitatea în partidă simplă se limita la înregistrarea
raporturilor cu terţe persoane, neglijând operaţiile care generau schimburi în structura
patrimoniului propriu. Practic, în această fază de organizare, contabilitatea scotea în
evidenţă ceea ce diferitele persoane trebuiau “să dea” sau “să ia” din unitatea pentru care
se ţinea evidenţa. În aceste condiţii, câştigul sau pierderea se determinau prin inventare
succesive, care se comparau între ele.

2
 Odată cu creşterea dimensiunii activităţii economice şi financiare, conta-bilitatea în
partidă simplă a devenit nesatisfăcătoare. În noile condiţii create de dezvoltarea
comerţului, se naşte contabilitatea în partidă dublă. Istoriografii sunt unanimi în a
recunoaşte că Italia este patria contabilităţii în partidă dublă, iar Veneţia este leagănul
acestui sistem.
Istoria contabilităţii menţionează mai mulţi autori italieni care ar fi formulat, în scris,
principii ale contabilităţii în partidă dublă (Como Giovanni, Benedetto Cotrugli), dar îl
recunoaşte ca părinte al acestui sistem, pe călugărul franciscan Luca Paciolo (1445-1514).
Cunoscut prin preocupări diverse ca meditator, călugăr, profesor de matematică, autor de
lucrări în domeniul uzanţelor comerciale, matematicii şi contabilităţii, Luca Paciolo
demonstrează în lucrarea publicată la Veneţia în 1494 şi intitulată “Summa di arithmetica,
geometrica, proportioni et proportionnalita”, tehnica partidei duble şi constanţa egalităţii
dintre sumele debitoare şi creditoare, în 36 de capitole referitoare la ţinerea conturilor.
În această lucrare este delimitat, pentru prima dată, obiectul contabilităţii ca fiind: “tot
ceea ce aparţine negustorului, întreaga sa avere mobilă şi imobilă, precum şi toate
afacerile sale mari şi mărunte în ordinea în care acestea au avut loc”.
Se constată astfel, că în toate orânduirile sociale s-a simţit nevoia folosirii contabilităţii
pentru a evidenţia, sistematiza, controla, analiza şi interpreta fenomene legate de
activitatea economică a societăţii omeneşti, devenind indispensabilă pentru întreprindere,
ca titulară de patrimoniu. Aprecieri în această privinţă au făcut nu numai specialiştii în
domeniu, ci şi oameni de diferite preocupări, care au reuşit s-o înţeleagă. Astfel, Göethe,
mare poet german, aprecia în una din operele sale contabilitatea, ca fiind: “una dintre cele
mai sublime creaţii ale spiritului omenesc pe care fiecare bun gospodar ar trebui s-o
folosească în gospodăria sa”.
De-a lungul timpului, definirea contabilităţii s-a făcut în strânsă concordanţă cu nivelul
de dezvoltare al cunoştinţelor din acest domeniu, dar şi cu mediul social, economic sau
cultural în care s-au manifestat aceste cunoştinţe.
În D.E.X., contabilitatea este definită astfel: “ansamblul operaţiilor de înregistrare, pe
baza unor norme şi reguli speciale, a mişcării fondurilor şi materialelor într-o instituţie;
evidenţa contabilă, ştiinţa care se ocupă cu teoria acestor operaţii”.
Realitatea economică în care trăiesc persoanele fizice şi juridice, este reprezentată
într-un mod sintetic şi abstract de contabilitate. Este şi unul din argumentele care explică
domeniul aparent inaccesibil pentru neprofesionişti, autoritatea pe care specialiştii în
contabilitate şi domeniile adiacente (fiscalitate, finanţe etc.) o au în organizaţii şi în viaţa
socială.
Utilitatea contabilităţii în viaţa economico-socială, este determinată de nevoia
organizaţiilor de a cunoaşte cu precizie şi în timp util, mărimea şi structura patrimoniului,
activităţile desfăşurate, rezultatele obţinute, cât şi de interesul terţilor (asociaţi, acţionari,
parteneri) de a avea informaţii corecte despre situaţia organizaţiilor şi a organelor fiscale în
vederea stabilirii obligaţiilor datorate.

2. LOCUL ŞI ROLUL CONTABILITĂŢII ÎN SISTEMUL INFORMAŢIONAL ECONOMIC

Pentru realizarea proceselor de cunoaştere şi gestiune, se procedează la organizarea

datelor şi informaţiilor într-un sistem informaţional. În acest scop se identifică evenimentele
şi faptele care generează date, se delimitează obiectivele cunoaşterii şi conducerii, se
stabilesc purtătorii materiali de informaţii şi modul în care se culeg şi înregistrează datele,
se aleg metodele şi instru-mentele de prelucrare a acestor date, se defineşte destinaţia
informaţiilor şi se organizează transmiterea lor la destinatari. Discutată sub acest aspect,
contabilitatea reprezintă un sistem informaţional orientat spre cunoaşterea şi gestiunea

3
valorilor economice separate patrimonial.
În această calitate, ea se defineşte ca un ansamblu de elemente interdependente
orientat spre culegerea, prelucrarea, stocarea, analiza şi transmiterea informaţiilor privind
starea şi mişcarea patrimoniului.
SISTEMUL INFORMAŢIONAL ECONOMIC reprezintă ansamblul informaţiilor şi
fluxurilor informaţionale, procedeele şi mijloacele de culegere, înregistrare, prelucrare,
stocare, transmitere, analiză şi verificare a informaţiilor într-o organizaţie.
Într-o accepţiune generală, informaţia reprezintă o formă de cunoaştere a realităţii prin
care se aduc ştiri cu privire la felul, caracteristicile şi mărimea obiectelor, evenimentelor,
fenomenelor şi proceselor ce formează mediul înconjurător. Expresiile concrete ale
informaţiilor poartă denumirea de date şi ele constau din: cifre, formule, simboluri, imagini,
litere, cuvinte, propoziţii etc.
În viaţa social-economică, una din formele de bază ale informaţiei este informaţia
economică, utilizată în elaborarea şi luarea deciziilor curente, dar şi în elaborarea
prognozelor şi planurilor organizaţiilor, şi pe ansamblul economiei naţionale, în urmărirea
realizării acestora.
În cadrul informaţiei economice, informaţia contabilă vehiculează cunoştinţe de
reflectare şi control privitoare la situaţia patrimoniului şi rezultatele obţinute. Ea este reală,
precisă, completă, operativă, directă şi furnizează informaţii în scopul luării deciziilor
economice, financiare, tehnice şi de gestiune care se iau de către manageri. Analizată prin
prisma teoriei informaţionale, informaţia contabilă are o dublă determinare: calitativă sau
de identificare şi cantitativă sau de stare. Determinarea calitativă indică felul şi natura
elementului de patrimoniu la care se referă informaţia (exemplu: active imobilizate, stocuri,
disponibilităţi băneşti etc.), iar determinarea cantitativă se referă fie la starea în care se
află elementul patrimonial (exemplu: 300 kg din produsul “sămânţă de lucernă” sau
disponibilităţi băneşti în sumă de 3000 lei) fie valoarea definită prin raportare (exemplu:
costul de producţie al produsului “lapte de vacă” este de 1,5 lei/l faţă de preţul de vânzare
de 2,5 lei/l).
În mod concret, informaţiile contabile se identifică prin datele financiar-contabile
privind starea şi mişcarea elementelor patrimoniale şi cu indicatorii economico-financiari
privind resursele şi rezultatele obţinute.
Utilizarea informaţiilor în procesul decizional sau de execuţie implică transmiterea lor
între emitent şi beneficiar, pe un anumit traseu sau circuit informaţional, parcurgând mai
multe etape succesive de la culegere la clasare sau arhivare.
Circuitul informaţional este traiectul pe care-l parcurge o informaţie între emiţător şi
receptor.
Fluxul informaţional reprezintă etapele succesive parcurse din momentul culegerii
datelor până la valorificarea informaţiilor.
Din punct de vedere organizatoric, sistemul informaţional economic se compune din
unităţi organizate într-un flux care corespunde succesiunii operaţiilor la care sunt supuse
datele şi informaţiile ce se vehiculează în sistem şi anume:
- unităţi de culegere a datelor în momentul producerii fenomenelor şi proceselor
economice;
- unităţi de înregistrare a datelor la locul producerii fenomenelor şi proceselor
economice;
- unităţi de transmitere a datelor;
- unităţi de transmitere a datelor în sistemele de prelucrare;
- unităţi de prelucrare a datelor şi de redare a rezultatelor prelucrării (informaţii);
- unităţi de stocare a datelor şi informaţiilor.
Prelucrarea datelor cu ajutorul calculatorului constituie informatica.

4
 Sistemul informatic reprezintă un mod automat de colectare, transmitere,
înmagazinare, prelucrare formală şi obţinere a informaţiilor cu ajutorul tehnicii de calcul.
Deci, sistemul informaţional economic nu se identifică prin sistemul informatic, între ele
existând o relaţie ca de la întreg la parte.
Noţiunea de sistem informaţional este mai largă decât cea de sistem informatic, pe
care îl include. Sistemul informaţional economic se referă la conţinutul, la fondul de
informaţii, iar sistemul informatic, la prelucrarea automată, formală a informaţiei.
Contabilitatea are un loc şi un rol important pentru desfăşurarea activităţii ecomonice;
nici un agent economic nu poate exista fără a-şi organiza propria contabilitate.
În ţara noatră, pentru buna desfăşurare şi organizare a contabilităţii, Ministerul
Finanţelor a elaborat Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată, modificată şi completată
prin Ordonanţa Guvernului nr. 37/2011şi Legea nr. 187/2012 potrivit căreia “organizarea
şi conducerea contabilităţii este obligatorie pentru toate unităţile patrimoniale,
categorie în care se includ: regiile autonome, societăţile comerciale din toate
ramurile economice, organizaţiile meşteşugăreşti, organizaţiile cooperaţiei de
consum, a celor de credit, Băncii Naţionale a României, celelalte societăţi bancare,
instituţiile publice de subordonare centrală sau locală, unităţi de asigurări sociale,
fundaţiile, sindicatele, unităţile de cult, precum şi alte asociaţii care au dobândit
personalitate juridică. Prevederile legii se aplică şi persoanelor fizice care au
calitatea de comerciant, respectiv persoane fizice care exercită activităţi
independente, sau care exercită în mod obişnuit acte de comerţ şi sunt
înmatriculate la Camera de Comerţ în “Registrul comerţului”.
Întrucât obiectul contabilităţii se regăseşte în întregul proces al reproducţiei sociale,
rezultă că el se va identifica în toate momentele reproducţiei: producţia, repartiţia,
schimbul, consumul.
În procesul de producţie, contabilitatea urmăreşte obţinerea de produse finite,
semifabricate, lucrări şi servicii prestate.
În procesul repartiţiei, obiectul contabilităţii îl constituie modul cum se distribuie
valoarea creată pentru asigurarea salariilor personalului pentru plata impozitelor faţă de
bugetul administraţiei de stat şi profiturile care se cuvin acţionarilor, asociaţiilor,
întreprinzătorului şi alte destinaţii legale.
În procesul schimbului obiectul contabilităţii se regăseşte în activitatăţile legate de
aprovizionare şi desfacere (aprovizionare cu materii prime şi materiale consumabile,
asigurarea cu energie, gaze naturale, apă, respectiv vânzarea produselor).
În procesul consumului obiectul contabilităţii urmăreşte consumul productiv al unităţii.
Locul ocupat de contabilitate în sistemul informaţional economic, îi conferă acesteia
posibilitatea exercitării unor funcţii importante, astfel:
a) funcţia de inregistrare - conform căreia contabilitatea a avut, are şi va avea rolul
de a urmări existenţa şi mişcarea elementelor patrimoniale, precum şi eficienţa folosirii
acestora;
b) funcţia de informare - ceea ce înseamnă, de fapt, funcţia de cunoaştere a
întregii activităţi economice a agentului economic. Aceasta înseamnă că, pe baza
informaţiei contabile, agentul economic cunoaşte structura şi dinamica patrimoniului,
calitatea activităţii economice desfăşurate şi rezultatele financiare obţinute la încheierea
fiecărei perioade de activitate. Cunoscând toate acestea, agentul economic poate lua
decizii majore privind evoluţia activităţii şi a rezultatelor pe termen lung.
c) funcţia de control gestionar - se referă la faptul că, pe baza informaţiilor obţinute,
întreaga activitate de evidenţă se constituie şi ca un mijloc eficient de control economic şi
financiar. Controlul este efectuat, în primul rând, de organele cu această responsabilitate
din interiorul agentului economic (şeful compartimentului financiar-contabil şi conducătorul

5
unităţii), apoi de cenzori şi organele de control, fie din cadrul Administraţiei financiare, ale
Gărzii financiare şi alte organe de control specializate. Controlul de referă la respectarea
actelor normative referitoare la disciplina contractuală, organizarea muncii, efectuarea
decontărilor;
d) funcţia juridică - contabilitatea, prin instrumentele sale, este un mijloc prin care se
face dovada efectuării operaţiilor economice şi financiare şi a existenţei elementelor
patrimoniale. Astfel, documentele justificative, registrele contabile şi bilanţul sunt
documente oficiale ale unităţilor patrimoniale ce servesc ca referinţe de bază la stabilirea
răspunderilor în urma controlului financiar şi de gestiune. De asemenea, acestea
constituie probe concludente în justiţie pentru soluţionarea litigiilor instrumentate de
organele judiciare.
e) functia previzională- constă în utilizarea informaţiilor contabile la analiza eficienţei
economice şi la stabilirea direcţiilor viitoare de acţiune ale unităţii patrimoniale.
Utilizatorii de informaţii contabile sunt: investitorii prezenţi şi potenţiali, personalul
angajat, furnizorii, clienţii, guvernul şi instituţiile sale, precum şi publicul.
Contabilitatea se ţine în limba română şi în moneda naţională. Contabilitatea
operaţiunilor efectuate în valută se ţine atât în moneda naţională, cât şi în valută. Pentru
necesităţile proprii de informare, întreprinderile pot opta pentru întocmirea situaţiilor
financiare şi într-o monedă stabilă (Euro, USD etc.)
Activitatea de contabilitate se organizează în compartimente distincte, corespunzător
structurii organizatorice a agentului economic, volumului de operaţii şi specificului activităţii
fiecărei unităţi.
Răspunderea pentru organizarea şi ţinerea contabilităţii revine administratorului, care
trebuie să asigure condiţiile necesare pentru: întocmirea şi păstrarea documentelor
justificative, organizarea şi ţinerea corectă şi la zi a contabilităţii, organizarea şi efectuarea
inventarierii patrimoniului, respectarea regulilor de întocmire a situaţiilor financiare,
organizarea contabilităţii de gestiune adaptată la specificul întreprinderii.

3.ORGANIZAREA EVIDENŢEI ECONOMICE

3.1. EVIDENŢA ECONOMICĂ - LATURĂ A SISTEMULUI INFORMAŢIONAL

ECONOMIC

Cea mai importantă sursă de informaţii economice o reprezintă evidenţa economică.

În general, prin evidenţă se înţelege înregistrarea, consemnarea într-o anumită ordine
a fenomenelor şi proceselor din natură şi societate.
Evidenţa economică constituie un sistem unitar de înregistrare cronologică şi
sistematică a fenomenelor şi proceselor economice, în scopul cunoaşterii activităţii
desfăşurate de unitatea patrimonială.
Evidenţa economică are următoarele sarcini:
- reflectarea proceselor economice şi a rezultatelor acestor procese;
- controlul realizării bugetului de venituri şi cheltuieli şi compararea lui cu rezultatele
efectiv obţinute;
- înregistrarea patrimoniului unităţilor;
- determinarea costului producţiei, a veniturilor şi a rezultatelor financiare;
- furnizarea informaţiilor necesare elaborării programelor şi bugetelor;
- urmărirea respectării şi aplicării legislaţiei;
- sursă de informaţii pentru fundamentarea deciziilor.
Pentru a răspunde acestor sarcini, ea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
• să dispună de o metodologie proprie;

6
 • să fie organizată pe baza unor principii şi norme fundamentate ştiinţific;
• să asigure corect, operativ şi eficient totalitatea informaţiilor necesare caracterizării
fenomenelor urmărite, în vederea luării deciziilor;
• să fie simplă, clară, precisă, documentată, neîntreruptă şi să reflecte la timp
fenomenele şi procesele economice;
• să poată fi adaptată progresului activităţii economice.

3.2. ETALOANELE DE EVIDENŢĂ

Pentru exprimarea cantitativă şi valorică a elementelor patrimoniale şi proceselor

economice, evidenţa economică foloseşte etaloane de evidenţă.
Etaloanele de evidenţă sunt de două feluri: etaloane cantitative şi etaloane valorice.
Din categoria etaloanelor cantitative fac parte: etalonul natural, etalonul natural-
convenţional şi etalonul timp.
Etalonul natural măsoară şi exprimă bunurile şi procesele economice supuse
înregistrării cu unităţi de măsură specifice proprietăţilor fizice ale acestora (metrul pentru
lungime, kilogramul pentru cantitate, tona pentru cereale etc.).
Prezintă inconvenientul că nu se poate folosi decât pentru totalizarea sau
generalizarea bunurilor de acelaşi fel, având o utilizare limitată. El asigură realizarea
controlului cantitativ asupra mijloacelor economice şi integritatea patrimoniului unităţilor.
Etalonul natural-convenţional exprimă mai multe feluri de produse printr-un produs
principal, care se ia ca unitate de măsură convenţională. Aşa, spre exemplu, în agricultură
se foloseşte hantrul care reprezintă un hectar de arătură normală la 18-20 cm cu
antetrupiţă şi toate celelalte lucrări agricole se pot transforma în hantri, folosindu-se
coeficienţi de echivalenţă supra sau subunitari, în raport de complexitatea respectivelor
lucrări. În construcţii, se foloseşte ca etalon convenţional apartamentul convenţional
care este apartamentul cu două camere etc.
Etalonul timp (sau etalonul muncă) măsoară volumul de muncă folosit în producţie sub
formă de ore-muncă, zile-muncă etc. cheltuite pentru producerea bunurilor în cadrul
procesului de producţie. Cu ajutorul lui se măsoară, se calculează şi se controlează
munca depusă de salariaţi pentru obţinerea produselor în cadrul procesului de producţie,
în scopul realizării acestora, calculării productivităţii muncii, a normelor de producţie etc.
Etaloanele valorice sunt date de diferite forme ale etalonului bănesc (monetar). Ele
sunt rezultatul existenţei producţiei de bunuri şi a schimbului acestora, utilizând pentru
măsurarea bunurilor şi proceselor economice, unităţile monetare specifice fiecărei ţări.
Spre deosebire de etalonul natural, permite totalizarea celor mai variate feluri de bunuri,
procese sau rezultate economice, fiind considerat un etalon de generalizare. El serveşte la
calculul salariilor, costurilor de producţie, rezultatelor activităţii economice, preţurilor, la
stabilirea obligaţiilor şi a drepturilor unităţii, la generalizarea activităţii economico-
financiare, la efectuarea controlului financiar etc.
În realitate, moneda (etalonul monetar) îşi arată şi unele limite, de care economiştii şi
profesioniştii contabilităţii trebuie să ţină seama:
- Nu reprezintă o măsură stabilă în timp, aşa cum ar fi, de exemplu, metrul etalon
din platină păstrat la Paris în condiţii constante de presiune şi umiditate.
Dimpotrivă, etalonul monetar este şi unitate de măsură a valorii, şi unitate
măsurată, evoluţia sa este permanentă pe ambele planuri într-o permanentă
intercondiţionare (reciprocă): de exemplu, salariul este în acelaşi timp preţ (al
utilizării forţei de muncă, adică unitate de măsură) şi cost (de producţie, adică
unitate măsurată). Sau preţul de vânzare a unei mărfi este venit pentru vânzător şi

7
 cheltuială pentru cumpărător. La fel se pune problema cu orice tarif, dobândă,
curs valutar, taxă, impozit, comision, rabat, adaus, etc. care sunt în acelaşi timp
venit şi cheltuială. Acesta este motivul principal pentru care se contestă ştiinţei
economice (inclusiv contabilităţii) statutul de « ştiinţă »: nu are o unitate de măsură
fixă.
- Unele fapte sau evenimente sunt foarte greu cuantificabile prin intermediul acestui
etalon, dacă ar fi să ne referim în special la elementele necorporale, sau unde
elementele de subiectivitate, estetică, impresie, arbitrariu, iraţional şi opţiune
personală au o pondere mare, de exemplu.
- În situaţia în care întreprinderile realizează tranzacţii cu străinătatea, ştiut fiind că
valoarea relativă (cursul valutar) variază de la o ţară la alta şi de la o zi la alta,
această împrejurare ocazionează problema prelucrării contabile a operaţiilor,
tranzacţiilor şi elementelor patrimoniale exprimate în monede străine.

3.3. FORMELE EVIDENŢEI ECONOMICE

În etapa actuală de dezvoltare a ţării noastre, orientarea spre economia de piaţă pune
în faţa evidenţei economice sarcini noi, determinând îmbunătăţirea substanţială a
indicatorilor economici pentru a se fundamenta mai bine deciziile de conducere
economică.
Din punct de vedere al sferei de cuprindere şi al volumului de informaţii pe care le
transmite în sistemul informaţional economic, evidenţa economică îmbracă trei forme:
- evidenţa operativă - are ca obiect înregistrarea, urmărirea şi controlul operativ al
operaţiilor şi fenomenelor economice în momentul şi la locul producerii lor.
Astfel, urmăreşte consumul de materii prime şi materiale, prezenţa la lucru a
salariaţilor, folosirea timpului de lucru, executarea contractelor şi comenzilor pentru
aprovizionarea cu bunuri economice şi desfacerea produselor, exploatarea utilajelor. Este
utilizată pentru necesităţile curente ale conducerii operative a unităţilor economice, în
ateliere, secţii, servicii funcţionale. Ea constituie, la locurile respective, un mijloc de
semnalizare, identificare şi prevenire operativă a disfuncţionalităţilor din procesele
economice. Datele acesteia pot servi şi ca sursă de informaţii pentru statistică şi
contabilitate. Organizarea acesteia revine compartimentelor ce o folosesc, neexistând
norme metodologice unitare pentru toate unităţile patrimoniale.
În literatura de specialitate este denumită şi evidenţă tehnic-operativă, deoarece
utilizează şi mijloace tehnice de măsurare a consumului şi de înregistrare automată a
datelor, precum şi datorită faptului că reflectă procesul tehnologic. Pentru oglindirea
operaţiilor economice poate folosi separat, sau în paralel, etalonul natural, monetar sau
etalonul muncă (timp).
- evidenţa contabilă - ca formă de bază a evidenţei economice, înregistrează,
urmăreşte şi controlează acele laturi ale activităţii, care pot fi exprimate valoric, cu ajutorul
etalonului bănesc.
Între sarcinile specifice acestei forme de evidenţă se înscriu:
• furnizarea datelor necesare elaborării programelor de activitate economică;
• asigurarea urmăririi şi a controlului valoric al activităţilor desfăşurate, prin
înregistrarea cronologică a operaţiilor economice şi financiare, privind nevoile proprii ale
unităţii, precum şi relaţiile cu acţionarii, clienţii, furnizorii, băncile, organele fiscale, bugetul
de stat.
• furnizarea informaţiilor necesare întocmirii documentelor de sinteză (situaţii
financiare) în vederea luării deciziilor economice;
• să asigure informaţiile necesare cuantificării produsului intern brut, mări-mea

8
avuţiei naţionale, schimbările în structura de ramură teritorială a economiei.
- evidenţa statistică - înregistrează după criterii unitare, fenomenele social-economice
de masă, grupează şi totalizează informaţiile rezultate din aceste înregistrări în vederea
obţinerii de indicatori generalizatori, care să caracterizeze fenomenele respective în
ansamblul lor.
Obiectul ei depăşeşte cadrul unităţilor patrimoniale, cuprinzând şi feno-menele
demografice, culturale, naturale etc. Pentru oglindirea fenomenelor statistica foloseşte,
separat sau în paralel, toate etaloanele de evidenţă. Evidenţa statistică se deosebeşte de
celelalte forme ale evidenţei economice şi prin mijloacele proprii utilizate pentru culegerea,
înregistrarea, prelucrarea datelor şi pezentarea rezultatelor acestor prelucrări (tabele,
reprezentări grafice, indici, observări selective, recensăminte, anchete etc.).
Obiectul evidenţei statistice se realizează pe două căi:
a) culege şi înregistrează fenomene individuale prin mijloace proprii (anchete,
recensăminte, monografii, bugete de familie etc.), pe care apoi le grupează şi
centralizează în scopul obţinerii de indicatori care să caracterizeze, în ansamblu,
fenomenele respective;
b) foloseşte informaţiile furnizate de celelalte forme ale evidenţei economice.
Cele trei forme ale evidenţei economice, deşi se deosebesc între ele prin metodele
folosite pentru culegerea, prelucrarea şi prezentarea datelor, se completează reciproc,
neputând fi separate unele de altele, constituind un sistem unitar de evidenţă.

4.SISTEME DE CONTABILITATE

4.1 TRĂSĂTURILE SISTEMULUI DE CONTABILITATE

Sistemul de contabilitate practicat în ţara noastră este inspirat din Planul contabil
francez, se încrie în Directivele IV şi VII ale Comunităţii Economice Europene şi se
articulează la standardele internaţionale, în special la Normele contabilităţii
internaţionale elaborate de I.A.S.C. (International Accounting Standards Comittee). La
acestea se adaugă Sistemul contabil al întreprinderii propus pentru ţările Europei de
Est.
Din punct de vedere teoretic şi metodologic, sistemul adoptat în cadrul reformei
contabilităţii se bazează pe principiile şi regulile normalizării contabilităţii. Discutat din
acest punct de vedere, el se defineşte prin următoarele trăsături:
• promovarea contabilităţii ca instrument de gestiune pentru întreprindere şi ca
instrument de informare şi comunicare privind situaţia patrimonială şi rezultatele
întreprinderii pentru investitori, fiscalitate, partenerii de afaceri şi organele guvernamentale
de sinteză informaţională şi previziune;
• folosirea de convenţii şi principii generale, bazate pe o terminologie precisă,
identică pentru toţi utilizatorii informaţiei contabile;
• construirea informaţiilor în conformitate cu regulile şi prevederile în vigoare, care
sunt definite plecând de la principiile şi convenţiile generale, delimitate prin standarde
internaţionale şi în raport cu legislaţia economico-financiară specifică fiecărei ţări;
• aplicarea cu bună credinţă a acestor reguli şi prevederi în funcţie de cunoaşterea
pe care responsabilii de conturi trebuie să o aibă în mod normal asupra realităţii şi
importanţei operaţiilor, evenimentelor şi situaţiilor;
• dacă într-un caz excepţional aplicarea unei prescripţii contabile se dovedeşte
improprie în a da o imagine fidelă asupra situaţiei patrimoniului sau rezultatului
întreprinderii, ea trebuie să fie derogată; această derogare trebuie să facă obiectul unei

9
menţiuni şi al unei justificări explicite în cadrul anexei la bilanţul contabil;
• definirea relaţiilor între nevoile de gestiune specifice fiecărei întreprinderi şi
legislaţia economico-financiară;
• informaţiile contabile să dea utilizatorilor o descriere adecvată, corectă, clară,
precisă şi completă a operaţiilor, evenimentelor şi situaţiilor;
• informaţiile de sinteză să fie utile şi oportune utilizatorilor atunci când aceştia iau
deciziile economice.
Toate aceste trăsături şi cerinţe merg şi converg spre obiectivul fundamental al
contabilităţii, acela de a furniza o imagine fidelă asupra situaţiei patrimoniului şi a
rezultatului întreprinderii. Este un obiectiv stabilit şi formalizat prin Directiva a IV-a a
Comunităţii Economice Europene, preluat şi în Legea Contabilităţii din România, care
prevede, în acest scop, cerinţe faţă de bilanţul contabil care trebuie să dea o imagine
fidelă, clară şi completă a patrimoniului, situaţiei financiare şi a rezultatelor
obţinute.
Rezultatul dezvoltării economico-sociale a impus pe piaţa internaţională modele
contabile, din care cele mai influente sunt modelul continental şi cel anglo-saxon. Modelul
continental se bazează pe uniformitatea aplicării practice, pe teoria economică a
afacerilor, pe macroeconomie, iar modelul anglo-saxon este bazat pe practica afacerilor,
pe microeconomie, unde primează elementele de judecată, legile pieţei. Alternarea
diferenţelor între diverse modele contabile se realizează prin armonizarea reglementărilor
şi procedurilor contabile, care să asigure un cadru comun de transmitere a informaţiilor
contabile.
În ţara noastră, începând cu anul 1997 a fost elaborat Programul de continuare a
dezvoltării sistemului românesc de contabilitate, a cărui parte integrantă sunt
Reglementările contabile armonizate cu Directiva a IV-a a C.E.E. şi cu Standardele
internaţionale de contabilitate.

4.2. PRINCIPALELE SISTEME DE CONTABILITATE

Evoluţia contabilităţii este caracterizată prin continua dezvoltare a bazei sale teoretice
şi perfecţionarea manierei de realizare. Au fost astfel create şi adoptate sisteme de
reprezentare a obiectului contabilităţii, cât şi diferite concepţii de realizare a sistemului
conturilor.
După concepţia de reprezentare a obiectului contabilităţii sunt cunoscute ca sisteme
de contabilitate:
- sistemul de contabilitate în partidă simplă;
- sistemul de contabilitate în partidă dublă.
CONTABILITATEA ÎN PARTIDĂ SIMPLĂ - se numeşte astfel pentru că în concepţia ei
de reprezentare, o operaţie economică se înregistrează într-o singură partidă (spre
exemplu, intrarea unei sume de bani în contul de disponibil, se înregistrează la partida
“Conturi curente la bănci”).
CONTABILITATEA ÎN PARTIDĂ DUBLĂ - concepe reprezentarea operaţiilor
economice prin înregistrarea în două partizi, concomitent, o partidă care arată
originea şi o alta care arată destinaţia.
Spre exemplu, în cazul încasării unei creanţe de la client, în contul de disponibil,
operaţia se va înregistra în două partizi: partida “clienţi” pentru a înregistra originea banilor
şi partida “Conturi la bănci” pentru a evidenţia destinaţia acestora.
După concepţia de organizare a conturilor în circuitul economic sunt create:
- sisteme de contabilitate cu un singur circuit (monist);
- sisteme de contabilitate cu două circuite.

10
 SISTEMUL DE CONTABILITATE CU UN SINGUR CIRCUIT (MONIST) organizează
conturile într-un singur flux în cadrul circuitului economic: aprovizionare-exploatare-
desfacere, atât pentru operaţiile ce privesc relaţiile cu terţii, cât şi pentru cele ale gestiunii
interne (fig. 1).

FUNCŢII
CAPITAL
EXTERNE

APROVIZIONARE DESFACERE

FUNCŢII EXPLOATARE
INTERNE

CONTURI ORGANIZATE ÎNTR-UN SINGUR FLUX

PENTRU AMBELE FUNCŢII

Fig. 1 Sistemul de contabilitate monist

SISTEMUL DE CONTABILITATE CU DUBLU CIRCUIT (denumit şi

DUALIST) - organizează conturile astfel încât delimitează în circuite distincte pe cele care
au ca obiect înregistrarea elementelor şi operaţiilor patrimoniale legate de schimburile şi
relaţiile cu terţii, precum şi rezultatele financiare şi într-un alt circuit conturile care
înregistrează operaţiile gestiunii interne privind producţia, costurile şi rentabilitatea
produselor, lucrărilor şi serviciilor executate.
Se formează astfel circuitul contabilităţii financiare sau generale şi circuitul contabilităţii
de gestiune (fig. 2)

CONTURILE CONTABILITĂŢII FINANCIARE

FUNCŢII
CAPITAL
EXTERNE

APROVIZIONARE DESFACERE

FUNCŢII EXPLOATARE
INTERNE

CONTURILE CONTABILITĂŢII DE GESTIUNE

Fig. 2 Sistemul de contabilitate dualist

11
 CONTABILITATEA FINANCIARĂ sau contabilitatea întreprinderii ca sistem cu
multitudinea relaţiilor ei pe orizontală şi pe verticală - cuprinde în câmpul său de cercetare,
cunoaşterea şi prezentarea situaţiei patrimoniului şi a rezultatelor obţinute atât faţă de
proprietari, cât şi faţă de terţe persoane interesate.
Astfel, în baza principiilor de bază ale contabilităţii şi a caracterului său gestionar, ea
evidenţiază, calculează, analizează şi controlează operaţiile patrimoniale generate de
relaţiile întreprinderii cu mediul economic social, cât şi de activităţile interne, în scopul
determinării rezultatelor financiare şi întocmirii documentelor contabile de sinteză şi
raportare: bilanţul, contul de rezultate şi anexa la bilanţ. Deoarece aceste documente oferă
mediului extern o imagine fidelă, sintetică şi retrospectivă a situaţiei întreprinderii,
contabilitatea financiară trebuie să aibă un caracter normalizat. Din această cauză, atât
înregistrarea operaţiilor economico-financiare, cât şi întocmirea şi prezentarea periodică a
lucrărilor contabile de sinteză, se realizează strict pe baza unor reguli generale stabilite de
lege, valabile şi obligatorii pentru toate unităţile economice şi sociale. Aplicarea strictă a
legilor stabilite facilitează comunicarea între unităţi şi între cei interesaţi, cărora le sunt
destinate informaţiile financiar-contabile. În acelaşi timp, aplicarea unitară şi obligatorie a
regulilor permite înţelegerea cu uşurinţă şi asigură comparabilitatea conţinutului lucrărilor
de sinteză contabilă, atât în succesiunea exerciţiilor financiare, cât şi între unităţi diferite.
CONTABILITATEA DE GESTIUNE, numită şi analitică, internă sau de exploatare -
urmăreşte, cu mijloace specifice contabilităţii, totalitatea transformărilor interne produse în
masa patrimonială: consumuri de active circulante, forţă de muncă, utilaje etc. pentru
stabilirea costurilor, precum şi toate elementele necesare stabilirii veniturilor întreprinderii,
provenind din produsele livrate, lucrările executate şi serviciile prestate.
Ea înregistrează informaţiile necesare mersului activităţii de exploatare, controlul
riguros şi sistematic asupra modului de utilizare a factorilor de producţie în diferitele
compartimente (secţii, sectoare, ateliere, ferme etc.) ale întreprinderii.
Prin rolul său, această componentă a contabilităţii întreprinderii facilitează gestiunea,
controlul şi analiza activităţii interne, constituind instrumentul principal de informare asupra
mersului activităţii, asupra randamentelor şi performanţelor, cât şi rezultatelor concrete
obţinute pe parcursul desfăşurării proceselor economice interne. Prin urmare,
contabilitatea de gestiune internă furnizează conducerii unităţii, informaţiile necesare în
mod operativ, pentru luarea în timp optim a deciziilor şi măsurilor corespunzătoare bunului
mers al activităţii economico-financiare în toate compartimentele întreprinderii. Din această
cauză, contabilitatea de gestiune urmăreşte şi controlează într-o manieră mai mult sau mai
puţin diferită de prevederile legale obligatorii şi printr-o exprimare mai detaliată a
operaţiilor determinate de activitatea internă, în funcţie de modul specific de organizare a
acesteia, de dimensiunile şi structurile interne, de atribuţiile şi responsabilităţile diferite, la
nivelul compartimentelor. Prin urmare, contabilitatea de gestiune, pornind de la conceptele
şi principiile contabile generale, se organizează şi funcţionează pe baza unor reguli interne
ce se stabilesc de unitatea economică în conformitate cu nevoile specifice ale acesteia.
Din această cauză, dispoziţiile legale nu obligă întreprinderea la organizarea contabilităţii
de gestiune, aceasta fiind lăsată la latitudinea conducerii întreprinderii.
Între cele două paliere ale sistemului de contabilitate dualist există interdependenţă, în
sensul că ambele se bazează pe aceleaşi date din documente colectate de contabilitatea
financiară, iar elaborarea documentelor contabile de sinteză se sprijină şi pe aportul
contabilităţii de gestiune.

12
 4.3.PRINCIPII ŞI TRATAMENTE CONTABILE

4.3.1. PRINCIPIILE GENERALE ALE CONTABILITĂŢII

Aşa cum precizam, obiectivul central al contabilităţii trebuie să fie descrierea unei
imagini fidele a patrimoniului, a situaţiei financiare şi a rezultatului întreprinderii. Obţinerea
şi prezentarea situaţiilor care să reflecte această imagine fidelă are loc numai în condiţiile
respectării principiilor care guvernează contabilitatea, ce constituie cadrul conceptual,
instrumentul de perfecţionare şi normalizare a contabilităţii, fundamentat de regulile
prudenţei, legalităţii şi sincerităţii care are, în esenţă, o serie de principii contabile,
acceptate unanim.
Acestea sunt:
• principiul prudenţei - constă în aprecierea reală a faptelor, astfel încât să se
evite riscul de transfer asupra viitorului, a incertitudinilor prezente, susceptibile să greveze
patrimoniul şi rezultatele întreprinderii. Acest principiu este legat organic de evaluarea
patrimoniului, care interzice supraevaluarea elementelor de activ şi a veniturilor, respectiv,
subevaluarea elementelor de pasiv şi a cheltuielilor. În esenţă, prudenţa presupune:
- includerea în structura pasivului numai a profiturilor realizate în exerciţiul curent;
- luarea în considerare a tuturor riscurilor posibile şi a pierderilor eventuale care au
fost generate de fenomene ale exerciţiului prezent;
- calcularea reală a amortismentelor şi provizioanelor, pentru ca mărimea acestora
să nu influenţeze negativ mărimea rezultatelor obţinute.
• principiul permanenţei metodelor - constă în aplicarea aceloraşi principii, reguli
şi metode privind evaluarea şi înregistrarea în contabilitate şi prezentarea elementelor
patrimoniale şi a rezultatelor, asigurând compa-rabilitatea în timp a informaţiei contabile.
• principiul independenţei exerciţiilor - presupune calcularea cheltuielilor şi
veniturilor pe măsura obţinerii sau angajării lor (şi nu cu ocazia încasării sau plăţilor) şi
raportarea lor în perioadele respective; principalele consecinţe ce decurg din aplicarea
acestui principiu sunt:
- practicarea unei contabilităţi de angajamente, adică înregistrarea veniturilor în
momentul desfacerii producţiei sau a prestării serviciilor şi înregistrarea cheltuielilor în
momentul primirii bunurilor sau al prestării serviciilor de către terţi;
- utilizarea conturilor de regularizare: cheltuieli constatate în avans, venituri
constatate în avans, venituri de primit, cheltuieli de plătit, cheltuieli de repartizat pe mai
multe exerciţii.
Independenţa exerciţiilor presupune delimitarea în timp a veniturilor şi cheltuielilor
aferente activităţii întreprinderii pe măsura angajării activităţii lor şi trecerii lor la rezultatul
exerciţiului la care se referă.
• principiul continuităţii activităţii - presupune că întreprinderea îşi desfăşoară
activitatea în mod normal într-o perioadă viitoare, fără să-şi reducă substanţial activitatea
sau să intre în stare de lichidare. Aprecierea stării unităţii patrimoniale se face la sfârşitul
fiecărui exerciţiu financiar;
• principiul intangibilităţii bilanţului de deschidere - presupune că acesta trebuie
să corespundă bilanţului de închidere al exerciţiului financiar precedent. Se interzice
modificarea patrimoniului de la sfârşitul anului ce trebuie raportat la începutul anului viitor;
• principiul necompensării - care nu îngăduie compensarea între posturile de
activ şi de pasiv din bilanţ şi între veniturile şi cheltuielile din contul de rezultate. În scopul
respectării principiilor sus-menţionate, informaţiile furnizate de contabilitatea financiară
utilizatorilor trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să fie oferite cu regularitate, în mod operativ, în conformitate cu prevederile

13
juridice şi economice existente;
- să fie sincere şi să rezulte din aplicarea cu bună credinţă a regulilor şi
procedeelor contabile.
• principiul costului istoric - arată că orice valoare economică înscrisă în
contabilitate este bazată pe costul de origine (intrare, achiziţie, iniţial) consemnat în
documentele justificative şi având un caracter verificabil. Costul istoric reflectă valoarea
reală a elementelor patrimoniale la data intrării în întreprindere. Ulterior, orice schimbare
semnificativă în valoarea bunurilor tinde să producă în costul istoric o eroare. Pentru a
corija parţial această limită se pot efectua rectificări sub formă de amortizări, provizioane,
reevaluări, ajustări, indexări etc.;
• principiul prevalenţei economicului asupra juridicului - stabileşte că, pentru a
fi credibilă informaţia contabilă, trebuie ca evenimentele şi tranzacţiile pe care le reprezintă
să fie reflectate în contabilitate în concordanţă cu realitatea economică şi nu numai cu
forma lui juridică. Aceasta, deoarece, nu întotdeauna fondul tranzacţiilor şi al
evenimentelor este corespunzător cu ceea ce reiese din forma lor juridică sau
convenţională;
• principiul evaluării separate a elementelor de activ şi de pasiv - presupune
determinarea valorii totale a unei poziţii bilanţiere prin însumarea valorilor fiecărui element
individual de activ sau de pasiv, precum şi evaluarea separată a fiecărui element în parte;
• principiul pragului de semnificaţie (denumit şi principiul importanţei relative).
Orice element care are o valoare semnificativă trebuie prezentat distinct în situaţiile
financiare, iar elementele cu valori nesemnificative nu trebuie prezentate separat, ci
însumate (dacă au aceeaşi natură sau au funcţii similare).
“Pragul de semnificaţie” arată că o valoare este considerată semnificativă dacă
omiterea ei sau declararea ei eronată ar influenţa deciziile utilizatorilor de situaţii
financiare.

4.3.2.TRATAMENTE CONTABILE

În conformitate cu prevederile din Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată,

modificată şi completată prin Ordonanţa Guvernului nr. 37/2011, pentru evaluarea
elementelor din bilanţ, se stabilesc următoarele reguli:
a) la data intrării în unitate, bunurile se evaluează şi se înregistrează în contabilitate
la valoarea de intrare denumită valoare contabilă, care se stabileşte astfel:
- bunurile reprezentând aport la capitalul social, la valoarea de aport, stabilită în
urma evaluării;
- bunurile obţinute cu titlu gratuit, la valoarea justă.
În contextul prezentelor reglementări, prin valoare justă se înţelege suma pentru
care un activ ar putea fi schimbat de bunăvoie între două părţi aflate în cunoştinţă de
cauză, în cadrul unei tranzacţii, cu preţul determinat obiectiv.
În aceste cazuri, valoarea de aport şi, respectiv, valoarea justă, se substituie
costului de achiziţie;
- bunurile procurate cu titlu oneros, la cost de achiziţie;
- bunurile produse în unitate, la cost de producţie.
Preţul de achiziţie al unui bun este egal cu preţul de cumpărare, taxele
nerecuperabile, cheltuielile de transport-aprovizionare şi alte ; cheltuieli accesorii necesare
pentru punerea în stare de utilizare sau intrarea în gestiune a bunului respectiv.
Reducerile comerciale şi alte elemente similare acordate de furnizor nu fac parte
din preţul de achiziţie.

14
 Costul de producţie al unui bun cuprinde: prețul de achiziţie al materiilor prime şi
consumabilelor, celelalte cheltuieli directe de producţie, precum şi cota cheltuielilor
indirecte de producţie alocate în mod raţional ca fiind legate de fabricaţia acestuia.
Pierderile de materiale, manopera sau alte costuri de producţie înregistrate peste
limitele normal admise, cheltuielile de depozitare, cu excepţia cazurilor în care aceste
costuri sunt necesare în procesul de producţie, anterior trecerii într-o nouă fază de
fabricaţie, regiile (cheltuielile) generale de administraţie care nu participă la aducerea
stocurilor în forma şi locul final, precum şi costurile de desfacere, reprezintă exemple de
costuri care nu trebuie incluse în costul stocurilor, ci sunt recunoscute drept cheltuieli ale
perioadei în care au survenit.
În costul unui activ cu ciclu lung de fabricaţie pot fi incluse si dobânzile plătite la
creditele bancare contractate pentru achiziţia, construcţia sau producţia acestuia, direct
atribuibile activului, până la finalizarea sa, aferente aceleiaşi perioade.
În sensul prezentelor reglementări, prin activ cu ciclu lung de fabricaţie se înţelege
un activ care solicită în mod necesar o perioadă substanţială de timp pentru a fi gata în
vederea utilizării sau pentru vânzare.
În cazul în care în primul exerciţiu financiar de aplicare a acestor reglementări,
costul de achiziţie sau costul de producţie al unui activ nu este cunoscut şi nu există
informaţii privind preţurile sau cheltuielile necesare pentru determinarea lor sau în cazul în
care astfel de informaţii nu pot fi obţinute fără cheltuieli sau întârzieri nejustificate, costul
de achiziţie sau costul de producţie va fi reprezentat de valoarea justă atribuită activului.
Această situaţie trebuie menţionată în notele explicative;
b) evaluarea elementelor de activ şi de pasiv cu ocazia inventarierii se face la
valoarea actuală a fiecărui element, denumită valoare de inventar, stabilită în funcţie de
utilitatea bunului, starea acestuia şi preţul pieţei.
În cazul creanţelor şi datoriilor, această valoare se stabileşte în funcţie de valoarea
lor probabilă de încasat, respectiv de plată;
c) la încheierea exerciţiului, elementele de activ şi de pasiv de natura datoriilor se
evaluează şi se reflectă în situaţiile financiare anuale simplificate la valoarea de intrare,
respectiv valoarea contabilă pusă de acord cu rezultatele inventarierii.
În acest scop, valoarea de intrare sau contabilă se compară cu valoarea stabilită pe
baza inventarierii astfel:
- pentru elementele de activ, diferenţele constatate în plus între valoarea de
inventar şi valoarea de intrare nu se înregistrează în contabilitate, aceste elemente
menţinându-se la valoarea lor de intrare. Diferenţele constatate în minus între valoarea de
inventar stabilită la inventariere şi valoarea contabilă netă a elementelor de activ se
înregistrează în contabilitate pe seama unei amortizări suplimentare, în cazul activelor
amortizabile pentru care deprecierea este ireversibilă sau se constituie un provizion pentru
depreciere, arunci când deprecierea este reversibilă aceste elemente menţinându-se, de
asemenea, la valoarea lor de intrare.
Prin valoare contabilă netă se înţelege valoarea de intrare, mai puţin amortizarea şi
provizioanele pentru depreciere, cumulate;
- pentru elementele de pasiv de natura datoriilor, diferenţele constatate în minus
între valoarea de inventar şi valoarea de intrare nu se înregistrează în contabilitate, aceste
elemente menţinându-se la valoarea lor de intrare. Diferenţele constatate în plus între
valoarea stabilită la inventariere şi valoarea de intrare a elementelor de pasiv de natura
datoriilor se înregistrează în contabilitate prin constituirea unui provizion, aceste elemente
menţinându-se, de asemenea, la valoarea lor de intrare.
La fiecare dată a bilanţului:
- elementele monetare exprimate în valută (disponibilităţi şi alte elemente asimilate,

15
cum sunt acreditivele şi depozitele bancare, creanţe şi datorii în valută) trebuie raportate
utilizând cursul de schimb de la data încheierii exerciţiului. Diferenţele d curs valutar,
favorabile sau nefavorabile, între cursul de la dat înregistrării creanţelor sau datoriilor în
valută sau faţă de curs la care au fost raportate în situaţiile financiare anterioare şi cursul
de schimb de la data încheierii exerciţiului, se înregistrează la venituri sau cheltuieli, după
caz;
- elementele nemonetare achiziţionate cu plata în valută, înregistrate la cost istoric
(imobilizări, stocuri) trebuie raportat utilizând cursul de schimb de la data efectuării
tranzacţiei; şi
- elementele nemonetare achiziţionate cu plata în valută şi înregistrate la valoarea
justă (imobilizări, stocuri) trebui raportate utilizând cursul de schimb existent în momentul
determinării valorilor respective.
În contextul prezentelor reglementări, prin elemente monetare se înţeleg
disponibilităţile băneşti precum şi activele/datoriile de primit/de plătit în sume fixe si
determinabile.
Evenimentele care apar după data bilanţului pot furniza informaţii suplimentare faţă
de cele cunoscute la data bilanţului. Dacă situaţiile financiare anuale simplificate nu au fost
aprobate, acestea vor fi modificate pentru a reflecta şi informaţiile suplimentare.
d) la data ieşirii din unitate sau la darea în consum, bunurile se evaluează şi se
scad din gestiune la valoarea lor de intrare.

REEVALUAREA
Pentru a asigura o informaţie reală şi corectă asupra patrimoniului se procedează la
reevaluarea elementelor patrimoniale. O asemenea operaţie se poate efectua numai prin
hotărâre de guvern şi numai în situaţia în care s-a acumulat o modificare semnificativă în
evoluţia preţurilor pe o perioadă de timp (ani).
Cu acest prilej, valoarea de intrare sau contabilă (costul istoric) se modifică şi se
înlocuieşte cu valoarea actuală, rezultată din operaţia de reevaluare. Diferenţele dintre
aceste valori se înregistrează în contabilitate la capitaluri proprii sub formă de diferenţe din
reevaluare.
De regulă, constituie obiect al reevaluării elementele patrimoniale de activ sub forma
imobilizărilor corporale şi cele financiare.

ETALOANELE DE EVALUARE

În vederea evaluării elementelor patrimoniale se pot folosi diferite costuri, preţuri şi

tarife.
• COSTURILE sunt formate din totalitatea cheltuielilor efectuate în vederea obţinerii
produselor, lucrărilor şi serviciilor. Ele pot fi: costuri (preţuri) de achiziţie şi costuri de
producţie.
• PREŢURILE reprezintă expresia bănească a valorii mărfurilor şi se concretizează
în valoarea care se încasează pentru bunurile vândute.
Pentru furnizori ele sunt preţuri de vânzare, iar pentru cumpărători - preţuri de
cumpărare sau de achiziţie. Preţurile diferă în raport de corelaţia cerere-ofertă. Preţul de
cumpărare este doar o componentă a costului (preţului) de achiziţie.
La agenţii economici comerciali deosebim:
- preţul de vânzare al angrosiştilor (cu ridicata, între agenţii comerciali);
- preţul de vânzare al detailiştilor (cu amănuntul) la vânzarea către populaţie prin
magazine.

16
 Preţul pieţei reprezintă suma la care se poate procura bunul în ziua evaluării în funcţie
de formarea preţurilor pe baza cererii şi ofertei.
• TARIFELE se folosesc pentru evaluarea lucrărilor şi serviciilor.
Tariful este preţul plătit pentru serviciul prestat sau lucrarea executată de către un
agent economic sau o instituţie publică. Unele dintre aceste servicii sunt gratuite, altele se
procură în condiţiile pieţei, dar sunt de interes general şi cu preţurile stabilite de către stat.
Între preţuri şi tarife există deosebiri generate, în primul rând, de diferenţa dintre
producţie şi servicii de care se leagă corespunzător (de exemplu, cele legate de faptul că
serviciile nu sunt supuse circulaţiei aşa cum sunt produsele şi mărfurile). Astfel, tarifele nu
pot cuprinde elementele “cheltuieli de desfacere” şi “adaos comercial”. În al doilea rând, în
cazul tarifelor există posibilitatea aplicării diferenţiate a acestora în timp. De exemplu,
tarifele pot fi diferenţiate pe sezoane (iarnă, vară) sau pe timpul zilei (ore de vârf ale
consumului sau solicitării reţelei electrice sau telefonice).
În economia de piaţă relaţia cost-preţ este de natură indirectă, deoarece costul
influenţează indirect asupra preţului format de piaţă.
Costul reprezintă un element de fundamentare a preţului. Fiind o rezultantă a
echilibrării cererii cu oferta, la piaţă, preţul nu se formează în funcţie de cost, ci în funcţie
de posibilitatea de echilibrare la un anumit nivel al său a celor două componente ale pieţei.
Recunoaşterea relaţiei preţ-cost şi urmărirea acesteia previne apariţia unor disproporţii
valorice şi materiale în economie ca urmare a fixării administrative a preţurilor.
Un factor de influenţă în fundamentarea nivelului şi structurii preţurilor îl reprezintă
inflaţia. Inflaţia, ca fenomen monetar, înseamnă exces de masă monetară în raport cu
cantitatea de bunuri şi servicii care îi asigură acoperirea. În timp ce masa monetară creşte,
volumul de bunuri şi servicii create scade sau creşte foarte puţin.
Preţul reprezintă un element important în activitatea decizională la nivel
microeconomic şi macroeconomic; pentru contabilitate el reprezintă elementul care
permite înregistrarea mijloacelor economice intrate în patrimoniu din afară.
În conformitate cu noile reglementări, pentru evaluarea elementelor de bilanţ se pot
folosi următoarele valori:
• valoarea de înlocuire - reprezintă preţul care ar trebui plătit pentru înlocuirea unui
activ la un moment dat, respectiv costul pe care întreprinderea îl acceptă pentru a
dobândi, la nivelul preţurilor în vigoare, un bun similar cu cel delimitat ca obiect al
evaluării.
• valoarea actuală - este utilizată pentru imobilizările financiare şi titlurile de
plasament şi reprezintă valoarea scontată a unei tranzacţii financiare viitoare.
• valoarea contabilă - reprezintă valoarea pe care o acordăm elementelor de activ
sau de pasiv în cadrul acţiunii de evaluare, utilizând datele din registrele contabile ce
aparţin unei entităţi patrimoniale. Valoarea contabilă reprezintă, de fapt, valoarea cu care
bunurile intră în patrimoniu.
• valoarea rămasă - se utilizează pentru mijloacele economice care îşi transferă
treptat valoarea asupra valorilor nou create şi reprezintă acea parte care nu a fost
amortizată. Se stabileşte ca diferenţă între valoarea iniţială şi uzura determinată a
acestora. Prin intermediul ei se caracterizează starea tehnică a mijloacelor fixe, eficienţa
folosirii lor etc.
• valoarea de inventar - este valoarea la care este evaluat un element patrimonial
cu ocazia inventarierii, utilizată la înregistrarea curentă de la intrare până la scoaterea din
funcţiune a acestuia. Denumită şi valoare actuală sau de utilitate, cuprinde totalitatea
cheltuielilor ocazionate de constituirea, achiziţionarea, transportul, instalarea şi punerea în
funcţiune a mijlocului fix.
• valoarea de lichidare - reprezintă valoarea întreprinderii înţeleasă ca sumă a

17
valorii elementelor patrimoniale între care nu se poate stabili nici o legătură. Limita
maximă a valorii de lichidare este venitul maxim obţinut în cele mai bune condiţii în
perioada respectivă, prin vânzare. În acelaşi timp, această valoare este limita inferioară a
estimării, sub care proprietarul actual nu poate coborî în timpul negocierii, deoarece sub
acest nivel nu este eficientă vânzarea întreprinderii şi când, poate, ar fi mai eficient să se
vândă separat, activele acestui întreg.
• valoarea de piaţă - este suma de bani care ar putea fi obţinută pentru un activ
patrimonial, dacă ar fi vândut pe piaţă la un anumit moment.
• valoarea nominală - este suma înscrisă pe faţa unui titlu financiar chiar dacă este
diferită de cursul real. Se are în vedere la operaţiunile de creditare şi pe piaţa bursieră ca
element de analiză.
• valoarea reală - din punct de vedere bancar reprezintă acea valoare a bunurilor
depuse ca gaj (imobile, metale preţioase, titluri de valoare) care sunt susceptibile a oferi o
bună protecţie împotriva scăderii puterii de cumpărare şi împotriva inflaţiei. Pe piaţa
bursieră reprezintă valoarea potenţială concretizată prin încheierea tranzacţiei.
• valoarea reziduală - este valoarea netă pe care o întreprindere estimează să o
obţină prin cedarea unui activ la încheirea duratei sale de utilizare, după deducerea
cheltuielilor aferente cedării.
În contabilitate este necesară evaluarea pentru a se realiza însăşi obiectul său de
activitate. Contabilitatea nu poate lucra decât cu valori, ceea ce determină aducerea la
acelaşi numitor a diversităţii de structuri patrimoniale, prin exprimarea lor în formă
bănească, ceea ce face din evaluare un procedeu important al metodei sale.

18
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Cretu, D. – „Bazele contabilităţii. Abordări teoretice şi practice”, Ed. Ceres, Bucureşti, 2014

2. Cretu, D. – „Contabilitate – lucrări practice”, Ed. Alas, Călăraşi, 2014

3. Cretu, D. – „Contabilitate financiară”, Ed. Agora, Călăraşi, 2019

4. IASB - Standardele Internaţionale de Raportare Financiară, traducere din limba engleză, Editura
CECCAR, Bucureşti, 2017.

5. Matiş Dumitru, Pop Atanasiu, „Contabilitate financiară”, ediţia a 3-a, Editura Casa Cărţii de
Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2010.

6. Ristea, M., şi colab. - Contabilitatea societăţilor comerciale, vol. I şi II, Editura Universitară,
Bucureşti, 2013.

7. *** -Legea contabilităţii nr. 82/1991, modificată şi completată prin Ordonanţa de Urgenţă a
Guvernului nr. 37/2011şi Legea nr. 187/2012

8. *** - Monitorul Oficial al României – Colecţia 2007 - 2019

9.***- OMFP 1752/2005, privind Reglementările contabile conforme cu Directivele Contabile

Europene

10.***ORDIN nr. 79/2014 privind principalele aspecte legate de întocmirea şi depunerea situaţiilor
financiare anuale şi a raportărilor contabile anuale ale operatorilor economici la unităţile teritoriale
ale Ministerului Finanţelor Publice

11.*** Ordinul nr. 3055/2009 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele
europene, Monitorul Oficial nr. 766/2009.

12.***Ordinul Ministerului Finantelor Publice nr. 3055/2009 pentru aprobarea Reglementărilor

contabile conforme cu directivele europene, M. Of. nr. 766 şi 766 bis din 10 noiembrie 2009

13.***Ordinul Ministerului Finantelor Publice nr. 2239/2011 – Aprobarea sistemului simplificat de

contabilitate. Publicat în M.Of. nr. nr. 522 din 25 iulie 2011

14.*** 2493/2019 din 8 iulie 2019 pentru aprobarea Sistemului de raportare contabilă la 30 iunie
2019 a operatorilor economici, precum şi pentru modificarea şi completarea unor prevederi
contabile

15.*** Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 2.861/2009 pentru aprobarea

Normelor privind organizarea şi efectuarea inventarierii elementelor de natura activelor, datoriilor,
capitalurilor proprii, M. Of. nr. 704 din 20 octombrie 2009

19
16.*** ORDIN Nr. 10/2019 din 3 ianuarie 2019 privind principalele aspecte legate de întocmirea şi
depunerea situaţiilor financiare anuale şi a raportărilor contabile anuale ale operatorilor economici
la unităţile teritoriale ale Ministerului Finanţelor Publice şi pentru reglementarea unor aspecte
contabile

17.***ORDIN nr. 3.781 din 23 decembrie 2019 privind principalele aspecte legate de întocmirea și
depunerea situațiilor financiare anuale și a raportărilor contabile anuale ale operatorilor economici
la unitățile teritoriale ale Ministerului Finanțelor Publice și pentru reglementarea unor aspecte
contabile

18.*** Reglementări contabile privind situațiile financiare anuale individuale și situațiile

financiare anuale consolidate, aprobate prin Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 1.802/2014,
cu modificările și completările ulterioare.

20