1.

Etapele de dezvoltare a ştiinţei economice, obiectul de studiu şi funcţiile

teoriei economice.

Obiectul de studiu al Teoriei economice a trecut prin următoarele etape:

1) Etapa Antică – Xenofon „Principala bogăţie o constituie pământul”, care a determinat termenul de
economie şi obiectul de studiu. Platon, Aristotel.

2) Etapa Medievală – Toma Aquino, numit şi Sf. Toma Aquino – filozof, teolog şi economist italian.
Lucrarea sa „Suma teologică” include concepte referitor la proprietate, dobândă, la preţul just, la
salariul just.

3) Etapa Mercantelistă – a durat 3 secole; principala formă de bogăţie erau banii din aur şi argint; apare
Economia Politică. Thomas Mun, J. Polber. A. Monthcretien (fr.) în anul 1615 a elaborat o lucrare –
„Tratat de Economie Politică” , care era orientată în principal regelui. El a fost primul care a introdus
noţiunea de economie politică.

4) Etapa Fiziocrată – Fr.Quesnay cu faimosul său „Tablou Economic”, în viziunea lui ştiinţa economică
trebuie să studieze căile de îmbogăţire care se realizează în agricultură. A.R.Turgois, W.Petty – a fost
primul care ştiinţific a argumentat că la baza valorii mărfii se află munca. Crearea bogăţiei avea loc pe
baza agriculturii.

5) Etapa Clasică sau Liberalismului economic clasic – a durat aproape 100 ani. David Ricardo, Adam
Smith ca reprezentanţi. Adam Smith în 1776 a publicat – „Avuţia naţiunilor” – include principalele
forme de capital, fiind pusă şi baza Economiei Politice ca ştiinţă economică. Cu această lucrare s-a
început adevărata ştiinţă economică. Obiectul lui de studiu era ideea de îmbogăţire a naţiunii.

6) Etapa Marxistă sau Socialistă – Karl Marx „Capitalul”. Marx a schimbat radical obiectul de studiu al
ştiinţei economice afirmând că ştiinţa economică studiază relaţiile economice (îmbogăţirea) care apar
între burghezie şi proletariat.

7) Etapa Naţionalismului economic – H.Carey, Fr. List. Obiectul de studiu: Şt. Economică trebuie să
studieze nu individul şi nu căile de îmbogăţire, ci naţiunea şi specificul naţional.

8) Etapa Neoclasică sau Marginistă – K.Menger, L.Walras, A.Marshall. Obiectul de studiu al ştiinţei
economice este studierea utilităţilor marginale a bunurilor economice, precum şi a relaţiilor de
circulaţie şi consum. În această etapă apare Econometria.

9) Etapa Keynesiană – Lordul J.Keyns. în viziunea lui Keynes obiectul de studiu al ştiinţei economice
este studierea legilor cu caracter psihologic. Pentru prima dată în gândirea economică a determinat
intervenţia statului în economie. Obiectul de studiu al Teoriei Economice trebuie să includă problemele
MacroEc-ce:
 • Studierea echilibrului economic general;
• Studierea cererii şi ofertei agregate;
• Studierea necesităţilor de implicare a statului în activitatea economică.
10) Etapa Neoliberală sau Monetarismului actual – M.Friedman, W.Yoken, Fridrich von Hayek. În
viziunea neoliberalilor obiectul de studiu al ştiinţei economice este studierea fluxurilor monetare şi
reglementarea acestora din partea statului. Principalele probleme ale Ştiinţei Economice sunt:
• Stimularea ofertei şi a micului business;
• Reglarea masei monetare aflate în circulaţie;
• Limitarea intervenţiei statului în activitatea economică.

Obiectul de studiu al Teoriei Economice este:

• Studierea relaţiilor economice care apar între oameni în procesul de utilizare eficientă a
resurselor economice limitate.
• Studierea categoriilor şi legilor economice.
• Studierea modelelor şi sistemelor economice.

Teoria economică îndeplineşte 3 funcţii principale:

1) Funcţia de cunoaştere (cognitivă) – constă în analiza fenomenelor şi proceselor economice în scopul

rezolvării problemelor stringente ale societăţii.

2) Funcţia metodologică. Teoria economică stă la baza tuturor disciplinelor economice, fiindcă ea
aplică principalele categorii economice. „Teoria Economică este regina tuturor ştiinţelor economice”
Paul Samuelson.
Ştiinţele economice pot fi divizate în:
• Ştiinţe economice generale: Teoria Economică, Doctrinele economice, Statistica etc.
• Ştiinţe economice teoretico – aplicative : Economia ramurii, Economia unităţilor economice,
Economia regională etc.
• Ştiinţe economice intermediare sau de graniţă: Geografia economică, Economia. cosmosului,
Econometria.

3) Funcţia practică. Teoria economică elaborează diferite concepte, teorii, care pot fi aplicate în
practică. În baza teoriei economice sunt elaborate politicile economice, care prevăd următoarele
scopuri:
a) Asigurarea dezvoltării durabile a economiei naţionale şi ridicarea nivelului de trai a populaţiei;
b) Asigurarea ocupării depline a forţei de muncă pentru toţi care doresc să muncească;
c) Ridicarea eficienţei economice astfel încât cu cheltuieli minime de obţinut rezultate maxime;
d) Asigurarea libertăţilor economice pentru producători şi consumatori;
e) Asigurarea repartiţiei bunurilor astfel încât să nu existe pături sărace,
f) Susţinerea populaţiei inaptă de muncă (pensionari, invalizi, copii);
g) Asigurarea stabilităţii preţurilor;
h) Asigurarea balanţei comerciale pozitive. Teoria economică nu trebuie confundată cu politica
economică. În baza teoriei economice sunt formulate următoarele politici economice: Politica
monetară, valutară, fiscală, bugetară, politica de ocupare a forţei de muncă, comercială, politica de
venituri, politica sectorială etc.

2. Metodele de cercetare ale teoriei economice

Teoria economică ca şi alte discipline economice în procesul de studiere a fenomenelor şi proceselor

economice aplică următoarele metode:

1) Metoda de inducţie şi deducţie. Inducţia – prevede studierea proceselor economice de la particular la

general şi generalizarea lor; deducţia – prevede înaintarea anumitor teorii şi ipoteze şi verificarea lor în
practică de la general la particular.

2) Metoda de analiză economică şi sinteză. Analiza – prevede studierea diferitor laturi ale fenomenului
dat. Analiza se manifestă în următoarele forme:
a) Statică- care reflectă situaţia economică la momentul dat;
b) Dinamică - reflectă situaţia economică la diferite etape de dezvoltare;
c) Cantitativă – reflectă schimbările cantitative în economie;
d) Calitativă – reflectă schimbările calitative care au loc în economie;
e) Macroeconomică;
f) Microeconomică. Sinteza – prevede întrunirea proceselor analizate într-un fenomen întreg.

3) Metoda de abstracţie ştiinţifică – prevede studierea unor laturi a relaţiilor de producţie. Abstracţia
ştiinţifică reflectă în conştiinţa oamenilor realitatea economică. Exemplu: valoarea, pe care nu o poţi
vedea, dar ea există şi are o bază reală.

4) Metoda dialectică – reflectă procesul de apariţie, dezvoltare şi dispariţie a fenomenului economic.

5) Metoda matematică – este utilizată pentru a elabora diverse prognozări a economiei naţionale /
mondiale şi a diferitor variante de dezvoltare economică.

6) Metoda logică şi istorică. Teoria economică analizează fenomenele şi procesele economice în aspect
istoric şi în aspect logic.

7) Metoda de experiment. Teoria economică aplică această metodă în procesul de studiere a

posibilităţilor dezvoltării economice, pentru a verifica avantajele şi dezavantajele fenomenelor şi
proceselor economice.
 3. Conceptele şi legile economice.

Teoria economică în afară de categorii economice studiază şi legi economice.

Legea economică – reflectă legăturile generale, esenţiale, repetabile şi relativ stabile a fenomenelor şi
proceselor economice.
Legea economică se deosebeşte de legea juridică, deoarece ea are caracter obiectiv, pe când legea
juridică are caracter subiectiv.
Legile economice se deosebesc de legile naturii prin următoarele:
a) Legile naturii au caracter etern şi universal, dar legile economice – caracter istoric şi trecător şi se
modifică în urma schimbării condiţiilor respective;
b) Legile naturii funcţionează indiferent de voinţa oamenilor, iar legile economice funcţionează în baza
activităţii oamenilor.
Statul trebuie să ţină cont de funcţionarea legilor economice în procesul de elaborare a politicii
economice. Legile economice ca şi categoriile economice se clasifică în 3 grupe mari:
1) Legi Economice Generale – care activează în toate modurile de producţie (legea creşterii, legea
productivităţii muncii, legea acumulării);
2) Legi Economice Comune – care activează pentru mai multe moduri de producţie (legea valori);
3) Legi Economice Specifice – care acţionează în modul de producţie dat (legea concurenţei).

4. Nevoile umane şi clasificarea lor.

Orice activitate economică este orientată spre satisfacerea nevoilor umane. Omul pentru a
supravieţui are nevoie de hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, instruire etc.
Nevoile umane – cerinţele materiale, economice, sociale, spirituale de mediu ecologic al vieţii
si activităţii oamenilor.
Nevoile umane au următoarele trăsături:
1) Nevoile umane sunt nelimitate în număr (creşterea în continuu a nevoilor umane în baza progresului
tehnico - ştiinţific constituie o lege economica generală);
2) Nevoile umane sunt limitate în volum;
3) Nevoile umane sunt concurenţiale şi substituibile (cafeaua – ceaiul - compotul);
4) Nevoile umane sunt complementare şi deseori realizarea lor este interdependentă (legătura între
anumite lucruri);
5) Nevoile umane au caracter reproductibil şi repetabil (proces de repetare).

Nevoile umane pot fi grupate în:

a) Nevoi inferioare (apa, pâine) şi superioare (cunoştinţe, ştiinţe);
b) Nevoi directe de consum (îmbrăcămintea, încălţămintea, mâncare) şi nevoi indirecte de producţie
(materie primă);
c) Nevoi absolute (apa, aer) şi nevoi relative (vizitarea teatrelor, cinematografelor);
d) Nevoi actuale (de a poseda locuinţă) şi nevoi viitoare (de a zbura pe lună).
 În literatura economică toate nevoile sunt clasificate în 3 grupe:
1. Nevoile naturale (fiziologice, biologice);
2. Nevoile sociale (convieţuire, comunicare);
3. Nevoile spirituale (de instruire, de perfecţionare profesională, culturală).
Principalele nevoi sunt nevoile economice (nevoile în mărfuri şi servicii). Aceste nevoi servesc
drept motiv de bază în dezvoltarea producţiei şi a progresului tehnico-economic în ansamblu. Nevoile
umane nu trebuie confundate cu interesele economice. Interesele economice o formă de realizare a
nevoilor umane.

5. Bunurile economice şi clasificarea lor.

Bunul economic – rezultatul utilizării eficiente a resurselor economice, care satisface anumite
nevoi personale sau sociale.
Bunurile economice pot fi grupate în:
1) Bunuri economice relativ libere aflate în natură (aer, lumina solară, apa, vânt etc.)
2) Bunuri economice limitate (terenuri agricole, cărbune, gaz);
3) Bunuri materiale (îmbrăcăminte, utilaj),
4) Bunuri nemateriale;
5) Bunuri directe de consum personal (alimentare si nealimentare);
6) Bunuri indirecte cu destinaţie de producţie (materie prima, maşini, instalaţii);
7) Bunuri iniţiale (materie primă);
8) Bunuri intermediare (făina, ciment);
9) Bunuri finale cu destinaţie de consum personal, social şi productive. În condiţiile economiei de piaţă
majoritatea bunurilor economice se manifestă în formă de marfă.

6. Bunurile economice ca rezultat al activităţii economice.

Bunul economic este un rezultat al utilizării resurselor economice, un element care satisface o
anumită nevoie individuală sau socială şi poate fi divizat în: bunuri libere, bunuri economice, bunuri
materiale, bunuri necorporale.
7. Fazele activităţii economice şi clasificarea lor.(TEMA 2)
Faza de producţie include activităţile legate de combinarea factorilor de producţie şi de
producere a bunurilor economice.
Faza de circulaţie (schimb)include activităţile economice legate de comercializarea
bunurilor economice, păstrarea şi depozitarea bunurilor.
Faza de repartiţie include activităţile legate de procesul de distribuire şi redistribuire a
venitului naţional cât şi a veniturilor obţinute în urma utilizării factorilor de producţie
(salariul, dobânda, profitul, dividendul etc.)
Faza de consum include activităţile legate de organizarea si exercitarea consumului
personal şi productiv.

8. Conţinutul economic şi juridic al proprietăţii. Tipurile şi formele de proprietate în R.

Moldova.(TEMA 3)
Proprietatea – reprezintă ansamblul de relaţii economice de însuşire a bunurilor şi
serviciilor, relaţii determinate de norme sociale la diferite trepte istorice.
În condiţiile economiei de piaţă există 3 tipuri de proprietate:
1) Proprietatea privată;
2) Proprietatea publică;
3) Proprietatea mixtă – o îmbinare a celor două de mai sus.

Proprietatea privată se manifestă în 3 forme:

a) Proprietatea privată individuală bazată pe munca personală;
b) Proprietatea privată bazată pe utilizarea muncii salariaţilor;
c) Proprietatea privată asociativă (S.R.L., S.A., cooperative etc.).

Proprietatea publică se manifestă în 2 forme:

• Proprietatea publică de stat;
• Proprietatea publică municipală.

9. Sistemul economic contemporan: esenţa şi elementele structurale. Diversitate modelelor

economiei mixte. (TEMA 3)
Sistemul economiei mixte
Actualmente funcţionează în majoritatea ţărilor lumii. Acest sistem economic a apărut la
începutul secolului XX, în urma schimbărilor cardinale care au avut loc în economie:
1) Dezvoltarea accelerată a procesului tehnico-ştiinţific
2) Dezvoltarea rapidă a infrastructurii de producţie şi socială
3) Apariţia noilor forme de concurenţă imperfectă
4) Extinderea intervenţiei statului în activitatea economică
Trăsăturile sistemului economiei mixte:
1) Sistemul dat este bazat pe 2 tipuri de proprietate: privată şi publică.
2) Existenta diferitor forme de gospodărie (I.I., S.A., întreprinderi mixte etc.)
3) Există libertatea deplina a agenţilor economici de a decide
4) Existenţa diferitor forme de concurenţă (concurenta tip monopol, concurenţa
monopolistică, concurenţa tip oligopol)
5) În sistemul economiei mixte sunt elaborate programe de protejare socială a populaţiei
(programa de susţinere a persoanelor cu dificultăţi, sistemul de pensionare, programe de
dezvoltare socială)
Avantajele:
1) Asigură dezvoltarea echilibrată a economiei naţionale
2) Contribuie la formarea preţului de echilibru
3) Contribuie la concordanţa dintre cerere şi oferta la nivel macroeconomic
4) Contribuie la utilizarea raţională a factorilor de producţie şi resurselor economice
5) Contribuie la stimularea dezvoltării progresului tehnico-ştiinţific în toate domeniile de
activitate
6) Asigură libertatea economică a agenţilor economici
Dezavantajele:
1) Nu poate înlătura monopolismul în domeniul de producţie şi în domeniul de realizare a
mărfurilor şi serviciilor
2) Nu poate înlătura dezechilibrele economice (crizele economice, şomajul, inflaţia şi alte
dezechilibre economice)

Modelul Nord - American

Numit anglo-saxon, aici se referă S.U.A., Marea Britanie, Australia, Noua Zeelandă,
Canada etc. Acest model are următoarele trăsături:
1) Reducerea sectorului public în economie
2) Creşterea rolului pieţei în reglarea activităţii economice
3) Formarea preturilor în dependenţă de mecanismele pieţei
4) Reducerea impozitelor în scopul stimulării investiţiilor de capital
5) Reglarea masei monetare
6) Diferenţierea veniturilor
7) Gradul redus de securitate economică faţă de riscuri (de şomaj, sărăcie, boală)

Modelul Suedez (nordic)

Suedia, Norvegia, Finlanda, Danemarca Acest model prevede:
1) Stabilirea unor rate înalte de impozitare în scopul asigurării şi acumulării resurselor
necesare pentru satisfacerea nevoilor sociale (40% - 50% din nivelul veniturilor)
2) Asigurarea gratuită a serviciilor medicale şi de învăţământ
 Modelul Japonez
Numit paternalist, aici se referă Japonia Acest model prevede:
1) Dezvoltarea marilor corporaţii si a companiilor transnaţionale care sunt susţinute de
către stat (Honda, Nisan, Mitsubishi)
2) Reglarea de stat a economiei în baza elaborării programelor economice naţionale
3) Angajarea pe viaţă a lucrătorilor la firmele Japoneze.
4) Existenţa sentimentului de mândrie naţională şi patriotism
5) Diferenţierea dintre venituri este relativ mică
10. Economia naturală şi caracteristicile ei.(TEMA 3)
Economia naturală – reprezintă acea formă de organizare a activităţii economice în
condiţiile căreia toate bunurile ce se produc sunt consumate nemijlocit în interiorul
gospodăriei fără a apela la piaţă.
Economia naturală are următoarele trăsături:
1) Producătorul activează izolat de alţi producători;
2) Producătorul este înzestrat cu mijloacele de producţie necesare;
3) Produsul creat în gospodăria dată aparţine producătorului şi familiei lui;
4) Munca este principalul izvor de existentă şi de acumulare a averii;
5) Principalele ramuri sunt: agricultura, meşteşugul casnic, vânatul, pescuitul;
6) Relaţiile dintre oameni sunt transparente ca relaţii între oameni şi nu ca relaţii dintre
obiecte;
7) Are loc păstrarea tradiţiilor naţionale care se transmit din generaţie în generaţie
Actualmente rămăşite a economiei naturale întâlnim în unele ţări din Africa Centrala şi
America Latina.

11. Apariţia şi caracteristicile economiei de schimb.

Economia de schimb – reprezintă acea formă de organizare a activităţii economice în
condiţiile căreia produsele (bunurile) sunt create pentru schimb (pentru piaţă) prin
intermediul vânzare-cumpărare. Economia de schimb apare în perioada de descompunere
a comunei primitive în urma apariţiei proprietăţii private şi a diviziunii sociale a muncii.
Economia de schimb are următoarele trăsături:
1) Autonomia şi independenţa economică producătorului bazată pe proprietatea privată.
Ele dau posibilitatea de a primi decizii referitor la volumul de producţie şi volumul de
realizare a mărfurilor.
2) În economia de schimb rolul principal îl joacă piaţa unde se desfăşoară tranzacţiile de
cumpărare-vânzare. În cadrul pieţei schimbul de bunuri poate fi direct marfă-marfă sau
schimbul indirect prin intermediul banilor marfă – bani –marfă .
3) În economia de schimb, ca echivalent general (intermediar) apare moneda.
12. Banii şi funcţiile lor. (TEMA 3)
Apariţia banilor şi evoluţia lor au trecut prin 4 faze:
1) Faza în care în calitate de echivalent de schimb serveau unele mărfuri mai frecvent
solicitate (sarea, vitele, pieile);
2) Faza în care în calitate de echivalent general devin lingourile metalice (aur, argint,
cupru);
3) Faza în care în calitate de echivalent devine moneda bătută (prima monedă a apărut în
China sec. XI î. Chr.)(prima personalitate a cărei chip a apărut pe monedă – Alexandru
Macedon) (până în anii ’20 moneda a rămas ca element de circulaţie);
4) Faza în care în calitate de echivalent general apar banii de hârtie (primii bani de hârtie
auapărut în China sec. XII)
Funcţiile banilor:
1) Funcţia de măsură a valorii; valoarea exprimată în bani a mărfii constituie preţul ei.
2) Funcţia de mijloc de circulaţie a mărfurilor şi serviciilor.
Această funcţie prevede existenţa banilor reali).
3) Funcţia de mijloc de plată. Această funcţie cuprinde operaţiunile de plată a salariilor,
creditelor şi a altor plăţi obligatorii.
4) Funcţia de acumulare. Dacă în trecut ca mijloc de acumulare şi tezaurizare serveau
monedele din aur şi argint, atunci actualmente acumularea banilor servesc obiect de
folosinţă îndelungată: terenuri, aur, pietre scumpe, apartamente etc.
5) Funcţia de bani universali. Până la mijlocul sec. XX în calitate de bani universali servea
aurul. Actualmente această funcţie este îndeplinită de către lira sterlina engleza, euro,
dolarul American, eul japonez)

Rolul economic al banilor:

1) Banii servesc ca etalon general al schimbului pentru toate mărfurile şi serviciile;
2) Banii contribuie la atragerea şi utilizarea eficientă a factorilor de producţie (muncă,
resurse, capital);
3) Banii servesc drept instrument de distribuire şi redistribuire a bunurilor în societate;
4) Banii servesc drept instrument de control financiar al tuturor activităţilor economice;
5) Banii contribuie la sporirea productivităţii muncii şi rentabilităţii (eficienţei) producţiei
la nivel micro şi macroeconomic

Actualmente, moneda trebuie să corespundă următoarelor cerinţe:

1) Trebuie să fie acceptabila de toţi agenţii economici;
2) Trebuie să fie durabilă în timp, adică să aibă o durată îndelungată de viaţă;
3) Trebuie să sa fie convenabilă în tranzacţiile de cumpărare-vânzare;
4) Trebuie să fie identică;
5) Trebuie să aibă o capacitate înaltă de cumpărare;
6) Trebuie să fie divizibilă, contribuind la exercitarea operaţiunilor şi afacerilor de diferite
dimensiuni;
7) Trebuie să fie apărată orice falsificare.
 13-18
13. Întreprinderea ca agent economic: trăsăturile şi funcţiile ei. Indicatorii de bază a
activităţii întreprinderii.

Întreprinderea1 este o unitate instituţională de bază a economiei naţionale care se caracterizează

printr-un gen specific de activitate, funcţionalitate, organizare tehnologică, prin capacitatea de a
produce bunuri, de a se conduce şi gestiona raţional, precum şi prin autonomia sa financiară.

Trăsaturile:

întreprinderea prezintă o organizaţie socială, care cuprinde un ansamblu de activităţi umane, o

comunitate de oameni ai muncii interacţiunea cărora contribuie la funcţionarea acesteia;

întreprinderea prezintă un organism tehnico-productiv, care include un ansamblu de mijloace

materiale, tehnice şi tehnologice, care contribuie la desfăşurarea activităţii umane în cadrul
întreprinderii;

întreprinderea reprezintă un organism economic, care dispune de independenţă şi autonomie

deplină şi care participă la circuitul economic naţional şi internaţional. Ea intră în relaţii cu alte
întreprinderi, desfăşoară un schimb de activităţi, se aprovizionează, vinde, obţine mijloace
financiare, plăteşte dobândă pentru credit, taxe, impozite etc.;

întreprinderea reprezintă un organism dinamic, fiind influenţată de progresul tehnicoştiinţific, de

factori interni şi externi;

scopul final al întreprinderii este obţinerea profitului, care este principala pârghie economică şi
condiţia de bază a funcţionării şi dezvoltării întreprinderii.

Funcțiile:

funcţia de cercetare-dezvoltare, care prevede: cercetarea şi proiectarea produselor; elaborarea

programelor de investiţii; perfecţionarea sistemului informaţional;

funcţia de producţie, care prevede: combinarea raţională a factorilor de producţie; producerea de

bunuri şi servicii; efectuarea controlului calităţii produselor fabricate şi a serviciilor prestate;
obţinerea profitului;

funcţia comercială, care prevede: aprovizionarea întrepriderii cu materii prime şi materiale;

realizarea produselor fabricate; activitatea de reclamă şi publicitate;
funcţia financiar-contabilă, care prevede: comensurarea cheltuielilor şi a veniturilor
întreprinderii; exercitarea controlului financiar; folosirea raţională a resurselor financiare ale
întreprinderii;

funcţia de personal, care prevede: angajarea şi asigurarea cu forţă de muncă calificată a

subdiviziunilor întreprinderii; selectarea şi promovarea în funcţii de activitate a personalului de
producţie;

funcţia de prelucrare a datelor şi activitate juridică, care prevede: elaborarea informaţiei

statistice referitor la activitatea întreprinderii; argumentarea juridică a contractelor şi deciziilor
întreprinderii;

funcţia strategică de previziune a pieţei, care prevede: cercetarea tendinţelor de evoluţie a

mecanismelor pieţei (cererea, oferta, preţul); elaborarea programelor de implementare în piaţă a
produselor noi ale întreprinderii;

funcţia strategică a activităţii de marketing, care prevede: cercetarea nevoilor şi cerinţelor

consumatorilor; căutarea noilor pieţe de realizare a produselor fabricate; lansarea produsului pe
piaţă, însoţită de informaţie suplimentară şi a unor servicii consumatorului (împachetarea,
asigurarea cu transport); studierea gradului de satisfacere a cerinţelor consumatorului.

Indicatorii de bază:

Cifra de afaceri, indicator care măsoară rezultatele la nivel microeconomic, reprezentând volumul
încasărilor întreprinderii din activitatea proprie într-o perioadă de timp, încasări efectuate la preţul
pieţei. Cifra de afaceri însumează încasările obţinute din acte de comerţ: vânzări de bunuri
materiale; prestări de servicii; depuneri la banci şi instituţii financiare; acordarea de credite;
operaţiuni bursiere. Prin intermediul acestui indicator se apreciază dimensiunea întreprinderii şi
puterea economico-financiară.

Valoarea adăugată, indicator care măsoară eficienţa economică la nivel micro şi macroeconomic.
La nivelul întreprinderii valoarea adăugată se determină ca diferenţă între încasările ei totale din
vânzarea bunurilor materiale şi a serviciilor către clienţi şi consumurile de factori de producţie,
respectiv plăţile făcute către furnizori. În componenţa valorii adăugate a întreprinderii intră:
salariile plătite; impozitele şi taxele; amortizarea; profitul. Cu alte cuvinte, acest indicator cuprinde
consumul factorului muncă şi a factorului capital fix şi nu include consumul intermediar. La nivel
macroeconomic valoarea adăugată se determină prin scăderea consumului intermediar din
produsul global brut.
Profitul brut sau profitul total este un indicator ce exprimă mărimea profitului obţinut de către o
întreprindere într-o anumită perioadă de timp. El se determină prin scăderea din cifra de afaceri a
întreprinderii a costului de producţie.

Profitul net este indicatorul care reflectă partea din profitul brut al întreprinderii, care rămâne
după scăderea din acesta a impozitelor şi a altor plăţi prevăzute de legislaţia în vigoare (dobânda
la capitalul investit, chiria plătită pentru clădiri, arenda, partea destinată rezervelor, donaţiile
pentru scopuri umanitare ş. a.).

14. Clasificarea întreprinderilor. Formele juridico-organizatorice ale întreprinderii în R.

Moldova.

Întreprindere individuală este întreprinderea care aparţine unei persoane, cu drept de proprietate
privată, sau membrilor familiei acestuia, cu drept de proprietate comună. Patrimoniul întreprinderii
individuale se formează pe baza bunurilor persoanei (familiei) şi altor surse legale. Întreprinderea
individuală este persoană fizică, iar posesorul acesteia (membrii familiei) poartă răspundere
nelimitată pentru obligaţiunile acesteia cu întreg patrimoniul său. Întreprinderea individuală este
prezentă în astfel de domenii cum ar fi: activităţile de fermă, vânzarea cu amănuntul, construcţiile
şi serviciile pentru populaţie.

Societate în comandită reprezintă o întreprindere aflată în posesiunea a două sau mai multe
persoane, care şi-au asociat bunurile în scopul desfăşurării în comun a unei activităţi de
antreprenoriat sub aceeaşi firmă în baza contractului de constituire încheiat între acestea.
Societatea în comandită are în componeneţa sa cel puţin un comanditat şi un comanditar.
Comanditatul răspunde pentru obligaţiunile societăţii cu întregul patrimoniu, iar comanditarul
răspunde numai în limita sumei cu care a contribuit la formarea capitalului societăţii. Societatea în
comandită se prezintă în cadrul raporturilor de drept ca persoană fizică.

Societate pe acţiuni, societate cu răspundere limitată reprezintă întreprinderi aflate în

posesiunea a una şi mai multe persoane juridice şi (sau) persoane fizice, care şi-au asociat bunurile
în scopul desfăşurării în comun a unei activităţi de antreprenoriat sub aceeaşi firmă, în baza
contractului de constituire (de societate) şi a statutului. Societatea pe acţiuni şi societatea cu
răspundere limitată poate fi de tip închis sau deschis. Conform legislaţiei în vigoare, în societăţile
de tip închis numărul participanţilor (cu excepţia societăţilor din sectorul agrar) nu trebuie să
depăşească 50. Capitalul statutar (social) subscris al societăţilor este divizat în cote (părţi)
subscrise ale asociaţilor. Drept documente ce confirmă drepturile asociaţilor asupra cotelor
subscrise sunt: în cadrul societăţii pe acţiuni – acţiunea, în cadrul societăţii cu răspundere limitată
– adeverinţa cotei de participaţie. Societatea pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată sunt
persoane juridice şi poartă răspundere pentru obligaţiile asumate cu întreg patrimoniul lor.
Acţionarii, precum şi asociaţii societăţii cu răspundere limitată, poartă răspundere pentru
obligaţiile întreprinderii numai în limitele valorii acţiunilor (cotelor) care le aparţin. Acţiunile sau
cotele ale unei socităţi închise nu pot fi oferite spre vânzare populaţiei şi astfel nu pot fi
tranzacţionate la bursă. Ele , de asemenea, nu pot fi transferate fără acordul celorlalţi acţionari.
Acţiunile unei societăţi deschise pot fi oferite spre vânzare publicului. Acţiunile se vând şi se
cumpără, de regulă, la bursa de valori. Preţul la care se vând şi se cumpără acţiunile unei societăţi
la un moment dat se numeşte cursul acţiunilor. Cursul acţiunii poate fi determinat după formula:
CA = D / d’ * 100%
unde:
CA – cursul acţiunii;
D – dividendul obţinut de posesorul acţiunii;
d' – rata dobânzii

Cooperativă de producţie este o întreprindere aflată în posesia a trei şi mai mulţi cetăţeni, care
şi-au asociat bunurile în scopul desfăşurării în comun a unei activităţi de antreprenoriat sub aceeaşi
firmă în baza statutului semnat de aceştia. Cooperativa de producţie este persoană juridică şi
răspunde pentru obligaţiunile asumate cu patrimoniul întreprinderii. Cooperatorii poartă
răspundere pentru obligaţiile cooperativei de producţie în limitele cotelor care le aparţin din
patrimoniul cooperativei, iar dacă aportul respectiv este insuficient, poartă răspundere
suplimentară cu averea lor personală.

Întreprindere de arendă este întreprinderea înfiinţată de membrii colectivelor de muncă ale

întreprinderilor de stat (municipale) sau ale subdiviziunilor lor structurale ce se reorganizează în
scopul desfăşurării în comun a unei activităţi de antreprenoriat sub aceeaşi firmă în baza statutului
şi contractului de arendare a bunurilor statului (municipiului). Întreprinderea de arendă este
persoană juridică şi poartă răspundere pentru obligaţiile asumate cu patrimoniul întreprinderii.
Membrii întreprinderii poartă răspundere pentru obligaţiile lor în limitele cotelor (părţii) din
patrimoniul întreprinderii care le aparţin.

Întreprindere de stat şi municipală. Întreprinderea de stat se înfiinţează şi se dotează cu bunuri

de Guvern sau de organul administraţiei de stat împuternicit pentru acest lucru. Întreprinderea
municipală se înfiinţează şi se dotează cu bunuri de organul de autoadministrare locală.
Întreprinderea de stat şi întreprinderea municipală sunt persoane juridice şi poartă răspundere
pentru obligaţiile asumate cu întreg patrimoniul lor

15. Businessul mic şi mare şi rolul lor în economia de piaţă.

??????????????????????????????????????????????????
**am verificat toate temele dar nu am găsit nimic despre ((**
16. Factorii de producţie tradiţionali: munca, capitalul, natura.

Factorii de producţie reprezintă totalitatea resurselor materiale si umane, care sunt atrase şi
utilizate în procesul de producere a bunurilor şi serviciilor. Factorii de producţie nu trebuie
confundaţi cu resursele economice. Resursele economice devin factori de producţie numai şi
numai în procesul de producţie

Munca – reprezintă un factor de producţie care reflectă procesul de utilizare a capacităţilor fizice
şi intelectuale ale omului cu scopul producerii bunurilor economice.

Munca are 2 laturi:

Fizică – reflectă procesul de consum a energiei fizice, musculare.
Intelectuală – reflectă procesul de consum a energiei nervoase.

Munca ca factor de producţie are următoarele trăsături:

1. Munca contribuie la crearea bunurilor materiale şi a serviciilor, deoarece ea are caracter creativ
şi contribuie la utilizarea altor factori de producţie.
2. Munca are caracter conştient şi prin aceasta se deosebeşte de activitatea animalelor.
3. Munca are dimensiuni calitative şi cantitative. Cantitative – orele de muncă, zile, săptămâni,
luni, ani; Calitative – gradul de calificare şi profesionalism a lucrătorilor.
Pentru a ridica eficienţa economică a muncii este necesar de perfecţionat forţa de muncă prin
sistemul de recalificare şi reciclare.

Natura – reprezintă totalitatea elementelor care sunt atrase de către oameni pentru crearea
bunurilor materiale şi serviciilor.

Natura include:
a) pământul
b) bogăţiile subterane
c) pădurile(flora si fauna)
d) resursele de apă
e) aerul

Natura ca factor de producţie are următoarele trăsături:

1) Natura oferă bunuri materiale ,materie primă, surse energetice.
2) Natura reprezintă locul unde se desfăşoară majoritatea activităţilor economice.
3) Natura are dimensiuni cantitative şi calitative.
4) Natura se manifestă în formă materială.
Principalul element al naturii este Pământul - fondul funciar. Pământul serveşte ca bază în procesul
de organizare şi dezvoltare a producţiei agricole şi siviculturii.
Pământul include:
terenurile arabile, plantaţiile multianuale, păşuni.
terenurile destinate pentru fondul forestier
terenuri destinate pentru construcţii speciale
terenuri destinate pentru localităţi.
Pădurile.
Viile.
Terenurile locative etc.

Capitalul – reprezintă totalitatea bunurilor economice acumulate şi reproductibile care sunt

utilizate pentru producerea de noi bunuri destinate pentru realizare în scopul obţinerii unui anumit
profit.
Capitalul pentru prima dată ca factor de producţie a fost analizat de către Adam Smith.

Capitalul Real – numit capital tehnic sau fizic este capitalul folosit în mijloace de producţie
(materie primă, semifabricate, utilaje, instalaţii etc.).
Capitalul Financiar – ce se manifestă în formă de bani în numerar, depozite bancare, hârtii de
valoare

Capitalul Fix – acea parte a capitalului real ce participă în mai multe cicluri de producere
păstrându-şi forma sa naturală şi care transmite (transferă) treptat valoarea sa asupra produsului
nou pe măsura uzurii sale.

Capitalul fix include:

a) capital fix activ – utilajele, maşinile de transmitere, aparate de calcul, care servesc ca condiţie
în procesul de producţie.
b) capital fix pasiv – clădirile cu destinaţie productivă.

Capitalul Circulant – reprezintă acea parte a capitalului real ce participă într-un un singur ciclu
de producere şi îşi transferă valoarea sa în întregime asupra produsului nou creat.

Capitalul circulant include:

a) materia primă,
b) materialele de producţie,
c) semifabricatele, combustibil, energia electrică.

Capitalul ca factor de producţie se află mereu în mişcare trecând consecvent prin 3 stadii:
1) Transformarea capitalului din formă bănească, în forma productivă (în această stadie are loc
aprovizionarea întreprinderii cu mijloace de producţie şi cu forţă de muncă).
2) Transformarea capitalului productiv în capital marfă (la această stadie are loc combinarea
factorilor de producţie şi exercitarea procesului de producţie cu scopul obţinerii mărfurilor
respective).
3) Transformarea capitalului marfar în capital bănesc (la această stadie are loc procesul de realizare
a mărfurilor fabricate).

Trecerea consecutivă a capitalului dintr-o stadie în altă stadie constituie circuitul capitalului.
Mişcarea în continuu a capitalului constituie circulaţia capitalului.

17. Neofactorii de producţie şi particularităţile lor.

1) Progresul tehnico-ştiinţific ce contribuie la:

a) la mecanizarea şi diversificarea proceselor de producţie
b) la apariţia tehnologiilor noi performante
c) la apariţia surselor noi de materie primă şi de surse energetice alternative
d) perfecţionarea sistemului de comercializare şi transportare a produselor.
e) perfecţionarea organizării activităţii manageriale.

2) Sistemul informaţional ce contribuie la:

a) Automatizarea proceselor de producţie fără implicarea omului.
b) Conducerea de la distanţă a aparatelor şi a utilajelor.
c) Planificarea, lansarea şi controlul proceselor de producţie
d) Robotizarea procesului de producţie.

3) Capitalul uman – reprezintă stocul de cunoştinţe şi experienţă acumulată în fiinţa umană care
aduc venit potenţial pe viitor. Capitalul uman are 2 particularităţi:
a) în calitate de capital uman apare instruire profesională şi experienţă de muncă.
b) la baza capitalului uman se află investiţiile făcute în instruire, ştiinţă, cultură, ocrotirea mediului.

4) Abilitatea întreprinzătorului.
Întreprinzătorul ca neofactor de producţie trebuie să corespundă următoarelor cerinţe: • să fie
administrator
să fie manager
să fie comerciant
să fie negociator
să fie riscant
să fie executor al propriilor decizii.
Întreprinzătorul ca neofactor de producţie îndeplineşte următoarele funcţii:
funcţia productivă;
funcţia de risc
funcţia de innovator
funcţia de manager privaz şi colectiv.

18. Combinarea şi substituirea factorilor de producţie.

Combinarea factorilor de producţie – reprezintă un model, o corelare dintre factorii producţie

în aspect cantitativ, calitativ şi structural în scopul producerii de bunuri economice.
Există 2 forme de combinare:

Combinare tehnică – prevede unirea fizică a factorilor de producţie, a unei cantităţi de lucratori cu o
anumită cantitate de maşini şi utilaje.

Combinare economică – presupune unirea factorilor de producţie astfel încât cu cheltuieli minime de
factori de producţie de obţinut rezultate maxime.

Substituirea – reprezintă un proces de înlocuire a unei părţi (cantităţi) dintr-un factor de producţie cu
alte părţi din alt factor de producţie.

În economia de piaţă producătorii permanent se confruntă cu problema alegerii optime a combinării

factorilor de producţie. De la această alegere depinde sporirea volumului de producţie, obţinerea
profitului.
19.Productivitatea factorilor de producţie şi legea randamentelor
neproporţionale
Schimbările care se produc în factorii de producţie şi influenţa lor asupra creşterii volumului de
producţie sunt reflectate în legea randamentelor neproporţionale.

Randamentele neproporţionale se manifestă în 3 forme:

a) randamente proporţionale (constante) – ce reflectă situaţia când volumul de producţie creşte în
acelaşi ritm ca şi volumul cheltuielilor de factori de producţie.
b) randamente crescânde – reflectă situaţia când volumul de sporire a producţiei este mai înalt decât
ritmul de creştere a cheltuielilor de factori de producţie.
c) randamente descrescânde – reflectă situaţia când ritmul de creştere a volumului de producţie
rămâne în urmă (mai mic) de la ritmul de creştere a cheltuielilor de factori de producţie.

Pe lângă legea randamentelor neproporţionale funcţionează legea randamentelor marginale

descrescânde. Potrivit acestei legi, creşterea factorului variabil (munca) duce la sporirea volumului de
producţie până la un anumit punct, dincolo de care are loc scăderea volumului de producţie devenind
negativ.
Eficienţa economică a combinării şi substituirii factorilor de producţie îşi găseşte expresia în
productivitatea acesteia.
Productivitatea factorilor de producţie reprezintă raportul dintre volumul de producţie obţinut şi
factorii de producţie utilizaţi:

În urma creşterii progresului tehnico-ştiinţific are loc sporirea volumului de producţie cu cheltuieli
reduse la fiecare unitate de produs, ce se reflectă în legea creşterii productivităţii factorilor de producţie.

Productivitatea factorilor de producţie se manifestă în următoarele forme:

1) productivitatea naturală (fizică) care reflectă randamentul factorilor de producţie în formă naturală
(tone, decalitri, km).
2) productivitatea valorică care reprezintă randamentul valoric (în formă bănească) al factorilor de
producţie(lei, euro, dolari).
3) productivitatea brută ce reflectă randamentul factorilor de producţie luaţi în ansamblu, antrenaţi la
întreprinderea respectivă.
4) productivitatea netă ce reflectă raportul dintre volumul de producţie şi factorii de producţie utilizaţi
fără amortizare.
5) productivitatea parţială ce reflectă randamentul unui factor de producţie luat în parte.
6) productivitatea medie(unitară) prezintă randamentul calculat la o unitate de produs sau la un lucrător.
7) productivitatea marginală care reflectă sporul unei unităţi de produs în baza utilizării factorilor de
producţie respectivi.
Asupra productivităţii şi randamentului factorilor de producţie influenţează următorii factori:
a) factorii naturali(solul ,petrolul, materii prime, materiale).
b) factorii tehnici (nivelul de mecanizare, automatizare a proceselor de producţie).
c) factorii economici (nivelul de calificare a lucrătorilor, nivelul de stimulare, forma de organizare
a activităţii întreprinderii, gradul de cointeresare materială a lucrătorilor în rezultatul muncii
sale).
d) factorii sociali (nivelul de trai, condiţiile de muncă ale întreprinderii).
e) factorii psihologici (climatul în colectivul de muncă, în familie).
f) factorii structurali (prevăd modificările structurale atât la nivel micro cât şi la nivel macro,
schimbarea conducerii).
g) factorii integraţionişti (reflectă gradul de integrare a întreprinderii în piaţa internă şi externă).
 Principalele forme a productivităţii factorilor de producţie sunt:
Ø productivitatea muncii Ø
randamentul capitalului.

Productivitatea muncii – reprezintă cantitatea de produse obţinute într-o anumită perioadă de timp sau
cantitatea de timp pentru obţinerea unei unităţi de produse.
Există şi productivitatea marginală – reflectă raportul dintre sporul volumului de producţie cu o unitate în
urma cheltuielilor factorilor de muncă.
Randamentul capitalului – reprezintă necesarul de capital pentru producerea (obţinerea) unei unităţi de
produs.
Randamentul marginal al capitalului – reprezintă raportul dintre sporirea capitalului şi sporirea
volumului de producţie:

20. Costul de producţie şi căile de reducere a lui

Costul de producţie – reprezintă o categorie economică care reflectă totalitatea cheltuielilor
exprimate în expresie valorică suportate de întreprindere pentru producerea de bunuri materiale şi servicii.

În dependenţă de dimensiuni avem:

a) Costuri globale (CG) care include:
1.Costul fix
2.Costul variabil
3.Costul total (CT)
Costul fix – include cheltuielile care ne influenţează direct la dinamica (sporirea) volumului de producţie
Exemple: - cheltuieli pentru întreţinerea aparatului administrativ;
- cheltuieli pentru amortizare;
- cheltuieli pentru chirie;
- cheltuieli pentru salariul aparatului administrativ;
- alte cheltuieli de ordin general
Costul variabil – este costul care influenţează direct asupra modificării volumului de producţie.

Costul variabil include:

- cheltuieli pentru materie primă;
- cheltuieli pentru materiale;
- cheltuieli pentru combustibil;
- cheltuieli pentru energie;
- cheltuieli pentru salariul personalului productiv.
Costul total – reprezintă suma costului fix şi a costului variabil.

b) Costul mediu (unitar) – reflectă cheltuielile ce revine la o unitate de produs. Costul unitar include:
1. Costul fix mediu
2. Costul variabil mediu
3. Costul total mediu

c) Costul marginal – reprezintă cheltuielile suplimentare pe care le face întreprinderea pentru a obţine o unitate suplimentară de produs.

Costul marginal are o importanţă deosebită pentru întreprindere în luarea deciziilor referitor la majorarea volumului de producţie.
Structura costului de producţie în Republica Moldova:
- Cheltuieli materiale
- Cheltuieli salariale
- Cheltuieli cu amortizarea capitalului

Căile de reducere a costului de producţie sunt:

1) Reducerea consumului de surse energetice, materie primă, materiale, însă nu în dauna calităţii produselor.
 2) Pe calea utilizării tuturor capacităţilor de producţie a întreprinderii, precum şi a spaţiilor de producţie ce contribuie la reducerea costurilor
de producţie.
3) Aplicarea maşinilor şi tehnologiilor noi avansate care economisesc materie primă şi surse energetice.
4) Pe calea aplicării noilor tipuri de materie primă şi de surse energetice.
5) Sporirea productivităţii muncii, ce contribuie la reducerea costului de producţie la fiecare unitate de produs
6) Reducerea cheltuielilor pentru întreţinerea aparatului administrativ.

21.Esenţa pieţei contemporane. Tipurile de piaţă.

Piaţa – reprezintă locul unde are loc confruntarea dintre cerere şi ofertă şi unde se exercită
tranzacţiile de cumpărare–vânzare;
- reprezintă totalitatea relaţiilor de cumpărare – vânzare ce apar între agenţii economic în
procesul de schimb;

Condiţiile de apariţie a peţii sunt:

a) diviziunea socială a muncii şi specializarea producătorilor în anumite domenii de activitate;
b) libertatea economică a producătorului de a decide: „ce, cum, pentru cine de produs?” şi libertatea
consumatorului de a alege.

Subiecţii peţii sunt:

a) producătorii de mărfuri şi servicii individuali şi colectivi;
b) consumatorii de mărfuri şi servicii individuali şi colectivi;
c) instituţiile financiare;
d) organele de stat centrale şi locale;
e) organizaţiile obşteşti.

Trăsăturile peţii sunt:

1. concurenţa liberă, loială între producătorii de marfă şi furnizorii de resurse;
2. migrarea liberă a factorilor de producţie ( a forţei de muncă, a capitalului şi a resurselor) de la o
întreprindere la alta, de la o localitate la alta;
3. realizarea mărfurilor la preţul de echilibru, care apare în urma confruntării dintre cerere şi ofertă.

Mecanismele peţii sunt:

1. cererea;
2. oferta;
3. preţul;
4. concurenţa.

Piaţa îndeplineşte următoarele funcţii:

1. funcţia de intermediere dintre producători şi consumatori. Piaţa serveşte ca intermediar între
producători şi consumatori în procesul de schimb a mărfurilor şi serviciilor.
2. funcţia de formare (stabilire) a preţurilor în baza confruntării cererii şi ofertei. În cadrul pieţei în urma
confruntării cererii şi ofertei are loc stabilirea preţurilor de echilibru ce satisface atât producătorul cât
şi consumatorul.
3. funcţia de control şi reglare a activităţii economice. Piaţa în dependenţă de cerere şi ofertă reglează
volumul de mărfuri şi servicii necesare pentru satisfacerea nevoilor individuale personale şi sociale.
4. funcţia de informare(informaţională) a agenţilor economici şi a populaţiei referitor la cerere, ofertă,
preţ, calitate etc.;
5. funcţia de diferenţiere (asanare) a participanţilor peţii. Piaţa stimulează pe agenţii economici
competitivi şi îi elimină pe cei necompetitivi (neconcurenţiali) ce au cheltuieli de producţie mai mari
şi calitate a mărfurilor mai joasă. Rolul economic al peţii este:
a) piaţa contribuie la dezvoltarea accelerată a progresului tehnico–ştiinţific, fiindcă câştigă acel
producător ce aplică tehnică nouă şi tehnologii moderne;
b) piaţa asigură migrarea liberă a factorilor de producţie la nivel micro, mezo, macro şi mondo economic;
c) piaţa contribuie la dezvoltarea echilibrată a economiei naţionale.
Toate tipurile şi formele de piaţă pot fi clasificate în dependenţă de următorele criterii:

I. În dependenţă de gradul de maturitate (nivelul de dezvoltare) al peţii:

a) Pieţe nedezvoltate – în condiţiile cărora are loc schimbul direct dintre marfă – marfă,
„schimbul barter”;
b) Pieţe libere – în condiţiile cărora schimbul este intermediat de monedă când participă mai
mulţi producători şi consumatori, lipseşte dominanţa monopolurilor, realizarea mărfurilor are
loc în baza preţului de echilibru şi când preţul se formează în urma confruntării cererii şi
ofertei.
c) Pieţe reglate – sunt influenţate de mecanismele pieţei şi mecanismele reglării de stat (sistemul
economiei mixte).

II. În dependenţă de obiectul de tranzacţie al peţii:

a) piaţa bunurilor de consum personal;
b) piaţa factorilor de producţie (piaţa muncii, piaţa capitalului, piaţa resurselor naturale);
c) piaţa hârtiilor de valoare;
d) piaţa informaţională;
e) piaţa monetară şi de credit;
f) piaţa resurselor naturale;
g) piaţa produselor intelectuale;
h) piaţa tehnologiilor şi patentelor.

III. În dependenţă de extinderea geografică a peţii:

a) piaţa locală;
b) piaţa regională;
c) piaţa naţională;
d) piaţa mondială.

IV. În dependenţă de respectarea legislaţiei în vigoare:

a) piaţa legală;
b) piaţa ilegală (nelegale).

V. În dependenţă de forma de concurenţă a peţii:

a) piaţa cu concurenţă perfectă (pură);
b) piaţa cu concurenţă tip monopol;
c) piaţa cu concurenţă monopolistică;
d) piaţa cu concurenţă tip oligopol.

VI. În dependenţă de specificul tranzacţiilor peţii:

a) bursele (bursa de mărfuri, bursa muncii, bursa de valori); b) licitaţiile;
c) tenderul (are loc vânzarea mărfurilor în baza concursurilor dintre vânzătorii respectivi ).
22.Infrastructura pieţei contemporane şi elementele ei de bază.
Infrastructura cuprinde:
a) infrastructura economiei naţionale;
b) infrastructura peţii contemporane.

Infrastructura economiei naţionale:

1. infrastructura productivă (construirea drumurilor, podurilor, aeroporturilor etc.)
2. infrastructura socială – care include construirea obiectelor de menire socială (şcoli, spitale,
grădiniţe de copii etc.)
Infrastructura peţii contemporane include următoarele elemente:
1. sistemul juridic – care este orientat spre crearea cadrului juridic de funcţionare a peţii;
2. sistemul comercial – care prevede crearea reţelelor de magazine de diferite dimensiuni şi de
diferite tipuri;
3. sistemul de burse;
4. sistemul bancar – care prevede crearea băncilor comerciale private;
5. sistemul asigurărilor - care prevede crearea diferitor societăţi de asigurare a patrimoniului, a
vieţii etc.;
6. sistemul de pregătire a cadrelor – in conformitate cu cerinţele peţii;
7. sistemul informaţional – care prevede informaţia tuturor participanţilor la piaţă referitor la
volumul ofertei la preţuri, calitatea mărfurilor etc.
8. sistemul publicitar (reclama vizuală, reclama mass-media, reclama video, audio etc.)

23. Cererea la bunurile de consum şi factorii ce determină mărimea ei.

Legea şi elasticitatea cererii, formele ei.

• Asupra cererii influenţează urmatorii factori:

1) Gusturile şi preferinţele consumatorului;
2) Schimbarea preţurilor la produsele substituibile;
3) Dinamica (nivelul) veniturilor consumatorilor. Dacă creşte venitul – creşte cererea faţă de mărfurile
normale (prestigioase), iar dacă veniturile scad – creşte cererea faşă de mărfurile secundare (de prima
necesitate);
4) Schimbările în numărul consumatorilor. Dacă creşte numărul consumatorilor – creşte cererea;
5) Schimbările ce au loc în aşteptările consumatorilor referitor la modificarea veniturilor şi a
preţurilor.

• Cererea se manifestă în 2 forme:

1) Cererea individuală – ce apare la nivelul microeconomic şi cuprinde unele mărfuri sau grupe de
mărfuri.
2) Cererea agregată sau totală – reprezintă cererea la nivel macroeconomic; reflectă volumul venitului
naţional care poate fi procurat de către consumatori, întreprinderi şi de stat la preţurile curente.

• Legea generală a cererii: dacă creşte preţul – scade cererea şi invers, dacă scade preţul – creşte
cererea.
 • Schimbările ce se produc în cerere în dependenţă de schimbările ce se produc în preţuri,
constituie elasticitatea cererii. Raportul dintre procentul de modificare a cererii faţă de
procentul de modificare a preţului constituie coeficientul de elasticitate a cererii.

Dacă coeficientul de elasticitate a preţului este mai mare decât o unitate, atunci avem cazul de cerere
elastică.
CEC > 1 – cerere elastică
CEC < 1 – cerere inelastică
CEC = 1 – cerere unitară
1. Cererea pentru un bun reprezintă cantitatea din acel bun pe care consumatorii doresc şi pot să o
achiziţioneze într-o perioadă de timp. Cererea depinde de un număr de factori, cum ar fi: preţul bunului,
venitul, preferinţele şi aşteptările cumpărătorilor, precum şi publicitatea făcută bunului respectiv.
2. Curba cererii ilustrează relaţia dintre cantitatea cerută dintr-un bun şi preţul acestui bun. În
conformitate cu legea generală a cererii curbele cererii au pante negative, însemnând că o creştere a
preţului conduce la o scădere a cantităţii vândute, şi invers.
3. Elasticitatea cererii în funcţie de preţ măsoară variaţia cererii atunci când preţul se modifică.
Elasticitatea în funcţie de venit măsoară modificarea cererii la o variaţie a venitului.

24. Cererea: esenţa, trăsăturile, funcţiile, factorii, mecanismele.

• Cererea – reprezintă cantitatea de mărfuri şi servicii care poate fi solicitată de către consumatori
într-o anumită perioadă de timp la preţul curent al pieţei. Principalul factor ce determină cererea
este preţul.
Cererea poate fi

• individuală, adică din partea unui singur cumpărător la un bun economic sau la altul;
• totală, adică din partea tuturor cumpărătorilor la bunul sau serviciul respectiv;
• agregată sau globală care exprimă ansamblul cererii din partea tuturor cumpărătorilor și la toate bunurile și
serviciile existente; aceasta se exprimă în forma bănească, fiind astfel posibile măsurarea și compararea.

Cererea depinde de un număr de factori, cum ar fi: preţul bunului, venitul, preferinţele şi aşteptările
cumpărătorilor, precum şi publicitatea făcută bunului respectiv.
Functia- Cererea are drept suport puterea de cumpărare a oamenilor; de aceea, ea exprimă , în același timp,
cantitatea de bunuri si servicii cerute, la un moment dar, la prețurile existente, considerând date veniturile și
preferințele cumpărătorilor.
Mecanisme- Cererea se află în raport invers proporțional fata de preț: când prețul crește, cererea scade, deoarece
la un venit dat posibilitatea de cumpărare se micșorează; când prețul scade, cererea crește.

25. Oferta bunurilor de consum şi factorii ce determină mărimea ei. Legea

şi elasticitatea ofertei. Interacţiunea dintre cerere şi ofertă. Echilibrul
de piaţă.
Oferta – reprezintă un mecanism al pieţei, care reflectă cantitatea de mărfuri şi servicii care poate fi oferită
consumatorilor într-o anumită perioadă de timp la preţul pieţei.

Factorii ce influenţează asupra ofertei:

1) Dinamica costurilor de producţie. Dacă cresc costurile de producţie, atunci scade oferta şi invers;
2) Schimbarea preţurilor la mărfurile alternative;
3) Schimbarea în numărul producătorului;
4) Schimbările în sistemul de impozitare şi în sistemul de acordare a subvenţiilor;
5) Schimbările în aşteptările producătorilor. Dacă producătorii aşteaptă sporirea preţurilor, atunci în
momentul dat se va micşora oferta;
6) Schimbările au loc în situaţia socială, economică şi politică.

Legea generală a ofertei: dacă creşte preţul – creşte şi oferta şi invers, dacă scade preţul – scade oferta.

Schimbările ce se produc în ofertă în dependenţă de schimbările ce se produc în preţuri, constituie

elasticitatea ofertei.
Raportul dintre procentul de modificare a ofertei faţă de procentul de modificare a preţului constituie
coeficientul de elasticitate a ofertei.

Dacă coeficientul de elasticitate a ofertei este mai mare decât o unitate, atunci avem cazul de ofertă elastică.
CEO > 1 – ofertă elastic
CEO < 1 – ofertă inelastică
CEO = 1 – ofertă unitară

Preţul de echilibru – punctul de intersecţie dintre curba cererii şi curba ofertei.

Cererea şi oferta influenţează asupra preţului de echilibru în felul următor:

1) Creşterea cererii contribuie la sporirea preţului de echilibru;
2) Scăderea cererii duce la scăderea preţului de echilibru;
3) Creşterea ofertei duce la scăderea preţului de echilibru;
4) Scăderea ofertei duce la creşterea preţului de echilibru.
 25. Oferta bunurilor de consum şi factorii ce determină mărimea ei. Legea şi elasticitatea ofertei. Interacţiunea
dintre cerere şi ofertă. Echilibrul de piaţă.

La întrebarea a doua – “Oferta bunurilor de consum şi factorii ce determină mărimea ei. Legea şi elasticitatea ofertei”- e necesar de analizat conţinutul noţiunii de
“ofertă” şi atributele ei.
Oferta reprezintă cantitatea de mărfuri şi servicii pe care producătorii le pot oferi cumpărătorilor la preţuri curente într-o anumită perioadă de timp.
Legea ofertei: dacă preţul produsului creşte sau scade, atunci volumul ofertei la fel creşte sau scade.
Modelele ofertei:
1) oferta individuală – cantitatea de mărfuri sau servicii pe care le propune vânzătorul (producătorul) sau firma pentru realizare la piaţă;
2) oferta totală (agregată) – cantitatea de mărfuri şi servicii pe care le oferă pieţei producătorii în ansamblu. Oferta totală se manifestă la nivel macroeconomici.
Factorii ce influenţează oferta individuală:
a) schimbările în costurile de producţie;
b) schimbarea preţurilor la mărfurile alternative;
c) schimbarea în numărul firmelor care produc bunuri similare;
d) schimbarea impozitelor, taxelor şi subsidiilor;
e) schimbările în aşteptările producătorilor privind evoluţie preţurilor;
f) schimbările în situaţia-politică din ţara respectivă.
Asupra ofertei totale influenţează astfel de factori cum ar fi: schimbarea preţurilor la resurse interne şi importate; schimb ările în productivitatea muncii la nivel
macroeconomic; schimbările în actele normative (modificarea taxelor, ratei dobânzii, ş.a.).
Elasticitatea ofertei exprimă gradul de modificare a ofertei în funcţie de schimbarea preţului. Oferta, la fel ca şi cererea, poate fi: elastică, inelastică sau unitară.
La întrebarea a treia – “Interacţiunea dintre cerere şi ofertă şi echilibrul de piaţă”- e necesar de analizat: mecanismul de formare a preţului de echilibru; influenţa
cererii şi ofertei asupra preţului de echilibru; echilibrul de piaţă.
Între cerere şi ofertă există o interacţiune care contribuie la formarea preţului de echilibru (preţul de piaţă) şi la stabilirea echilibrului de piaţă.
Preţul de echilibrul reprezintă punctul de intersecţie (coincidenţă) dintre curba cererii şi curba ofertei. Creşterea ofertei duce la majorarea preţului de echilibru, iar
micşorarea cererii duce la scăderea preţului de echilibru. Creşterea ofertei, dimpotrivă, duce la scăderea preţului de echilibru, iar micşorarea ofertei – la creşterea preţului de
echilibru.
Preţul de echilibru joacă un rol important în crearea echilibrului pieţei. Prin echilibrul pieţei se înţelege corelaţia dintre cererea de mărfuri şi oferta acestora. Echilibrul
pieţei reflectă în linii generale relaţia dintre producţie şi consum.

26. Esenţa, structura şi funcţiile preţului. Mecanismul formării preţului de echilibru.

La prima întrebare – “Esenţa, funcţiile şi formele preţului”- e necesar de analizat: conţinutul şi structura preţului; factorii ce determină mărimea preţului; funcţiile
preţului; formele de manifestare a preţului.
Preţul reprezintă forma bănească de expresie a valorii mărfii. Structura preţului: costul de producţie şi profitul. Între aceste ele mente ale preţului există un raport
invers proporţional: creşterea costului duce la micşorarea profitului, şi invers.
Mărimea preţului e determinată de două grupe de factori:
a) interni (cererea consumatorilor, oferta producătorilor, jocul liber al cererii şi ofertei);
b) externi (intervenţia directă a statului în reglarea preţului, măsurile statului pentru menţinerea unor echilibre social-economice, intervenţia întreprinderilor
monopoliste de a forma preţuri administrate).
Funcţiile preţului:
1) funcţia de calcul şi măsurare a cheltuielilor şi rezultatelor activităţii economice;
2) funcţia informaţională (referitor la volumul resurselor limitate pentru producători şi a bunurilor d consum pentru consumatori);
3) funcţia de stimulare a producătorilor;
4) funcţia de recuperare a costurilor de producţie şi de distribuire a veniturilor.
Categoriile de preţuri:
a) preţuri libere, care se formează în urma confruntării cererii şi ofertei;
b) preţuri administrate, care se stabilesc de către stat şi firmele monopoliste;
c) preţuri mixte, care se formează sub influenţa factorilor interni şi externi.
Formele preţurilor:
1) după natura şi obiectul schimbului există: preţuri industriale, agricole, preţuri la obiecte de construcţie şi la terenurile de pământ;
 2) după natura şi obiectul pieţei: preţuri la mărfuri corporale, servicii, preţuri la factorii de producţie, la hârtiile de valoare;
3) după specificul tranzacţiilor: preţuri de bursă, preţuri de licitaţie;
4) după stadiul schimbului: preţuri cu ridicata, preţuri cu amănuntul;
5) preţul marginal;
6) preţuri tari;
7) preţuri mobile;
8) preţuri riscante;
9) preţuri închise.

La întrebarea a doua – “Mecanismul de formare şi metodele de reglementare a preţului”- e necesar de analizat cele două metode de formare a preţului:
1) metoda de piaţă, care prevede formarea preţurilor în dependenţă de cerere, ofertă şi de cheltuirea factorilor de producţie;
2) metoda administrativă de comandă, care prevede consemnarea preţurilor de sus, de către organele directive. Această metodă presupune schimbarea planică
a preţurilor în dependenţă de evoluţia cheltuielilor de muncă.

27. Esenţa, funcţiile şi metodele luptei de concurenţă. Concurenţa perfectă şi imperfectă şi trăsăturile lor.

La prima întrebare – “ Concurenţa: esenţa, funcţiile, factorii, metodele luptei de concurenţă”- trebuie de pus accentul pe caracteristica generală a concurenţei.
Concurenţa, ca mecanism al economiei de piaţă, reprezintă un proces de confruntare specifică dintre agenţii economici (vânzători) pentru atragerea de partea lor a
cumpărătorilor (clientelei).
Funcţiile concurenţei:
1) ea stimulează iniţiativa, inovaţia, spiritul creativ al agenţilor economici;
2) ea satisface interesele producătorilor şi consumătorilor;
3) ea stimulează tendinţa de egalizarea a înzestrării cu factori de producţie a întreprinderilor;
4) ea contribuie la îmbunătăţirea calităţii produselor şi serviciilor prestate;
5) ea contribuie la repartizarea eficientă a resurselor economice pe ramuri şi localităţi.
Concurenţa este determinată de mai mulţi factori care constituie structura concurenţială:
1) numărul şi importanţa vânzătorilor şi cumpărătorilor la nivel de localitate, ramură sau economie naţională în ansamblu;
2) gradul de diferenţiere a produsului;
3) gradul de transparenţă a pieţei;
4) gradul de mobilitate a factorilor de producţie;
5) facilităţile sau limitările producătorilor la intrarea în ramură;
6) gradul de libertate în determinarea preţurilor;
7) raportul dintre cerere şi ofertă;
8) nivelul dezvoltării economice;
9) conjunctura politică internă şi internaţională;
10) cultura economică (mentalitatea) a populaţiei.
Lupta de concurenţă include două metode:
a) de natură economică (reducerea cheltuielilor de producţie; reducerea preţurilor de vânzare; ridicarea calităţii mărfurilor şi serviciilor; acordarea unor facilităţi
clienţilor; lansarea de noi produse; reclama şi publicitatea; organizarea de servicii postvânzare);
b) de natură extraeconomică (furtul de informaţii de la concurenţi; răspândirea de informaţii false despre concurenţi; atragerea unor specialişti de la concurenţi;).
În funcţie de aceste metode de luptă de concurenţă, concurenţa poate fi divizată în concurenţă loială şi neloială.

La întrebarea a doua – “ Tipurile concurenţei şi monopolul”- e necesar de examinat concurenţa perfectă şi imperfectă şi trăsăturile lor.
Concurenţa perfectă presupune asemenea raporturi de piaţă încât toţi vânzătorii îşi vând toată producţia la preţul pieţei, iar toţi cumpărătorii pot procura la preţul
pieţei atât cât doresc, fără al influenţa. Concurenţa perfectă are trăsături:
a) atomicitatea participanţilor;
b) omogenitatea produselor;
c) intrarea liberă noilor producători pe piaţa respectivă;
d) elasticitatea pieţei şi mobilitatea factorilor de producţie;
e) transparenţa pieţei.
Piaţa cu concurenţă imperfectă se manifestă în trei forme: piaţă cu concurenţă tip monopol; piaţa cu concurenţă monopolistică; piaţa cu concurenţă tip oligopol.
 Piaţa cu concurenţă tip monopol presupune existenţa pe piaţa a unui singur producător ce produce şi ţine la control oferta unor valori de producţie sau de co nsum.
Trăsăturile acestei pieţe sunt: existenţa unui vânzător la nivel de ramură; lipsa substituenţilor adecvaţi; fixarea preţurilor de monopol; blocarea intrării în ramură a altor firme.
Situaţiei de monopol îi este opusă situaţia de monopson, când pe piaţa respectivă există un singur cumpărător care fixează volumul ofertei şi preţul de cumpărare.
Piaţa cu concurenţă monopolistică reflectă situaţia când vânzătorii şi cumpărătorii pot influenţa raportul dintre cerere şi ofertă, nivelurile de preţuri. Trăsăturile acestei
pieţe sunt: existenţa pe piaţă a mai multor producători; diferenţierea produselor; intrarea în piaţa respectivă a noilor producători relativ este uşoară; efectuarea unui control asupra
preţurilor; concurenţa se desfăşoară în jurul calităţii produselor, costurilor de producţie, reclamei etc.
Piaţa cu concurenţă tip oligopol este principala formă de concurenţă în condiţiile actuale. Trăsăturile acestei pieţe sunt:
a) oligopolul cuprinde un număr limitat de producători, care deţin o parte importantă din piaţa respectivă;
b) în astfel de piaţă există greutăţi la intrarea noilor producători în ramură;
c) existenţa controlului general al preţurilor.

28. Piaţa muncii şi elementele ei. Salariul: conceptele, formele, factorii care determină dinamica lui.

1. Piaţa muncii şi salariul.

Munca este factorul de producţie primordial. Asemeni celorlalţi factori de producţie, munca
se tranzacţionează pe o piaţă specifică: piaţa muncii. Aceasta este o piaţă aparte în care se întâlnesc
şi se confruntă cererea şi oferta de muncă. Piaţa muncii se manifestă la nivel local, regional, naţional
şi internaţional. Analiza pieţei muncii presupune studierea cererii şi ofertei de muncă în vederea
realizării echilibrului dintre cele 2 componente ale pieţei.
Cererea de muncă reprezintă nevoia de muncă salarizată care se formează la un anumit moment
dat într-o economie şi se exprimă prin numărul de locuri de muncă.
Oferta de muncă este munca pe care o pot depune membrii societăţii în condiţii salarizate.
Conform teoriei factorilor de productie enunţată de economistul francez J. B. Say, fiecarui
factor de producţie îi revine o recompensă pentru serviciile aduse în activitatea economică: factorului
muncă îi revine salariul; factorului natură îi revine renta; factorului capital îi revine dobînda şi
abilităţii de antreprenor- profitul.
Unul din mecanismele principale ale pieţei muncii îl constituie preţul muncii (salariul). În
sens larg salariul reprezintă venitul care revine lucrătorului în schimbul muncii sale sau plata pentru
remunerarea muncii. În sens îngust salariul reprezintă plata pentru forţa de muncă utilizată în diferite
domenii de activitate.
Etimologic, “salariul” provine din “salarium” (lat.) şi reprezinta iniţial suma de bani pe care o
primeau soldaţii romani pentru a-şi cumpara sarea necesară în alimentaţia lor. Deoarece se platea
unor persoane dependente, salariul a devenit venitul unui om care nu munceşte pentru sine ci pentrut
altcineva, faţă de care este dependent juridic şi/sau economic.
Piaţa muncii se consideră echilibrată, dacă volumul cererii de muncă corespunde volumului
ofertei de muncă (fig. 1).
 Dm – cererea de muncă;
Sm – oferta de muncă;
Se – salariul de echilibru;
E – punct de echilibru

Punctul de intersecţie a curbei cererii cu cea a ofertei indică nivelul de echilibru dintre cantitatea
cerută şi cantitatea oferită de muncă, căruia îi corespunde salariul de echilibru.
Salariul depinde de următoarele criterii de bază: importanţa muncii salariatului pentru firmă,
ramură, societate; nivelul de calificare a lucrătorului şi complicitatea muncii; cantitatea muncii;
calitatea muncii; rezultatele muncii; acoperirea cheltuielilor de reproducţie a forţei de muncă.
Trebuie de deosebit salariul nominal, disponibil şi real. Salariul nominal este cantitatea de
bani care se calculează lucrătorului pentru un anumit timp de muncă (oră, zi, săptămână, lună, an)
şi pentru cantitatea de produse obţinute. Mărimea salariului nominal depinde de: preţul forţei de
muncă, care se creează pe piaţa muncii sub influenţa cererii şi ofertei; situaţia economică care se
creează la diferite faze ale ciclului economic (la faza declinului economic salariul scade, iar la faza
avântului – creşte); politica statului şi a antreprenorilor în domeniul de salarizare. Statul determină
minimul salariului, iar antreprenorii determină salariul în dependenţă de posibilităţile firmei.
Salariul disponibil reprezintă diferenţa dintre salariul nominal şi impozitele, taxele obligatorii
de stat (impozitul pe venit, taxe sindicale, decontările pentru asigurarea socială şi medicală), cu alte
cuvinte, este acea sumă de bani ce revine spre achitare angajatului.
Salariul real reflectă cantitatea de mărfuri şi servicii, care pot fi procurate în baza salariului
disponibil. Salariul real reprezintă capacitatea de cumpărare a salariului disponibil. Salariul real
depinde de: mărimea salariului nominal; nivelul de preţuri asupra mărfurilor şi serviciilor; mărimea
impozitelor; capacitatea de cumpărare a banilor. Salariul real nu creşte în aceeaşi proporţie ca şi
salariul nominal. De ex., salariul nominal poate să crească, însă salariul real poate să rămână la
acelaşi nivel sau chiar să scadă, dacă vor spori preţurile la bunurile economice şi vor creşte
impozitele şi alte plăţi obligatorii.
Salariul se manifestă în următoarele forme principale:
1) salariul în regie este salariul prin care plata pentru muncă se face în funcţie de timpul lucrat
(oră, zi, săptămână, lună, an). Unitatea de măsură a salariului pe unitate de timp este preţul minim al
unei ore de muncă.
2) salariul în acord (cu bucata) este o formă de salarizare prin care remunerarea lucrătorului
se face în raport cu cantitatea de bunuri produse. Salariul în acord poate fi exprimat: a)în acord direct,
când salariul se stabileşte după un tarif constant; b) în acord progresiv, când tariful pe unitate de
produs se majorează în anumite proporţii în dependenţă de gradul de îndeplinire a sarcinii; c) în
acord premial, când salariatul primeşte diferite premii pentru rezultate obţinute în muncă; d) în acord
global, când o formaţiune de lucrători (brigadă) îndeplineşte un volum de lucru la termenul stabilit pentru care
primeşte salariul respectiv;
3) salariul colectiv este salariul stabilit în urma negocierilor dintre patronat şi sindicate la
nivel de ramură de activitate;
4) salariul social este acea parte din venitul naţional, care este destinată pentru plata
accidentelor de muncă, bolilor profesionale şi altor plăţi cu caracter social.
Salariul are tendinţa de diferenţiere, care este condiţionată de:
− inegalitatea lucrătorilor. Lucrătorii se deosebesc după capacităţile fizice şi intelectuale,
după nivelul de instruire şi pregătire. Salariile sunt cu atât mai mari cu cât pentru îndeplinirea unei
funcţii au fost necesare mai multe studii care solicită timp şi costuri de pregătire;
− neomogenitatea felurilor de muncă. În economie există munci prestigioase şi mai puţin
prestigioase, munci de inovaţie, conducere, organizare cu rezultate diferite în funcţie de natura lor şi
căror le corespund remuneraţii diferite;
− inegalitatea pieţelor de muncă. În diferite pieţe de muncă coraportul dintre cererea şi oferta
de muncă este diferit, ce inevitabil influenţează asupra diferenţierii salariului.
Salariul la fel diferă în mare măsură de la o ţară la alta, adică au loc deosebiri naţionale.
Deosebirile naţionale ale salariului sunt condiţionate de următorii factori: a) nivelul diferit al valorii
forţei de muncă (în ţările economic dezvoltate cheltuielile pentru reproducţia forţei de muncă sunt
mai majorate decât în ţările subdezvoltate); b) nivelul diferit de intensitate a muncii (munca mai
intensivă creează într-o unitate de timp o valoare mai mare, deci şi salariul este mai majorat); c)
nivelul diferit al productivităţii muncii (în ţările dezvoltate productivitatea muncii e mai înaltă decât
în ţările slab dezvoltate, deci şi salariul e mai ridicat); d) nivelul diferit de organizare a muncitorilor
în sindicate (la întreprinderile mari, unde acţionează sindicatele, nivelul salariului e mai sporit decât
la firmele unde organizaţiile sindicale lipsesc sau se manifestă insuficient).

29. Piaţa capitalului real. Cererea şi oferta de capital. Dobânda şi factorii ce determină mărimea ei.

1. Piaţa capitalului real şi dobânda

 Piaţa capitalului real reprezintă relaţiile băneşti care se formează în procesul atragerii şi
plasării fondurilor băneşti, relaţii rezultate din confruntarea cererii şi ofertei de capital.
Cererea de capital reflectă totalitatea nevoilor de capital ale agenţilor economici la un
moment dat şi nivelul dobânzii pe care sunt dispuşi s-o suporte. Cererea de capital are următoarele
componente: capitalul solicitat pentru investiţii; resursele suplimentare destinate pentru
funcţionarea capitalului împrumutat şi pentru plata dobânzilor; mijloacele necesare pentru formarea
de rezerve.
Oferta de capital reflectă totalitatea mijloacelor băneşti disponibile pentru plasament la un
moment dat şi la un anumit preţ (dobândă). Oferta de capital include: economiile care se formează
în perioada dată (la întreprinderi); capitalul eliberat dintr-un împrumut sau dintr-o folosire
anterioară; capitalurile băneşti care devin disponibile pentru un interval de timp.
Piaţa capitalului privită în sens îngust reflectă confruntarea cererii şi ofertei de capital real,
iar în sens larg – ea cuprinde toate posibilităţile de procurare ale capitalului, respectiv pieţele de
credit şi titlurilor de valoare.
Piaţa capitalului cuprinde două componente principale: piaţa capitalului pe termen scurt şi
piaţa capitalului pe termen mijlociu şi lung. Piaţa capitalului pe termen scurt (numită piaţă
monetară) cuprinde relaţiile care se formează în domeniul atragerii şi plasării fondurilor pe termen
scurt (până la un an). Astfel de piaţă deserveşte operaţiunile interbancare şi efectuează operaţiuni
cu active financiare care au scadenţă scurtă (cambii, bilete de ordin, certificate de depozit). Piaţa de
capital pe termen mijlociu şi lung (numită piaţă financiară) cuprinde relaţiile în legătură cu
atragerea şi plasarea de fonduri pe termen mijlociu (1 – 5 ani) şi pe termen lung (peste 5 ani). Piaţa
pe termen mijlociu şi lung include următoarele componente: piaţa financiară formată din piaţa
acţiunilor, obligaţiunilor şi altor titluri financiare pe termen lung; piaţa împrumuturilor pe gaj de
titluri pe termen lung (lombardul); piaţa ipotecară.

Unul din mecanismele de funcţionare a pieţei de capital este dobânda.

Dobânda se prezintă ca un excedent ce revine, sub formă de venit, oricărui capital antrenat într-
o activitate economică, aceste fiind sensul larg care se atribuie dobânzii. Dobânda mai are şi un sens
restrâns, acela de excedent plătit pentru un capital luat cu împrumut. În legătură cu această
accepţiune, toţi teoreticienii sunt de acord că dobânda a fost şi rămâne plata pentru o sumă de bani
împrumutată. Dacă, într-o activitate, întreprinzătorul aduce şi capital, dobânda cu care este
remunerat capitalul şi-o însuşeşte el. Dacă acesta foloseşte capital străin, el o plăteşte celui de la care
l-a împrumutat.
Indiferent din ce punct de vedere privim dobânda, ea reprezintă suma de bani pe care o plăteşte
debitorul creditorului pentru dreptul de folosire temporară a mijloacelor băneşti împrumutate. De
fapt, dobânda este preţul renunţării la lichiditate, pretins de creditor debitorului, pentru procurarea
lichidităţii.
Dobânda poate fi: simplă sau compusă.
Când un credit se acordă pe o perioadă mai mică sau egală cu un an, avem o dobândă simplă:
Dobânda compusă se calculează atunci când creditul se acordă pe o perioadă mai mare de 1
an iar rambursarea se face la sfârşitul perioadei. Dobânda compusă se mai numeşte „dobânda la
dobândă” sau „dobânda capitalizată”.d – rata dobânzii, este raportul procentual dintre masa
dobânzii şi capitalul împrumutat: d
D
= · 100%.
C
Din punct de vedere al recuperării valorii avansate, rata dobânzii poate fi aprecită ca rată
nominală a dobânzii, care reprezintă rata dobânzii stabilită în contractul de creditare, şi ca rată
reală a dobânzii, adică aceea care ţine cont de evoluţia preţurilor.
d reală = d nominală – Ri (rata inflaţiei)
Pentru a ilustra starea de lucruri în acest domeniu în Republica Moldova, putem menţiona că
în decursul celor 20 de ani de independenţă şi de întronare a relaţiilor de piaţă în ţara noastră, rata
dobânzii la creditele acordate de bănci au variat contiuu, având în general un trend negativ. De la
începutul anilor '90 până în prezent rata dobânzii la creditele acordate în valută naţională s-a redus
de la 40-50% anual până la 20-15%.
Şi creditele în valută străină s-au ieftinit rata medie a dobînzii la creditele acordate de bănci
fiind 10- 9%.

30. Piaţa funciară. Renta economică şi formele ei de manifestare. Preţul pământului şi evoluţia lui.
În economia de piaţă în rând cu piaţa muncii şi piaţa capitalului funcţionează piaţa funciară (piaţa resurselor
naturale). Piaţa funciară include aceleaşi mecanisme ca şi restul pieţelor: cererea, oferta, preţul, concurenţa. Însă
spre deosebire de restul pieţelor, piaţa funciară este inelastică, deoarece volumul resurselor naturale este relativ
limitat. Cererea faţă de resursele naturale are tendinţa de creştere în urma sporirii progresului tehnico-ştiinţific,
iar oferta de resurse naturale este inelastică faţă de modificarea preţului, deoarece resursele au caracter limitat.
1. Renta funciară (sau renta pământului).
În condiţiile sistemului de producţie feudal renta funciară se manifesta în trei forme: renta în muncă – situaţia
cănd ţăranul şerb era obligat să lucreze pe pământul moşierului un anumit număr de zile pe săptămână sau an;
renta în produse – situaţia când ţăranul şerb dădea moşierului o parte din produsul creat sub formă de produse
agricole; renta în bani – situaţia când ţăranul şerb plătea proprietarului funciar o sumă de bani pentru pământul
arendat. În condiţiile economiei mixte renta funciară îmbracă două forme: a) renta funciară absolută,care
reprezintă suma încasată de proprietarul funciar de la arendaş, drept chirie pentru terenul arendat, indiferent de
calitatea şi poziţia acestuia; b) renta funciară diferenţială, care se formează pe baza deosebirilor de fertilitate a
terenurilor şi a poziţiei faţă de centrele de aprovizionare şi desfacere. Renta diferenţială pot obţine şi arendaşii
terenurilor de pământ (indiferent de categoria terenurilor), care aplică cheltuieli suplimentare de factori de
producţie pe terenurile respective.
2. Renta de monopol reprezintă suma ce se încasează de proprietarii unor suprafeţe de teren
de pe care se obţin produse în cantităţi limitate şi care sunt foarte solicitate de consumatori
(cultivarea anumitor soiuri de poamă, fructe, legume, etc.). aceste produse se realizează, de regulă,
la un preţ de monopol relativ înalt.
3. Renta minieră apare în ramurile de extracţie şi exprimă plata exercitată de arendaş
proprietarului pentru terenul arendat şi exploatarea zăcămintelor aflate în subsolul acestuia.
4. Renta din construcţii se formează sub influenţa cererii şi ofertei faţă de terenurile de
construcţie şi poziţia lor în centrele urbane. Astfel de rentă influenţează asupra preţului de chirie a
locuinţelor.
5. Renta de raritate reprezintă suma de bani ce revine posesorului de factori de producţie
sau de alte bunuri economice rare, pentru a căror utilizare se plăteşte un preţ mai ridicat.

Mărimea rentei influenţează direct asupra preţului pământului. Pământul, ca şi orice alt factor de producţie, se
vinde şi se cumpără pe piaţa factorilor de producţie. Preţul pământului este renta capitalizată la dobânda zilei.
Formula preţului pământului: Pp= 100% * R / d' , unde: Pp – preţul pământului; R – renta; d - rata dobânzii.
Evoluţia şi dinamica preţului asupra pământului depinde de următorii factori:
– cererea şi oferta de terenuri agricole. Creşterea cererii duce la ridicarea preţului asupra pământului şi
respectiv a rentei funciare;
– cererea şi oferta de produse agricole legate de sporirea numerică a populaţiei şi a volumului de materie
primă necesar pentru industria prelucrătoare. Creşterea cererii faţă de produsele agricole contribuie la sporirea
preţurilor asupra acestor produse şi la creşterea preţului asupra terenurilor de pământ;
– mărimea şi evoluţia rentei. Creşterea rentei funciare inevitabil duce la ridicarea preţului la terenurile de
pământ; – posibilitatea folosirii alternative a pământului (construirea unui stadion, bazin, cazino etc.) poate să
aducă proprietarului o rentă mai mare decât anterior;
– rata dobânzii. Preţul pământului se află în raport invers proporţional cu dinamica ratei dobânzii;
– ameliorarea poziţiei terenurilor agricole – investirea suplimentară de capital în sistemul de irigare, în
îngrăşăminte minerale, în tehnologii noi agricole etc.
31. Profitul: esenţa, formele, masa, rata profitului.
Indicatorul economic ce caracterizează raţionalitatea sau eficienţa oricărei
activităţi economice este profitul iar obţinerea şi maximizarea lui este scopul
esenţial al activităţii oricărui agent economic.
Profitul este considerat în primul rând o formă fundamentală de venit (alături de
salariu, dobândă şi rentă), însă accepţiunile sale sunt multiple. Din punct de vedere
juridic şi statistic, profitul reprezintă diferenţa dintre veniturile şi cheltuielile unei
actuvităţi economice desfăşurate de un agent economic.
Deci: Profitul = încasări totale (CA) – cheltuieli totale (CT)
Atunci când cheltuielile depăşesc veniturile obţinute, firma realizează un rezultat
ne favorabil, numit pierdere sau profit negativ.
Profitul se manifestă în următoarele forme:
1. profitul brut – diferenţa dintre venitul total al firmei şi costul de producţie total;
2. profitul net – reprezintă acea parte din profitul brut care rămâne după plăţile
impozitelor;
3. profitul de monopol – profit obţinut de agenţii economici care deţin poziţii
monopoliste în domeniul de producţie sau desfacere şi care realizează produsele lor
la preţuri de monopol;
4. dividend – formă specifică de profit încasată de acţionari (posesorii de acţiuni)
din contul veniturilor societăţii pe acţiuni.

32. Piaţa financiară şi structura ei.

În economia de piaţă în rând cu piaţa muncii şi piaţa capitalului funcţionează piaţa
funciară (piaţa resurselor naturale). Piaţa funciară include aceleaşi mecanisme ca şi
restul pieţelor: cererea, oferta, preţul, concurenţa. Însă spre deosebire de restul
pieţelor, piaţa funciară este inelastică, deoarece volumul resurselor naturale este
relativ limitat. Cererea faţă de resursele naturale are tendinţa de creştere în urma
sporirii progresului tehnico-ştiinţific, iar oferta de resurse naturale este inelastică
faţă de modificarea preţului, deoarece resursele au caracter limitat.
33. Piaţa monetară, cererea şi oferta de monedă.
Piaţa monetară – reprezintă locul unde are loc confruntarea dintre cererea şi oferta
agregată de monedă. Piaţa monetară se deosebeşte de restul pieţelor prin aceea că
obiectul îl constituie: moneda în numerar şi de cont (scripturală). Piaţa monetară
este considerată echilibrată dacă cererea şi oferta de monedă coincid.
Cererea agregată de monedă – reprezintă cantitatea de monedă care este solicitată
de agenţii economici de stat şi de către populaţie într-o anumită perioadă de timp la
un anumit nivel al ratei dobînzii.
Oferta agregată de monedă – reprezintă cantitatea de monedă care poate fi oferită
de către sistemul bancar într-o anumită perioadă de timp la nivelul ratei dobînzei
zilei.

34. Sistemul de credit: esenţa, funcţiile, formele şi tipurile lui.

Creditul – reprezintă un împrumut acordat în formă bănească sau în formă de
mărfuri şi servicii pe bază de restituire şi de plată a unei dobînzi.
 Subiecţii creditului sunt:
1. Creditorul – persoana fizică sau juridică care acordă împrumut agenţilor
economici şi populaţiei.
2. Debitorul – reprezintă o persoană fizică sau juridică care primeşte credit şi
pentru utilizarea căruia plăteşte o anumită dobîndă.
Creditul are următoarele surse de formare:
1) mijloacele băneşti disponibile ale agenţilor economici
2) mijloacele băneşti disponibile din bugetul de stat şi din bugetele locale.
3) milloacele băneşti disponibile ale populaţiei care se află în conturile bancare
4) mijloacele băneşti disponibile care se află pe conturile organizaţiilor obşteşti.
Funcţiile creditului:
1) Funcţia de distribuire şi redistribuire a mijloacelor băneşti ale agenţilor
economici
2) Funcţia de transformare a mijloacelor băneşti acumulate în investiţii de capital
3) Funcţia de stimulare a micului business
4) Funcţia de reducere a masei monetare aflate în circulaţie
5) Funcţia de stimulare a realizării mărfurilor şi a serviciilor
6) Funcţia de îmbunătăţire a consumului personal
7) Funcţia de acoperire a deficitului bugetar.
Formele creditului:
1) Credit bancar – creditul acordat în formă bănească de către bănci.
2) Creditul comercial – creditul acordat în formă de mărfuri sau servicii.
Tipurile de credit:
1) După forma de proprietate:
a) credit public b) credit privat
2) După durata creditului:
a) credit pe termen scurt (pînă la 1 an) b) credit pe termen mijlociu (pînă la 5 ani
c) credit pe termen lung (mai mult de 5 ani) d) credit fără termen (credit de
încredere).
3) În dependenţă de forma de garanţie:
a) credit personal (întoarcerea la timp a creditului)
b) credit real (e garantat prin bunurile materiale)
4) În dependenţă de destinaţia creditului:
a) credit productiv (e destinat în sfera producţiei materiale)
b) credit neproductiv (e utilizat în sfera socială; nemateriale)
5) În dependenţă de utilizarea teritorială:
a) credit intern b) credit extern c) credit regional d) credit internaţional
35. Sistemul bancar. Operaţiuni bancare. Structura şi funcţiile sistemului bancar în R.
M.
Banca – reprezintă o instituţie care acumulează şi plasează profitabil mijloace
băneşti disponibile ale agenţilor economici şi ale populaţiei Sistemul bancar include
3 componente:
a) Banca Naţională (centrală)
b) Băncile comerciale (15 în RM)
c) Instituţiile financiar – bancare.
Banca Naţională are următoarele funcţii:
 1) Exercită emisia monedei naţionale
2) Elaborează acte normative referitoar la funcţionarea instituţiilor bancare.
3) Determină şi reglează rata rezervelor obligatoare ale băncilor comerciale
4) Funcţia de stabilire a cursului de schimb valutar
5) Funcţia de prevenire a riscului şi a falimentului băncilor comerciale
6) Funcţia de stabilire (reglare) a ratei dobînzii pentru refinanţare
7) Funcţia de acordare a creditului guvernului BN din RM este o instituţie care se
supune numai parlamentului.
Băncile Comerciale îndeplinesc următoarele funcţii:
1) Acordarea de credite agenţilor economici şi populaţiei
2) Primirea depozitelor, depunerilor băneşti de la populaţie
3) Deservirea de casă a clienţilor
4) Exercitarea operaţiunilor de emisie şi plasare a hîrtiilor de valoare.
5) Exercitarea operaţiunilor de deservire a populaţiei
6) Acordarea de carduri.
Instituţiile financiar – bancare:
1) Societăţile de asigurare
2) Instituţiile financiar – creditare

36. Piaţa hârtiilor de valoare şi bursa de valori. (Piaţa titlurilor mobiliare)

Piaţa titlurilor mobiliare – reprezintă piaţa în cadrul căreia au loc tranzacţii cu
titluri de proprietate şi de credit.
Pe piaţa titlurilor mobiliare are loc: vînzarea, cumpărarea acţiunilor, obligaţiunilor
şi a altor hîrtii de valoare emise de către stat, de către SA şi Băncile Comerciale.
Piaţa titlurilor mobiliare contribuie la acumularea mijloacelor băneşti de la
persoanele fizice şi juridice şi utilizarea lor ca investiţii productive şi neproductive.
Piaţa titlurilor mobiliare se divizează:
1) piaţa primară – în cadrul căreia are loc plasarea hîrtiilor de valoare (acţiuni,
obligaţiuni)
2) piaţa secundară – în cadrul căreia are loc cumpărarea, vînzarea hîrtiilor de
valoare emise anterior.
Clasificarea hîrtiilor de valoare:
1. hîrtii de valoare pe termen scurt, au o scadenţă pînă la un an (cambiile
comerciale, bon de tezaur, certificat bancar).
2. hîrtii de valoare cu venituri fixe (obligaţiunile aduc un % fix posesorului şi
acţiunile nominale sau privilegiate)
Structura pieţii titlurilor mobiliare:
1) Comisia naţională a valorilor mobiliare, are următoarele scopuri:
a) reglarea activităţii tuturor instituţiilor care fac parte din piaţa titlurilor
mobiliare
b) înregistrează hîrtiile de valoare pentru piaţa primară
c) atestează brocherii, dilerii şi casele de brocheraj
d) reglarea activităţii bursei de valori
2) Casele de brocheraj (brocheri, dileri) îndeplinesc funcţiile:
a) Cumpărarea şi vinderea intermediară a acţiunilor şi altor hîrtii de valoare
 b) Exercitarea operaţiunilor de cumpărare – vînzare a acţiunilor din contul
propriu (dilerii)
c) Acordarea consultaţiei referitor la plasarea profitabilă a investiţiilor de capital.
3) Bursa de valori are următoarele funcţii:
a) Acumularea informaţiei referitor la cererea şi oferta hîrtiilor de valoare
b) Exercitarea operaţiunilor de cumpărare – vînzare a hîrtiilor de valoare
c) Determinarea cursului acţiunilor şi obligaţiunilor.
37-42
37. Produsul naţional şi formele lui de manifestare. Avuţia naţională şi structura ei.
1. Avuţia naţională şi produsul naţional
Avuţia naţională – reprezintă totalitatea bunurilor materiale şi serviciilor create şi
acumulate în societatea respectivă la momentul dat.

Structura avuţiei naţionale:

1. avuţia creată prin muncă (bunurile materiale şi nemateriale create prin muncă) –
mijloace de producţie, clădiri, utilaje şi restul rezultatelor activităţii de lucru;
2. bogăţiile subterane şi fondul forestier şi funciar (resursele naturale) – terenuri de
pământ, păduri, ape, petrol etc;
3. resursele umane – populaţia, populaţia ocupată în câmpul de muncă, populaţia aflată
în curs de şcolarizare;
4. bunurile obţinute prin activitatea creativă (patrimoniul ştiinţific de instruire şi de
cultură) – monumente istorice, arta, muzica, literatura etc.
Formele avuţiei:
1. avuţia personală – privată;
2. avuţia colectivă – avuţia întreprinderii cooperatiste, SA, întreprinderii de consum;
3. avuţia publică – care este dirijată de către organele centrale şi organele locale ale
administraţiei publice.
Avuţia naţională se află la baza formării potenţialului economic al societăţii.
Potenţialul economic al societăţii include:
1. resursele umane – analizate în aspect cantitativ, calitativ şi structural;
2. resursele naturale – analizate în aspect cantitativ şi calitativ şi atrase şi valorificate
în procesul de prodcuţie;
3. avuţia populaţiei;
4. progresul tehnico – ştiinţific;
5. stocurile de capital – capital fix şi capital circulant;
6. potenţial ştiinţific, cultural şi de instruire;
7. soldul dintre creanţele şi obligaţiunile externe.
Ansamblul activităţilor economice la nivel macroeconomic contribuie la
formarea produsului naţional.
Produsul naţional – reprezintă rezultatele activităţilor tuturor agenţilor economici
într-o anumită perioadă de timp.

Produsul naţional se manifestă în următoarele forme:

1. produsul global brut (PGB) – care reprezintă valoarea tuturor bunurilor materiale
create într-o anumită perioadă de timp (1 an). PGB include şi consumul intermediar
(consumul de materii prime, semifabricate, energie, combustibil, etc.);

2. produsul intern brut (PIB) – reprezintă valoarea adăugată, creată de agenţii

economici autohtoni (din interiorul ţării) şi agenţii economici străini într-o anumită
perioadă de timp, care activează în interiorul ţării.

PIB = PGB – Ci, unde-Ci – consumul intermediar

3. produsul intern net (PIN) – reprezintă valoarea adăugată netă a bunurilor economice
destinate pentru consumul final.
PIN = PIB - A, unde -A – amortizarea

4. produsul naţional brut (PNB) – reprezintă expresia bănească a bunurilor materiale şi

nemateriale create de agenţii economici autohtoni care activează în interiorul şi în
afara ţării.
PNB = PIB ± SVAB, unde-SVAB – soldul valorii adăugate brute

5. produsul naţional net (PNN) – reprezintă produsul exprimat în formă bănească

destinat pentru consumul final.
PNN = PNB – A

6. venitul naţional (VN) – reprezintă venitul obţinut de la utilizarea factorilor de

producţie şi se manifestă în formă de salariu, dobândă, rentă, profit.
VN = PIN – Ii
Ii – impozite indirecte).
Ii (s+r+d+p)

PIB exprimat în preţuri curente constituie PIBn (nominal).

 PIB exprimat în preţuri comparative constituie PIBr (real).

PIBn
= DPIB (deflatorul PIB-ului)
PIBr

Deflatorul PIB – reflectă schimbările care au loc în dinamica preţurilor şi dinamica

capacităţii de cumpărare a monedei.

PIB-ul nu include:
1. transferurile publice acordate populaţiei în formă de pensii, îndemnizaţii, compensaţii,
ajutoare etc;
2. transferurile particulare (private) în formă de sponsorizare sau beneficiere;
3. afacerea în urma realizării hârtiilor de valoare;
4. realizarea obiectelor parţial utilizate.

Rezumat: Avuţia naţională reprezintă totalitatea bunurilor economice create şi acumulate

în societate. Ea include: bunurile materiale acumulate prin muncă, resursele naturale,
resursele umane, potenţialul creativ. Avuţia naţională se manifestă în formă de avuţie
personală, colectivă şi publică.

Principalii indicatori macroeconomici sunt: produsul global brut, produsul intern brut,
produs intern net, produs naţional brut, produsul naţional net, venitul naţional. Principalul
indicator e considerat produsul intern brut (PIB), care poate fi calculat prin trei
modalităţi: metoda de producţie, metoda de venituri, metoda de cheltuieli.

38. Consumul: esenţa, formele, factorii, tendinţele.

Consumul – reprezintă acea parte a venitului naţional, care este destinată pentru
procurarea mărfurilor şi serviciilor necesare satisfacerii cerinţelor umane.

Cheltuielile pentru consum sunt destinate:

- pentru alimentaţie
- pentru încălţăminte, îmbrăcăminte;
- pentru locuinţă;
- pentru sănătate şi igienă;
- pentru transport şi comunicaţie;
- pentru instruire cultură, sport.
- alte cheltuieli necesare pentru satisf. nevoilor umane (restaurant, turism..).

Consumul îndeplineşte următoarele funcţii:

1) Consumul serveşte ca mijloc de satisfacere directă a necesităţilor oamenilor în
mărfuri şi servicii.
2) Consumul poate accelera sau stopa procesul de producţie a bunurilor.
3) Consumurile contribuie la utilizarea raţională a factorilor de producţie.
4) Consumul contribuie la stabilirea echilibrului economic şi la dinamismul economic.
Asupra consumurilor inluenţează 2 grupe de factori:
1. Factorii obiectivi:
a) dinamica veniturilor (a salariilor)
b) dinamica preţurilor – care influenţează invers dinamica consumurilor, creşte
preţul, scade consumurile
c) dinamica impozitelor- creşte impozitul, scade consumul şi invers.
2. Factorii subiectivi:
a) preferinţele şi dorinţele consumatorului
b) inclinaţia spre consum, care in viziunea lui Keines reprezintă o lege
psihologică fundamentală.
c) preferinţele pentru lichidităţi

Formele consumului:
1. În dependenţă de structura consumului el poate fi divizat în:
a) consum final
b) consum intermediar
2. În dependenţă de subiect , consumul poate fi:
a) consumul privat
b) consumul public (ad. publ. centr. , locală)
3. În dependenţă de obiect:
a) consum de bunuri materiale
b) consum de bunuri nemateriale (servicii)
4. În dependenţă de durata consumului:
a) consum curent
b) consum pe termen lung
5. În dependenţă de destinaţie:
a) consum productiv
b) consum neproductiv( consum din intermediul sferei sociale,spital,şcoală)

În evoluţia sa consumul este însoţit de următoarele tendinţe:

1) tendinţa de micşorare a ponderii cheltuielilor pentru consumul de bunuri alimentare
2) tendinţa de stabilizare a cheltuielilor pentru îmbrăcăminte, încălţăminte şi confort
personal
3) tendinţa de creştere a cheltuielilor de stinate pentru procurarea serviciilor.

Între consum şi venit există o interdependenţă care este reflectată în înclinaţia medie şi
marginală spre consum.
Înclinaţia medie spre consum (rata media a consumului) – reprezintă raportul dintre
volumul consumului şi nivelul veniturilor.
C' =C/V*100%

Înclinaţia marginală spre consum (rata marginală a consumurilor) – reprezintă raportul

dintre variaţia consumului şi variaţia venitului)

C'=ΔC/ΔV*100%
Rezumat: Consumul reprezintă acea parte din venitul disponibil, care este cheltuită pentru
procurarea de bunuri materiale şi servicii. Raportul consumului faţă de venit şi tendinţa
acestuia se exprimă prin înclinaţia medie şi marginală spre consum.

39. Economiile: esenţa, rata medie şi marginală, motivele. Investiţiile şi rolul lor economic.

Economiile – reprezintă acea parte din venitul naţional care rămâne după cheltuielile
de consum.
Economia netă – este acea parte din venitul naţional care rămîne de la cheltuielile pentru
consum.
Dacă la economia netă se adaugă amortizarea atunci obţinem economia brută.
 Între economii şi venit există o interdependenţă care este reflectată în rata medie
şi rata marginală spre economii.

Rata medie – reprezintă raportul dintre volumul economiilor şi nivelul veniturilor:

e'=E/V*100%.
Rata marginală spre economii – reprezintă raportul dintre variaţia
economiilor şi variaţia veniturilor:
e'=ΔE/ΔV*100%.

Economiile pot fi clasificate după următoarele criterii:

1) În dependenţă de sursele de formare :
a) Economii nete
b) Economii brute
2) În dependenţă de forma de proprietate:
a) Economii private
b) Economii publice
3) În dependenţă de modul de primire a deciziilor:
a) Economii libere
b) Economii forţate

Cauzele de formare a economiilor sunt:

1. Dorinţa de a reglementa cheltuielile în timp.
2. Dorinţa de îmbogăţire şi de acumulare a mijloacelor băneşti pentru
moştenitori
3. Înclinaţia spre lichidităţi
4. Zgîrcenia unor persoane fizice şi juridice referitor la investirea
economiilor în afaceri.

Sursele de finanţare a economiilor:

a) mijloacele proprii(ale familiei, ale Î.) – care sunt formate de regulă din
sursele obţinute de la realizarea mărfurilor şi serviciilor .
b) plasarea economiilor în hîrtii de valoare: (acţiuni,obligaţiuni)
c) investirea directă ale economiilor (transformarea banilor în obiecte
preţioase sau acumularea în valută).

Rezumat: Economiile reprezintă surplusul de venit peste cheltuielile de consum.

Între consum şi economii există un raport invers proporţional: cu cât creşte
consumul, cu atât trebuie să se reducă economiile, şi invers. Raportul dintre
economiile nete şi venitul disponibil reflectă înclinaţiile medie şi marginală spre
economii.

Investitiile - din punct de vedere economic, reprezintă un plasament de capital pe

termen lung în industrie, agricultură, comerț etc.
Mai explicit, investiția este efortul financiar actual făcut pentru un viitor mai bun,
creat prin dezvoltare și modernizare, având ca sursă de finanțare renunțarea la
consumuri actuale sigure, dar mici și neperformante, în favoarea unor consumuri
viitoare mai mari și într-o structură modernă, mai aproape de opțiunile utilizatorilor,
dar probabile.
Principalele categorii de investiții sunt:

• investițiile tangibile/corporale - reprezintă cheltuieli pentru achiziție de utilaje

și echipamente, construcții și altele similare, cu anumite excepții în ceea ce
privește achiziția de teren.

• investițiile intangibile/necorporale - reprezintă cheltuieli pentru cercetare –

dezvoltare, crearea sau preluarea de rețele de distribuție pe piața națională sau
europeană, cumpărare de patente și brevete.

• investiții financiare - reprezintă orice plasament de capital (resurse bănești)

executat de către un investitor (persoană fizică sau juridică), într-unul dintre
sistemele investiționale oferite în cadrul economiei: titluri de stat, acțiuni,
obligațiuni, investiții imobiliare, plasamente în fonduri mutuale, valută etc.
Se definește ca investiție inițială o investiție în active corporale și necorporale legată
de crearea unei noi unități, extinderea unei unități existente, diversificarea producției
unei unități prin realizarea de produse noi, suplimentare, schimbarea fundamentală a
procesului global de producție a unei unități existente. Achiziționarea de acțiuni sau
părți sociale emise de către o întreprindere nu constituie investiție inițială.

În viaţa economică activitatea de investiţii ocupă un loc central, atât în sfera

producţiei de bunuri şi servicii, cât şi în sfera consumului, fiind factorul care
influenţează simultan cererea şi oferta. Argumentarea acestei afirmaţii este dată de
procesele de antrenare şi multiplicare a efectelor pe care le generează orice proiect de
investiţii, indiferent de sectorul de activitate în care se implementează.

Rezumat: Investiţia reprezintă totalitatea cheltuielilor destinate pentru procurarea

bunurilor de capital în vederea dezvoltării economice. La nivel macroeconomic
economiile şi investiţiile, de regulă, sunt egale. Interdependenţa dintre investiţii şi
venit reflectă multiplicatorul şi acceleratorul investiţional.

40. Creşterea economică: esenţa, factorii, formele şi tipurile ei.

Creşterea economică constă tocmai în sporirea rezultatelor activităţii economice la nivel macroeconomice. Creşterea
economică se exprimă prin ritmul de creştere a indicatorilor macroeconomici (PIB, PNB, VN). Frecvent, variaţia acestor indicatori
este corelată cu evoluţia demografică.

Creşterea PIB potenţial este un proces pe termen lung şi constă în creşterea producţiei potenţiale PIB potenţial este acel volum al
producţiei pentru care capacitatea de producţie este deplin utilizată. Creşterea PIB potenţial este echivalentă cu creşterea
capacităţii de producţie la nivel naţional este un rezultat al investiţiilor efectuate.
Creşterea economică este determinată de factori cum sunt:

Direcţi

• Creşterea populaţiei active

• “Investiţiile” în capitalul uman
• Creşterea volumului capitalului utilizat
• Schimbările tehnologice

Idirecţi

• Instituţiile (instituţiile financiare, administraţiile private etc.)

• Guvernul

Creşterea economică pe termen lung are două forme importante:

• creşterea cantitativă a factorilor de producţie utilizaţi (a numărul de persoane, a cantităţii de capital fix sau circulant
utilizat); aceasta poartă şi denumirea de creştere economică extensivă;
• creşterea calitativă a factorilor, adică creşterea eficienţei utilizării factorilor de producţiei (a productivităţii acestora);
rezultatul este creşterea economică intensivă.

Descrierea creşterii economice se realizează cu ajutorul funcţiei de producţie:

PIB = f (munca, capital, progres tehnic)

Aşadar, creşterea economică derivă din cantitatea şi calitatea factorului muncă existent într-o ţară. Cantitatea factorului muncă
poate determina o creştere economică sănătoasă numai în condiţiile în care se înregistrează şi o creştere a stocului de capit al.
Altfel, creşterea cantităţii de muncă utilizată în condiţiile în care stocul de capital rămâne constant determină utilizarea factorilor de
producţie cu o eficienţă din ce în ce mai mică ceea ce determină o scădere a producţiei pe locuitor (datorită randamentelor
descrescătoare).

Calitatea factorului uman de referă atât la calificare, grad de cultură, dar şi la starea de sănătate a populaţiei, la longevitatea
acesteia.

Creşterea cantităţii de capital utilizat determină creşterea cantităţii de bunuri şi servicii obţinute într-o economie naţională, dar în
aceeaşi manieră ca şi creşterea cantităţii de forţă de muncă. Progresul tehnic, denumit în modelele economice consacrate (cel al lui
Robert Solow şi cele care au urmat acestuia) factor rezidual, este în prezent unul dintre cei mai importanţi factori ai creşterii
economice, fiind o sursă importantă a creşterii productivităţii factorilor de producţie şi, deci, a creşterii economice intensive.

Creşterea economică aduce beneficii agenţilor economici. Dintre acestea enumerăm:

• Creşterea standardului de viaţă . Sporirea volumului de bunuri şi servicii finale la nivelul unei ţări este echivalentă, de
regulă, cu modificarea în sens favorabil a consumului. Creşterea economică pe termen lung aduce o sporire nu numai a
cantităţii, ci şi a calităţii bunurilor şi serviciilor consumate.
• Atenuarea sărăciei . Creşterea capacităţii de producţie generează mai multe locuri de muncă şi, deci, surse de venit mai
numeroase pentru menaje;
• Modificări în structura consumului . Creşterea economică a determinat în ultimele decenii ca în statele cu economie de
piaţă matură partea din venit destinată satisfacerii nevoilor inferioare să scadă în favoarea celei destinate satisfacerii
nevoilor superioare (cultură, recreere, comunicare etc.).

Totuşi, creşterea economică, ca finalitate a eforturilor efectuate de instituţiile statului are costurile sale.

• Poluarea. Poluarea reprezintă unul din costurile majore ale creşterii economice din secolele al XIX-lea şi al XX-lea.
• Alocarea resurselor pentru creştere (costul de oportunitate) Consumul de bunuri şi servicii trebuie redus în prezent astfel
încât consumul viitor să fie mai mare. Cu alte cuvinte, numai investiţiile generează venituri viitoare, iar acestea pot creşte
numai pe seama reducerii consumului.
• Costuri personale şi sociale.

41. Natura funcţională a creşterii economice. Ciclurile economice şi particularităţile lor.

O economie naţională care se conduce în principal după regulile economiei de piaţă se caracterizează printr-o dinamică de tip
oscilant a activităţii economice, cu abateri mai mari sau mai mici de la trendul general. Această dinamică specifică este cunoscută
în literatura de specialitate sub denumirea de fluctuaţie ciclică, fluctuaţie a afacerilor, sau cicluri ale afacerilor. Ciclurile afacerilor
reprezintă un tip de fluctuaţii a activităţii economice agregate a unei ţări, în care agenţii economici sunt organizaţi prepo nderent în
întreprinderi de afaceri. Un ciclu constă în creşterea simultană a nivelului majorităţii activităţilor economice, urmată de o scădere a
acestor niveluri, după care urmează faza de expansiune a ciclului următor. De regulă, ciclurile se definesc ca fluctuaţii în jurul unei
mărimi, care este o medie a creşterii economice într-o perioadă; ele sunt recurente dar nu periodice, durata lor variind de la un an la
10-12 ani. Măsurarea fluctuaţiilor ciclice presupune utilizarea unui sistem de indicatori, dintre care cei mai importanţi folosiţi în
practica economică sunt: produsul naţional brut în preţuri curente şi în preţuri constante, volumul vânzărilor cu amănuntul şi cu
ridicata, nivelul debitelor bancare, indicele volumului fizic al producţiei industriale, nivelul şomajului, numărul locurilor de muncă în
ramurile neagricole, timpul lucrat în ramurile neagricole, venitul personal, preţurile etc.

Ciclul de afaceri, cunoscut și ca ciclul economic sau ciclul comercial, este mișcarea descendentă și ascendentă a produsului
intern brut (PIB) în jurul tendinței sale de creștere pe termen lung.
Ciclul economic este perioada cuprinsă între alternanța succesivă a fazelor de diminuare și de creștere a activității economice.
Activitățile economice nu evoluează uniform, lunar, ci cunosc anumite fluctuații.
Fluctuațiile activității economice sunt:

• sezoniere: datorate unor cauze naturale, previzibile (ex. în agricultură)

• accidentale: datorate unor factori aleatorii (ex. cataclisme, inundații, cutremure, razboaie)
• ciclice: datorate unor factori interni proprii activității economice și care se repetă la anumite intervale de timp fară a pu tea
fi încadrate în niște termene exacte, riguroase.

42. Crizele economice şi formele lor de manifestare.

Criza economică este o perioadă de declin economic, ea putând avea mai multe cauze și fiind caracterizată printr-o scădere
dramatică a activității economice mondiale. Fazele crizei economice se manifestă printr-o perioadă de stagnare sau
recesiune însoțită de inflație.

Unul din semnalele de alarmă care ne prevestesc apropierea unei noi crize economice este creșterea economică record,
bazată pe o creștere a consumului. Creșterea consumului nu ar fi o problemă dacă aceasta nu ar fi mult peste creșterea
ofertei interne. Cu cât creșterea economică este mai mare și într-un ritm mai alert, cu atât criza care urmează va fi mai
puternică și cu efecte negative mai accentuate. După o creștere economică susținută încetinirea creșterii economice sau
stagnarea acesteia poate fi un prim semn de îngrijorare.

Creșterea burselor urmată de scăderea profiturilor companiilor listate. În perioadele de creștere economică bursele
ating noi maxime istorice, fiind caracterizate de lichiditate crescută și volume de tranzacționare ridicate. În momentul în
care capitalizarea bursieră începe să scadă trebuie să fim atenți și la celelalte semne pentru a identifica debutul unei noi
crize.

Menținerea nivelului dobânzii de politică monetară la cote minime pentru a încuraja creditarea și investițiile. În
perioadele de creștere economică dobânda de referință este menținută la valori scăzute pentru a încuraja în continuare
acordarea de împrumuturi și realizarea de noi investiții. În momentul în care dobânda de politică monetară începe să fie
majorată, înseamnă că creditarea va scădea, investițiile se vor diminua, ceea ce va duce la încetinirea creșterii economice sau
chiar la stagnarea acesteia.

Creșterea pieței imobiliare pe datorie. După ce și-a revenit după criza din 2008, piața imobiliară a început să ia din nou
avans, numărul tranzacțiilor crescând, la fel și valoarea imobilelor tranzacționate. Deși creșterea prețurilor este dată de
creșterea cererii de locuințe, acestea sunt achiziționate în cea mai mare parte prin îndatorare. Creșterea nu este încă
alarmantă, dar va deveni atunci când creșterea prețurilor imobilelor va fi mai mare decât creșterea salariilor, ceea ce
înseamnă că populația nu își va mai permite să susțină din salariu ratele necesare achiziționării imobilelor și evoluția pieței
se schimba.

Creșterea cererii de credite. Valorile dobânzilor pentru creditele de consum cunosc în prezent un minim istoric, însă aceste
valori nu vor putea rămâne la aceleași valori pentru totdeauna. Dobânzile mici la care se acordă împrumuturi încurajează
creditarea, dar aceste împrumuturi vor trebui rambursate și atunci când dobânzile variabile vor crește, ceea ce este posibil să
îi pună în dificultate pe cei care s-au împrumutat în perioada de avânt economic. Cu cât ne împrumutăm mai mult în
perioada de creștere economică, cu atât vom face mai greu față datoriilor în perioada de criză.

Creșterea gradului de îndatorare al marilor economii. Persoanele fizice nu sunt singurele care se îndatorează excesiv în
această perioadă și marile economii ale lumii acumulează datorii din ce în ce mai mari, care vor deveni scadente și vor pune
presiune pe bugetele țărilor în cele mai dificile momente.

Când încercăm să identificăm semnele unei noi crize economice trebuie să avem în vedere imaginea de ansamblu, să
analizăm ce se întâmplă atât la nivel global, cât și la nivel național. Deși nu se știe sigur nici când și nici ce va
declanșa următoarea criză, cu siguranță aceasta va veni. Următoarea criză economică este inevitabilă, cu cât trece timpul cu
atât ne apropiem mai mult de ea!
 Tipuri de crize economice :
Criza bancară
Fenomenul prin care mai mulți clienți se hotărăsc brusc să retragă toți (sau aproape toți) banii dintr-un cont se numește "fuga la
bancă". Ținând cont că o bancă dă cu împrumut majoritatea numerarului pe care îl primește din depozite, este foarte dificil să se
găsească fonduri pentru a plăti înapoi pe loc toți clienții, dacă aceștia se hotărăsc să-și retragă banii în același timp. O astfel de fugă
poate lăsa banca insolventă, ceea ce duce la pierderea depozitelor clienților. Când fugile la bancă se înmulțesc, avem de-a face cu
o "criză bancară sistematică" sau o "panică bancară". Crizele bancare apar, în general, după perioade de împrumuturi riscante care
rezultă în incapacitate de plată a împrumuturilor.

Bule speculative și prăbușiri

O bulă speculativă există în condițiile în care un instrument financiar este evaluat la suprapreț de-a lungul unei perioade
îndelungate. Prezența clienților care cumpără un produs financiar cu speranță că îl vor putea re-vinde mai târziu pentru o sumă mai
mare este un alt factor care contribuie frecvent la crearea de bule financiare. Dacă apare o bulă economică pe piața, atunci există
riscul de "prăbușire" a valorii instrumentului financiar respectiv: clienții vor continua să cumpere atâta timp cât consideră că există și
alți cumpărători pe piață, astfel încât când mulți decid să vândă prețul va cădea. Din păcate, este dificil de ghicit când prețul unui
produs financiar reprezintă corect valoarea fundamentală a acestuia, astfel încât bulele economice sunt foarte greu de detectat. Unii
economiști insistă că bulele economice nu apar niciodată (sau aproape niciodată).

Criza economică internațională

O "criză valutară" apare atunci când o țară care menține o rată de schimb fixă este brusc forțată să își devalorizeze valuta din cauza
unui atac speculativ. Neplata datoriilor suverane (prăbușirea) apare în momentul în care o țară nu mai poate să își plătească
datoriile. Deși devalorizarea și prăbușirea pot fi decizii voluntare luate de Guvern, acestea sunt adeseori percepute ca rezultatul
involuntar al unor schimbări în cadrul investitorilor care duc la oprirea bruscă a capitalului care intră în țară sau creșterea bruscă a
capitalului care iese din țară.

Criza economică în lume

Creșterea negativă a produsului pe cap de locuitor de-a lungul a mai mult de jumătate de an se numește "recesiune". O recesiune
îndelungată sau severă se numește "depresiune". O durată mai lungă de timp în care creșterea economică este mică dar nu
neapărat negativă se numește stagnare economică.
Unii economiști consideră că recesiunile au fost cauzate în mare parte de crizele economice.
 43.Necesitatea, cauzele şi metodele directe şi indirecte ale intervenţiei statului în
economie.

Intervenția economică a statului este o operațiune prin care statul se implică direct sau
indirect în mecanismul complex de organizare și funcționare normală a economiei, nu poate fi
strict delimitată după tipurile de deficiențe, efectele măsurilor aplicate se fac resimțite în toate
domeniile.
Necesitatea
Sistemul reglementării de stat a economiei naţionale este o parte inedită a sistemului economic
din orice ţară. Experienţa internaţională ne sugerează, că în condiţiile contemporane şi în
perspectiva strategică, eficienţa funcţionării sistemelor economice naţionale depinde
considerabil de nivelul şi calitatea reglementării de stat, raţionalitatea şi consecutivitatea
gestiunii statale, eficienţa mecanismelor inovaţionale. Totodată, reglementarea tranzacţiilor
comerciale, efectuarea măsurilor de liberalizare sau protecţionism, nu poate fi efectuată fără a
ţine cont de starea economică a ţării, a întregului set de probleme ale dezvoltării economice şi
criteriilor de securitate economică.
Cauze
Principalele cauze ale intervenției statului sunt:
Pentru a corecta eșecul pieței
Pentru a realiza o distribuție mai echitabilă a veniturilor și a averii
Pentru a îmbunătăți performanțele economiei
Pentru crearea unei egalități pe piață
Apariția efectelor negative pe piață (sărăcie, criminalitate, probleme de mediu);
Progresul științific și tehnic;
Tendința către monopolizare;
Prezența concurenței internaționale.
Metodele de reglementare sunt împărțite în:

Direct: control asupra monopolurilor, ecologie, elaborarea standardelor, menținerea unor

(mărci de calitate, standarde de stat);
Indirect: politică monetară, controlul veniturilor, politică socială;

44 Finanţele publice şi structura lor. Bugetul de stat şi structura lui. Deficitul bugetar. Datoria
publică.
Finanţele publice (mijloacele băneşti ale statului şi administraţiei publice care sunt utilizate
pentru nevoile sociale)
sau
Finanţele publice reprezintă un anumit tip de relaţii de repartiţie a produsului social şi în
special a venitului naţional, concretizate în transferuri băneşti de la agenţii economici şi
persoane fizice către bugetul statului, de la bugetul de stat către agenţii economici, instituţii
sau persoane fizice, precum şi între agenţii economici, între instituţii şi chiar în interiorul
diverselor structuri economice, cu prilejul formării sau utilizării diverselor fonduri
Finanţele publice reflectă următoarele relaţii:
1) Relaţiile financiare dintre stat şi întreprindere, îşi găsesc manifestare în plata impozitelor şi
a altor plăţi obligatoare.
2) Relaţiile financiare dintre întreprinderi care sunt bazate pe încheierea contractelor
respective.
3) Relaţiile financiare dintre Băncile Comerciale şi întreprindere care sunt axate pe acordarea
de credite şi plata de dobînzi.
4) Relaţiile financiare dintre stat şi populaţie, care îşi găsesc manifestare în negocierile
referitor la salarizare, salariul minim, referitor la distribuirea fondurilor sociale.
5) Relaţiile financiare dintre diferite subdiviziuni a administraţiei publice locale.
Funcţiile finanţelor publice:
a) funcţia de reproducţie - constă în reproducţia şi lansarea raţională a mijloacelor financiare
ca resurse a reproducţiei.
b) funcţia de repartiţie - constă în distribuirea şi redistribuirea venitului naţional prin astfel de
instrumente cum ar fi : impozitele directe şi indirecte.
c) funcţia de stimulare - constă în stimularea şi dezvoltarea progresului tehnico-ştiinţific şi de
creştere a productivităţii muncii.
d) funcţia de control - constă în controlul riguros la nivel micro şi macro asupra proceselor de
formare şi utilizare formală a mijlocelor băneşti.
Bugetul de stat reprezintă un instrument de stabilizare a economiei, prin care forţa politică
influenţează cererea agregată, volumul producţiei şi nivelul general al preţurilor, asigură
protecţia socială; el este o formă concretă de manifestare a finanţelor şi de înfăptuire a
politicii financiare a statului, constituind mijlocul principal prin care se formează veniturile
statului şi prin care se efectuează cheltuielile publice.
Existe 2 laturi a bugetului de stat:
1) Veniturile bugetare
2) Cheltuieli bugetare
În componenţa bugetului de stat sunt incluse următoarele fonduri bugetare:
1) fondul sistemului de administrare
2) fondul de editare a manualelor
3) fondul republican de susţinere a populaţiei
4) fondul de susţinere şi dezvoltare a ştiinţei
5) fondul de finanţare a elaborării bazei normative în domeniul construcţiei
6) fondul naţional de protecţie ecologică
7) fondul de stimulare şi susţinere a turismului
Deficitul bugetar este un important indicator macroeconomic în care cheltuielile depășesc
veniturile si reflectă sanătatea financiară a unui stat. Termenul deficit bugetar se referă la
deficitele guvernamentale acumulate, îmbracând de cele mai multe ori forma datoriei
naționale.
Prin datorie publică se înțelege datoria pe care o are statul față de terți, precum persoane
private, persoane juridice, bănci, intreprinderi, din țară sau din străinătate, care au
cumpărat obligațiuni emise de stat pentru a acoperi nevoile financiare ale statului.

45.Bugetul de stat şi structura lui. Deficitul bugetar. Datoria publică.(Intrebarile aceleasi ca si

in intrebarea 44)
Bugetul de stat reprezintă un instrument de stabilizare a economiei, prin care forţa politică
influenţează cererea agregată, volumul producţiei şi nivelul general al preţurilor, asigură
protecţia socială; el este o formă concretă de manifestare a finanţelor şi de înfăptuire a
politicii financiare a statului, constituind mijlocul principal prin care se formează veniturile
statului şi prin care se efectuează cheltuielile publice.
Existe 2 laturi a bugetului de stat:
1) Veniturile bugetare
2) Cheltuieli bugetare
În componenţa bugetului de stat sunt incluse următoarele fonduri bugetare:
1) fondul sistemului de administrare
2) fondul de editare a manualelor
3) fondul republican de susţinere a populaţiei
4) fondul de susţinere şi dezvoltare a ştiinţei
5) fondul de finanţare a elaborării bazei normative în domeniul construcţiei
6) fondul naţional de protecţie ecologică
7) fondul de stimulare şi susţinere a turismului
Deficitul bugetar este un important indicator macroeconomic în care cheltuielile depășesc
veniturile si reflectă sanătatea financiară a unui stat. Termenul deficit bugetar se referă la
deficitele guvernamentale acumulate, îmbracând de cele mai multe ori forma datoriei
naționale.
Prin datorie publică se înțelege datoria pe care o are statul față de terți, precum persoane
private, persoane juridice, bănci, intreprinderi, din țară sau din străinătate, care au
cumpărat obligațiuni emise de stat pentru a acoperi nevoile financiare ale statului.

46 Sistemul fiscal. Principiile şi formele impozitării. Politica fiscală şi specificul ei în R. M.

Una din sursele principale de formare a venitului bugetar constituie impozitele. Impozitul -
reprezintă o plată obligatorie încasată de stat de la persoane fizice şi juridice. Totalitatea
impozitelor şi altor plăţi obligatorii constituie – sistemul fiscal al RM → este bazat pe
următoarele principii:
1) Posibilitatea reală de plată a impozitelor.
2) Progresivitatea impozitelor pe măsura creşterii veniturilor
3) Unitatea impozitului pentru toţi agenţii economici
4) Caracterul obligatoriu a impozitului
5) Simplicitatea impozitelor
6) Mobilitatea impozitelor.
Impozitele îndeplinesc următoarele funcţii: • Funcţia economică –constă în stimularea
activităţii antreprenoriale • Funcţia fiscală - constă în formarea venitului bugetar • Funcţia
socială – constă în distribuirea şi redistribuirea venitului în valoarea păturilor vulnerabile. •
Funcţia de reglare – constă în reglarea impozitului la faza declinului economic şi la faza de
expansiune economică.
Formele impozitelor :
1) Impozite directe – sunt încasate în direct de la venitul persoanelor fizice şi juridice, aici se
referă: o Impozitul pe venit de la persoanele fizice şi juridice. o Impozitul privat – constituie
între 3-5% o Impozitul funciar – depinde de fertilitatea solului. o Impozitul de la realizarea
hârtiilor de valoare o Impozitul pentru folosirea resurselor naturale.
2) Impozite indirecte – este încasat de la mărfuri şi servicii realizate,aceste impozite –
reprezintă un adaos la preţul de realizare şi nu depinde de nivelul venitului cumpărătorului ,
include: o TVA constituie 20% o Accizele care cuprinde unele categorii de mărfuri (bere , vin,
ţigări) o Taxa vamală – care cuprinde importul şi exportul de mărfuri cît şi mărfuri de tranzit.

În RM mărirea taxelor vamale variază între 5-15% din costul mărfurilor. În dependenţă de
modul de încasare, impozitele pot fi:
1) impozit proporţional - când taxa impozitului este stabilită unică, indiferent de mărimea pe
venit.
2) impozit progresiv – când taxa impozitului creşte odată cu majorarea venitului .
3) impozit regresiv - când taxa de regresare se micşorează în urma creşterii pe venit.
4) impozit negativ – când taxa de impozitare este în favoarea persoanelor care au venit mai
mic decât costul de consum . Raportul între măsurile fiscale şi PIB constituie - presiunea fiscală
.
47 Teoria echilibrului economic general şi formele lui de manifestare.
Echilibrul economic – reflectă o tendinţă de concordanţă dintre diferite mărimi: micro şi
macro- economice.
Echilibrul economic se manifestă în 2 forme:
1) Echilibrul general – reflectă acea stare a economiei care tinde spre concordanţa relativă a
cererii şi ofertei agregate pe piaţa muncii, piaţa capitalului şi pe piaţa bunurilor materiale şi
serviciilor. Pentru prima dată a fost studiat de economistul francez Valras. Componentele
echilibrului economic general: a) asigurarea creşterii economice pozitive b) asigurarea
ocupării depline a forţei de muncă c) stabilitatea generală a preţurilor d) asigurarea unei
balanţe de plăţi externe pozitive e) repartiţia echitabilă a veniturilor între diferite categorii
sociale ale populaţiei.

Formele Echilibrul economic

1) Echilibrul economic la nivel al unităţilor primare (microeconomic) –reflectă concordanţa
dintre cererea şi oferta unui produs.
2) Echilibrul mezoeconomic – reflectă concordanţa relativă dintre diferite ramuri şi sectoare
ale economiei naţionale (echilibrul dintre producţia agricolă şi sectorul industrial de
prelucrare al producţiei agricole).
3) Echilibrul macroeconomic – reflectă concordanţa relativă dintre resursele limitate şi
nevoile social-economice crescînde.
4) Echilibrul material – reflectă concordanţa dintre structura, cantitatea şi calitatea bunurilor
produse şi structura cantitatea şi calitatea nevoii de consum final.
5) Echilibrul valoric se manifestă în 4 forme :
a) Echilibrul monetar – reflectă concordanţa dintre expresia bănească a mărfurilor şi
serviciilor destinate pentru realizare şi masa de monedă aflată în circulaţie.
b) Echilibrul financiar – reflectă concordanţa dintre resursele financiare disponibile şi
necesităţile de plată ale agenţilor economici.
c) Echilibrul bugetar – reflectă concordanţa dintre veniturile şi cheltuielile bugetare.
d) Echilibrul valutar – reflectă concordanţa dintre încasările de valută şi plăţile valutare.
e) Echilibrul muncii – reflectă concordanţa dintre structura, cantitatea, calitatea forţei de
muncă şi locurile de muncă disponibile.
f) Echilibrul comercial - reflectă concordanţa relativă dintre exportul şi importul de mărfuri
şi servicii.
Pentru a asigura un echilibru economic general se cere de respectat următoarele 3 condiţii:
1) oferta agregată de mărfuri şi servicii trebuie să fie egală cu cererea agregată de mărfuri şi
servicii.
2) oferta agregată de monedă trebuie să fie egală cu cererea agregată de monedă.
3) oferta agregată de muncă trebuie să fie egală cu cererea agregată de muncă. Punctul de
intersecţie dintre cerere şi oferta agregată reflectă echilibrul economic general.
48 Esenţa, formele, structura şi nivelul de şomajului.
Şomajul – reprezintă un dezechilibru economic care reflectă neconcordanţa dintre cererea şi
oferta forţei de muncă pe piaţa muncii.
Şomer, persoana care îndeplineşte următoarele condiţii:
- are vîrsta de la 16 pînă la nivelul de pensionar ( în RM bărbaţii pînă la 62,5 ani, femei57,5);
- persoana aptă de muncă în aspect fizic şi intelectual;
- persoana aflată în căutarea unui loc de muncă;
- persoana care a depus o cerere de înregistrare la agenţia teritorială de ocupare a forţei de
muncă.
Statut de şomer, i se acordă persoanelor în conformitate cu cerere depusă.
Structura şomajului include 4 categorii de persoane:
1. persoanele care sunt eliberate din funcţie din iniţiativa întreprinderii.
2. persoanele care benevol au părăsit locul de muncă;
3. persoanele care pentru prima dată au apărut pe piaţa muncii în calitate de şomeri.
4. persoanele care au întrerupt activitatea de muncă anterioară.
Formele şomajului
1. Şomaj fricţional – reprezintă persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă în urma
schimbării locului de trai sau a situaţiei din familie.
2. Şomaj ciclic – este generat de faza de criză şi de presiunea ciclului economic decenal.
3. Şomajul structural –este generat de schimbările structurale la nivel micro şi
macroeconomic.
4. Şomajul tehnologic – este generat de aplicarea tehnologiilor noi a tehnicii avansate. E AD
5. Şomaj voluntar – cuprinde persoanele care se află în căutarea unui loc de muncă prestigios.
6. Şomaj involuntar – cuprinde persoanele care sunt gata să se angajeze la orice lucru fără a
înainta anumite condiţii.
7. Şomaj discontinu – cuprinde persoanele care au părăsit activitatea în legătură cu
maternitatea sau îngrijirea copilului sau a celor în etate.
8. Şomaj sezonier – cuprinde persoanele care activează în ramurile legate de factori naturali
(agricultură.);
9. Şomaj parţial – cuprinde persoanele care au un regim redus de lucru (ziua de muncă
redusă); în SUA această categorie de şomaj cuprinde circa 17 mln. oameni, în Anglia şomajul
parţial cuprinde 24% din persoanele ocupate în învăţămînt şi-n ocrotirea sănătăţii.
10. Şomajul la negru – include persoanele care concomitent primesc salariu şi care primesc
ajutor de şomaj.
Mărimea şomajului poate fi determinată ca o mărime absolută sau relativă.
Mărimea absolută a şomajului cuprinde persoanele apte de muncă dar neîncadrate în cîmpul
muncii.
Mărimea relativă - este reflectată în rata şomajului.
Rata şomajului – reprezintă raportul dintre mărimea şomajului şi mărimea populaţiei apte de
muncă. S = S/PA*100%
Dacă rata şomajului întrece nivelul natural al şomajului atunci economia suferă pierderi, atît
de ordin economic cît şi de ordin social.
49... Inflaţia: esenţa, cauzele, formele, consecinţele. Măsuri antiinflaţioniste.
Inflaţia – reprezintă un dezechilibru dintre masa monetară aflată în circulaţie şi
volumul de mărfuri şi servicii destinate pentru realizare.

Inflaţia reflectă:
1) Creşterea generală a preţurilor
2) Scăderea capacităţii de cumpărare a monedei.
3) Creşterea costului de producţie.

Inflaţia se deosebeşte de deflaţie şi de stagflaţie:

Deflaţia – reflectă procesul de scădere sau de stopare a creşterii preţurilor.

Stagflaţia – reflectă procesul de creştere concomitentă a inflaţiei şomajului de

producţie.

Cauzele inflaţiei:
1) Creşterea unui ritm mai înalt a masei monetare în raport cu creşterea
volumului de mărfuri şi servicii, ceea ce duce la majorarea preţurilor -
inflaţie prin monedă.
Creştera cererii agregate cu un ritm mai înalt decît creşterea ofertei agregate –
inflaţie prin cerere.
2) Creşterea costurilor de producţie ceea ce duce la creşterea preţurilor la
produsele finale, creştera preţurilor e condiţionată de creşterea preţului la
factorul de producţie – inflaţie prin ofertă.
3) Importul inflaţiei care este legat de importul mărfurilor şi serviciilor la
preţuri înalte.

Formele inflaţiei:
1) Inflaţia latentă, situaţia cînd preţurile cresc anual pînă la 3-4%, această
inflaţie nu este periculoasă.
2) Inflaţia moderată, situaţia cînd preţurile cresc anual 5-10%
3) Inflaţia rapidă, situaţia cînd preţurile cresc anual cu 10-20%
4) Inflaţie galopantă, situaţia cînd preţurile cresc anual cu 21-50%
5) Hiperinflaţie, situaţia cînd preţurile cresc anual cu 50% în 6 luni.
6) Inflaţie echilibrată – are loc cînd preţurile cresc cu acelaşi ritm ca şi
veniturile populaţiei.
7) Inflaţie neechilibrată- cresc preţurile în unele
ramuri, iar veniturile rămîn neschimbate, constante.
8) Inflaţie anticipată- statul prevede procesele inflaţioniste.
9) Inflaţia controlată- cînd statul aplică unele măsuri de reducere a inflaţiei.
 10) Inflaţie
necontrolată- cînd statul nu aplică pîrghii de ordin economic,
financiar pentru a stopa procesele inflaţioniste.
Instrumentul principal de măsură a inflaţiei este indicele de preţuri:
IPC
=P1/P0*100%;
IPC- indicele preţului de consum include:
1) 50% , preţul la producţia alimentară.
2) 28%, la produsele nealimentare.
3) 22%, la servicii.
În baza indicilor preţului de consum se stabileşte rata inflaţiei:

Consecinţele inflaţiei şi politici antiinflaţioniste

Inflaţia are următoarele consecinţe economice negative:

1) Inflaţia duce la agravarea disproporţiilor dintre ramurile economice
naţionale
2) Inflaţia duce la deprecierea investiţiilor de capital şi la stoparea
construcţiilor capitale.
3) Inflaţia duce la dereglarea sistemului monetar creditar şi la stimularea
schimbului de barter.
4) Inflaţia duce la dereglarea sistemului fiscal şi deprecierea veniturilor
bugetare.

Inflaţia are următoarele consecinţe sociale negative:

1) Inflaţia duce la scăderea nivelului de consum al populaţiei;
2) Inflaţia duce la deprecierea acumulărilor băneşti ale populaţiei;
3) Inflaţia duce la aprofundarea inegalităţilor economice între diferite grupuri
şi pături sociale ale populaţiei.
4) Inflaţia duce la scăderea nivelului de ocupare a forţei de muncă.

Politici antiinflaţioniste
Statul elaborează şi promovează 2 tipuri de politici anti- inflaţioniste strategice şi
tactice, aici se referă:
1) Politica de reducere a cererii agregate:
a) reducerea achiziţiilor publice
b) reducerea deficitului bugetar
c) reducerea datoriilor publice interne şi externe
2) Stimularea ofertei agregate pe baza:
a) stimulării produselor autohtone
b) reducerea impozitelor şi altor taxe obligatorii
 c) atragerea investiţiilor străine directe
d) acordarea subvenţiilor, ajutoarelor producătorilor autohtoni.
3) Reducerea masei monetare aflate în circulaţie:
a) finanţarea emisiei de bani pentru acoperirea cheltuielilor.
b) majorarea rezervelor obligatorii de bani ale băncilor comerciale.
c) interzicerea obţinerii împrumuturilor străine destinate
pentru acoperirea deficitului.

Politica antiinflaţioniste de ordin tactic prevăd:

1) indexarea veniturilor populaţiei în urma creşterii inflaţiei.
2) privatizarea întreprinderilor publice nerentabile
3) stimularea importului de mărfuri care nu se fabrică în ţara respectivă în
scopul acoperirii deficitului de mărfuri.
4) sporirea ratei dobînzii la depozitele bancare ale populaţiei.

50. Interacţiunea dezvoltării economice şi sociale. Nivelul de calitate a

vieţii.

Calitatea vieţii – reprezintă totalitatea condiţiilor natural-economice, politice,

culturale , etice de asigurare a integrării economice sociale , spirituale ale viaţii
umane.

Componentele ei:
4) Calitatea mediului ambiant
5) Situaţia demografică din ţara respectivă
6) Calitatea locurilor de muncă
7) Nivelul venitului populaţiei
8) Mediul social- politic din ţară
9) Existenţa programului de susţinere şi protecţie a societăţii.

Asupra calităţii vieţii influienţează următorii factori :

1) Calitatea resurselor naturale
2) Dezvoltarea PTS şi economic
3) Mărimea şi structura venitului naţional a avutiei naţionale
4) Nivelul de dezvoltare a bazei tehnico-materială a sferei sociale.
Nivelul de trai al populaţiei – reflectă gradul de satisfacţie a cerinţelor vitale ale
populaţiei.

În conformitate cu decizia Organizaţiei Naţiunilor Unite, nivelul de trai este

determinat în baza următorilor indicatori:
1) Durata medie de viaţă
2) Starea demografică
3) Mărimea şi structura venitul populaţiei
4) Accesul la instruire, educaţie şi cultură
5) Starea de sănătate a populaţiei
6) Mediul social-politic din ţară
7) Calitatea condiţiilor de muncă
8) Existenţa timpului liber
9) Existenţa programelor sociale de susţinere a populaţiei
10) Durata timlului de transport la locul de muncă.
11) Concedii anuale plătite
12) Nivelul, structura şi dinamica consumului/cost de consum
13) Nivelul de venituri
14) Nivelul şi evoluţia preţului
15) Nivelul sărăciei
16) Poluarea apei, solului, aerului
17) Nivelul zgomotului
18) Rata sinuciderii

51 Necesitatea şi conţinutul perioadei de tranziţie la economia de piaţă.

Modelele de tranziţie la economia de piaţă.
1) Existenţa unei economii naţionale de piaţă:
a) Existenţa unui consensus referitor la direcţiile generale de
politică economică.
b) Atingerea stabilităţii macroeconomice şi reducerea deficitului
balanţei de plăţi externe.
c) Reforma structurală în economie.
d) Privatizarea şi restructurarea întreprinderilor de stat.
a) Revizarea echilibrului dintre cererea şi oferta
pe pieţele factorilor de producţie.
b) Reglementarea dreptului de proprietate în protejarea proprietăţii
private.
c) Dezvoltarea adecvată a sectorului financiar.
d) Capacitatea ţării de a face faţă presiunii concurenţiale şi a forţelor
pieţei de UE (armonizarea cu legislaţia europeană, a acordării
ajutoarelor de stat astfel încât să fie creat mediul concurenţial de tip
 European.)
e) Dezvoltarea unui mediu de afaceri reale şi deschise.

52 Demonopolizarea economiei în crearea condiţiilor pentru dezvoltarea

concurenţei.

Protecţie a Concurenţei. Sarcinile agenţiei sunt:

1) Contribuirea la formarea relaţiilor de piaţă în baza concurenţei.

2) Promovarea politicii de stat în domeniul concurenţei.

3) Preîntâmpinarea, limitarea şi înlăturarea activităţilor anticoncurenţiale.

4) Exercitarea controlului de stat asupra respectării legii concurenţei de toţi agenţii

economici.

Funcţiile agenţiei:

1) Elaborarea şi promovarea politicii de stat în domeniul apărării concurenţei şi

limitarea activităţii monopoliste.

2) Elaborarea actelor normative referitor la perfecţionarea mecanismelor de

realizare a concurenţei.

3) Elaborarea programelor referitor la demonopolizarea producţiei şi a pieţelor de

desfacere.

4) Aplicarea sistemului de amenzi faţă de agenţii economici care încalcă legislaţia în

vigoare.

53 Conţinutul şi structura economiei mondiale contemporane.

Economia mondială – reprezintă ansamblul

economiilor naţionale aflate într-o
interdependenţă generală de diviziunea mondială a muncii
Structura economiei mondiale:
1. Economii naţionale (peste 200 ţări)
2. Organizaţii economice-internaţionale (BN,FMI)
3. Uniunile intergraţioniste (UE,CSI, NATO)
4. Companiile transnaţionale.
5. Fluxurile economice internaţionale
Clasificarea ţărilor (din economia mondială)
1. Ţări subdezvoltate.
2. Ţări în curs de dezvoltare.
3. Ţări industrial dezvoltate.
Trăsăturile economice mondiale
1. Unităţile de bază a economiei mondiale – constituie economiile
naţionale, care se află într-o interdependenţă.
2. Economia mondială care include 3 subsisteme:
a) piaţa mondială.
b) circuitul economic mondial
c) diviziunea mondială a muncii

3. Economia mondială întruneşte ţări cu diferit nivel de dezvoltare

economică.
4. Economia mondială include trei puteri economice principale:
 a) SUA,
b) UE,
c) Asia de sud-est + Japonia.
Una din componentele economiei mondiale este globalizarea .

Globalizarea – un proces de aprofundare a interdependenţelor economiilor

naţionale la nivel planetar.
Globalizarea are următoarele tendinţe:
1) Globalizarea comerţului.
2) Globalizarea industriei.
3) Globalizarea spaţiului financiar.
4) Globalizarea serviciilor.
5) Extinderea companiilor transnaţionale.
6) Uniformizarea economică la nivel planetar (reclama, cultură, sport)
Consecinţele globalizării:
1. Extinderea investiţiilor de capital atât în ţările dezvoltate cît şi în ţările în
curs de dezvoltare.
2. Accelerarea dezvoltării a progresului tehnico-ştiinţific în aspect global.
3. Crearea noilor locuri de muncă şi sporirea nivelului de trai.
4. Dezvoltarea şi modernizarea ţărilor în curs de dezvoltare şi ţărilor
subdezvoltate
Consecinţele negative
1) Globalizarea duce la afectarea suveranităţii în ţările bogate şi ţări sărace.
2) Globalizarea duce la instabilitatea economică financiară a economiilor

naţionale şi regionale.
3) Globalizarea duce la afectarea suveranităţii ţărilor aflate în curs de
dezvoltare.
4) Globalizarea aprofundează decalajul de salarizare a forţei de muncă în
diferite ţări.
54. Migraţia internaţională a forţei de muncă.
Migraţia forţei de muncă este un fenomen important şi cunoscut în istoria civilizaţiei. Secolul al XX-lea a
devenit „secolul migraţiei”, deoarece niciodată acest fenomen nu a fost atît de important din punct de vedere
economic, social şi politic. În această perioadă, sub puternicul impact al unor factori economici, tehnologici,
socio-politici, educativi-formativi, cultural-religioşi, au fost generate o serie de caracteristici noi ale
proceselor de migraţie comparativ cu perioadele anterioare. Dimensiunea economică, asociată cu cea
demografică şi educativ-formativă, se situează în prim plan. La începutul mileniului al III-lea, fenomenele
demo-economice ale forţei de muncă devin extrem de complexe, migraţia forţei de muncă reprezentînd o
componentă semnificativă a dezvoltării economice.
Cea mai importantă contribuţie teoretică bazată pe aceşti factori este modelul lui Ravenstein, care se
bazează pe variabilele identificabile ale ţării de origine, contrapuse celor aferente ţării de destinaţie, la care se
adaugă şi aşa-numitele „variabile interpuse”. Plecînd de la acest model, Everett Lee ia în considerare şi
factori personali, sintetizînd, astfel, elementele caracteristice fenomenului migrator:
1. Migraţia la distanţă: majoritatea migranţilor se deplasează pe distanţe minim posibile; cei care se
deplasează pe distanţe lungi, preferă centre comerciale sau industriale.
2. Migraţia pe etape: atracţia centrelor urbane este mai mare; locul celor care migrează spre centrele urbane
este luat de alţi migranţi din zone mai îndepărtate.
3. Curente, şi contra-curente: fiecare curent migrator generează un contra-curent compensator.
4. Predispoziţia populaţiei rurale spre emigrare: populaţia urbană este mai puţin dispusă la emigrare.
5. Preponderenţa femeilor în cazul migraţiilor la mică distanţă: migraţiei feminine îi este caracteristică
deplasarea la distanţă redusă.
6. Relaţia tehnologie – migraţie: dezvoltarea mijloacelor de transport, concomitent cu cea a industriei sau a
comerţului, favorizează migraţia.
7. Preponderenţa motivaţiilor de natură economică: motivul esenţial al migrării este dorinţa majorităţii
oamenilor de a-şi îmbunătăţi condiţiile materiale de existenţă.

Pornind de la faptul că fenomenul migraţiei forţei de muncă ajută la restabilirea echilibrului de dezvoltare
economică între regiuni, a cererii şi a ofertei forţei de muncă, evidenţiem şi unele funcţii ale migraţiei forţei
de muncă:
1) Funcţia de asigurare a echilibrului între numărul, structura şi repartiţia teritorială a forţei de muncă, pe de
o parte, şi numărul, structura profesională şi repartizarea teritorială a ofertei de locuri de muncă, pe de altă
parte;
2) Funcţia de asigurare a ocupării, care se explică prin faptul că orice restructurare intervenită în sistemul
productiv duce eliberarea unei părţi a forţei de muncă care devine şomeră;
3) Funcţia de utilizare eficientă a forţei de muncă, adică de corelare a dimensiunilor forţei de muncă în raport
cu dimensiunile sistemului productiv;
4) Funcţia demografică, prin care se are în vedere faptul că prin deplasarea forţei de muncă din regiunile cu
surplus de forţă de muncă spre cele cu deficit se asigură nu numai ocuparea integrală şi utilizarea eficientă a
forţei de muncă, dar şi întinerirea populaţiei, creşterea sporului natural.
În cadrul migraţiei internaţionale, depistăm trei elemente interdependente: imigraţia, emigraţia şi
reemigraţia.

Cercetînd literatura în domeniu, am stabilit factorii motivatori ale migraţiei, cei mai principali fiind:
1. economici - rata mare a şomajului, salariile mici etc.;
2. sociali - gradul înalt de incertitudine, familii mari etc.;
3. politici - persecutarea unor grupuri etnice, politice, naţionale

55. Diviziunea internaţională a muncii, cooperare şi integrarea economică internaţională.

Economia mondială – reprezintă ansamblul economiilor naţionale aflate într-o interdependenţă generală de
diviziunea mondială a muncii

Cooperarea economică internaţională – este o formă de colaborare între ţări, ea prevede unirea eforturilor
materiale, financiare şi umane în scopul obţinerii efectelor pozitive reciproc avantajoase.

Cooperarea economică internaţională se manifestă în următoarele forme:

1. Cooperarea în domeniul de producţie.

2. Cooperarea tehnico-ştiinţifică.

3. Cooperarea în domeniul comercializării şi a marketingului.

4. Cooperarea financiar bancară.

5. Cooperarea în domeniul serviciilor de turism, transport, telecomunicaţii şi asigurări internaţionale.

Una din componentele de bază ale economiei mondiale este integrarea economică internaţională. Integrarea
economică internaţională cuprinde următoarele etape :

1) Crearea unei zone de comerţ preferenţial.

2) Crearea unei zone de comerţ liber.

3) Crearea pieţei comune

4) Crearea uniunii economice.

Avantajele integrării economice internaţionale :

1) Integrarea asigură o productivitate mai înaltă a muncii şi un nivel ridicat de trai a populaţiei.

2) În condiţia integrării, concurenţa este mai intensă şi consumatorii beneficiază de preţuri mai joase şi o
varietate mai mare de bunuri.

3) Integrarea economică permite o producţie de servicii ceea ce contribuie la scăderea costurilor de

producţie şi la extinderea mărfurilor în uniunea ţărilor integrate.

4) Integrarea economică contribuie la optimizarea investiţiilor de capital.

5) Integrarea economică permite: folosirea mai raţională a forţelor de muncă care liber migrează de la o ţară
la alta.
56.Căile de integrare a R. M.- în economia mondială şi spaţiul european.
Una din principalele forme de integrare economică internaţională este Uniunea Europeană.

Principalele instituţii ale UE sunt:

1) Comisia europeană.
2) Parlamentul European.
3) Consiliul UE.
4) Curtea de justiţie a UE.

Criteriile de aderare la UE:

1) Statul – candidat la aderare trebuie să fie un stat European.
2) Criteriul politic, care prevede:
a) Stabilitatea instituţiilor care garantează democraţia şi statulde drept.
b) Respectarea drepturilor omului.
c) Protecţia minorităţilor.
d) Reforma administraţiei publice.
3) Existenţa unei economii naţionale de piaţă:
a) Existenţa unui consensus referitor la direcţiile generale de politică economică.
b) Atingerea stabilităţii macroeconomice şi reducerea deficitului balanţei de plăţi externe
c) Reforma structurală în economie.
d) Privatizarea şi restructurarea întreprinderilor de stat.
a) Revizarea echilibrului dintre cererea şi oferta pe pieţele factorilor de producţie.
b) Reglementarea dreptului de proprietate în protejarea proprietăţii private.
c) Dezvoltarea adecvată a sectorului financiar.
d) Capacitatea ţării de a face faţă presiunii concurenţiale şi a forţelor pieţei de UE (armonizarea cu
legislaţia europeană, a acordării ajutoarelor de stat astfel încât să fie creat mediul concurenţial de tip
European.)
e) Dezvoltarea unui mediu de afaceri reale şi deschise.

Tratatul de la Mastrit a fixat următoarele condiţii pentru ţările care tind să adere la UE:
1) Stabilitatea preţurilor
2) Finanţele publice (deficitul bugetar nu trebuie să fie > de 3% din PIB)
3) Datoria publică a ţării nu trebuie să fie > de 60% din PIB ţării respective
4) Ratele de schimb valutar nu trebuie să întreacă media europeană cu 2,25%.
5) Rata dobânzii nu trebuie să depăşească mai mult de 2% media europeană.

Procedura de aderare la UE include următoarele etape:

1) Statul candidat la aderare trebuie să depună cererile respective.
2) Consiliul UE analizează cererea ţării respective şi se pronunţă pozitiv sau negativ. 3
) Statul candidat trebuie să respecte strict cerinţele de aderare.
4) Actul de aderare trebuie să fie ratificat de statul candidat şi de fiecare membru al UE
5) Actul de aderare a statului candidat după confirmarea de UE devine un tratat internaţional.

RM în scopul aderării la UE are2 acorduri:

1) Acordul de parteneriat şi cooperare, care prevede aprofundarea integrării economice şi politice în
structurile UE.
2) Planul de acţiuni UE – RM elaborat pe o perioadă de 3 ani care prevede:
a) ajustarea legislaţiei şi actelor normative ale RM la legislaţia europeană.
b) sporirea comerţului cu ţările UE
c) atragerea investiţiilor de capital directe din ţările UE.
57.Comerţul internaţional.
Comerţul internaţional – reprezintă totalitatea de mărfuri şi servicii între ţări.

Comerţul exterior are următoarea structură :

1) Comerţul exterior.
2) Exportul şi importul de capital.
3) Migrarea internaţională a forţei de muncă.
4) Fluxurile financiare creditului intern.
5) Schimburile în domeniul progresului tehnico-ştiinţific
6) Transportul şi turismul internaţional.

Tendinţele:
1) Creşterea cu un ritm mai mare al volumului comerţului internaţional faţă de ritmul de creştere al PIB.
2) Creşterea ponderii volumului exportului de mărfuri şi servicii în PIB.
3) Diversificarea pieţelor internaţionale şi apariţia pieţelor specializate.
4) Creşterea ponderilor ţărilor dezvoltate industrial în domeniul comerţului intern.
5) Creşterea ponderii noilor ţări industriale în compartimentul industriei.
6) Aplicarea sistemului de măsuri netarificate.
7) Dezvoltarea transportului şi telecomunicaţiilor internaţionale care generează substanţial schimbul de
mărfuri şi servicii.

Factorii ce influenţează comerţul internaţional:

1) Specializarea internaţională bazată pe divizarea mondială a muncii.
2) Cooperarea şi integrarea economiei internaţionale.
3) Extinderea companiilor internaţionale.
4) Instituţionalizarea comerţului internaţional.

58. Sistemul valutar internaţional şi instituţiile lui principale.

Piaţa valutară – reprezintă piaţa în cadrul căreia au loc tranzacţii valutare, adică tranzacţiile de cumpărare –
vânzare a valutei.

Piaţa valutară se divizează

1) Piaţă valutară internă – în cadrul căreia au loc operaţii valutare în interiorul ţării.
2) Piaţa valutară internaţională, tranzacţii valutare între ţării.

Piaţa valutară include:

1) Subiecţii care generează cererea şi oferta de valută Subiecţii care concentrează şi plasează mijloacele
valutare

Ca obiecte de tranzacţie pe piaţa valutară sunt:

1. Valutele convertibile (cumpărarea, vânzarea valutelor respective)
2. Valutale de cont (Internaţionale) (schimbarea monedei naţionale în valută de cont )

Principalele mecanisme ale pieţei valutare:

Cererea de valută – reprezintă cantitatea de valută care este solicitată de agenţii economici de populaţie şi
de către stat într-o anumită perioadă de timp la un anumit curs de schimb valutar.

Cerea de valută este determinadă de următorii factori:

1) De necesitatea extinderiii exportului şi inportului de mărfuri şi servicii.
2) De necesitatea dezvoltării turismului şi transportului internaţional.
3) De necesitatea atragerii investiţiilor străine în economia naţională.
4) De necesitatea protejării cursului valutar intern.
Oferta de valută – reprezintă cantitatea de valută care poate fi oferită agenţilor economici şi populaţiei într-o
anumită perioadă de timp la un anumit nivel al cursului valutar.

În calitate de ofertanţi a valutei servesc:

1) Băncile comerciale (credit)
2) Veniturile valutare transferate din străinătate de la lucrătorii băştinaşi.
3) Creditele străine directe şi de portofoliu.
4) Granturile şi ajutoarele de binefacere de la organizaţiile şi instituţiile internaţionale.

Cursul valutar de schimb – reprezintă preţul monedei naţionale exprimate în alte valute cu care se compară.

Există două metode de stabilire a cursului de schimb valutar :

1) Metoda directă
2) Metoda indirectă.

Asupra cursului de schimb valutar influienţează două grupe de factori:

1) Factori interni:
a) ritmul de creştere PIB
b) dinamica masei monetare
c) dinamica ratei dobînzii
d) dinamica preţurilor
e) situaţia social-politică din ţară
2) Factorii externi:
a) cerea oferta de valută pe piaţa mondială.
b) starea balanţei de plăţi externe a ţării
c) conjunctura economică pe piaţa mondială

Cursul de schimb valutar a trecut prin trei etape:

I.etapă - sec XIX, la această etapă cursul de schimb valutar era bazat pe etalonul aurmonete.
II. etapă sec XX, bazată pe etalonul aur-devize, în calitate de devize servea dolarul american, care avea
convertibilitatea în aur.
III. etapă 1976, aici ca etalon servesc devizele:euro, dolarul american, lira sterlină, ena japoneză.