Capitolul 1

OBIECTUL, SCOPUL ŞI METODELE MACROECONOMIEI

Teoria economică este alcătuită din două părţi componente: microeconomia şi

macroeconomia. Microeconomia cercetează legităţile comportamentului diferitor agenţi
economici (menajelor, gospodăriilor) şi producătorilor (firmelor), având drept scop luarea
deciziilor individuale, cercetează principiile funcţionării diferitor pieţe de bunuri şi servicii.
Scopul teoriei microeconomice este de a explica modul de formare a preţurilor pe diverse pieţe,
precum şi determinarea cantităţilor de bunuri şi servicii.

Istoricul Noţiunea de „macroeconomie” a fost folosită pentru prima dată în anul

macroeconomiei 1933 de către economistul-matematician, norvegianul R. Frich, laureat
ca ştiinţă
al premiului Nobel în 1969. Apariţia macroeconomiei ca componentă
distinctă a ştiinţei economice poate fi datată odată cu publicarea, în 1936, a lucrării lui John
Maynard Keynes „Teoria generală a folosirii braţelor de lucru, a dobânzii şi a banilor”.
La apariţia macroeconomiei ca ştiinţă au contribuit mai multe evenimente şi factori
economici, unul din care a fost primul război mondial. El a sporit necesitatea de acumulare şi
sistematizare a datelor agregate, în baza cărora s-au realizat cercetări macroeconomice. Agenţia
naţională de cercetări din SUA (N.B.E.R.) a efectuat în anii 20 ai secolului XX, lucrări în
domeniul acumulării şi prelucrării informaţiei la nivel de agregare economică. Această cercetare
a fost coordonată de S.Kushets, care ulterior a devenit laureat al premiului Nobel pentru analiza
empirică a creşterii economice. Acumularea şi sistematizarea informaţiei a dus la necesitatea
formării sistemului conturilor naţionale (S.C.N.), care, în prezent, este acceptat pentru evaluarea
economică în majoritatea ţărilor cu economia de piaţă, inclusiv şi în R.Moldova.
Un alt eveniment care a stimulat apariţia macroeconomiei ca ştiinţă a fost cercetarea
ciclurilor economice. Analiza informaţiei la nivel macroeconomic i-a dat posibilitate
economistului american U.K.Mitchel să demonstreze că variabilele macroeconomice (PIB,
nivelul general al preţurilor, volumul stocurilor, ocuparea ş.a.) au tendinţa de a se modifica în
cadrul ciclurilor economice.
Marea Criză Economică din SUA (1929-1933) a actualizat şi a ridicat la nivel major
importanţa macroeconomiei ca ştiinţă. Crahul bursei de valori în octombrie 1929 a determinat
pierderea unui sfert din valoarea activelor cotate pe piaţa din New York, crahuri similare s-au
produs în întreaga lume. Şomajul a crescut la un nivel de 30%. Până în anul 1933, în SUA, unul
din patru nu avea de lucru.
Evaluarea şi aprecierea forţelor, care influenţează activitatea economică a avut o influenţă
de durată asupra politicilor economice. J.E.Stiglitz subliniază că nu doar macroeconomia, dar şi
o gamă largă de politici şi programe guvernamentale s-au născut din experienţa anilor 1930 1.
Foarte important este programul de asistenţă socială, care oferă sprijin financiar pentru păturile
vulnerabile ale societăţii. Prin deciziile referitoare la economisire şi investiţii, această asistenţă
socială are o influenţă semnificativă asupra întregii economii. Pe perioada anilor 1930, mii de
bănci au falimentat, ca urmare a panicii create în rândurile deponenţilor şi a încercării acestora
de a-şi retrage economiile din sectorul bancar.
Problemele teoretice la nivel macroeconomic au început să fie investigate încă în sec.XVII,
când economistul englez, W.Petty, a încercat să analizeze veniturile întregii societăţi.
Fr.Quesnay, economist francez, în lucrarea sa „Tabloul economic” (1758), a analizat fluxurile
economice, începând cu repartiţia produsului social, continuând cu circulaţia lui între clasele
sociale existente, şi terminând cu crearea premizelor pentru reluarea procesului de producţie. La
mijlocul secolului XIX, K.Marx în opera sa „Capitalul”, volumul II, elaborează o teorie
referitoare la reproducţia capitalului social şi un model al corelaţiilor necesare între ritmurile de
creştere economică pentru ca economia să funcţioneze echilibrat. L.Walras, la sfârşitul secolului
XIX – începutul secolului XX, elaborează un model abstract de comportament raţional în
economia de piaţă, pornind de la ideea că există o dependenţă între preţurile tuturor categoriilor
de bunuri precum şi dintre diferite sfere ale activităţii economice. Acest model a avut scopul să
demonstreze posibilitatea realizării unui echilibru economic general. Începând din sec. XVIII-
XIX, a început studierea teoriilor monetare, a relaţiilor dintre masa monetară, balanţa comercială
şi nivelul general al preţurilor, ce este reflectat, la rândul său, în aspectul monetarist al balanţei
de plăţi. Aceste concepte nu erau obiect de studiu separat, dar prezentau elemente din analiza
teoriilor economice de bază.
În cercetările macroeconomice, există diferite concepţii şi abordări, dar toate de regulă
„tind” spre una din cele două şcoli: clasică sau keynesistă. Abordările clasice şi Keynesiste în
teoria macroeconomică sunt opuse, dar ele formează cele mai principale tradiţii intelectuale în
macroeconomie.

1.1. Ce studiază macroeconomia?

Teoria macroeconomică studiază economia naţională ca un tot întreg. Macroeconomia

descrie mecanismul de funcţionare a economiei naţionale (nivelul producţiei, şomajul, preţurile,
comerţul exterior, consumul, investiţiile etc.), studiază interacţiunea dintre economiile naţionale.
Economia naţională are ca elemente componente: resursele materiale, umane, financiare,
diviziunea socială a muncii şi structura pe ramuri a producţiei, mecanismul de funcţionare a

1
J.E.Stiglitz, C.E.Walsh. Economie. Ed.Economica, 2005, p.416
economiei, relaţiile economico-sociale, financiare şi de credit, schimburile economice şi tehnico-
ştiinţifice internaţionale, mediul natural şi calitatea acestuia, sistemul de instruire, cultură şi
sănătate. Nivelul de dezvoltare şi calitatea acestora determină volumul şi structura bunurilor şi
serviciilor obţinute şi ale nevoilor, care se cer satisfăcute, şi posibilităţile de participare la
fluxurile economice internaţionale.
Economia naţională poate fi „închisă”, orientată spre producţie şi consum în cadrul unui
stat şi lipsită de orice relaţii şi dependenţe de „restul lumii”. În prezent sunt caracteristice
„economiile deschise” ce presupun raporturi între economiile naţionale (economii ale altor ţări)
şi economia mondială. Macroeconomia permite determinarea tendinţelor generale de dezvoltare
ale economiei naţionale, deduce anumite legităţi. Scopul macroeconomiei este de a explica şi
relata agregatele economice: preţurile medii, venitul total, PIB, forţa de muncă, ocupare totală,
creştere economică, etc.
Teoria macroeconomică studiază efectele pe care le au acţiunile de reglementare ale puterii
publice (politica fiscală, bugetară, monetară) asupra veniturilor totale. Macroeconomia provine
din limba greacă „makros”, ceea ce înseamnă mare, iar „economia” e alcătuită din „oikos” ce
presupune „casă, gospodărie” şi „nomos” – normă, lege. Aceasta înseamnă studierea economiei
mari, ce necesită o anumită reglementare, conform legilor şi normelor economice şi juridice.

Macroeconomia este ştiinţa ce analizează legităţile funcţionării economiei ca un tot

întreg, cercetează interdependenţa dintre agenţii economici şi pieţe, comportamentul agenţilor
economici agregaţi.

Necesitatea studierii macroeconomiei presupune următoarele: • descoperirea legităţilor şi

interdependenţei dintre fenomenele şi procesele economice; • cercetarea legăturilor de cauză şi
efect în economie; • evaluarea situaţiei economice şi elaborarea recomandărilor în domeniul
politicilor economice în baza analizei variantelor de soluţionare a problemelor macroeconomice;
• prognozarea perspectivelor dezvoltării economice şi conjuncturii economice; • argumentarea
formelor eficiente de interacţiune ale economiilor naţionale.
Problemele macroeconomice de bază, pe care le studiază macroeconomia sunt:
 creşterea şi dezvoltarea economică;
 analiza cauzelor fluctuaţiilor ciclice;
 ocuparea forţei de muncă şi determinarea cauzelor şomajului;
 inflaţia şi stabilizarea preţurilor;
 asigurarea eficienţei funcţiilor bugetare şi finanţarea deficitului bugetar;
 asigurarea echilibrului balanţei de plăţi şi stabilizarea cursului valutar.
 În continuare, vom analiza aceste obiective din punct de vedere al necesităţii studierii
macroeconomiei.

Creşterea şi Asigurarea bunăstării populaţiei şi a calităţii vieţii, înlăturarea

dezvoltarea economică discrepanţelor de avere, calitatea mediului, asigurarea echilibrelor
la nivel naţional şi mondial reprezintă obiectivul principal al
politicilor macroeconomice. Acest obiectiv poate fi realizat printr-o creştere reală a producţiei de
bunuri şi servicii. Creşterea economică constă tocmai în sporirea rezultatelor activităţii la nivel
macroeconomic şi se exprimă prin creşterea reală, pe termen lung, a indicatorilor
macroeconomici (PIB, PNB, VN).
Creşterea economică are două surse importante:
 creşterea cantitativă a factorilor de producţie utilizaţi (numărul de persoane ocupate,
valoarea capitalului fix sau variabil); aceasta poartă şi denumirea de creştere economică
extensivă. Ea are un caracter limitat şi determină costuri economice, ecologice şi sociale
ridicate.
 creşterea calitativă a factorilor de producţie, adică creşterea eficienţei utilizării acestor
factori (a productivităţii acestora); rezultatul este creşterea economică intensivă. Această
creştere economică este caracteristică ţărilor dezvoltate, se bazează pe un aparat de
producţie, care foloseşte tehnicile şi tehnologiile avansate, având o structură diversificată şi
care dispune de o infrastructură şi o piaţă adecvată, de mecanisme şi politici economice,
care stimulează obţinerea unor rezultate macroeconomice tot mai importante.
Tendinţele creşterii economice a economiilor naţionale depind de schimbările în economia
mondială, mai ales acum când au loc procesele de globalizare şi integrare economice.
Macroeconomia, ca ştiinţă, răspunde la întrebarea: de ce unele naţiuni pot să realizeze
ritmuri de creştere economică mai înalte, asigurând un nivel de trai decent pentru populaţie, pe
când alte economii naţionale se află într-o stagnare relativă?

Fluctuaţiile ciclice presupun succesiunea perioadelor de

Ciclurile economice şi
cauzele fluctuaţiilor ciclice expansiune şi de regres a activităţilor economice, ceea ce
presupune o trecere periodică prin anumite faze, fiecare cu
trăsături distincte, care se schimbă în aceeaşi succesiune. Fluctuaţia ciclică se caracterizează prin
repetabilitatea în timp, ceea ce pregăteşte premisele schimbărilor calitative în viaţa economică.
În perioada postbelică au existat perioade de creştere economică destul de înalte, acestea au fost
în anii 1960, şi perioade când volumul producţiei a scăzut faţă de anul precedent, la fel ca în
1973–1975, 1981–1982 şi 1990–1991. Faza ciclului de afaceri, în cursul căreia volumului
producţiei în economia naţională scade, sau eventual este o creştere nesemnificativă este numită
recesiune. Chiar şi atunci când ritmul de micşorare a volumului de producţie este relativ mic,
recesiunea înseamnă o situaţie economică grea pentru majoritatea populaţiei economiilor:
intervin modificări în rata şomajului, inflaţie, venituri. Noţiunile de creştere economică,
recesiune au o importanţă nu numai economică, dar şi politică.
Studierea macroeconomiei presupune răspunsul la următoarele întrebări: De ce există
fluctuaţiile ciclice? Cum se poate depăşi perioada de recesiune economică? Care sunt urmările
fluctuaţiilor ciclice şi ce concluzii putem trage în urma crizelor economice?

Ocuparea forţei Piaţa muncii este una dintre pieţele principale care reflectă situaţia
de muncă şi şomajul într-o economie. Dezechilibrele pe această piaţă sunt redate prin
şomaj. El reprezintă astăzi unul din fenomenele cele mai puţin
acceptate, care afectează în proporţii diferite economiile tuturor ţărilor. Nivelul şomajului diferă
mult de la o ţară la alta în funcţie de numeroşi factori. Între factorii care conduc la formarea
şomajului este variaţia creşterii economice în diferite faze ale ciclului economic.
Şomajul are efecte economice, sociale şi umane importante, care nu pot fi ignorate. De la
Keynes încoace, şomajul a constituit o problemă importantă de teorie şi de politică economică.
Preocupările politicilor economice pentru diminuarea sau prevenirea şomajului sunt variate şi
diferă de la ţară la ţară şi de la o perioadă la alta. În acest domeniu la nivel macroeconomic e
importantă respectarea anumitelor corelaţii între creşterea economică, productivitatea muncii,
utilizarea forţei de muncă, durata muncii, creşterea salariilor şi dinamica veniturilor şi a
preţurilor. Studierea macroeconomiei va da răspunsul la următoarele întrebări din domeniul dat:
de ce în unele perioade de timp şomajul atinge un nivel mai înalt? De ce în perioadele dezvoltării
economice ascendente ne confruntăm cu situaţii în care o parte importantă din forţa de muncă se
află în şomaj ? Care politici economice pot fi promovate pentru menţinerea ratei de ocupare a
forţei de muncă la un nivel de echilibru? Rezolvarea problemei reducerii şomajului la nivel
macroeconomic este un proces foarte important şi complex.

Inflaţia şi Preţurile cresc mereu, este un proces natural. Preţurile cresc sub
stabilitatea preţurilor influenţa unor aşa factori ca: creşterea cererii agregate, scumpirea
factorilor de producţie, creşterea preţurilor la resurse, etc. toate
acestea pot duce la declanşarea proceselor inflaţioniste. Dar mecanismul declanşării şi
desfăşurării inflaţiei este mult mai complex. El poate fi alimentat prin crearea excesivă de masă
monetară şi de credit, prin creşterea deficitului bugetar, dar şi prin nerespectarea unei corelaţii
între modificarea salariilor şi modificarea productivităţii muncii.
 Analiza macroeconomică va răspunde la următoarele întrebări: Care sunt cauzele interne şi
externe ale declanşării proceselor inflaţioniste? Care este specificul politicilor de adaptare şi
combatere a inflaţiei? Care sunt costurile inflaţiei şi a politicilor antiinflaţioniste?

Economia mondială Economia deschisă presupune legături comerciale, financiare,

(restul lumii) informaţionale, etc. cu alte economii naţionale. Gradul de deschidere
a economiei naţionale este determinat de următorii indicatori:
export/import de bunuri şi servicii, gradul de îndatorare a economiei (datoria externă în raport
cu PIB), procese migratorii, etc. Un element important în analiza eficienţei unei economii
deschise este balanţa de plăţi externe (BPE) şi deficitul balanţei comerciale.
Teoria macroeconomică va răspunde la următoarele întrebări: Care sunt cauzele deficitului
comercial? Care sunt efectele deficitului BPE asupra economiilor naţionale şi asupra partenerilor
comerciali? Care sunt politicile de echilibrare a BPE? Despre ce ne vorbeşte gradul de îndatorare
externă?

1.2. Instrumente şi metode folosite în Macroeconomie

Politici Situaţia economică a unei ţări depinde de foarte mulţi factori: de

macroeconomice resursele naturale şi umane, de capitalul fix, de tehnologii, de
alegerea economică individuală sau colectivă a cetăţenilor. Un factor
extrem de important ce afectează starea economică a unei ţări sunt politicele macroeconomice
aplicate de către autorităţi. Politica macroeconomică presupune totalitatea măsurilor pe care le ia
statul pentru a influenţa economia naţională în diferite perioade ale activităţii economice. Există
două tipuri principale de politici macroeconomice: politica fiscală şi politica monetar-creditară.
Politica fiscală, care se stabileşte la nivel de stat şi local, determină cheltuielile statului şi
sistemul de impozitare. Politica monetar-creditară determină rata de creştere a ofertei de bani în
ţară şi se realizează prin intermediul Băncii Centrale.
Una din principalele probleme este cum politica fiscală influenţează funcţionarea
macroeconomiei? Economiştii evidenţiază trei moduri principale, cu ajutorul cărora deciziile
despre cheltuielile guvernamentale şi impozitele influenţează variabilele macroeconomice:
ocuparea, preţurile şi producţia. Acestea sunt: 1) cererea agregată, 2) investiţiile de stat şi 3)
stimulentele. O altă problemă este lichidarea deficitul bugetar prin intermediul politicii fiscale.
Atunci când guvernul cheltuieşte mai mult decât încasează din impozite, acesta trebuie să
împrumute. Deficitele bugetare sunt caracteristice pentru toate ţările dezvoltate: SUA, Germania,
Franţa, Italia, Japonia şi Marea Britanie. Fiecare guvern trebuia să realizeze compromisuri, să
stabilească la care programe de cheltuieli să se renunţe sau care impozite şi taxe să fie majorate.
Apariţia deficitului bugetar deseori este legată de deficitul balanţei comerciale. Deficitul bugetar
şi deficitul balanţei comerciale au fost numite „deficite gemene”. Sunt aceste deficite
interdependente? Dacă da, cum poate di schimbată situaţia? Din acest motiv studierea unei
singure probleme macroeconomice cum ar fi impactul asupra economiei a deficitului bugetare
izolat de alte probleme este lipsită de sens. Prin urmare, cercetătorii interesaţi de
macroeconomie, analizează economia, ca un sistem complex, care ia in considerare, că
schimbările dintre un sector sau pe o piaţă pot afecta funcţionarea economiei.

Agregarea

Agregarea presupune asocierea, unirea elementelor separate în unul singur, în total în

agregat. Mărimile agregate dau posibilitatea de a analiza economia naţională ca un tot întreg.

De exemplu, produsul intern brut (PIB), cererea agregată şi oferta agregată, nivelul general
al preţurilor, rata inflaţiei, rata şomajului, etc. reprezintă mărimi agregate. Agregarea se bazează
pe procedeul abstractizării ştiinţifice. Ea permite analiza:
∼ agenţilor macroeconomici;
∼ pieţelor la nivel macroeconomic;
∼ indicatorilor macroeconomici.

Modelarea macroeconomică

Modelele macroeconomice sunt reprezentarea formală (logică, grafică sau matematică) a

unei sau a mai multor fenomene şi procese economice cu scopul de a releva legăturile
funcţionale între ele.

Orice model macroeconomice este o construcţie mai puţin bogată decât realitatea, dar
având ca obiectiv o mai bună înţelegere a acesteia. Cu ajutorul modelelor macroeconomice se
poate determina diferite moduri alternative de reglementare cu nivelul ocupării, inflaţiei,
consumului, ratelor dobânzii şi cursului valutar. Folosirea acestor modele permit flexibilitate în
realizarea politicelor economice, optimizarea combinării instrumentelor politicilor fiscale,
monetar creditare, valutare şi comerciale. Modelele macroeconomice: modelul AD-AS, crucea
lui Keynes, IS-LM, curbele lui Phillips, Laffer şi modelul fluxurilor circulare reprezintă
instrumente în analiza macroeconomică. Ele reflectă dependenţa funcţională a diferitor fenomene
şi procese economice. Modelele macroeconomice includ două tipuri de variabile: exogene şi
endogene.
Variabilele exogene sunt variabile care se formează în afara modelului şi sunt mărimi
independente, modificarea lor se numeşte autonomă.
Variabilele endogene sunt variabile ce se formează în interiorul modelului şi sunt mărimi
dependente. De exemplu, în funcţia consumului C=c(Vd), unde C este mărimea cheltuielilor de
consum, Vd este venitul disponibil şi este o variabilă exogenă, iar cheltuielile de consum o
variabilă endogenă.

Prognozarea macroeconomică

Prognoza economică este un proces de evaluare anticipativă, probabilă, circumscris într-un

anumit orizont de timp, pe baza unor metode ştiinţifice de investigare a proceselor economice,
a evoluţiei viitoare a diferitelor domenii de activitate economică sau a economiei în ansamblul
său.

Prin prognoză economică se estimează evoluţia probabilă a domeniului investigat, luându-

se în considerare modificările previzibile ale factorilor economici cât şi extraeconomici.
Prognozarea macroeconomică presupune nu o singură variantă a dezvoltării social-economice.
De obicei, se elaborează trei variante în domeniul prognozei: unul probabil, altul optimist şi
ultimul pesimist. De exemplu, care vor fi consecinţele creşterii preţurilor la petrol pentru
economia naţională? Se vor mări preţurile la produsele alimentare ca rezultat al secetei din
diferite regiuni sau ca rezultat al creşterii cererii la produsele alimentare din ţările asiatice, şi în
primul rând în China? Sunt utilizate metode şi tehnici de prognozare economică, metodele de
extrapolare, metodele normative, metodele intuitive, analiza factorială, comparaţiile
internaţionale. Pentru a realiza eficient prognozarea economică este necesară obţinerea, utilizarea
şi prelucrarea de date. Se folosesc surse primare respectiv ce provin de la firme şi gospodării. În
cazul firmelor datele provin din situaţia contabilă, respectiv din bilanţul contabil anual. În cazul
gospodăriilor datele provin din anchete şi sondaje cu privire la comportamentul uzual: achiziţii
de bunuri şi servicii, economisire ş.a. O altă sursă de date este cea a organizaţiilor specializate,
private sau publice, interne sau internaţionale. Printre organismele internaţionale ce oferă date cu
privire la situaţia economică găsim Fondul Monetar Internaţional, Banca mondială, OCDE,
FAO, ONU ş.a.
Un factor determinant în macroeconomie sunt aşteptările agenţilor economici. Ele sunt de
două tipuri: ex-post şi ex-ante. Prima presupune estimarea experienţei acumulate, aprecieri ale
activităţii economice prezente şi precedente, a doua presupune estimarea activităţii previzionate
a subiecţilor economici.

CONCLUZII

1. Macroeconomie este acea parte a teoriei economice, ce analizează legităţile funcţionării

economice, ca un tot întreg, cercetează interdependenţa dintre agenţii economici agregaţi.
Problemele macroeconomice de bază pe care le studiază macroeconomia sunt: creşterea
economică pe termen lung, ciclurile economice, şomajul, inflaţia, starea bugetului de stat şi a
balanţei de plăţi.
2. În analiza macroeconomică sunt utilizate metode universale comune pentru teoria
economică, în general, şi metode specifice macroeconomiei: agregarea, modelarea şi
prognozarea economică. Agregarea presupune asocierea, unirea elementelor separate în unul
singur, în total, în agregate (cererea agregată, produsul total). Modelele macroeconomice sunt
reprezentarea formală (logică, grafică sau matematică a unei sau a mai multor fenomene şi
procese economice cu scopul de a releva legăturile funcţionale între ele. Modelele
macroeconomice sunt modelul AD-AS, crucea lui J.M.Keynes, IS-LM ş.a.
3. Prognozarea macroeconomică estimează evoluţia probabilă a domeniului economic
investigat, luându-se în consideraţie modificările previzibile ale factorilor economici cât şi
extraeconomici. Pentru a realiza eficient prognozarea macroeconomică este necesară
obţinerea, prelucrarea şi utilizarea de date şi a informaţiei. Aşteptările agenţilor economici
sunt de două tipuri: ex-post şi ex-ante. Prima reprezintă aprecieri ale activităţii economice
prezente şi precedente, a doua reprezintă estimarea activităţii previzionabile a subiecţilor
economici.
4. Abordarea clasică a teoriei macroeconomiei presupune existenţa pieţei libere şi agenţii
economici îşi realizează afacerile reieşind din propriul interes. Salariile şi preţurile pe toate
pieţele automat se ajustează pentru a menţine echilibrul economic pe toate pieţele. Principiul
„mâinii invizibile” este eficient atunci când intervenţia statului în economie este limitată.
5. Abordarea keynesistă presupune că salariile şi preţurile nu pot repede să restabilească
echilibrul economic, ele se adaptează încet la noile schimbări. În rezultat, pe perioada lungă
de timp pieţele pot fi în stare de dezechilibru, şomajul poate persista mult timp. Teoria
 keynesistă este sceptică referitor la „mâna invizibilă” şi prin urmare argumentează
reglementarea economiei la nivel macroeconomic de către stat. Politica economică propusă
de J.M.Keynes este numită dirijistă, ea presupune anumite instrumente economice de
implicare a statului în economie la nivel macroeconomic.
6. Politica macroeconomică presupune totalitatea măsurilor pe care le ia statul pentru a
influenţa economia naţională în diferite perioade ale activităţii economice. Politicile
macroeconomice aplicate de către autorităţi au un impact economic, social şi politic asupra
economiei naţionale. Politica fiscală, care se stabileşte la nivel de stat şi local, determină
cheltuielile statului şi sistemul de impozitare; politica monetar-creditară determină rata de
creştere a ofertei de bani în ţară şi se realizează prin intermediul Băncii Centrale.

NOŢIUNI–CHEIE
Agregarea Variabile exogene
Macroeconomia Variabile endogene
Modelarea economică Fluxurile economice
Prognozarea economică Stocurile economice
Economie închisă Agenţii economici
Economie deschisă Abordarea clasică a macroeconomiei
Obiective macroeconomice Abordarea keynesistă a macroeconomiei

SUBIECTE DE VERIFICARE

1. Care sunt laturile comune şi deosebirile dintre macroeconomie şi microeconomie?

2. Analizaţi problemele macroeconomice de bază. Care sunt particularităţile lor pentru
economia Republicii Moldova?
3. Ce evenimente social-politice au dus la necesitatea apariţiei macroeconomiei ca ştiinţă?
4. În ce constă specificul abordării clasice şi keynesiste a macroeconomiei?
5. Ce reprezintă agregarea macroeconomică? Caracterizaţi agenţii economici agregaţi şi pieţele
la nivel macroeconomic?
6. Care este esenţa modelelor macroeconomice? Ce deosebiri sunt între variabilele exogene şi
endogene?
7. Numiţi indicatorii macroeconomici absoluţi şi relativi. Determinaţi indicatorii fluxurilor şi a
stocurilor.
8. Ce valoare practică prezintă macroeconomia?

TESTE
1. Noţiunea de macroeconomie a fost introdusă în circuitul ştiinţific de către:
 a) J.M.Keynes;
b) R.Frisch;
c) P.Samuelson;
d) A.Marshall.

2. Fondatorul macroeconomiei ca ştiinţă a fost:

a) J.M.Keynes;
b) A.Marshall;
c) A.Smith;
d) K.Makkonnel.

3. Ce teorii cercetează 1) doar macroeconomia şi 2) doar microeconomia ?

a) teoria datoriei de stat;
b) teoria comportamentului producătorului;
c) fluctuaţiile activităţii economice în ansamblu;
d) teoria creşterii economice;
e) teoria concurenţei perfecte;
f) teoria inflaţiei;
g) teoria comportamentului consumatorului.

4. Alegeţi definirea corectă a obiectului de studiu a macroeconomiei:

a) macroeconomia cercetează comportamentul individual al agenţilor economici;
b) macroeconomia analizează legităţile funcţionării economiei ca un tot întreg;
c) macroeconomia este parte a teoriei economice ce nu analizează mărimile agregate.

5. Indicatorii fluxului includ:

a) deficitul bugetului de stat;
b) avuţia naţională;
c) numărul celor ocupaţi;
d) exportul net.

6. Indicatorii stocului includ:

a) salariul;
b) amortizarea;
c) plăţile de transfer;
d) numărul şomerilor;
e) investiţiile.

7. Macroeconomia nu studiază problema:

a) creşterii economice;
b) şomajului;
c) concurenţa monopolistică;
d) circulaţia banilor;
e) datoria de stat.

8. Indicatorii macroeconomici nu sunt:

a) preţul calculatorului;
b) ritmul creşterii P.N.B.;
c) nivelul şomajului;
d) costul de producţie.

9. Importanţa studierii macroeconomiei constă:

 a) cercetează esenţa şi legităţile proceselor economice;
b) permite prognozarea dezvoltării fenomenelor economice;
c) serveşte bază pentru elaborarea politicilor economice;
d) toate răspunsurile sunt corecte.

10. Determinaţi indicatorii macroeconomici absoluţi şi relativi:

a) rata şomajului;
b) numărul celor ocupaţi în economie;
c) rata inflaţiei;
d) numărul şomerilor;
e) rata dobânzii.

SARCINI ANALITICE
1. Indicaţi care teorii şi probleme studiază a) numai macroeconomia; b) numai microeconomia;
c) şi macro şi microeconomia.
1.Teoria politicilor economice. 2.Teoria împrumutului de stat. 3.Teoria concurenţei
monopoliste. 4.Comportamentul consumatorului. 5.Teoria economiei mondiale. 6.Teoria
banilor. 7.Teoria cererii şi ofertei de muncă. 8.Comportamentul producătorului. 9.Fluctuaţiile
economice pe termen scurt. 10.Teoria investiţiilor. 11.Teoria echilibrului pe pieţele
individuale. 12.Problema cursului valutar. 13.Tendinţele dezvoltării economiei pe termen
lung. 14.Teoria şomajului. 15.Problema echilibrului economic general. 16.Teoria creşterii
economice. 17.Comportamentul agenţilor economici pe termen scurt şi termen lung.
18.Teoria oligopolului. 19.Problema finanţării deficitului bugetului de stat. 20.Teoria
ciclurilor economice. 21.Teoria inflaţiei. 22.Teoria discriminării prin preţ.

2. Determinaţi indicatorii a) fluxurilor şi b) stocurilor:

1.Venitul personal disponibil. 2.Cheltuieli de consum. 3.Împrumuturile de stat. 4.Produsul
Intern Brut. 5.Mărimea stocurilor materiale ale firmelor. 6.Venitul disponibil. 7.Investiţii în
rezerve. 8.Deficitul bugetului de stat. 9.Economiile menajelor. 10.Mărimea capitalului.
11.Plăţile de transfer. 12.Amortizarea. 13.Imobilul. 14.Investiţiile în capitalul fix. 15.Avuţia
naţională. 16.Numărul şomerilor. 17.Avuţia personală. 18.Proficitul balanţei comerciale.
19.Venitul naţional. 20.Profitul firmelor. 21.Impozitele. 22.Exportul net. 23.Numărul forţei
de muncă. 24.Salariul. 25. Oferta banilor. 26.Importul. 27.Modificarea numărului celor
ocupaţi. 28.Împrumuturile menajelor. 29.Plata de arendă. 30.Profitul nerepartizat al
corporaţiilor. 31.Dividendele.

3. Indicaţi care din variabilele enumerate sunt: a) exogene; b) endogene

1.Plăţile de transfer. 2.Produsul Intern Brut. 3.Cheltuielile investiţionale. 4.Cota impozitării.
5.Rata dobânzii. 6.Achiziţiile de stat de bunuri şi servicii. 7.Rata rezervelor obligatorii.
8.Rata amortizării. 9.Economiile. 10.Exportul net. 11.Masa monetară. 12.Nivelul şomajului.
13.Deficitul bugetului de stat. 14.Datoria de stat. 15.Cheltuielile de consum. 16.Salariul
minimal. 17.Cererea de bani. 18.Importul. 19.Exportul. 20.Cursul hârtiilor de valoare.

TEME RECOMANDATE PENTRU REFERATE

♦ Esenţa, specificul şi structura economiei naţionale a Republicii Moldova.
♦ Abordările teoriei macroeconomice.
 Capitolul 2
EVALUAREA REZULTATELOR ACTIVITĂŢII LA NIVEL
MACROECONOMIC

Modalităţile de evaluare a rezultatelor activităţii economice reprezintă o componentă

extrem de importantă a metodologiei ştiinţei economice. Cercetările în acest domeniu au permis
transformarea teoriei economice din ştiinţă bazată, preponderent, pe analiză, sinteză şi
raţionamente logice, în ştiinţă ce aplică pe larg datele empirice şi analiza statistică.
În această temă vor fi examinate problemele conceptuale şi practice ale evaluării la nivel
macroeconomic. În urma examinării temei studenţii vor obţine o viziune clară asupra economiei
în ansamblu şi a interacţiunilor din cadrul ei, reprezentate de modelul teoretic al fluxurilor
circulare şi de indicatorii macroeconomici.

2.1. Sistemul Conturilor Naţionale: tranzacţii şi sectoare instituţionale

Esenţa şi În cadrul economiei naţionale toţi agenţii economici

particularităţile S.C.N. interacţionează, adică efectuează schimburi de bunuri, servicii
sau de active financiare. Pentru a ordona aceste schimburi
haotice într-un sistem şi a obţine informaţii certe privind tranzacţiile efectuate şi rezultatele
obţinute la nivel macroeconomic, s-a recurs la un sistem de reguli şi proceduri, numite Sistemul
Conturilor Naţionale (S.C.N.). În baza informaţiilor obţinute prin aplicarea acestui sistem
guvernele naţionale iau decizii privind politicile economice necesare a fi promovate într-o
perioadă determinată de timp.
S.C.N. este utilizat de majoritatea ţărilor lumii şi de către organismele internaţionale
(O.N.U, O.E.C.E, F.M.I, etc.) în analizele şi anticipărilor economice pe care acestea le
efectuează, pe parcursul anilor el fiind perfecţionat multiplu.
Sistemul Conturilor Naţionale se caracterizează printr-o serie de particularităţi:
1. Este o modalitate de înregistrare şi prezentare cantitativă a economiei. Descrierea cifrică
a vieţii economice a unei ţări constituie baza studierii relaţiilor care au loc în interiorul unei
comunităţi economice în decursul unor perioade distincte.
2. Este o reprezentare cantitativă agregată a interdependenţelor variabilelor
macroeconomice, care permite sistematizarea şi prezentarea fluxurilor ce alcătuiesc
activitatea economică sub forma unor conturi şi tabele.
3. Este o aplicare a principiului contabil al dublei înregistrări, conform căruia orice
tranzacţie între doi agenţi economici este reflectată în contabilitatea furnizorului ca resursă,
iar în contabilitatea cumpărătorului ca utilizare. În acest caz ecuaţia înregistrării ia forma:
Resursă (provenienţă) = Utilizare (destinaţie)
Pornind de la aceste particularităţi, S.C.N. poate fi definit în felul următor:

Sistemul Conturilor Naţionale reprezintă ansamblul de conturi şi tabele, care oferă

o informaţie complexă şi comparabilă asupra activităţii economice realizate de o
economie naţională într-o perioadă de timp.

În categoria conturilor macroeconomice se deosebesc:

• Conturi naţionale care stau la baza calculării indicatorilor agregaţi ai producţiei de
bunuri: contul sintetic de bunuri şi contul de producţie;
• Conturi naţionale care stau la baza calculării indicatorilor ce permit analiza veniturilor:
contul de creare a veniturilor, contul de repartiţie a veniturilor, contul de redistribuire a
veniturilor şi contul de utilizare a veniturilor;
• Conturi naţionale care stau la baza calculării indicatorilor ce permit analiza
patrimoniului: contul de modificare a patrimoniului şi contul de finanţare a modificării
patrimoniului;
• Conturi care stau la baza analizei tranzacţiilor cu străinătatea – contul restul lumii, sau
străinătatea.

Caseta 2.1. Originile Contabilităţii Naţionale

Originile Contabilităţii Naţionale se regăsesc către sfârşitul sec. al XVII-lea. În anul 1664 W.Petty a
efectuat prima estimare a venitului naţional al Angliei; în 1688 G.King a făcut prima încercare de a compara
venitul naţional al Angliei cu cel al Franţei şi Olandei. În 1758, economistul fiziocrat francez F.Quesnay a
publicat „Tabelul economic”, în care a realizat un circuit economic care a descris circulaţia veniturilor şi a
bogăţiei între diferitele clase sociale.
Nevoia cunoaşterii şi cuantificării agregatelor economice s-a accentuat în perioada interbelică. În 1928
Liga Naţiunilor a organizat Conferinţa Internaţională de Statistică Economică pentru încurajarea elaborării
unor indicatori macroeconomici unitari, care ar asigura comparabilitatea internaţională. Ca rezultat, în
publicaţia World Economic Survey au fost prezentate estimările venitului naţional a 26 ţări pentru perioada
anilor 1929-1938. Deoarece o serie de ţări au folosit metode diferite de determinare a venitului naţional, s-a
pus problema găsirii unei metode unitare de determinare a venitului naţional. În 1941, J.Meade şi R.Stone au
iniţiat cercetările în domeniul contabilităţii naţionale propriu-zise, obţinând, în 1984, Premiul Nobel pentru
economie.
Baza sistemului standardizat al Conturilor Naţionale a fost pusă în anii 50 ai sec. XX, când O.E.C.D. a
publicat lucrarea Sistem normalizat de Contabilitate Naţională (1952), iar O.N.U. – Sistemul Contabilităţii
Naţionale şi tabelele anexe (1953). Prin ultimul a fost prezentat un set de 6 conturi standard privind producţia,
capitalurile şi tranzacţiile externe, 3 conturi pentru sectoarele de bază – întreprinderi, gospodării casnice şi
guvern, 12 tabele standard cu detalii şi clasificări ale conturilor.
 Sistemul S.C.N., adoptat de O.N.U. în 1953, a fost supus, treptat, unor îmbunătăţiri cu scopul de a
răspunde într-o măsură mai mare cerinţelor internaţionale de calcul şi analiză macroeconomică, pentru a fi
aplicat de un număr cât mai mare de ţări. Revizuirea a finalizat în anul 1969 într-un document adoptat şi publicat
de O.N.U., care a ameliorat bazele de date cu caracter unitar, necesare întocmirii conturilor naţionale.
S.C.N. din 1969 a fost aplicat pe parcursul a 20 ani şi supus unei noi revizuiri, încheiate în 1991. Varianta
recentă presupune o nouă grupare a instituţiilor permiţând, astfel, aplicarea sistemului în ţările dezvoltate, în curs
de dezvoltare şi în ţările cu economie de tranziţie. Totodată, el a permis armonizarea S.C.N. cu alte sisteme
statistice speciale (a ocupării braţelor de muncă, a mediului ambiant şi a poluării lui, etc.).
[Sursa: Marseille J. L’histoire du PIB //Problemes economiques, 2004, n.2.850, p.43-45]

Sub aspect spaţial, conturile naţionale se elaborează în profil naţional, plurinaţional (pentru
UE, de exemplu) şi regional (pentru ţări cu dimensiuni mari şi economie complexă). Sub aspect
temporal, conturile sunt elaborate trimestrial, anual, pe mai mulţi ani sau la un moment dat.

Tranzacţiile din În S.C.N. operaţiile economice şi financiare sunt reflectate sub

cadrul S.C.N. forma tranzacţiilor economice, care se diferenţiază în funcţie de
activitatea la care se referă, de modalitatea de realizare şi de obiectul
acestora. Astfel, deosebesc:
1. Tranzacţii efective şi tranzacţii invizibile
Partea preponderentă a tranzacţiilor se realizează, în ţările cu economie de piaţă, prin
intermediul pieţei – tranzacţii de piaţă efective. Dar o serie de rezultate ale activităţii economice
nu se realizează pe piaţă: bunurile produse şi consumate în gospodăria casnică, serviciile gratuite
provenite de la sectorul administraţiilor publice, etc. În asemenea cazuri se vorbeşte despre
tranzacţii invizibile.
2. Tranzacţii intra-sectoriale şi intersectoriale
Tranzacţiile intra-sectoriale au loc între agenţii economici din acelaşi sector instituţional,
iar cele intersectoriale între agenţii economici din sectoare instituţionale diferite. Această
separare este fundamentală pentru calculele din cadrul SCN, deoarece tranzacţiile intra-sectoriale
se exclud din rezultatele activităţii economice.
3. Tranzacţii bilaterale şi tranzacţii unilaterale
În cazul tranzacţiilor bilaterale, transmiterii unui bun sau serviciu (flux real) îi corespunde
o contrapartidă concretizată într-o sumă de bani obţinută (flux monetar). Tranzacţiile unilaterale
sunt transferuri fără contrapartidă: fluxul de transfer conduce la creşterea veniturilor celui care
primeşte suma şi la diminuarea veniturilor celui care face donaţia. În calitate de transferuri
curente apar impozitele, contribuţiile sociale, subvenţiile, amenzile, iar de transferuri de
patrimoniu – moşteniri, cadouri.
 Sectoarele Tranzacţiile economice şi financiare dintr-o economie naţională sunt
instituţionale efectuate de agenţi economici denumiţi, în S.C.N, unităţi instituţionale.
ale S.C.N.
Acestea sunt centre elementare de decizie economică care nu se
identifică cu careva persoane fizice sau juridice. Spre exemplu, copiii care locuiesc împreună cu
părinţii nu reprezintă unităţi instituţionale, deoarece sunt lipsiţi de autonomia decizională, ea
aparţinând familiei. Însă filialele unei societăţi transnaţionale devin unităţi instituţionale,
deoarece posedă autonomia luării unei game întregi de decizii de plan economic.
Deoarece numărul unităţilor instituţionale dintr-o ţară este foarte mare, pentru reflectarea
activităţii desfăşurate de acestea devine necesară gruparea lor într-un număr restrâns de categorii
cu comportament economic omogen. Omogenitatea comportamentului este determinată de
funcţia economică principală efectuată şi resursele economice deţinute. Aceste categorii sunt
denumite sectoare instituţionale.

Sectoarele instituţionale reprezintă totalitatea unităţilor care, prin posedarea

anumitor resurse, îndeplinesc funcţii specifice în vederea atingerii anumitor scopuri
economice.

Într-o formă agregată, în calitate de sectoare instituţionale apar: gospodăriile casnice,

firmele, administraţiile publice şi private, străinătatea 1.

Sectorul „menaje” (gospodării casnice) cuprind unităţile rezidente care au două funcţii
principale. În ceea ce priveşte oferta, ele furnizează factori de producţie, în ceea ce priveşte
cererea, ele consumă bunurile şi serviciile în vederea satisfacerii nevoilor lor. Resursele
principale ale sectorului le constituie remuneraţiile factorilor de producţie (salarii, dobânzi,
rente) şi transferurile vărsate de la alte sectoare instituţionale. Întreprinzătorii individuali şi
asociaţiile familiale au ca resurse şi veniturile obţinute din vânzarea bunurilor şi serviciilor
produse. Scopul urmărit de menaje este maximizarea satisfacerii nevoilor individuale.

Sectorul „firme” (societăţi nefinanciare) reprezintă sectorul instituţional a cărui funcţie

principală este producerea de bunuri materiale şi servicii nefinanciare destinate vânzării pe
diferite pieţe. Resursele lor provin din veniturile din vânzarea producţiei de bunuri şi servicii şi
din transferurile de la alte sectoare, aceste venituri fiind destinate reluării, modernizării şi
extinderii producţiei. Sectorul dat cuprinde toate întreprinderile a căror scop este maximizarea
profiturilor obţinute.

1
În unele ţări S.C.N. cuprinde 6 sectoare instituţionale: gospodării casnice, societăţi şi cvasi-societăţi nefinanciare,
instituţii financiare, întreprinderi de asigurare, administraţii publice, administraţii private.
 Sectorul „administraţii publice şi private”. Administraţiile publice cuprind totalitatea
organizaţiilor de stat centrale şi locale, care au ca funcţie principală realizarea de servicii
necomerciale destinate celorlalte sectoare instituţionale. Resursele principale ale acestui sector
sunt impozitele şi taxele obligatorii preluate de la celelalte sectoare instituţionale. Administraţiile
private (asociaţii, sindicate) prestează servicii destinate mai ales gospodăriilor casnice, resursele
lor provenind din contribuţiile voluntare (donaţii, cotizaţii). Scopul urmărit de administraţii este
maximizarea satisfacerii nevoilor colective.

Sectorul „străinătatea”(restul lumii) grupează agenţii nerezidenţi cu care agenţii

rezidenţi 2 sunt în relaţie de import şi de export. Exportul este reflectat în S.C.N. ca o utilizare,
iar importul – ca o resursă. Scopul urmărit de străinătate este maximizarea veniturilor sectoarelor
instituţionale din alte ţări prin pătrunderea lor pe pieţele externe.

2.2. Modelul fluxurilor circulare – fundament teoretic al

Sistemului Conturilor Naţionale

Ansamblul tranzacţiilor dintre sectoarele instituţionale ale unei economii naţionale

formează circuitul economic. Pentru a-l examina în detaliu, economiştii aplică metoda
modelării, cel mai adecvat model în acest scop fiind modelul fluxurilor circulare.

Modelul fluxurilor circulare exprimă simularea fluxurilor reale şi monetare care

caracterizează interacţiunile dintre sectoarele instituţionale.

El poate fi reprezentat prin diferite nivele de agregare.

Modelul bi-sectorial al Cel mai simplu model, bi-sectorial, reflectă interacţiunile dintre
fluxurilor circulare două sectoare: menaje şi firme. Se porneşte de la ipoteza că
bunurile şi serviciile se produc numai de firme, aceste bunuri şi
servicii fiind utilizate de sectorul menaje în mod integral.
Astfel, menajele cumpără bunuri şi servicii pe care le produc şi le oferă pe piaţă firmele.
Pentru a produce aceste bunuri şi servicii firmele cumpără factori de producţie – muncă, pământ,
capital, pe care le oferă pe piaţă menajele.
Din oferta factorilor de producţie menajele obţin venituri factoriale: salarii (pentru factorul
munca), rente (pentru factorul pământ), dobândă (pentru factorul capital). Cu aceste venituri

2
Un agent este considerat ca fiind rezident dacă are un centru de interes durabil pe teritoriul economic naţional,
adică dacă exercită pe acest teritoriu o activitate economică timp de cel puţin un an.
factoriale menajele achită bunurile şi serviciile cumpărate de la firme, asigurându-le acestora
venituri din vânzări. Aceste venituri sunt utilizate pentru remunerarea factorilor de producţie
prestate de menaje.

cheltuieli de consum
bunuri şi servicii

MENAJE FIRME

serviciile factorilor de producţie

venituri factoriale

Figura 2.1. Circuitul economic în modelul bi-sectorial

Liniile continue din figura 2.1 evidenţiază fluxurile reale: serviciile factorilor de producţie
reprezintă intrările, iar bunurile – ieşirile din circuit. Liniile punctate indică fluxurile monetare:
venituri pentru menaje care sunt, totodată, cheltuieli pentru firme, şi cheltuielile menajelor care
sunt, totodată, venituri pentru firme.
Modelul bi-sectorial se poate prezenta sub forma următoarei identităţi macroeconomice:
Y ≡ E3 (2.1)
unde Y – mărimea veniturilor factoriale obţinute de menaje
E – mărimea cheltuielilor efectuate de menaje.

Însă principiul raţionalităţii economice presupune că menajele nu-şi cheltuiesc integral

veniturile factoriale pentru cumpărarea bunurilor şi serviciilor. O parte din venit este economisit,
economiile fiind orientate spre instituţiile pieţei financiare. Totodată, firmele deseori resimt
necesitatea în mijloace financiare suplimentare, necesare asigurării dezvoltării şi extinderii
activităţii. În acest caz şi ele se orientează la instituţiile pieţei financiare. Ca urmare, economiile
menajelor se transformă în resurse investiţionale ale firmelor, ce îşi găseşte reflectare în
modificarea patrimoniului:
C

Y
MENAJE FIRME

S Modificarea I
patrimoniul
i
Figura 2.2. Modificarea patrimoniului în modelul bi-sectorial
 În acest caz, identitatea macroeconomică suportă unele schimbări. Veniturile menajelor se
vor prezenta ca Y ≡ C + S, unde C este partea venitului utilizată pentru consumul bunurilor şi
serviciilor, S sunt veniturile neconsumate, numite economii. Cheltuielile totale se vor prezenta ca
E ≡ C + I, unde C sunt cheltuielile menajelor pentru achiziţionarea bunurilor de consum şi a
serviciilor, iar I sunt cheltuielile investiţionale ale firmelor. Dat fiind faptul că la nivel de
economie în ansamblu totalitatea veniturilor şi a cheltuielilor sunt egale, rezultă că:
C+S ≡C+I (2.2)
Identitatea (2.2) permite să se evidenţieze că economisirea este în mod necesar egală cu
investiţia:
S≡I (2.3)
Economiile şi investiţiile au un rol diferit în circuitul economic. Investiţiile reprezintă
„injecţii” în economie, iar economiile – „retrageri” din economie. Injecţiile sunt tot ceea ce
majorează fluxul de cheltuieli şi venituri (cu excepţia cheltuielilor de consum care nu sunt nici
injecţii, nici scurgeri). Retragerile sunt tot ceea ce reduce fluxul de cheltuieli şi venituri.
Creşterea investiţiilor reprezintă injecţii în economie deoarece asigură producătorilor venituri
viitoare mai mari şi contribuie la creşterea proporţiilor activităţii economice. Creşterea
economiilor reprezintă retrageri, deoarece ele reduc cheltuielile efectuate, contribuind la
reducerea proporţiilor activităţii economice. Într-o economie echilibrată totalitatea injecţiilor este
egală cu totalitatea retragerilor.

Modelul tri-sectorial În modelul tri-sectorial administraţiile publice apar în trei ipostaze.

al fluxurilor circulare În primul rând, în calitate de cumpărător, achiziţionând bunuri şi
servicii necesare funcţionării sectorului public; în al doilea rând, ca
colector de impozite şi taxe, necesare susţinerii sectorului public; în al treilea rând, ca distribuitor
de transferuri sociale unor menaje şi transferuri economice (subvenţii) unor firme.
C
G
Tx Tx
ADMINISTRAŢII
MENAJE Tr PUBLICE Tr FIRME

S Modificarea I
patrimoniului

Figura 2.3. Circuitul economic în modelul tri-sectorial

unde Tx – impozite şi taxe; Tr – transferuri; G – achiziţii publice.
 Pentru modelul tri-sectorial sunt adevărate toate condiţiile şi identităţile modelului bi-
sectorial, însă la cheltuielile totale se adaugă cheltuielile administraţiilor publice – G:
E ≡C + I +G (2.4)
iar veniturile totale se descompun deja în trei componente:
Y ≡ C + S +T (2.5)
unde T sunt impozitele nete, calculate ca diferenţă între impozitele brute (Tx) şi transferurile
efectuate (Tr)
T = Tx − TR (2.6)
Achiziţiile publice de bunuri şi servicii reprezintă injecţii, iar impozitele nete – retrageri din
fluxul de venituri şi cheltuieli.
Deoarece Y ≡ E, rezultă că:
I +G ≡ S +T (2.7)

Modelul cvadri -sectorial Modelul tri-sectorial se referă la o economie închisă. Însă orice
al fluxurilor circulare economie contemporană se dezvoltă mai eficient dacă are loc un
schimb cu exteriorul, tranzacţii tipice fiind exporturile şi
importurile de bunuri şi servicii. În cazul exporturilor agenţii străini cheltuiesc o parte din
veniturile lor pentru achiziţionarea bunurilor economice naţionale, iar în cazul importurilor
agenţii naţionali cheltuiesc o parte din veniturile lor pentru cumpărarea bunurilor produse în
străinătate. Ca urmare, exporturile devin injecţii în economie, iar importurile – retrageri din
economie.
C
G
Tx Tx IM
ADMINISTRAŢII
MENAJE Tr PUBLICE Tr FIRME

S Modificarea I X
patrimoniului

STRĂINĂTATEA

Figura 2.4. Circuitul economic în modelul cvadri-sectorial

Dacă exporturile depăşesc importurile, ţara produce mai mult decât consumă; dacă
importurile depăşesc exporturile – ţara consumă mai mult decât produce.
 În modelul cvadri-sectorial egalitatea veniturilor totale şi a cheltuielilor totale se păstrează.
Luând în cont cheltuielile sectorului „străinătate”, numite export net( NX), care reprezintă
diferenţa dintre cheltuielile de export şi cele de import
NX = X − IM 3 (2.8)
se poate înscrie formula cheltuielilor tuturor sectoarelor instituţionale – menaje, firme,
administraţii publice şi străinătatea:
E ≡ C + I + G + NX (2.9)
Veniturile totale se îndreaptă spre cumpărarea bunurilor de consum, economisire şi plătirea
impozitelor:
Y ≡ C + S +T (2.10)
În final, identitatea macroeconomică fundamentală poate fi înscrisă în felul următor:
C + I + G + NX ≡ C + S + T (2.11)
Din formula identităţii macroeconomice fundamentale se poate deduce formula egalităţii
injecţiilor şi a retragerilor:
I + G + X ≡ S + T + IM (2.12)
Prin urmare, modelul fluxurilor circulare denotă desfăşurarea continuă a activităţilor din
economie graţie a trei acte economice principale:
 Producerea bunurilor determină o distribuire a veniturilor;
 Veniturile obţinute permit efectuarea cheltuielilor;
 Cheltuielile permit cumpărarea şi consumul de bunuri şi servicii, determinând
necesitatea reluării procesului de producere.
Rezultă ca la nivelul economiei în ansamblu majorarea cheltuielilor determină creşterea
veniturilor, iar creşterea veniturilor reprezintă premisă pentru creşterea ulterioară a cheltuielilor.
Creşterea cheltuielilor este factor determinant al extinderii proporţiilor activităţii economice, a
reducerii şomajului şi a inflaţiei.
Modelul fluxurilor circulare permite evaluarea indicatorilor de rezultate a activităţii
economice şi stabilirea legăturilor dintre ei.

2.3. Indicatorii agregaţi din Sistemul Conturilor Naţionale şi corelarea lor

Informaţiile furnizate de Sistemul Conturilor Naţionale şi modelul fluxurilor circulare stau

la baza evaluării principalilor indicatori agregaţi, care servesc ca instrumente de analiză a stării
economiei naţionale şi, prin comparaţii internaţionale, a aprecierii locului ei în economia
mondială.
 În conformitate cu versiunea revizuită a Manualului Conturilor Naţionale din 1995, aceşti
indicatori sunt: Produsul Intern Brut, Venitul Naţional Brut, Produsul Intern Net, Venitul
Naţional Net, Venitul Naţional, Venitul Personal al menajelor, Venitul Personal Disponibil al
menajelor.

Produsul Intern Brut (PIB) reprezintă valoarea monetară de piaţă a bunurilor şi

serviciilor finale, produse în interiorul teritoriului economic naţional de totalitatea
rezidenţilor (naţionali şi străini) într-o perioadă determinată de timp ( de regulă un an
sau un trimestru).

Definiţia propusă reflectă anumite principii pe care se bazează evaluarea PIB după
metodologia S.C.N.:

Principiile 1. Bunurile şi serviciile sunt evaluate după preţul lor de piaţă,

evaluării PIB-ului adică după preţurile cu care ele sunt vândute. Aceste preţuri
cuprind pe lângă preţurile factorilor de producţie şi impozitele
indirecte percepute pentru bunurile respective.

Caseta 2.2. Evaluarea monetară a PIB-ului

Evaluarea bunurilor în preţurile pieţei permite însumarea diferitor categorii de bunuri. Astfel, dacă în
economie se produc 70 automobile şi 500 perechi de încălţăminte, volumul total de producţie va fi 570 de
bunuri. Însă această expresie numerică este lipsită de sens economic, deoarece automobilele şi încălţămintea
satisfac nevoi absolut diferite. Dacă presupunem că fiecare automobil se vinde la preţul de 10.000 lei, iar fiecare
pereche de pantofi - 500 lei, valoarea automobilelor va fi de 700 mii lei (70 x 10 mii lei), iar cea a încălţămintei
– de 250 mii lei (500 x 500 lei). Valoarea totală de piaţă a bunurilor, în acest caz, va alcătui: 700 mii lei + 250
mii lei = 950 mii lei.

Însă evaluarea bunurilor şi serviciilor după preţurile lor de piaţă nu este o metodă
universală, deoarece unele bunuri şi servicii nu se vând pe piaţă. Aceasta se referă, în primul
rând, la bunurile produse pentru autoconsum în cadrul economiei domestice – prepararea
bucatelor, reparaţia vestimentaţiei şi a articolelor de uz casnic, lucrările de curăţenie, grădinărit,
activităţile legate de creşterea şi educaţia copiilor. Valoarea lor nu se include în evaluarea
indicatorilor agregaţi. Dacă, însă, aceste bunuri, servicii şi activităţi sunt produse sau prestate de
persoane angajate (persoane sau firme specializate), ele se vor include în procesul de evaluare.
Nu se includ în PIB nici activităţile din sectorul informal – munca voluntară în cazul
propagandei electorale sau cea prestată la un centru de ajutorare a persoanelor de vârstă înaintată,
serviciile gratuite acordate de prieteni sau vecini.
 Alte bunuri şi servicii se includ în calculul indicatorilor agregaţi doar parţial. Ne referim la
bunurile şi serviciile produse în economia subterană (activităţi legale, dar neînregistrate pentru a
se eschiva de la plătirea impozitelor şi asigurărilor sociale). Pentru a include în componenţa
indicatorilor agregaţi valorile estimate ale economiei subterane, organele de statistică recurg la
permanente corecţii ale acestor indicatori. Metoda cea mai des aplicată este cea a evidenţei
cantităţii de monedă în circulaţie, dat fiind faptul că tranzacţiile efectuate în bani cash sunt cea
mai sigură modalitate de a ocoli evidenţa contabilă şi statistică.
Componentă importantă a activităţii economice non-piaţă sunt serviciile acordate de
administraţiile publice – apărarea naţională, ordinea publică internă, învăţământul primar şi
mediu, construcţia de drumuri, etc. Evaluarea acestor bunuri şi servicii se efectuează în baza
cheltuielilor necesare pentru producerea / prestarea lor. Astfel, aportul apărării naţionale se
consideră egal cu cheltuielile guvernamentale de menţinere a capacităţii de apărare: salarizarea
celor ocupaţi în sectorul apărării, cheltuielile de construire şi menţinere a muniţiilor şi
echipamentelor militare, cheltuielile legate de cumpărarea armamentelor şi efectuarea
modernizărilor necesare, etc. Situaţie identică avem în cazul sistemului de învăţământ, evaluarea
aportului căruia este efectuată în baza salarizării profesorilor, cumpărării echipamentelor,
dispozitivelor şi rechizitelor necesare, construirii de noi şcoli şi reparaţiile şcolilor existente.
2. PIB–ul cuprinde doar bunurile şi serviciile finale. Bunurile intermediare, necesare
producerii bunurilor finale (materii prime, resurse energetice, anumite servicii de transportare, de
comercializare etc.), nu se includ, deoarece valoarea lor de piaţă intră deja în valoarea de piaţă a
bunurilor finale. Astfel, făina utilizată la producerea pâinii este un bun intermediar, iar livrarea
făinii de către compania de transport fabricii de panificaţie este un serviciu intermediar.
Totodată, pâinea confecţionată este un bun final, iar transportarea pâinii către reţeaua comercială
devine un serviciu final.
Uneori apar dificultăţi în determinarea naturii bunurilor: sunt ele intermediare sau finale?
Este cazul unui utilaj nou cumpărat de un producător. Întrebarea apare din faptul că acest utilaj
este folosit la producerea altor bunuri, ce ar însemna că el trebuie să fie un bun intermediar.
Totodată, utilajul este utilizat pe parcursul unei perioade relativ îndelungate de timp şi la
producerea mai multor bunuri. Prin urmare, valoarea lui nu se include totalmente în valoarea
bunurilor finale produse cu ajutorul lui. Deci, el nu poate fi considerat ca bun intermediar.
Aceeaşi situaţie se referă şi la încăperile cu destinaţie productivă, comercială sau terenuri.
Economiştii consideră acest tip de bunuri ca bunuri - capital şi le includ în categoria bunurilor
finale, considerând că majorarea lor contribuie la extinderea activităţii economice.
O altă problemă legată de diferenţierea bunurilor intermediare de cele finale este problema
stocurilor de bunuri. Stocurile de bunuri reprezintă bunurile finale produse, dar ne vândute,
precum şi materiile prime, materialele create în calitate de rezerve pentru asigurarea continuităţii
procesului de producere şi comercializare a bunurilor. Deoarece ele permit creşterea
posibilităţilor de producţie în viitor, economiştii le includ, ca şi pe bunurile - capital, în categoria
bunurilor finale.
3. În PIB nu se include valoarea bunurilor şi serviciile finale vândute în anul curent, dar
produse în perioade anterioare (case, apartamente, automobile), deoarece valoarea lor a fost
deja inclusă în indicatorii anului producerii lor. Însă în calculul anului curent se va include suma
comisionului din vânzări. Nu se va include nici valoarea bunurilor revândute pe parcursul anului
curent, deoarece ea a fost deja inclusă în cadrul primei operaţiuni de vânzare.
4. În evaluarea PIB nu se include valoarea acţiunilor şi obligaţiunilor, dat fiind faptul că
cumpărarea lor nu semnifică obţinerea de bunuri şi servicii, ci împrumut acordat (în cazul
obligaţiunilor) sau transfer de drepturi de proprietate asupra bunurilor deja existente (în cazul
acţiunilor).
5. În PIB nu se includ nici transferurile monetare publice (pensii, ajutoare sociale,
subvenţii) şi private (remitenţe), deoarece ele nu sunt însoţite de un flux invers de bunuri.

Venitul Într-o economie deschisă o parte din veniturile rezultate din producţia
Naţional Brut internă pot fi transferate către agenţii străini şi invers, o parte din
venitul intern poate proveni de la o producţie din străinătate. Aceasta
determină apariţia indicatorului Venitul Naţional Brut.

Venitul Naţional Brut (VNB) reprezintă ansamblul veniturilor brute ale agenţilor
naţionali, rezultate din activitatea şi proprietatea din interiorul şi exteriorul teritoriului
economic naţional.

Venitul Naţional Brut se calculează prin adăugarea la PIB a soldului veniturilor factorilor
de producţie naţionali în raport cu străinătatea (SVFS):
VNB = PIB + SVFS (2.13)
Soldul veniturilor factorilor de producţie naţionali în raport cu străinătatea, la rândul său, se
calculează ca diferenţă între veniturile factoriale ale agenţilor naţionali, obţinute în alte ţări, şi
veniturile factoriale ale agenţilor străini realizate în interiorul ţării:

veniturile factoriale obţinute de veniturile factoriale ale agenţilor (2.14)

SVFS = agenţii naţionali în alte ţări – străini realizate în interiorul ţării
 Soldul veniturilor factorilor de producţie în raport cu străinătatea poate fi o mărime
pozitivă (SVFS > 0), dacă agenţii naţionali au obţinut din utilizarea factorilor de producţie peste
hotarele ţării mai multe venituri decât agenţii străini pe teritoriul naţional. Dacă soldul veniturilor
factorilor de producţie în raport cu străinătatea este o mărime negativă (SVFS < 0), veniturile
realizate de agenţii străini pe teritoriul naţional al ţării devin mai mari decât cele obţinute de
agenţii naţionali peste hotare.
Pentru unele ţări diferenţa dintre PIB şi VNB este nesemnificativă. Pentru alte ţări, în
primul rând a căror cetăţeni lucrează masiv în străinătate, ea poate fi una importantă, deoarece
remitenţele transmise de peste hotare din partea agenţilor naţionali ce activează acolo intră în
componenţa VNB, dar nu şi a PIB.
Astfel, veniturile obţinute de o firmă moldovenească pe teritoriul României vor fi incluse în
calculul VNB al R.Moldova, în timp ce valoarea bunurilor finale produse de firma
moldovenească pe teritoriul României – în PIB-ul României.
Venitul Naţional Brut, calculat în preţurile pieţei, este denumit Produs Naţional Brut
(PNB), sau ofertă naţională. Valoarea lui se estimează prin adăugarea la PIB a soldului valorilor
adăugate brute în raport cu străinătatea:
PNB = PIB + SVA (2.15)

valorile adăugate brute ale valorile adăugate brute ale

SVA = agenţilor naţionali în străinătate – agenţilor străini în interiorul ţării (2.16)

În cazul unei economii închise mărimea PIB şi PNB va coincide, decalajul dintre aceşti doi
indicatori fiind caracteristic unei economii deschise. Dacă agenţii naţionali vor crea, în exterior,
o valoare adăugată brută mai mare decât cea creată de agenţii străini pe teritoriul naţional, PNB
va depăşi PIB. Şi invers, dacă valoarea adăugată creată în interiorul ţării de agenţii străini va fi
mai mare decât cea creată de agenţii naţionali pe teritoriu străin, PIB va depăşi PNB.

Pentru producerea continuă a bunurilor şi serviciilor este necesar să fie

Indicatorii Neţi
înlocuite toate elementele de capital tehnic fix, care s-au depreciat în
procesul obţinerii lor: maşinile care s-au uzat, clădirile care s-au deteriorat, mijloacele de
transport care nu mai sunt corespunzătoare. Aceasta determină utilizarea indicatorului Produsul
Intern Net.

Produsul Intern Net (PIN) reprezintă valoarea netă totală de piaţă a bunurilor şi
serviciilor finale, produse de agenţii rezidenţi într-o perioadă de timp.
 Produsul Intern Net este numai o parte a bunurilor finale produse, adică ceea ce rămâne
după ce este înlocuit capitalul tehnic fix depreciat şi consumat. Prin urmare, el se estimează
pornind de la PIB, din care se scad alocaţiile pentru consum de capital fix (amortizarea):
PIN = PIB − A (2.17)

Venit Naţional Net (VNN) reprezintă ansamblul veniturilor nete din activitate şi
proprietate, obţinute, într-o perioadă, de agenţii economici naţionali atât în interiorul,
cât şi în exteriorul teritoriului economic naţional.

VNN se calculează fie pornind de la VNB, din care se scad alocaţiile pentru consum de
capital fix (amortizarea):
VNN = VNB − A (2.18)
fie pornind de la PIN, la care se adaugă soldul veniturilor factorilor de producţie naţionali în
raport cu străinătatea:

VNN = PIN + (veniturile factoriale obţinute de – veniturile factoriale ale agenţilor (2.19)
agenţii naţionali în alte ţări străini realizate în interiorul ţării)

Evaluat în preţul factorilor de producţie, VNN este denumit şi Venit Naţional.

Venit Naţional (VN) constituie expresia veniturilor obţinute de proprietarii

factorilor de producţie naţionali datorită contribuţiei lor la producerea de bunuri şi
servicii într-o anumită perioadă.

Se calculează fie pornind de la Venitul Naţional Net, din care se exclud impozitele
indirecte şi se adaugă subvenţiile:
VN = VNN − Tx i + SP (2.20)
fie prin însumarea veniturilor primare ale proprietarilor factorilor de producţie naţionali (salarii,
rente, dobânzi nete, profituri corporative şi necorporative):
VN = ∑ (venituri factoriale obţinute de agenţii naţionali) (2.21)

Veniturile personale

Venit Personal al menajelor (VPm) reprezintă agregarea veniturilor menajelor,

provenite pe parcursul unei perioade din activitate, patrimoniu şi transfer.
 Mărimea lui este estimată pornind de la Venitul Naţional, din care sunt eliminate toate
veniturile care nu revin menajelor şi adăugate cele care nu provin din participarea la activitatea
economică:

contribuţiile impozitul pe profiturile transferurile dobânzile pe

VPm = VN – la asigurarea – profitul – corporative + publice şi + obligaţiuni (2.22)
socială corporativ nedistribuite private publice

Venit Personal Disponibil a menajelor (VPDm) măsoară mărimea veniturilor care

pot fi utilizate de menaje pentru satisfacerea nevoilor curente şi viitoare.

Se calculează prin scăderea din venitul personal a impozitelor directe şi a contribuţiilor la

asigurările sociale, precum şi a plăţilor de diferit tip (bunuri cumpărate în credit, întreţinerea
copiilor în familiile divorţate, etc.).
VPDm = VPm – Tx – alte plăţi (2.23)

Venitul Personal Disponibil este utilizat pentru consum (satisfacerea nevoilor curente) şi
economisire (satisfacerea nevoilor viitoare):
VPDm = Yd = C + S (2.24)

Cel mai des utilizat indicator agregat din cadrul Sistemului Conturilor Naţionale este
Produsul Intern Brut, din care motiv devine important a cunoaşte în detaliu modalităţile lui de
evaluare.

2.4. Modalităţile de calcul a Produsului Intern Brut

Mărimea PIB-ului poate fi evaluată prin trei modalităţi: metoda de producţie, metoda
utilizării finale şi metoda veniturilor.

Metoda de producţie Procesul de producţie se desfăşoară în trepte. Unele firme

(sau a valorii adăugate) realizează producţii utilizate ca inputuri de alte firme, iar aceste
alte firme produc bunuri care sunt utilizate drept inputuri de alte
firme. Dacă s-ar aduna valorile de piaţă ale tuturor producţiilor realizate de firme s-ar obţine un
total care ar depăşi cu mult producţia reală a economiei. Erorile care apar în estimarea producţiei
unei naţiuni prin însumarea producţiilor tuturor firmelor sunt numite „contabilizare dublă”.
Problema contabilizării duble este soluţionată prin realizarea distincţiei între două tipuri de
producţie: finală (bunuri şi servicii care nu sunt utilizate drept inputuri de către alţi agenţi
economici) şi intermediară (bunuri şi servicii care reprezintă inputuri pentru alţi agenţi
economici).
Metoda permite evaluarea rezultatelor activităţii economice prin însumarea valorii de piaţă
a tuturor bunurilor şi serviciilor produse în economia naţională, cu excepţia celor utilizate în
procese intermediare de producţie. Ca urmare, ea necesită introducerea conceptului de valoare
adăugată. Valoarea adăugată pentru fiecare producător se calculează ca diferenţă între valoarea
de piaţă a bunurilor şi serviciilor pe care le produce (PG) şi valoarea inputurilor achiziţionate de
la alte firme – consumul intermediar (CI):
VAB = PGi – CIi (2.25)
unde i – totalitatea producătorilor din economia naţională.

Valoarea adăugată a unei brutării este valoarea pâinii şi a prăjiturilor pe care le produce
minus valoarea făinii şi tuturor celorlalte inputuri pe care le cumpără de la alte firme. Deci,
valoarea adăugată este contribuţia firmei la producţia naţională totală., adică ceea ce propriile
sale eforturi adaugă la valoarea elementelor achiziţionate ca inputuri.
Într-o economie, suma tuturor valorilor adăugate este o mărime a producţiei totale a
economiei. Prin urmare PIB, evaluat la preţurile de piaţă, se va calcula în baza următoarei
formule:
PIB = Y = ∑i (VAB) + Txi – Sb (2.26)
unde VAB – valoarea adăugată la preţurile de bază ale întreprinderilor
Txi – impozite indirecte pe produse şi import
Sb – subvenţii pe produse.

Această metodă permite a aprecia contribuţia diferitor agenţi economici şi ramuri la

producerea de bunuri şi servicii finale. Astfel, datele cu referinţă la contribuţia ramurilor în
crearea PIB-ului a Republicii Moldova în anul 2010 a fost următoarea (caseta 2.3):
 Caseta 2.3. Produsul Intern Brut al Republicii Moldova în anul 2012
Tabelul 2.1
Resurse Preţuri curente, Contribuţia activităţilor
mil.lei la formarea PIB, %
Valoarea adăugată brută 73.319 83,5
Bunuri 21.894 24,9
- Agricultura, vânatul, silvicultura, 9.586 10,9
piscicultura
- Industria 12.308 14,0
Servicii 53.172 60,6
- Costrucţii 3.071 3,5
- Comerţ ţi reparaţii 12.250 14,0
- Transporturi şi comunicaţii 9.481 10,8
- Alte servicii 28.370 32,3
Serviciile intermediarilor financiari -1.747 -2,0
Impozite nete pe produse 14.528 16,5
din care impozite pe produse 14.912 17,0
Produs Intern Brut 87.847 100,0
Sursa: Biroul Naţional de Statistică (http://www.statistica.md)

Datele tabelului dezmint stereotipul persistent în comunitatea internaţională, conform căruia R.Moldova
are o economie „extrem” de dependentă de sectorul agricol. Este adevărat că Moldova se bazează mai mult decât
orice altă ţară europeană pe agricultură şi are cel mai mare procent de populaţie rurală din Europa (aproape 60%
din totalul populaţiei, deşi aproximativ 20% lucrează în străinătate).
Cu toate acestea, în ultimii 20 ani nici o altă ţară în tranziţie nu a trecut prin schimbări structurale de
asemenea proporţii. Reorientarea R.Moldova spre o economie bazată pe servicii a fost cea mai rapidă nu numai
în comparaţie cu media pe regiune, ci în comparaţie cu toate ţările în tranziţie. Astfel, în 1991 sectorul agricol
contribuia cu aproximativ 40% la PIB-ul ţării, în timp ce în 2012 – doar cu 10,9%; respectiv cota serviciilor în
PIB a crescut de la aproximativ 20% la 60,6% . Reducerea rolului agriculturii în PIB, combinată cu intrări
masive de mijloace din partea emigranţilor, au atenuat efectul şocurilor cu care s-a confruntat economia
naţională.
Industria modestă cu cota de 14,0% în 2012 se bazează aproape în totalitate pe sectoare „uşoare” de
producere a bunurilor de larg consum: industria alimentară, textilă, producătoare de mobilă, îmbrăcăminte,
încălţăminte. După embargoul impus în 2006 de Rusia asupra băuturilor şi produselor agricole, scăderile
dramatice în industria alimentară au fost compensate prin extinderea industriei prelucrătoare de textile, haine şi
producerea de materiale de construcţie.

Metoda utilizării producţiei Metoda presupune însumarea componentelor care exprimă

(sau a fluxului de cheltuieli) folosirea bunurilor şi serviciilor de către consumatorii finali
din totalitatea sectoarelor instituţionale:
PIB = Y = C + IB + G + NX (2.27)

Cheltuielile de consum privat (C) sunt cele efectuate de menajele amplasate pe teritoriul
naţional al ţării în vederea cumpărării bunurilor de consum curent (alimentaţie, vestimentaţie,
combustibil pentru automobile, etc.), de consum îndelungat (electrocasnice, mobilă, automobile,
sisteme audiovizuale, computere, etc.) şi servicii (educaţionale, de ocrotire a sănătăţii, de
transport, telecomunicaţii, financiare, etc.) 3. Ele cuprind atât cheltuielile efectuate pentru

3
Specialiştii tot mai insistent susţin că o serie de elemente, considerate cheltuieli de consum, ar fi mai bine să fie
trecute ca investiţii, cum este cazul cheltuielilor cu sănătatea şi cu educaţia.
cumpărarea bunurilor şi serviciilor autohtone, cât şi a celor importate, reprezentând cea mai
amplă componentă a cheltuielilor totale ( peste 2/3 din PIB).
Investiţiile interne private brute ale firmelor ( I ), numite şi formarea brută de capital,
cuprind cheltuielile care menţin şi majorează capitalul. Ele cuprind cheltuielile de achiziţionare a
capitalului fix (utilaje, echipamente de producţie, mijloace de transport, programe de calculator)
şi construcţii ( încăperi şi instalaţii cu destinaţie productivă); cheltuielile legate de cumpărarea de
către menaje a locativului (apartamente, case); cheltuielile de formare a stocurilor material-
marfare (stocuri de materii prime şi materiale necesare asigurării continuităţii procesului de
producţie, producţie în curs de execuţie graţie tehnologiei aplicate, stocuri de bunuri finale
produse, dar ne vândute încă pe piaţă) 4. Ca şi în cazul bunurilor de consum, investiţiile includ în
sine cheltuielile de achiziţionare a bunurilor autohtone şi străine.
Dacă investiţiile în capital productiv şi locativ sunt mărimi fixe, investiţiile în stocuri sunt
mărimi variabile, evaluate după modificarea lor pe parcursul anului. În cazul când ele cresc, va
creşte în egală măsură şi PIB; în cazul când ele scad, se va reduce în egală măsură şi PIB
(deoarece în perioada curentă vor fi vândute bunurile produse şi stocate într-o perioadă
anterioară). Deci, investiţiile în stocuri pot fi o mărime pozitivă sau negativă, includerea lor în
calcul garantând menţinerea egalităţii dintre producţie şi cheltuieli, prevăzută de principiile SCN.
Investiţiile brute sunt divizate în două părţi: investiţii de înlocuire şi investiţii nete.
Investiţiile de înlocuire reprezintă acele investiţii care menţin nivelul stocului de capital existent,
înlocuind echipamentele scoase din uz. Investiţiile brute minus cele de înlocuire reprezintă
investiţii nete.
Achiziţiile administraţiilor publice (G) reprezintă cheltuielile efectuate de administraţiile
publice centrale şi locale. O parte din aceste achiziţii – consumul public - sunt efectuate pentru
cumpărarea de bunuri şi servicii autohtone şi străine necesare funcţionării organelor de stat,
precum şi pentru remunerarea lucrătorilor bugetari, altă parte – investiţiile publice – sunt
cheltuielile în bunuri-capital şi lucrări efectuate de administraţiile publice: salubrizare, îngrijirea
parcurilor, acţiuni anti-epidemice, etc. În categoria dată de cheltuieli sunt incluse şi cele
efectuate de administraţiile private, care asigură nevoile membrilor săi şi a menajelor.
Exportul net (NX) reprezintă cheltuielile legate de străinătate: valoarea bunurilor şi
serviciilor exportate (X) se adaugă cheltuielilor totale, deoarece reprezintă cheltuielile agenţilor
străini pentru achiziţionarea bunurilor economice naţionale, iar valoarea bunurilor şi serviciilor

4
Achiziţionarea hârtiilor de valoarea este, deseori, considerată în calitate de cheltuială investiţională. În
macroeconomie, deşi activele financiare asigură proprietarilor lor venit monetar, ele nu se referă la investiţii,
deoarece nu creează noi bunuri, ci contribuie la redistribuirea activelor deja existente, adică trecerea lor de la un
proprietar la altul.
importate (IM) se scad din cheltuielile totale, deoarece cheltuielile de consum, investiţiile şi
achiziţiile publice includ deja în sine bunurile şi serviciile importate. Mărimea exportului net este
pozitivă, dacă valoarea exporturilor depăşeşte valoarea importurilor, şi negativă, dacă valoarea
importurilor depăşeşte valoarea exporturilor.
Datele cu referinţă la categoriile de cheltuieli totale pentru R.Moldova în anul 2012 sunt
prezentate în caseta 2.4.

Caseta 2.4. Produsul Intern Brut al Republicii Moldova în anul 2012

Tabelul 2.2
Utilizări Preţuri curente, Contribuţia la formarea
mln.lei PIB, %
Consumul final – total 102.954 117,2
- consumul final al gospodăriilor 83.373 94,9
casnice
- consumul final al administraţiilor 19.581 22,3
publice şi private
Formarea brută de capital 20.537 23,4
- formarea brută de capital fix 20.540 23,4
- variaţia stocurilor -3 0,0
Exportul net de bunuri şi servicii -35.644 -40,6
- exportul de bunuri şi servicii 38.457 43,8
- importul de bunuri şi servicii (-) 74.101 84,4
Produsul Intern Brut 87.847 100,0
Sursa: Biroul Naţional de Statistică (http://www.statistica.md)

Datele tabelului denotă că structura PIB pe elemente de cheltuieli indică un model de creştere bazată pe
consum (se consumă cu 17% mai mult decât se produce), ce alcătuieşte cea mai mare pondere în regiune.
Producătorii locali nu pot satisface cererea internă, ce determină o pondere dublă a importurilor în PIB (84,4%)
faţă de exporturi (43,8%). Aceste momente reflectă, pe de o parte, insuficienţa investiţiilor efectuate, iar pe de
altă parte – competitivitatea redusă a producţiei autohtone, ce stopează posibilităţile de creştere economică a
ţării. Prin urmare, premisele necesare pentru constituirea unui nou model de creştere pe termen lung implică
atribuirea unei priorităţi absolute investiţiilor publice şi încurajării investiţiilor private printr-un mediu de afaceri
mai favorabil.

Metoda distribuţiei Metoda constă în însumarea veniturilor proprietarilor naţionali

(sau a fluxului de venituri) ai factorilor de producţie, utilizaţi în interiorul şi exteriorul
ţării, obţinute într-o perioadă determinată. Ele cuprind:
a) remunerările salariale brute, obţinute de lucrătorii angajaţi din sectorul privat (salarizarea
lucrătorilor din sectorul public se include în achiziţiile publice);
b) rentele, adică veniturile obţinute de posesorii bunurilor imobiliare (spaţii locative, de
producţie, comerciale, terenuri de pământ) din acordarea lor în arendă altor agenţi economici;
o problemă importantă apare în cazul locuinţelor - pentru contabilizarea corectă a venitului
naţional proprietarii de locuinţe sunt consideraţi ca închiriindu-şi locuinţa lor înşişi; ca
urmare, renta inclusă în PIB cuprinde chiria plătită pentru locuinţele închiriate plus „renta
imputată” pentru utilizarea locuinţelor în proprietate personală.
c) dobânzile nete, adică veniturile obţinute din utilizarea factorului capital; se calculează ca
diferenţă dintre dobânzile obţinute din acordarea de împrumuturi şi cele achitate pentru
luarea de împrumuturi; în categoria dată de venituri nu se includ dobânzile plătite pe
obligaţiunile publice, acestea fiind rezultatul unor procese de redistribuire şi nu de crearea a
venitului naţional.
d) veniturile din munca pe cont propriu, adică veniturile persoanelor care-şi vând producţia
sau serviciile nefiind angajaţi în vreo întreprindere sau organizaţie: proprietarii firmelor
individuale, consultanţii, avocaţii, dentiştii, designerii, fermierii, etc.; deoarece ei posedă şi
utilizează propriul lor capital (tractorul fermierului sau cabinetul dentistului), veniturile lor
includ venituri din activitate şi venituri din proprietatea posedată;
e) profiturile corporative brute, care includ impozitele pe profit plătite statului, dividendele
plătite acţionarilor şi profitul nedistribuit (care serveşte în calitate de sursă internă de
finanţare a investiţiilor nete şi, prin urmare, a modernizării şi extinderii activităţii firmelor
corporative).
În plus la veniturile factoriale menţionate, în calculul PIB după metoda distribuţiei mai sunt
incluse trei plăţi non-factoriale:
f) impozitele indirecte nete (taxe indirecte fără subvenţii), ca venit al administraţiilor publice şi
parte componentă a preţului de piaţă a bunurilor şi serviciilor;
g) amortizările (numite şi excedent brut de exploatare sau consum de capital fix), care se
transformă în sursă de venit utilizată pentru înlocuirea capitalului fix uzat şi se includ, de
asemenea, în preţurile bunurilor şi serviciilor;
h) soldul veniturilor factorilor de producţie naţionali în raport cu străinătatea (SVFS), pentru
a trece de la VNB la PIB.

Ca urmare, formula de calcul al PIB după metoda fluxului de venituri devine:

PIB = Y =IF + A + Txi – Sb – SVFS (2.28)
unde IF – veniturile primare ale proprietarilor factorilor de producţie (salariile şi asigurările sociale, dobânzile nete,
rentele, veniturile necorporative şi profiturile corporative)
A – amortizările (sau excedentul brut de exploatare)
Txi – impozite indirecte pe produse şi import
Sb – subvenţii pe produse şi import
SVFS – soldul veniturilor factorilor de producţie naţionali în raport cu străinătatea.

Fiecare din aceste trei modalităţi reflectă diferite laturi ale economiei. Însă principiu
fundamental este acela că toate ele sunt modalităţi identice de evaluare a rezultatelor activităţii la
nivel macroeconomic (dacă ne abstractizăm de incompletitudine de date sau greşeli de calcul).
Echivalenţa lor poate fi demonstrată în baza unui exemplu ipotetic (caseta 2.5).
 Caseta 2.5. Echivalenţa modalităţilor de calcul a PIB-ului
Presupunem că în economie activează doar 2 firme – FructInc şi SucInc. Firma FructInc deţine grădini de
mere şi se specializează în cultivarea şi comercializarea merelor. O parte din mere este vândută direct populaţiei,
iar altă parte – firmei SucInc, care produce şi vinde suc de mere. Tranzacţiile dintre aceste două firme pe
parcursul anului sunt reprezentate în următorul tabel:
Tabelul 2.3
Tranzacţiile dintre două întreprinderi ipotetice
Tranzacţiile firmei FructInc Unităţi monetare
(lei)
Salariile plătite lucrătorilor firmei FructInc 150000
Impozitele plătite statului 50000
Încasările obţinute din vinderea merelor 350000
Vânzările de mere populaţiei 100000
Vânzările de mere întreprinderii SucInc 250000
Tranzacţiile firmei SucInc
Salariile plătite lucrătorilor firmei Sucinc 100000
Impozitele plătite statului 20000
Cumpărarea merelor de la firma FructInc 250000
Încasările obţinute din vinderea sucului de mere 400000

Pe parcursul anului firma FructInc a achitat lucrătorilor săi 150.000 lei salarii, obţinând din vinderea de
mere 350.000 lei (100.000 lei de la populaţie şi 250.000 lei de la firma SucInc). Ca urmare, profitul FructInc
până la achitarea impozitelor a alcătuit: 350.000 lei – 150.000 lei = 200.000 lei. Deoarece impozitele achitate de
FrucInc au alcătuit 50.000 lei, profitul ei net a reprezentat 150.000 lei.
Firma SucInc a cumpărat mere de la firma FructInc în valoare de 250.000 lei, achitând lucrătorilor săi
salarii în mărime de 100.000 lei. Pe parcursul anului firma a vândut suc de mere, obţinând încasări de 400.000
lei. Ca urmare, profitul SucInc până la achitarea impozitelor a alcătuit 50.000 lei ( 400.000 lei – 250.000 lei –
100.000 lei), iar după achitarea lor – 30.000 lei (50.000 lei - 20.000 lei).
Aplicând cele trei modalităţi de evaluare a rezultatelor activităţii economice, vom obţine acelaşi rezultat.
Astfel, conform metodei de producţie, încasările din vânzări ale firmei FructInc au alcătuit 350.000 lei, iar a
firmei SucInc – 400.000 lei. Însă însumarea acestor două mărimi va fi incorectă, generând o contabilizare dublă.
Pentru a o evita devine necesară însumarea valorilor lor adăugate. Deoarece firma SucInc a prelucrat mere în
valoare de 250.000 lei în suc de mere în valoare de 400.000 lei, valoarea adăugată produsă de ea a fost de
150.000 lei (400.000 lei – 250.000 lei). Firma FructInc nu a utilizat careva resurse cumpărate de la alţi
producători, din care motiv valoarea ei adăugată a fost egală cu încasările din vânzări, adică 350.000 lei. Prin
urmare, suma valorilor adăugate a acestor două firme a alcătuit:
350 000 lei + 150 000 lei = 500.000 lei
Conform metodei fluxului de cheltuieli, utilizatorul final ai merelor şi sucurilor de mere a fost populaţia.
Ea a cumpărat mere de la firma FructInc, cheltuind 100.000 lei, şi suc de mere de la firma SucInc, cheltuind
400.000 lei. Prin urmare, suma cheltuielilor efectuate pentru cumpărarea bunurilor finale a alcătuit:
100.000 lei + 400.000 lei = 500.000 lei
adică aceeaşi mărime ca şi în cazul aplicării modalităţii de calcul prin metoda de producţie.
Conform metodei fluxului de venituri, salariaţii obţin venituri sub forma salariilor, iar patronii firmelor –
sub forma profiturilor. Profitul brut al firmei FructInc (adică până la plătirea impozitelor), calculat ca diferenţă
dintre încasările din vânzări (350.000 lei) şi salariile plătite lucrătorilor săi (150.000 lei), alcătuieşte 200.000 lei.
Profitul brut al firmei SucInc, calculat ca diferenţă dintre încasările din vânzări (400.000 lei), cheltuielile pentru
cumpărarea merelor (250.000 lei) şi cheltuielile de salarizare (100.000 lei), alcătuieşte 50.000 lei. Însumând
profiturile celor două firme cu salariile obţinute de lucrătorii acestor firme obţinem aceleaşi 500.000 lei :
200.000 lei + 50.000 lei + 150.000 lei + 100.000 lei = 500.000 lei

Motivul unei asemenea similitudini este dublu. În primul rând, valoarea de piaţă a
bunurilor şi serviciilor, produse într-o perioadă determinată de timp, corespunde sumei de bani
pe care consumatorii finali o cheltuiesc pentru a le cumpăra. Aceasta determină ca evaluarea
după metoda de producţie şi cea după metoda utilizării finale să permită obţinerea aceluiaşi
rezultat. În al doilea rând, suma de bani cheltuită de cumpărători pentru achiziţionarea bunurilor
şi serviciilor corespunde sumei de bani obţinută de vânzătorii acestor bunuri şi servicii. Aceasta
determină obţinerea aceluiaşi rezultat din evaluarea efectuată după metoda fluxului de cheltuieli
şi după metoda fluxului de venituri. Prin urmare, dacă valoarea bunurilor şi serviciilor produse
corespunde cu suma cheltuielilor efectuate, iar acestea, la rândul lor, corespund cu suma
veniturilor obţinute, rezultă că toate cele trei modalităţi de evaluare a rezultatelor activităţii
economice trebuie să asigure unul şi acelaşi rezultat:

valoarea bunurilor finale = cheltuielile totale = veniturile totale (2.29)

Cele mai utilizate metode de evaluare a rezultatelor macroeconomice este metoda de

producţie şi metoda utilizării finale a bunurilor şi serviciilor, datele necesare agregării lor fiind
integral disponibile. În cazul metodei distribuţiei, o parte din date pot fi ascunse de evidenţa
statistică şi contabilă, ce creează anumite dificultăţi de colectare a datelor necesare, baza
informaţională fiind, astfel, mai puţin sigură.
În comparaţiile internaţionale deseori se recurge la indicatorul PIB sau VN pe cap de
locuitor. Însă nu în toate cazurile el poate furniza informaţii exacte. Astfel, două ţări pot avea
acelaşi nivel al PIB pe locuitor, dar nivel diferit al preţurilor, ce înseamnă că cu o unitate
monetară poate fi cumpărată o cantitate diferită de bunuri. Sau ţara cu o diferenţiere mai mică a
veniturilor poate avea indicatori mai înalţi în domeniul învăţământului sau sănătăţii, în pofida
faptului că după PIB pe locuitor ea se plasează pe poziţii mai inferioare în ratingul ţărilor.

Caseta 2.6. Folosirea indicatorilor macroeconomici în comparaţiile internaţionale

Compararea internaţională a nivelului de dezvoltare atins de diferite ţări şi a structurilor economice ale
acestora a devenit, în ultimele decenii, o necesitate. Ea, însă, necesită rezolvarea a două probleme esenţiale, şi
anume:
• asigurarea comparabilităţii indicatorilor din punct de vedere al conţinutului acestora, al sferei lor de
cuprindere;
• asigurarea comparabilităţii indicatorilor din punct de vedere al unităţilor valorice (monetare) în care se
exprimă
În prezent, când majoritatea ţărilor şi organismelor internaţionale folosesc pentru calcule
macroeconomice S.C.N., prima problemă este soluţionată. Unele diferenţe neesenţiale care apar ca urmare a
unor particularităţi naţionale ale sistemului de evidenţă sunt relativ uşor de înlăturat. Problema esenţială şi mai
dificil de realizat este exprimarea indicatorilor într-o valută unică.
Ea poate fi soluţionată pe două căi. Prima – pe baza cursurilor de schimb oficiale - procedeu uşor de
aplicat, dar care poare influenţa negativ valorile reale datorită fluctuaţiilor deseori dramatice ale cursurilor. A
două – pe baza evaluării parităţii puterii de cumpărare a valutelor ţărilor care se compară. Ea constă în
folosirea unor indici ai preţurilor calculaţi pe baza preţurilor bunurilor materiale şi serviciilor din ţara care face
calculele de comparaţie şi ai preţurilor aceloraşi bunuri materiale şi servicii din ţara a cărei valută s-a hotărât să
fie utilizată pentru exprimarea indicatorilor macroeconomici (de regulă dolari SUA).
 După recalcularea indicatorilor macroeconomici de rezultate exprimaţi în valută naţională, într-o valută
internaţională, se pot efectua o serie de calcule de comparaţii internaţionale:
 Produsul Intern Brut pe locuitor, Venitul Naţional pe locuitor, luând ca bază nivelurile pe locuitor
înregistrate în alte ţări;
 structura pe ramuri şi dinamica indicatorilor de rezultate;
 eficienţa factorilor de producţie (productivitatea muncii, eficienţa capitalului fix, eficienţa consumurilor
de materiale.
Calculele de comparaţii între ţări permit desprinderea unor concluzii referitoare la nivelul de dezvoltare al
ţărilor şi la decalajele existente între ţările comparate.

2.5. Valorile nominale şi reale ale Produsului Intern Brut şi indicii de preţuri

PIB nominal Principalii indicatori agregaţi ai S.C.N. reflectă, de obicei, rezultatele

activităţii economice pe parcursul unui an, ei fiind exprimaţi în preţurile
acestui an. Aceasta exprimă valoarea lor nominală. Însă indicatorii nominali nu permit efectuarea
comparaţiilor internaţionale (compararea nivelului de dezvoltare a diferitor ţări în aceeaşi
perioadă) şi a celor longitudinale (compararea nivelului de dezvoltare a uneia şi aceleiaşi ţări în
diferite perioade de timp), deoarece valoarea lor este influenţată de modificarea preţurilor. Ca
urmare, comparaţiile internaţionale şi cele longitudinale pot fi efectuate doar prin intermediul
indicatorilor exprimaţi în preţuri fixe, ce determină delimitarea indicatorilor macroeconomici
nominali de cei reali.

PIB nominal (Yn) reflectă valoarea bunurilor şi serviciilor finale exprimate în

preţurile anului curent.

PIB nominal, calculat în preţurile curente, poate fi exprimat în felul următor:

Yt n = ∑ pit qit (2.30)

unde pit sunt preţurile fiecărui tip de bun şi serviciu produs în anul curent, iar qit – cantitatea fiecărui tip de bun şi
serviciu produs în anul curent.

Prin urmare, modificarea anuală a PIB-ului nominal este determinată de doi factori:
• modificarea cantităţii bunurilor produse şi a serviciilor prestate;
• modificarea preţurilor bunurilor produse şi a serviciilor prestate.
Aplicând PIB nominal nu totdeauna este clar care a fost cauza majorării lui: a crescut
cantitatea de bunuri şi servicii produse, au crescut preţurile la ele sau a intervenit o combinare
din aceşti doi factori. Mai mult ca atât, ne putem confrunta cu situaţia când, în urma majorării
masive a preţurilor, PIB-ul nominal creşte chiar în condiţiile când cantitatea de bunuri şi servicii
scade.
 Să luăm un exemplu ipotetic privind cantitatea şi preţurile la două bunuri – computere şi
biciclete (tabelul 2.4).
Tabelul 2.4
Evaluarea şi modificarea PIB-ului nominal
Anul de bază Anul curent Modificări, %
Cantitatea de produse
Computere 5 10 +100
Biciclete 200 250 +25
Preţul unei unităţi de produs
Computere 1200 u.m. 600 u.m. -50
Biciclete 200 u.m. 240 u.m. +20
Valoarea totală
Computere 6000 u.m. 6000 u.m. 0
Biciclete 40000 u.m. 60000 u.m. +50
Total 46000 u.m. 66000 u.m. +43,5

Creşterea cu 43,5% a PIB-ului nominal nu semnifică creşterea volumului de producţie cu

43,5% sau creşterea cu 43,5% a nivelului preţurilor. El reflectă modificarea atât a volumului fizic
de bunuri, cât şi a preţurilor. Apare întrebarea: care ar fi impactul creşterii cantităţii de bunuri în
această creştere cu 43,5% ? Modalitate de a afla acest lucru este înlăturarea influenţei modificării
preţurilor asupra creşterii PIB-ului prin operarea cu valorile lui reale.

PIB-ul real

PIB real (Yr) reflectă cantitatea bunurilor şi serviciilor finale exprimate în

preţurile unui an de referinţă (preţuri constante).

An de referinţă poate fi ales orice an, cronologic plasat înaintea sau după anul curent.
Astfel, dacă se doreşte a calcula PIB real din anul 2012 în preţurile anului 2010, an de referinţă
va fi anul 2010, iar an curent - anul 2012. Dacă se doreşte a calcula PIB real din anul 2010 în
preţurile anului 2012, anul 2012 va fi an de referinţă, iar anul 2010 – an curent.
PIB real, calculat în preţurile unui an de referinţă, se exprimă în felul următor:
Yt r = ∑ pi0 qit (2.31)

unde pi0 sunt preţurile fiecărui tip de bun şi serviciu în anul de referinţă, iar qit – cantitatea fiecărui tip de bun şi
serviciu produs în anul curent.

Compararea PIB-ului real din doi ani permite a determina măsura în care PIB-ul s-a
modificat în baza modificării cantităţii de bunuri produse şi a serviciilor prestate.
 Să revenim la exemplul de mai sus pentru a calcula PIB-ul real şi a răspunde la întrebarea
pusă mai sus: care este impactul creşterii cantităţii de bunuri în creşterea PIB-ului nominal cu
43,5%.
Tabelul 2.5
Evaluarea PIB-ului real în preţurile anului de bază
Cantitatea Preţurile anului PIB real
de bunuri de bază
Anul de bază
Computere 5 1200 u.m. 6000 u.m.
Biciclete 200 200 u.m. 40000 u.m.
Total 46000 u.m.
Anul curent
Computere 10 1200 u.m. 12000 u.m.
Biciclete 250 200 u.m. 50000 u.m.
Total 62000 u.m.

După cum se poate observa, PIB-ul nominal şi PIB-ul real în anul de referinţă sunt mărimi
identice – 46000 u.m. Aceasta se explică prin faptul că nivelul general al preţurilor în anul de
referinţă este 1 (indicele preţurilor este 100%), ce asigură egalitatea dintre PIB nominal şi cel
real în anul de referinţă: Y0n = Y0r.
Totodată, se observă o creştere a PIB-ului real – de la 46000 u.m. la 62000 u.m., ritmul
acestei creşteri fiind de 34,8%:
62000 u.m. – 46000 u.m. / 46000 u.m. = 34,8% ,
ce semnifică majorarea volumului fizic de bunuri şi servicii în anul curent faţă de anul de
referinţă cu 34,8% (din 43,8% de creştere totală a PIB-ului nominal).
Determinarea modificării PIB-ului nominal determinată de modificarea nivelului general al
preţurilor se efectuează cu ajutorul indicelor de preţuri.

Indicii Din multitudinea de indici, în cercetările macroeconomice se utilizează mai

de preţuri des indicele preţurilor de consum şi deflatorul PIB.
Indicele preţurilor de consum (IPC) este calculat în baza valorii unui coş
de consum care include în sine un set de bunuri şi servicii finale consumate de o familie tipică
(300-400 feluri de bunuri şi servicii în ţările dezvoltate). El se calculează în baza indicelui
statistic Laspeyres (IL):

IL =
∑p q t
i
0
i
× 100 (2.32)
∑p q 0
i
0
i
 Deflatorul PIB reflectă valoarea coşului format din totalitatea bunurilor şi serviciilor finale
produse în economia naţională pe parcursul unui an. El se calculează în baza indicelui statistic
Paasche (Ip):

Ip =
∑p q t
i
t
i
× 100 (2.33)
∑p q 0
i
t
i

Dat fiind faptul că ∑p qt

i
t
i reprezintă PIB nominal, iar ∑p 0
i qit – PIB real, deflatorul PIB poate

fi calculat şi în baza formulei:

PIB nom.
Deflatorul PIB = × 100 (2.34)
PIB real
În exemplul prezentat mai sus, în anul de bază PIB nominal şi real sunt identici, deflatorul
PIB fiind egal cu 100. În anul curent PIB nominal a alcătuit 66000 u.m., iar cel real – 62000
u.m., deflatorul PIB devenind 66000 / 62000 × 100 = 106,5, sau cu 6,5% mai mare decât
deflatorul PIB din anul de referinţă. Aceasta semnifică că nivelul general al preţurilor în
economie, măsurat prin deflatorul PIB, a crescut în anul curent faţă de cel de referinţă cu 6,5%.
În dependenţă de faptul a crescut sau s-a redus nivelul general al preţurilor în anul curent
faţă de anul de referinţă, PIB-ul nominal poate fi mai mare sau mai mic comparativ cu PIB-ul
real. Dacă nivelul general al preţurilor creşte, deflatorul PIB > 100, ce determină ca PIB real să
fie mai mic decât PIB nominal. În acest caz se efectuează operaţiunea de deflare – reducerea
nivelului preţurilor anului curent până la nivelul anului de referinţă. Dacă nivelul general al
preţurilor scade, deflatorul PIB < 100, ce determină ca PIB real să fie mai mare decât PIB
nominal. În acest caz se efectuează operaţiunea de inflare – majorarea nivelului preţurilor anului
curent până la nivelul anului de referinţă. De fapt, inflarea şi deflarea permit obţinerea PIB-ului
real din cel nominal prin împărţirea PIB-ului nominal la deflatorul PIB:
PIB nom.
PIB real = × 100
Deflatorul PIB

Diferenţa dintre Indicele preţurilor de consum şi deflatorul PIB se reduce la următoarele:

• IPC se calculează în baza componentelor anului de referinţă, iar deflatorul PIB – în baza
componentelor anului curent;
• IPC cuprinde în calcul doar preţurile bunurilor şi serviciilor de consum, iar deflatorul PIB
– nivelul general al preţurilor la totalitatea bunurilor şi serviciilor;
• în calculul IPC se includ bunurile şi serviciile autohtone şi de import, în timp ce în
calculul deflatorului PIB – doar bunurile şi serviciile produse pe teritoriul naţional.
 Între rezultatele obţinute prin utilizarea celor doi indici de preţuri există anumite diferenţe,
datorate aplicării unor ponderi diferite. În scopul eliminării lor se calculează un indice de preţ de
tip Fischer, ca medie geometrică între indicele Laspeyres şi indicele Paasche:
IF = IL × IP (2.35)

2.6. Limitele PIB în măsurarea bunăstării unei naţiuni şi indicatorii compoziţi

PIB-ul este cel mai cunoscut indicator de progres economic, fiind folosit, pe scară largă, de
politicieni, economişti şi agenţiile internaţionale. Cu toate acestea, teoria şi practica economică
arată că efectele şi cauzele unui fenomen nu pot fi măsurate întotdeauna nici ca volum şi nici ca
precizie prin PIB, iar rezultatele pot varia în funcţie de nenumărate variabile, unele dintre acestea
fiind foarte greu de cuantificat. Ca urmare, PIB nu poate reflecta concomitent şi coerent
dezvoltarea şi bunăstarea publică. Acesta prezintă, pur şi simplu, o înregistrare globală a
bunurilor şi serviciilor vândute şi cumpărate, fără a face distincţia între tranzacţiile care sporesc
bunăstarea şi cele care o diminuează.
Când un generator electric pe bază de cărbune elimină bioxid de carbon în atmosferă,
generând ploi acide şi degradarea mediului înconjurător, valoarea electricităţii vândute este
inclusă în PIB, dar valoarea pagubelor produse de ploile acide nu sunt deduse. Similar, benzina
pe care o utilizăm pentru automobilele noastre este parte din PIB, dar pagubele produse de
gazele eliminate în atmosferă prin arderea benzinei nu sunt deduse. Deoarece creşterea
economiei aduce cu ea sporirea poluării, aglomeraţia şi alte neplăceri ale vieţii moderne, PIB va
supraestima valoarea creşterii. El măsoară sporirea producţiei economice, dar nu deduce „relele”
sporite, sau rezultatele negative, care acompaniază în general creşterea economică.
PIB nu ia în considerare zona economiei neobservate. Într-o analiză din 2002, Fondul
Monetar Internaţional a raportat că, la nivel mondial, valoarea adăugată de această economie a
atins „un nivel remarcabil” – până la 44% din PIB în ţările în curs de dezvoltare, 30% în
economiile de tranziţie şi 16% în ţările dezvoltate 5.
În mai toate ţările a sporit cota cheltuielilor publice, dar cum se poate măsura contribuţia
sectorului de sănătate sau de educaţie la bunăstarea naţiunii? Cheltuielile pot fi egale în două ţări,
dar rezultatele – diferite. În SUA cheltuielile pentru sănătate reprezintă 15% din PIB, iar în
Franţa şi Germania – 11%. Se ştie însă că rezultatele sistemului de sănătate american sunt mai

5
Voineagu V. Raţiunea utilizării indicatorilor compoziţi pentru comparaţiile internaţionale //Revista Română de
Statistică, 2009, nr.9, p.6
slabe decât din cele două ţări europene 6. De aceia nu cheltuielile statului, reflectate în PIB, ci alţi
indicatori pot explica această discrepanţă.
În PIB se reflectă averea medie, şi nu cea mediană. Statele care au distribuţii distorsionate
ale veniturilor pot avea un PIB per capita relativ înalt, în timp ce majoritatea cetăţenilor lor au
nivele mici ale veniturilor din cauza concentrării avuţiei în mâinile câtorva membri ai populaţiei.
Astfel, în perioada anilor 2000-2008 în SUA PIB pe cap de locuitor a sporit în medie cu 9%, însă
pentru 50% din populaţia americană veniturile au scăzut cu 4%. Deci, a avut loc o creştere
economică însoţită de o regresie socială.
O serie de dovezi empirice arată că există un prag dincolo de care creşterea PIB-ului este
mai puţin preferată decât o îmbunătăţire a standardelor de viaţă. Oamenii încep să aprecieze tot
mai mult medii în care accesul la locuri de muncă şi locuinţe confortabile este facil, medii
favorabile creşterii copiilor, integrării imigranţilor, medii ce asigură servicii sociale de calitate.
Preocupările pentru inegalitate, degradarea mediului înconjurător, investiţiile în generaţiile
următoare şi în infrastructură au condus la elaborarea unor indicatori compoziţi, mai importanţi
fiind următorii: Indicele Dezvoltării Umane, Indicele Bunăstării Economice Sustenabile, Indicele
Fericirii Naţionale Brute.
Indicele Dezvoltării Umane (HDI) este o măsură cantitativă a gradului succesului unei ţări
în a-şi dezvolta capitalul uman. A fost creat de Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare
(PNUD) pornind de la lucrările lui Amartya Sen şi Mahbub ul Haq. El combină trei indicatori de
bază: speranţa de viaţă la naştere; venitul; nivelul de educaţie măsurat prin rata de alfabetizare a
adulţilor combinată cu o rată de frecventare şcolară a tinerilor.
Indicele Bunăstării Economice Sustenabile (ISEW) este un indicator monetar care
corectează PIB într-un anumit număr de aspecte, luând în consideraţie inegalităţile între venituri,
mobilitatea, accidentele de circulaţie, poluarea fonică a aerului, poluarea apei, pierderea de
ecosisteme naturale, diminuarea rezervelor de resurse neregenerabile, lupta împotriva încălzirii
globale şi distrugerii stratului de ozon, etc.
Indicele Fericirii Naţionale Brute (HWI) este compus din indicatori de bază relativi la
sănătate (speranţa de viaţă) şi viaţa familială (stabilitatea familiei), venit, gradul de satisfacere a
nevoilor de bază, stabilitatea economiei (inflaţie, şomaj, îndatorare), nivelul de educaţie şi
mijloacele de comunicaţie (inclusiv telefon şi acces la internet), drepturile politice şi civice,
situaţia de pace sau conflict armat, criminalitate şi egalitate.

6
Raducanu N. Ce înseamnă bunăstarea unei naţiuni ? http://nraducanu.wordpress.com/2009/09/25/
 CONCLUZII

1. Sistemul Conturilor Naţionale reprezintă ansamblul de conturi şi tabele, care oferă o

informaţie complexă şi comparabilă asupra activităţii economice realizate de o economie
naţională într-o perioadă de timp. La baza lui stă aplicarea principiului contabil al dublei
înregistrări, a cărei ecuaţie o reprezintă egalitatea dintre resurse şi utilizări.
2. În cadrul S.C.N. tranzacţiile economice sunt efectuate de către sectoare instituţionale cu
comportament economic omogen: menaje, firme, administraţii publice şi private, străinătatea.
3. Modelul fluxurilor circulare exprimă simularea fluxurilor reale şi monetare care
caracterizează interacţiunile dintre sectoarele instituţionale. Identitatea macroeconomică
fundamentală care rezultă din acest model este: C + I + G + NX ≡C + S + T. Totodată,
modelul fluxurilor circulare conduce la trei concluzii de bază: a) producerea bunurilor
determină o distribuire a veniturilor; b) veniturile obţinute permit efectuarea cheltuielilor; c)
cheltuielile permit cumpărarea şi consumul de bunuri şi servicii, determinând necesitatea
reluării procesului de producere.
4. Principalii indicatori agregaţi ai SCN sunt Produsul Intern Brut, Venitul Naţional Brut,
Produsul Intern Net, Venitul Naţional Net, Venitul Naţional, Venitul Personal al menajelor,
Venitul Personal disponibil al menajelor.
5. Cel mai des utilizat indicator agregat al SCN este PIB. El poate fi calculat prin trei modalităţi
de bază: metoda de producţie – prin însumarea valorilor adăugate produse de totalitatea
producătorilor; metoda utilizării finale – prin însumarea tuturor cheltuielilor efectuate de
sectoarele instituţionale pentru cumpărarea bunurilor şi serviciilor finale; metoda distribuţiei
– prin însumarea tuturor veniturilor factoriale, a impozitelor indirecte, amortizărilor şi
soldului veniturilor factorilor de producţie în raport cu străinătatea.
6. PIB al R.Moldova măsoară producţia localizată în R.Moldova, indiferent de apartenenţa
agenţilor economici, in timp ce VNB al R.Moldova măsoară venitul cuvenit agenţilor
economici din R.Moldova, indiferent dacă a fost obţinut în interiorul sau exteriorul
R.Moldova. Diferenţa se datorează soldului veniturilor factorilor de producţie naţionali în
raport cu străinătatea.
7. PIB-ul poate fi calculat la preţurile de piaţă şi la preţurile factorilor. Trecerea de la preţuri de
piaţă la preţurile factorilor presupune scăderea impozitelor indirecte şi adăugarea subvenţiilor
de exploatare. Se procedează invers în cazul trecerii de la preţurile factorilor la preţurile de
piaţă.
8. Valorile nominale ale PIB-ului reflectă atât variaţiile preţurilor, cât şi ale cantităţilor.
Valorile reale ale PIB-ului reflectă doar schimbările cantităţilor reale.
9. Indicele preţurilor este un indicator care măsoară modificarea preţurilor în anul curent faţă de
anul de bază. Cei mai utilizaţi indici în cercetările economice sunt Indicele preţurilor de
consum şi deflatorul PIB.
10. PIB trebuie interpretat ţinând cont de limitele lui. El tot mai des este suplimentat de
indicatori compoziţi.

NOŢIUNI–CHEIE

Sistemul Conturilor Naţionale (System of National PIB nominal (nominal GDP)

Product and Income Accounts)
PIB real (real GDP)
Sectorul „menaje” sau „gospodării casnice”
Nivel general al preţurilor (price level)
(households sector)
Indicele preţurilor de consum (Consumer price
Sectorul „firme” (business firms sector)
index)
Sectorul „Administraţii” (government sector)
Deflatorul PIB ( GDP deflator)
Sectorul „străinătatea” (foreign sector)
Valoare adăugată (value added)
Cheltuieli de consum (consumption spending)
Venit factorial net din străinătate (net property
Investiţii private interne brute (gross private domestic income from abroad)
investment)
Salarii şi remunerări (wages and salaries)
Investiţii în stocuri (inventory investment)
Rente (rental payments)
Achiziţii publice (governement spending)
Dobânzi (percent payments)
Export net (net export)
Profituri (profits)
Injecţii (injections)
Plăţi de transfer (transfer payments)
Scurgeri (leakages)
Impozite indirecte (indirect taxes)
Produsul Intern Brut (Gross Domestic Product – GDP)
Avuţie naţională (National wealth)
Venitul Naţional Brut (Gross National Income – GNI)
Economie invizibilă (non-observing economy)
Produs Naţional Brut (Gross National Product – GNP)
Indicele Dezvoltării Umane (Human Development
Produsul Intern Net (Net Domestic Product – NDP) Index)
Venitul Naţional Net (Net National Income) Indicele Bunăstării Economice Sustenabile (Index
of Sustenable Economic Welfare)
Venitul Naţional (National Income – NI)
Indicele Fericirii Naţionale Brute (Human
Venitul Personal (Personal Income – PI)
Wellbeing Index)
Venit Personal Disponibil (Disponible Personal
Income – DPI)

SUBIECTE DE VERIFICARE

1. Care sunt funcţiile specifice pe care le îndeplinesc diferite sectoare instituţionale şi scopurile
la care ele se orientează?
2. Explicaţi fluxurile şi identităţile macroeconomice ale modelului bi-sectorial, tri-sectorial şi
cvadri-sectorial al fluxurilor circulare.
3. Care din componentele de mai jos se includ în evaluarea PIB-ului şi care - nu se includ ?
Explicaţi motivele selecţiei efectuate:
 Valoarea bumbacului cumpărat de firmă pentru fabricarea blugilor; valoarea podului a
cărui construcţie a fost finanţată din bugetul administraţiei locale; valoarea unui automobil
nou produs de o firmă străină pe teritoriul naţional; suma pensiilor plătite pe parcursul
anului; salariul funcţionarului care gestionează plătirea pensiilor; valoarea casei construite
cinci ani în urmă; câştigul la loterie; cheltuielile publice pentru sistemul de învăţământ;
salariile lucrătorilor din sfera ocrotirii sănătăţii; veniturile obţinute din comercializarea de
droguri; venitul din vânzarea-cumpărarea hârtiilor de valoare; subvenţia acordată firmei de
către stat; remitenţele; cheltuielile legate de plătirea serviciilor comunale; cheltuielile legate
de cumpărarea unui apartament într-o casă nouă; ajutoarele băneşti de la părinţi; amenda
pentru parcarea automobilului într-un loc neautorizat.
4. Care sunt cele trei modalităţi de evaluare a PIB-ului? De ce ele permit obţinerea aceleiaşi
rezultat?
5. De ce bunurile şi serviciile incluse în calculul PIB-ului sunt evaluate după preţurile de piaţă ?
Ce avantaje şi dezavantaje există în cazul aplicării preţului de piaţă?
6. Enumeraţi patru componente ale cheltuielilor totale în economie. De ce în cazul evaluării
PIB-ului prin metoda fluxului de cheltuieli se exclude importul ?
7. Care din indicatori – PIB nominal sau PIB real este mai important în determinarea creşterii
economice ? De ce ?

TESTE

1. Modelul bi-sectorial al fluxurilor circulare reflectă interacţiunea:

a) sectoarelor menaje şi firme;
b) sectoarelor administraţii publice şi firme;
c) sectoarelor menaje şi administraţii publice;
d) sectoarelor firme şi străinătatea.

2. Care interacţiune, din cele prezentate mai jos, este corectă ?

a) bunurile şi serviciile sunt schimbate pe factori de producţie pe piaţa factorilor de
producţie;
b) salariile sunt schimbate pe venitul obţinut pe piaţa bunurilor şi serviciilor;
c) cheltuielile menajelor se transformă în încasările firmelor pe piaţa bunurilor şi serviciilor;
d) veniturile menajelor se transformă în încasările firmelor pe piaţa factorilor de producţie.

3. Clasificaţi variabilele de mai jos în „injecţii” şi „retrageri”:

a) economiile menajelor;
b) investiţii;
c) impozite;
d) achiziţii publice;
e) achitarea gazului importat;
f) exporturile.

4. Produsul Intern Brut constituie:

a) totalitatea bunurilor şi serviciilor finale produse într-o ţară pe parcursul unui an;
b) valoarea bunurilor şi serviciilor finale produse într-o ţară pe parcursul unui an;
c) valoarea activelor de care dispune ţara la un moment dat;
d) veniturile obţinute în economie.
5. Venitul Naţional Brut constituie:
a) totalitatea bunurilor şi serviciilor finale produse şi a amortizării plătite timp de un an;
b) valoarea bunurilor şi serviciilor finale care pot fi produse pe teritoriul ţării timp de un an;
c) veniturile obţinute de agenţii naţionali în interiorul şi exteriorul ţării pe parcursul unui an;
d) nici un răspuns corect.

6. Cetăţeanul R.Moldova lucrează temporar în Portugalia. Veniturile obţinute de el se

includ:
a) în Venitul Naţional Brut al Portugaliei;
b) în Venitul Naţional Brut al R.Moldova;
c) în Produsul Intern Brut al Portugaliei;
d) în Produsul Intern Brut al R.Moldova.

7. Cetăţeanul R.Moldova lucrează temporar în Portugalia. Bunurile produse de el se

includ:
a) în Venitul Naţional Brut al Portugaliei;
b) în Venitul Naţional Brut al R.Moldova;
c) în Produsul Intern Brut al Portugaliei;
d) în Produsul Intern Brut al R.Moldova.

8. Produsul Intern Net se deosebeşte de Produsul Intern Brut prin mărimea:

a) exportului net;
b) amortizării;
c) plăţilor de transfer şi impozitelor indirecte;
d) investiţiilor nete.

9. Evaluarea produsului Naţional Net poate fi efectuată în felul următor:

a) PIB + amortizarea;
b) VN + impozitele indirecte;
c) Consumul + investiţiile;
d) PIB – amortizarea.

10. Venitul Personal al menajelor reprezintă:

a) venitul obţinut din moştenire;
b) venitul obţinut din activitate şi transferuri;
c) venitul destinat consumului;
d) economiile menajelor.

11. Venitul Personal Disponibil al menajelor reprezintă:

a) venitul personal rămas după plătirea impozitelor directe şi a taxelor;
b) suma salariilor, rentelor şi a dobânzilor;
c) venitul naţional după plătirea amortizărilor;
d) transferurile sociale.

12. Ce nu se include în PIB calculat după metoda fluxului de cheltuieli ?

a) investiţii private brute;
b) achiziţii guvernamentale;
c) salarii;
d) consum;
e) exportul net.
13. Ce nu se include în PIB calculat după metoda fluxului de venituri ?
a) profiturile brute;
b) consumul privat şi public;
c) impozitele indirecte;
d) salariile.

14. Valoarea adăugată pe economie în ansamblu este egală cu:

a) valoarea tuturor bunurilor şi serviciilor finale produse de rezidenţii ţării pe parcursul unui
an;
b) profiturile tuturor firmelor;
c) diferenţa dintre valoarea bunurilor finale şi a celor intermediare pe totalitatea activităţilor
economice;
d) valoarea bunurilor finale care ar fi putut fi obţinute în condiţiile utilizării depline a
resurselor economice.

15. Cum se racordează PIB, calculat după metoda fluxului de cheltuieli, cu PIB calculat
după metoda fluxului de venituri ?
a) PIB calculat după metoda fluxului de cheltuieli este egal cu PIB calculat după metoda
fluxului de venituri;
b) PIB calculat după metoda fluxului de venituri este mai mare decât PIB calculat dup
metoda fluxului de cheltuieli;
c) raportul dintre PIB calculat după metoda fluxului de cheltuieli şi după metoda fluxului de
venituri depinde de ritmul inflaţiei în perioada de bază.

16. Dacă valoarea oţelului, vopselei şi a altor componente utilizate la producerea plitelor
electrice vor fi incluse în calcului PIB, un asemenea indicator va fi:
a) exact, deoarece fiecare component alcătuieşte preţul final;
b) exagerat pe motivul contabilizării duble;
c) redus pe motivul contabilizării duble;
d) aproximativ.

17. PIB nominal reprezintă valoarea bunurilor şi serviciilor calculată în:

a) preţuri curente;
b) preţurile unui an de referinţă;
c) indicatori naturali;
d) indicatori medii

18. PIB real reprezintă valoarea bunurilor şi serviciilor calculată în:

a) preţuri curente;
b) preţurile unui an de referinţă;
c) indicatori naturali;
d) indicatori marginali.

19. Dacă PIB şi nivelul general al preţurilor au crescut, atunci:

a) PIB real rămâne neschimbat;
b) PIB real creşte, dar mai puţin decât preţurile;
c) PIB real se reduce;
d) informaţia deţinută nu ne permite să determinăm dinamica PIB real.

20. Dacă volumul de producţie rămâne neschimbat, iar nivelul preţurilor se dublează,
atunci:
a) PIB real şi nominal rămân neschimbate;
 b) PIB real şi nominal se reduc la jumătate;
c) PIB real şi nominal cresc de 2 ori;
d) PIB real rămâne neschimbat, iar cel nominal se dublează.

21. Deflatorul PIB reprezintă raportul:

a) PIB real al anului de bază către anul curent;
b) PIB nominal al anului curent către PIB real al anului curent;
c) preţurilor anului de bază către preţurile anului curent;
d) preţurilor anului curent către preţurile anului de bază.

22. Diferenţa dintre rata de creştere a PIB nominal şi rata de creştere a PIB real reprezintă
rata de creştere a:
a) consumului final;
b) consumului intermediar;
c) deflatorului;
d) economiei subterane.

PROBLEME PROPUSE SPRE REZOLVARE

1. O economie închisă se caracterizează prin următoarele date: cheltuieli de consum – 1500

u.m., investiţii private brute – 400 u.m., impozite indirecte – 400 u.m., cheltuieli publice –
420 u.m., din ele 80 u.m. fiind îndreptate la plătirea pensiilor şi burselor. Să se calculeze
valoarea PIB.

2. Într-o economie ipotetică venitul personal disponibil alcătuieşte 450 mld u.m., investiţiile nete
70 mld u.m., achiziţiile publice 95 mld u.m., impozitele indirecte 31 mld u.m., economiile
personale 16 mld u.m., amortizarea 47 mld u.m., exportul 26 mld u.m., importul 12 mld u.m.
Calculaţi valoarea PIB.

3. O firmă specializată în producerea automobilelor: a cumpărat laminate de la oţelărie în

valoare de 1500 mii u.m., anvelope de la fabrica de cauciucuri în valoare de 600 mii u.m.,
piese auxiliare de la alte firme în sumă de 1200 mii u.m., a plătit lucrătorilor salarii în
mărime de 1000 mii u.m., a cheltuit 300 mii u.m. pentru înlocuirea utilajului uzat şi a vândut
200 automobile pa un preţ de 30 mii u.m. fiecare, profitul firmei alcătuind 400 mii u.m.
Calculaţi mărimea valorii adăugate a firmei.

4. În economia naţională a fost creat un PIB în valoare de 3000 u.m.. Cheltuielile de consum au
constituit 2000 u.m., achiziţiile publice – 600 u.m., exportul net – 30 u.m., exportul – 80
u.m., amortizarea – 50 u.m.
Determinaţi:
1) PIN
2) Volumul importului
3) Investiţiile brute
4) Investiţiile nete.

5. În economie a fost creat un PIB în valoare de 5000 u.m. Cheltuielile de consum au alcătuit
3000 u.m., achiziţiile publice – 960 u.m., investiţiile brute – 1000 u.m., investiţiile nete – 800
u.m., excedentul bugetar – 30 u.m.
Determinaţi:
1) PIN
2) Exportul net
 3) Venitul disponibil al menajelor
4) Economiile menajelor.

6. Într-o economie a fost creat un PIB în valoare de 9000 u.m.. Cheltuielile de consum au
constituit 4600 u.m., achiziţiile publice – 2100 u.m., exportul net – 125 u.m., exportul – 570
u.m., amortizarea – 270 u.m.
Determinaţi:
1) Mărimea investiţiilor
2) Volumul importului
3) PIN.

7. Tabelul de mai jos cuprinde unele date din conturile naţionale ale unei ţări:
Indicatori Mlrd.u.m.
Salarii şi alte venituri din muncă 592
Cheltuieli de consum 601
Impozite indirecte 139
Dobânzi 48
Profituri corporative 148
Venituri în gospodăriile ţărăneşti şi întreprinderile individuale 74
Amortizarea 156
Investiţii 227
Export net 59

Determinaţi:
1) Mărimea PIB
2) Mărimea achiziţiilor publice.

8. În baza datelor tabelului

Indicatori Mlrd.u.m.
Investiţiile private interne brute 40
Achiziţii publice de bunuri şi servicii 30
Venitul Naţional Brut 200
Impozite indirecte 60
Transferuri publice sectorului autohton privat 25
Dobânzi plătite pe obligaţiunile publice 15
Venituri factoriale obţinute din străinătate 7
Venituri factoriale remise în străinătate 9
Export net -20

Determinaţi:
1) Cheltuielile de consum
2) PIB
3) Soldul veniturilor factoriale în raport cu străinătatea.

9. Tabelul de mai jos cuprinde unele date din conturile naţionale ale unei ţări:
Indicatori Mlrd.u.m.
Produsul Intern Brut 6200
Investiţii brute 750
Investiţii nete 680
Dobânzi 210
 Chirii 170
Salarii 4800
Dividende 610
Achiziţii publice 1500
Transferuri publice 140
Exporturi nete 110
Impozite indirecte 330
Impozite pe veniturile persoanelor fizice 490
Subvenţii 60

Determinaţi:
1) Venitul Naţional;
2) Venitul Personal Disponibil al menajelor.

10. Fie că o economie produce doar 2 bunuri. În tabel sunt prezentate cantitatea şi preţul
fiecăruia din ele pentru 2 perioade de timp:
Bunurile 2009 2010
Cantitatea Preţul Cantitatea Preţul
A 100 1,0 160 0,5
B 200 0,5 220 2,25
Determinaţi:
1) PIB nominal pentru anul 2009 şi 2010
2) PIB real pentru anul 2010
3) Deflatorul PIB în 2010
4) Indicele creşterii PIB real.

11. În anul 2010 PIB nominal al unei ţări a alcătuit 1092,2 mld u.m., iar PIB real (în preţurile
anului 2008) 1027,5 mld u.m. PIB real în anul 2008 (în preţurile anului 2008) s-a cifrat la
885,0 mld u.m.
Determinaţi:
1) Indicele de deflaţie a PIB în 2010 şi 2008
2) Cu cât a crescut PIB nominal în anii 2008-2010 ?
3) Cu cât a crescut PIB real în anii 2008-2010 ?

12. În baza datelor din tabel calculaţi indicele Laspeyres, indicele Paasche şi indicele Fischer
(luând ca bază anul 2000)

Anii 2000 2010

preţ cantitate preţ cantitate
cărţi 10 10 15 8
pantaloni 27 6 24 7
televizoare 655 3 425 5

SARCINI ANALITICE

1. În ţările agrare cele mai sărace o parte considerabilă din populaţie produc ei singuri produse
alimentare, articole de vestimentaţie şi prestează servicii reciproce în cadrul familiei şi a
comunităţii locale. PIB oficial, calculat pentru aceste ţări, deseori are valori foarte mici, din
care cauză economiştii susţin că el este subestimat faţă de valoarea lui în realitate. De ce
apare această problemă ?
2. Dacă o parte din gospodinele casnice vor decide de a se angaja în serviciu, angajând pentru
îndeplinirea lucrărilor casnice servitoare, aceasta va influenţa sau nu PIB-ul ?
3. Analizaţi decalajul dintre PIB-ul nominal şi PIB-ul real în R.Moldova. Ce concluzii pot fi
trasate ?

SARCINI DE ANALIZĂ A INFORMAŢIEI ECONOMICE ŞI STATISTICE

1. Aplicând datele www.statistica.md analizaţi modificarea aportului diferitor ramuri ale

economiei R.Moldova la producerea PIB-ului.
2. În baza datelor www.statistica.md , analizaţi dinamica utilizărilor PIB-ului în R.Moldova pe
parcursul ultimilor 10 ani. Construiţi graficul modificării celor patru componente de
cheltuieli.
3. În baza World Development Indicators efectuaţi un studiu comparativ al PIB-ului pe
categorii de utilizatori în R.Moldova şi alte ţări.
4. În baza datelor www.statistica.md , calculaţi VNB a R.Moldova şi analizaţi structura lui.

TEME RECOMANDATE PENTRU REFERATE

♦ Evoluţia PIB-ului în ţările ex-socialiste în perioada anilor 1990-2010: studiu comparativ.

♦ Economia invizibilă: tehnici de evaluare, cauze şi consecinţe.
♦ Locul Republicii Moldova în clasamentul mondial prin prisma indicatorilor compoziţi.
 Capitolul 3
INSTABILITATEA MACROECONOMICĂ ŞI
FLUCTUAŢIILE CICLICE

Două fenomene caracterizează evoluţia economiilor de piaţă moderne: existenţa unui trend
de creştere economică în ritm susţinut şi prezenţa unor fluctuaţii importante ale activităţii în jurul
acestui trend. În aceste condiţii, evidenţierea posibilităţilor şi a rezervelor, ce ar asigura creşterea
economică a unei ţări, presupune înţelegerea caracterului fluctuant al economiei contemporane.
Conştientizarea caracterului ciclic al economiei de piaţă, permite înţelegerea tendinţelor
ascendente şi descendente caracteristice economiilor naţionale pe parcursul sec. XX cât şi a celor
caracteristice începutului sec. XXI. În analiza fluctuaţiilor ciclice contemporane un interes deosebit
este acordat mecanismului de transmisie a fenomenelor recesioniste la nivel mondial cât şi
caracterului colectiv al politicilor economice anticiclice.
În acest capitol vom analiza fluctuaţiile economice, cu referire specială la fluctuaţiile ciclice,
evidenţiind tipurile, structura şi cauzele generatoare a diferitor tipuri de cicluri economice. Pe
parcursul capitolului vor fi abordate următoarele subiecte:
 fluctuaţiile - caracteristică a evoluţiei economiei de piaţă;
 ciclul economic: caracteristici şi elemente structurale;
 tipurile şi particularităţile ciclurilor economice;
 crizele economice;
 politici anticiclice.
În capitolul dat vor fi evidenţiate diferite abordări teoretice, ce explică natura şi
semnificaţia atât a fluctuaţiilor economice cât şi a măsurilor de politică economică, menite să
atenueze efectele negative ale acestora.

3.1. Fluctuaţiile - caracteristică a evoluţiei economiei de piaţă

Evidenţa şi analiza în dinamică a indicatorilor economici, ce vizează activitatea unei

întreprinderi, ramuri sau a economiei naţionale în ansamblu (venitul naţional, producţia,
desfacerile, investiţiile, consumul, ocuparea forţei de muncă etc.) permit constatarea că acestea
au o evoluţie nelineară: în unele perioade sunt înregistrate creşteri, în altele, stagnări sau chiar
reduceri. Periodic, economia naţională, în ansamblul ei, sau domenii importante ale acesteia,
cunosc dezechilibre semnificative ce pun în evidenţă stări de criză sau recesiune. Prin urmare, în
timp, activitatea economică nu are o evoluţie uniformă, liniară, ci este fluctuantă.
 Tipuri de fluctuaţii ale În funcţie de frecvenţa şi natura cauzelor ce le generează, pot fi
activităţii economice delimitate fluctuaţii: sezoniere, accidentale (întâmplătoare) şi
ciclice.
Fluctuaţiile sezoniere reprezintă variaţiile activităţilor economice pe parcursul unui an. În
agricultură, construcţii, turism, în unele subramuri ale industriei, sub influenţa unor factori
naturali-climaterici, volumul de producţie şi gradul de ocupare a factorilor de producţie,
fluctuează pe parcursul unui an. Obiceiurile, tradiţiile, sărbătorile religioase sau laice vor
influenţa şi ele intensitatea activităţii economice pe parcursul anului: datele empirice indică
asupra creşterii vânzărilor, a gradului de ocupare a factorilor de producţie în perioadele ce
precedă importante sărbători religioase sau laice şi reducerea acestor indicatori după aceste
evenimente. Astfel, fluctuaţiile sezoniere se explică prin influenţa factorilor naturali, psihologici
şi prin preferinţele consumatorilor, care au evoluţii specifice pe parcursul unui an, reproducându-
se cu o anumită regularitate de la un an la altul.
Fluctuaţiile întâmplătoare (accidentale) sunt variaţii ale nivelului şi structurii producţiei,
determinate de evenimente neaşteptate, neobişnuite, cum ar fi:
 evenimente sociale şi politice care afectează activitatea economică;
 fenomene naturale neprevăzute (cutremure, inundaţii etc.);
 acţiuni şi preferinţe neaşteptate ale unor agenţi economici;
 anumite stări de spirit ale populaţiei etc.
Fluctuaţiile întâmplătoare pot afecta în mod direct o ţară sau alta, iar prin efectul de
interdependenţă pot genera fluctuaţii ale activităţii economice într-un grup de ţări, într-o zonă
geografică sau chiar în întreaga lume.
Analiza în dinamică a datelor statistice, pentru o durată mai mare de timp, a demonstrat că
evoluţia principalilor indicatori economici este ondulatorie, respectiv are un caracter ciclic.
Fluctuaţiile ciclice constau din variaţii ale activităţii economice, care se caracterizează, succesiv,
prin creşterea cumulativă a producţiei, a veniturilor şi a gradului de ocupare a forţei de muncă, şi
prin stagnările sau descreşterile cumulative ale acestora. Fluctuaţiile ciclice se reproduc cu o
anumită regularitate, deşi nu pot fi încadrate în termene riguroase, exacte.

Ciclicitatea reprezintă acea formă de mişcare a activităţii economice în care fazele de

creştere (expansiune) sunt urmate de cele de descreştere şi stagnare (recesiune).
 Comportamentul Măsurarea fluctuaţiilor ciclice presupune analiza dinamicii
variabilelor unui sistem de indicatori, dintre care cei mai importanţi sunt:
macroeconomice de-a
lungul ciclului economic PIB-ul nominal şi real, volumul vânzărilor cu amănuntul şi
cu ridicata, nivelul dobânzilor bancare, indicele volumului
fizic al producţiei industriale, nivelul şomajului, numărul locurilor de muncă în ramurile
neagricole, venitul personal, preţurile etc. Multitudinea variabilelor de cuantificare a fluctuaţiilor
ciclice a determinat gruparea acestora după mai multe criterii, cel mai important criteriu de
grupare fiind felul în care acestea evoluează pe parcursul ciclului economic. Conform acestui
criteriu, aceste variabile pot fi grupate în:
Variabile prociclice – înglobează variabilele, care au tendinţa de a creşte în condiţiile
expansiunii afacerilor şi de micşorare, în fazele de contracţie economică:
- output-ul de ramură;
- PIB-ul;
- profiturile firmelor;
- agregatele monetare;
- viteza de rotaţie a banilor;
- rata dobânzii;
- nivelul preţurilor etc.
Variabile contraciclice – au tendinţa de a creşte în fazele de contracţie economică şi de
micşorare în fazele de expansiune economica:
- stocurile de bunuri finale;
- rata şomajului;
- numărul falimentelor etc.

Variabile aciclice – evoluţia acestora nu este corelată cu fazele ciclului economic, cum ar
fi:
- cererea la produsele de primă necesitate;
- exporturile;
- migraţia forţei de muncă etc.

3.2. Ciclul economic: caracteristici şi elemente structurale

În caracterizarea ciclicităţii, ca formă de mişcare a activităţii economice, se porneşte de la

succesiunea şi repetabilitatea în timp a unor stări ale economiei, numite faze ale ciclului. În
fiecare fază, a ciclului economic starea şi performanţele agregate ale economiei (ritmul venitului
naţional, al producţiei industriale şi agricole, gradul de ocupare a forţei de muncă, dinamica
nivelului de trai, etc.) au caracteristici ce diferă de la o fază la alta.
Fazele evoluţiei ciclice se condiţionează reciproc şi, în unitatea lor, pregătesc premisele ce
asigură activităţii economice continuitate, schimbări calitative şi progres. Unitatea de măsură a
fluctuaţiilor ciclice este ciclul economic, care cuprinde succesiunea în timp şi schimbarea
periodică a condiţiilor şi rezultatelor reproducţiei, la nivel de ţară sau chiar la nivelul economiei
mondiale.

Ciclul economic – durată de timp determinată, în cadrul căreia activitatea economică

parcurge, în evoluţia sa, anumite faze ce au caracter repetabil şi într-o anumită succesiune.

Principiile de bază În analiza fluctuaţiilor ciclice, teoria economică aplică următoarele

în analiza ciclului principii:
economic
1. Ciclul economic este un proces integru, fiind constituit din faze
de creştere şi descreştere, care se succedă în timp. Începând cu anii 60 ai secolului XIX
obiect al cercetărilor teoretice devine ciclul economic, criza economică fiind abordată doar ca
fază a ciclului.
2. Ciclul economic este un proces complex, în economie observându-se sincronizarea diferitor
tipuri de oscilaţii ciclice: de tip Kondratieff, Kuznetz, Juglar, Kitchin etc.
3. Evoluţiile fluctuante se desfăşoară pe fundalul tendinţei generale a creşterii economice,
cunoscută sub denumirea de trend. Trend-ul creşterii economice reprezintă direcţia
principală de mişcare a economiei naţionale într-o perioadă îndelungată de timp (30 – 50 de
ani). Trendul este reprezentat printr-o dreaptă care măsoară schimbarea medie a activităţii
economice în perioada de analiză, pe când în cadrul unor perioade mai scurte de timp
evoluţia reală a rezultatelor macroeconomice poate fi superioară sau inferioară trendului,
general crescător (figura 3.1).
Evoluția PIB-lui efectiv

Figura 3.1. Fluctuaţiile ciclice pe fundalul trend-ului economic

4. Ciclicitatea nu este un defect, ci un mecanism de autoreglare a economiei de piaţă. Însă dacă
guvernul nu va întreprinde măsuri de reglementare anticiclică, dezechilibrele economice ar
putea să se amplifice, distrugând în final sistemul economic.

Elementele de Ciclu economic este constituit din două faze care se deosebesc una de
structură ale cealaltă şi se intercondiţionează reciproc: a) faza de expansiune (de
ciclului economic
relansare economică); b) faza de recesiune (de contracţie economică).
Faza de expansiune este faza de creştere a variabilelor economice prin care se cuantifică
rezultatele activităţii macroeconomice. Ea reprezintă un proces de avânt cumulativ, de
autoalimentare, de autoîntreţinere şi autoaccelerare a activităţilor economice. Plafonul maxim al
expansiunii – cel care precede faza de recesiune – este determinat de multiple cauze (epuizarea
resurselor economice, creşterea costurilor unitare, fenomene social-politice şi militare etc.), însă
cauza determinantă a fenomenului este evoluţia specifică a randamentului factorilor de
producţie, respectiv, legea randamentelor descrescânde a factorilor de producţie, la nivelul
economiei naţionale.
Faza de recesiune este faza de scădere a variabilelor economice prin care se cuantifică
rezultatele activităţii macroeconomice. Ea reprezintă un proces de declin cumulativ al
activităţilor economice, de epuizare a factorilor ce asigurau în precedent creşterea economice.
De la expansiune la recesiune se trece printr-un punct de contracţie, iar de la recesiune la
expansiune se trece prin punctul de relansare. Punctul de contracţie este punctul în care factorii
ce generează frânarea sau scăderea variabilelor economice încep să domine factorii care
determină creşterea economică. Din acest punct, economia intră într-o perioadă de recesiune.
Punctul de relansare este punctul în care factorii ce asigură creşterea economică devin mai
puternici decât obstacolele în calea creşterii economice. Acest punct marchează sfârşitul fazei de
recesiune şi începutul unei noi faze de expansiune economică.
 Figura 3.2. Structura ciclului economic

Indicatorii de În măsurarea ciclului economic pot fi utilizaţi indicatorii:

măsurare a ciclului 1. Decalajul PIB: exprimă abaterea PIB-ul real de la cel
economic
potenţial. Se calculează prin formula:
Y −Y *
GapY = . (3.1)
Y*
unde: GapY – abaterea relativă a PIB-lui efectiv de la PIB-ul potenţial (abaterea de la trend);
Y – PIB-ul efectiv;
Y‫ ٭‬- PIB-ul potenţial (ce corespunde trend-ului).
2. Amplitudinea ciclului economic: exprimă diferenţa dintre dimensiunile PIB-lui între cele
două puncte ale ciclului economic – în punctul de relansare, comparativ cu punctul de
contracţie. Se calculează prin formula:

Ai = Yi c − Yi r , (3.2)

unde: Ai – amplitudinea ciclului economic i;

Yi c – mărimea PIB efectiv în ciclul economic i, în punctul de contracţie;
Yi r – mărimea PIB efectiv în ciclul economic i, în punctul de relansare.

3. Abaterea de trend a ciclului economic: exprimă diferenţa, măsurată la nivelul PIB, dintre
două puncte succesive de contracţie (sau două puncte succesive de relansare). Abaterea de
trend indică tendinţa pe termen lung a ciclului economic. Între abaterea de trend, calculată
între punctele de contracţie, şi cea calculată între punctele de relansare pot exista diferenţe
importante; din acest motiv se calculează ambele abateri. Astfel, abaterea calculată pe baza
 punctelor de contracţie se numeşte abaterea de trend a recesiunii, iar abaterea calculată pe
baza punctelor de relansare se numeşte abaterea de trend a expansiunii. Modul de calcul este
următorul:

∆recj / i = Y jr − Yi r (3.3)

∆rec
j / i – abaterea de trend a recesiunii între ciclurile economice j şi i;

∆exp
j / i = Y j − Yi
c c
(3.4)

∆exp
j / i – abaterea de trend a expansiunii între ciclurile economice j şi i.

4. Perioada ciclului economic reprezintă intervalul de timp pe care se întinde ciclul economic
analizat. El se măsoară, fie între două puncte de contracţie, fie între două puncte de relansare.

3.3. Tipurile şi particularităţile ciclurilor economice

Un număr mare de economişti au dedicat considerabile eforturi studiului ciclurilor

economice. Economistul J. A. Schumpeter (1883-1950) a sistematizat toate studiile
predecesorilor săi şi a clasificat ciclurile după durata lor în trei tipuri: lungi, medii şi scurte, iar
după numele economiştilor care s-au distins cel mai mult în studiul acestor tipuri de fluctuaţii
ciclice au fost divizate în ciclurile: Kondratieff – ciclurile de 40-60 de ani, Juglar – ciclurile de 8
– 11 ani şi Kitchin – cele de durată mai scurtă.

Caseta 3.1. Unele incursiuni istorice în analiza ciclurilor economice

Încă din 1860, C. Juglar identifică în activitatea economică cicluri cu durată între nouă şi zece ani şi le
asociază unor fenomene monetare şi financiare. În 1923 J. Kitchin, în lucrarea ”Cycles and trends in economic
factors”, în Review of Economics and Statistics, propune un studiu al ciclurilor americane şi britanice pentru
perioada 1890-1922. El identifică cicluri minore de patruzeci de luni, cicluri majore de la şapte până la
unsprezece ani, precum şi tendinţe seculare, legate de oferta mondială de monedă. Ciclurile minore sunt astăzi
numite ”cicluri ale lui Kitchin”.
În 1922, N. Kondratieff îţi publică prima analiză a ciclurilor lungi, studiind doar serii de preţuri. În
1925, el îşi extinde analiza la producţie şi studiază datele statistice pentru Germania, Franţa, Marea Britanie şi
SUA pe perioada 1780-1920. El identifică astfel, cicluri de o lungime cuprinsă între cincizeci şi şaizeci de ani.
Începând cu anii 1920, Naţional Bureau of Economic Research (NBER) din SUA studiază sistematic
fluctuaţiile conjuncturale sau ciclul de afaceri. Aceste analize sunt redate în lucrarea lui A. Burns şi W. C.
Mitchell, în 1946, iar NBER propune chiar şi în zilele noastre o cronologie a ciclurilor economiei Statelor
Unite ale Americii.
În sfârşit, S. Kuznets pune în evidenţă în 1930 şi în 1958 prezenţa ciclurilor mai lungi decât ciclurile de
afaceri, dar mai scurte decât ciclurile lui Kontratieff, de o lungime medie de douăzeci şi doi de ani. Aceste
cicluri sânt identificate prin analiza seriilor de preţuri, a profitabilităţi şi a variaţiilor producţiei.

Ciclurile economice Ciclurile economice lungi (seculare), cunoscute şi sub denumirea

lungi (seculare) de cicluri Kondratieff, se referă la evoluţia economiei în ansamblul
pe durata de 40-60 de ani. Ciclul lung cuprinde două faze: faza ascendentă şi faza descendentă,
fiecare dintre ele având o durată de 20 – 30 de ani. Faza ascendentă a ciclului economic secular
se caracterizează prin preponderenţa anilor de prosperitate economică, ritmuri relativ înalte ale
creşterii economice, datorită sporirii continue a venitului naţional, a producţiei şi desfacerii, a
investiţiilor şi consumului. Pe parcursul acestei faze se înregistrează tendinţa de ridicare a
nivelului de trai al populaţiei. În această fază se manifestă şi perioade de criză economică, dar
care au o mică amploare, faza ascendentă a ciclului lung fiind dominată de perioadele de
expansiune economică.
În faza descendentă a ciclului secular, are loc încetinirea ritmului de creştere economică, a
investiţiilor şi veniturilor, iar gradul de ocupare a factorilor de producţie se înrăutăţeşte. Pe
parcursul acestei faze anii de recesiune sunt mai numeroşi, crizele economice sunt mai profunde,
de amploare, accentuându-se persistenţa în economie a unor stări de inflaţie şi şomaj.
Analizând datele statistice caracteristice evoluţiei economiei ţărilor europene, în perioada
de la sfârşitul secolului XVIII şi până în anii 1914-1920, Kondratieff distinge două unde lungi
caracteristice perioadei date (figura 3.3).

Figura 3.3. Undele lungi studiate de către Kondratieff

În conceptul lui Kondratieff fiecare fază ascendentă a ciclului lung începe după ce
economia va trece printr-un punct critic, care modifică direcţia de dezvoltare a economiei.
Punctele critice, capabile de a modifica direcţia dezvoltării economiei, corespund perioadelor de
derulare a modificărilor structurale majore din economie şi societate. Astfel, la sfârşitul secolului
XVIII are loc prima revoluţie industrială, ce s-a marcat prin trecerea de la producţia manuală la
cea maşinizată, în anii 50 – 60 ai secolului XIX, apar societăţile pe acţiuni care au permis
consolidarea capitalurilor mici în scopul finanţării proiectelor investiţionale mari, iar la sfârşitul
secolului XIX apar corporaţiile mari care datorită efectului de scară şi a potenţialului inovaţional
sunt capabile să obţină profit economic pentru o perioadă îndelungată de timp.
Folosind modelul propus de către Kondratieff, economiştii au realizat în continuare
periodizarea activităţii economice în unde lungi (figura 3.4).
 Figura 3.4. Undele lungi de pe parcursul secolului XX

Modificarea structurală majoră, ce a declanşat fază ascendentă a ciclului lung de la

începutul anilor 50, corespunde ordinei economice noi din perioada postbelică, fundamentele
căreia au fost puse de Sistemul Bretton Woods. Sistemul Bretton Woods a asigurat stabilitate şi
creştere economică durabilă ţărilor dezvoltate până la începutul anilor 70, după care economia
ţărilor dezvoltate trece prin punctul de ruptură ce a schimbat direcţia de dezvoltare economică,
tendinţa ascendentă fiind substituită de cea descendentă. Punctul de ruptură de la începutul anilor
70 a fost marcat de criza energetică şi ruinarea Sistemul Bretton Woods.
Până în prezent, economiştii au identificat patru cicluri Kondratieff, însă există unele
divergenţe în raport cu aprecierea ciclului cinci, în raport cu care pot fi distinse două opinii:
1) al patrulea ciclu Kondratieff, început în anii 1940-1946 s-a încheiat la mijlocul anilor
’90, odată cu introducerea inovaţiilor tehnologice care au condus la apariţia
economiei bazate pe cunoaştere (caracterizată de factori care asigură o creştere
economică endogenă, precum tehnologiile informaţiei şi comunicării, educaţia,
inovarea), astfel, începând cu a doua jumătate a anilor 90, economia mondială a
intrat în faza ascendentă a unui nou ciclu de tip Kondratieff;
2) intrarea economiei globale al cincilea ciclu Kondratieff, are loc în anii 2010-2012,
până atunci aflându-se încă în faza de recesiune transformaţională.
Cele două abordări tratează la fel începutul crizei celui de-al patrulea ciclu global
Kondratieff, apreciind însă diferit sfârşitul acesteia (figura 3.5):
 Figura 3.5. Al patrulea ciclu global Kondratieff

Sursa: Dinu, M., Marinaş, M. „Transformarea economică a Uniunii Europene în contextul ciclurilor
Kondratieff”. Rev. Economie teoretică şi aplicată, nr. 8/2006, pag. 30.

Unul dintre susţinătorii celei de a doua abordări este I. Wallerstein care prezintă drept
argument tendinţa de reducere a ratei profitului societăţilor non-financiare la nivel global, pe
parcursul anilor 2000, ceea ce nu poate fi deloc specific reluării expansiunii economice pe
termen lung. Wallerstein a estimat începutul noii faze expansioniste pentru anii 2010-2012.
Apreciind natura ciclurilor lungi, majoritatea analiştilor şi cercetătorilor consideră că
principala cauză a ciclului secular o formează evoluţia ciclică a cercetării ştiinţifice şi inovaţiei
tehnologice, în legătură organică cu ciclul schimbărilor structurale din economie. Perioada de
tranziţie de la vechiul mod tehnic de producţie la cel nou este marcată printr-o criză structurală, a
cărei durată se prelungeşte, pe parcursul fazei descendente. Caracteristica fundamentală a crizei
structurale este că, pe durata ei, au loc modificări fundamentale în tehnicile şi tehnologiile de
fabricaţie, precum şi în locul şi rolul omului în activităţile economice, în special, în producţie.
Datele empirice disponibile arată că vârfurile descoperirilor ştiinţifice şi inovaţiilor
tehnologice s-au plasat în fazele descendente ale ciclurilor lungi. În aceste intervale sunt
concentrate majoritatea descoperirilor fundamentale, care au declanşat invenţii şi inovaţii ample
şi au scos economia din faza de recesiune, pe termen lung. În faza ascendentă a ciclului lung,
cercetarea ştiinţifică nu se află în faţa unor nevoi presante ale societăţii, ceea ce determină un
recul al marilor descoperiri şi invenţii.
Când societatea creează un nou mod tehnic de producţie, acesta are o perioadă de 20-30 de
ani, în care funcţionează eficient şi îşi dezvăluie capacităţile sale de progres economic. Treptat,
modul tehnic de producţie creat ajunge la un anumit prag, pe care nu-l poate depăşi, intrând în
conflict cu posibilităţile oferite de societate şi natură, în baza cărora s-a dezvoltat anterior. Apare
tendinţa de reducere a eficienţei economice, în primul rând, a ratei profitului. Începe o etapă de
tranziţie spre un nou mod tehnic de producţie. Această perioadă, de 20-30 de ani, scoate în
evidenţă limitele vechiului mod tehnic de producţie, dar el se utilizează în continuare, paralel
apare şi se aplică un nou mod tehnic de producţie. Odată cu extinderea noului mod tehnic de
producţie, se realizează un salt calitativ în domeniul factorilor de producţie şi apare o nouă "undă
lungă" a activităţii economice.
J. Schumpeter în analizele sale corelează periodizarea ciclurilor lungi cu perioadele
revoluţiilor tehnico-ştiinţifice. Astfel, ciclul din perioada 1787-1814 a fost sincronizat cu prima
revoluţie industrială, ciclul din perioada 1842-1897 cu dezvoltarea transportului cu aburi iar cel
ce începe în anul 1897 cu dezvoltarea industriei constructoare de maşini, a industriei chimice şi
aplicarea pe larg a electricităţii.
În tradiţiile abordării date de către Schumpeter economiştii au sincronizat începutul ciclului
patru cu producţia automobilelor, motorul cu ardere internă, tehnologii de prelucrare a ţiţeiului,
dezvoltarea industriei chimice, organizarea producţiei în masă. Iar susţinătorii ciclului lung cinci,
bazat pe economia cunoaşterii, consideră că în prezent economia mondială se află în faza
ascendentă a unui nou ciclu secular, care se bazează pe inovaţiile din domeniile: informatică,
telecomunicaţii, electronică, tehnică de calcul, robotică, biotehnologie etc.

Ciclurile Cercetarea economică privind evoluţiile ciclice ale economiei este

economice medii concentrată, în special, asupra ciclurilor medii (decenale), denumite şi
cicluri Juglar. Ciclul mediu este reprezentat de perioada de la
începutul unei contracţii a activităţii economice de ansamblu, până la începutul următoarei
contracţii. Ciclurile economice medii se derulează pe fondul ciclurilor economice lungi.
Având în vedere structura fluctuaţiilor ciclice, studiile teoretice şi aplicative au pus în
evidenţă patru faze distincte pe durata unui ciclu decenal – prosperitatea, recesiunea, depresiunea
şi învoirea – care formează o succesiune, ce poate fi urmărită în figura 3.6.

Figura 2.6. Fazele ciclului decenal

 Prosperitatea reprezintă starea economiei, în care toate activităţile operează la nivel înalt,
recesiunea se caracterizează printr-un declin notabil al nivelului activităţilor, depresiunea este
perioada în care toate activităţile economice au scăzut la nivelul cel mai redus dintr-un ciclu, iar
înviorarea se manifestă prin tendinţa de creştere a nivelului activităţii economice, ratele de
creştere fiind reduse.

Caseta 3.2. Unele abordări vis-a-vis de structura ciclului decenal

În teoria economică există o diversitate de păreri cu privire la denumirea şi succesiunea fazelor ciclului
decenal. Astfel, în determinarea fazelor din care se compune ciclul economic, în literatura de specialitate, s-au
conturat două mari orientări.
Prima orientare îl are ca promotor pe economistul francez I. C. Juglar (1819 – 1905), care susţine că
ciclul economic decenal cuprinde trei faze: expansiunea, criza şi depresiunea. La rândul său, M. Didier
consideră că cele trei faze ale ciclului economic sânt: expansiunea, pauza şi refluxul, asanarea şi reluarea.
A doua orientare, susţinută de cei mai mulţi economişti, distinge patru faze ale ciclului economic
decenal. După P. A. Samuelson (1915 – 2009), aceste faze constau în: restrângerea (contracţia), înviorarea,
expansiunea şi apogeul. Autorul italian Franco Poma consideră că cele patru faze ale ciclului decenal sunt:
expansiunea, punctul de cotitură superior (criza), depresiunea şi punctul de cotitură inferior (relansarea).
Fernand Baudhin consideră ca faze ale unui ciclu: expansiunea, tensiunea, criza şi depresiunea.
În teoria şi practica economică actuală, adesea se au în vedere ca faze tradiţionale ale ciclului
economic: expansiunea sau boom-ul economic, ce caracterizează tendinţa generală de creştere a investiţiilor,
a producţiei, a gradului de ocupare a forţei de muncă, a salariilor şi profiturilor etc. şi depresiunea ce se
caracterizează prin tendinţa generală de încetinire şi scădere a investiţiilor, a ocupării, a producţiei, a
profiturilor şi salariilor, a consumului etc. În acest context, faze ale unui ciclu precum criza sau recesiunea se
regăsesc în conceptul de depresiune, iar reluarea şi relansarea activităţii, respectiv înviorarea şi avântul, se
regăsesc în ceea ce se numeşte expansiune sau boom.

Caracterizarea fiecărei faze a ciclului economic decenal se poate face analizând un spectru
larg de indicatori economici (tabelul 3.1), a relaţiilor dintre aceştia şi a dinamicii lor pe parcursul
fluctuaţiei ciclice. Astfel, o mare parte dintre elementele care intervin în evoluţia economiei se
situează la nivelul cel mai ridicat în faza de prosperitate a ciclului decenal, descresc în faza de
recesiune, ajung la cel mai scăzut nivel în faza de depresiune şi cresc în faza de înviorare şi
prosperitate. În această categorie de elemente intra: producţia, rata de ocupare, veniturile, cererea
de mărfuri, profitul, solicitarea de credite, investiţiile. Comportament diferit au preţurile şi
costurile, modificarea stocurilor de bunuri, rata dobânzii, cererea de înlocuire a echipamentelor
precum şi comportamentul agenţilor economici.
Tabelul 2.1
Comportamentul indicatorilor economici în diferite faze ale ciclului decenal
Starea economică în faza de:
Depresiune Înviorare Prosperitate Recesiune
Volumul producţiei Nivel scăzut Creşte Nivel ridicat Descreşte
Ocuparea forţei de muncă Nivel scăzut Creşte Nivel ridicat Descreşte
Venitul total Nivel scăzut Creşte Nivel ridicat Descreşte
Cererea de mărfuri Nivel scăzut Creşte Nivel ridicat Descreşte
Profiturile Nivel scăzut Cresc Nivel ridicat Descresc
Cererea pentru credite Nivel scăzut Creşte Nivel ridicat Descreşte
 Investiţiile Nivel scăzut Cresc Nivel ridicat Descresc
Preţurile Nivel scăzut Cresc lent Ridicate Descresc
Costurile de producţie Nivel scăzut Cresc cu întârziere Cresc Descresc cu
întârziere
Modificarea stocurilor de Scăzută Creşte Ridicată Descreşte
bunuri
Rata dobânzii Nivel scăzut Nemodificată Creşte Descreşte
Cererea de înlocuire a Nivel scăzut Creşte Nivel înalt Descreşte
echipamentelor
Atitudinea agenţilor Reţinută Favorabilă Optimistă Pesimistă
economici

Fluctuaţiile ciclice ale activităţii economice pot fi explicate prin existenţa unui spectru larg de
forţe interne, care determină o astfel de dinamică a economiei, iar trecerea de la o fază a ciclului
economic la alta este determinată de existenţa unui lanţ cauzal între factorii enumeraţi în tabelul de
mai sus. Pentru a înţelege esenţa fluctuaţiilor ciclice decenale vom analiza pe scurt modificările ce au
loc în cadrul intercondiţionărilor dintre factorii amintiţi, de-a lungul celor patru faze ale ciclului
decenal, acestea fiind puse în legătură cu oscilaţiile ce apar în cadrul activităţii economice.
Considerăm că moment iniţial al analizei faza de depresiune a ciclului mediu.
Fazei de depresiune îi sunt caracteristice următoarele lanţuri cauzale:
1. Nivelul scăzut al producţiei, caracteristic fazei de depresiune, va determina un nivel scăzut al
ocupării forţei de muncă şi în consecinţă al veniturilor. De aici decurge un nivel scăzut al
cererii pentru bunuri de consum, care pe fundalul unei oferte superioare în comparaţie cu
cererea, va conduce la apariţia de stocuri, la scăderea preţurilor, la scăderea relativă a costurilor,
la scăderea profiturilor şi în final a investiţiilor.
2. Nivelul scăzut al producţiei, va determina agenţii economici să activeze în baza stocurilor de
materii prime, materiale sau bunuri acumulate în faza anterioară, reducând comenzile de
aprovizionare de la furnizori, ceea ce va determina scăderea interesului pentru împrumuturi.
Aceasta va genera un exces de rezerve bancare şi prin urmare o scădere a ratei dobânzii pentru
creditele acordate.
3. În condiţiile unor venituri scăzute se va modifica atitudinea indivizilor în raport cu banii,
accentuându-se o tendinţă de creştere a înclinaţiei pentru consum şi respectiv de descreştere a
înclinaţiei pentru economii, în special la categoriile de populaţie cu venituri modeste. Un nivel
scăzut al producţiei înseamnă capacităţi de producţie nefolosite şi prin urmare efortul de
înlocuire a maşinilor şi echipamentelor uzate se reduce la minim.
4. Caracteristicile depresiunii enumerate mai sus vor determina o atitudine pesimistă, de reţinere
de la activitate, a agenţilor economici.
Ieşirea din depresiune poate fi realizată sub influenţa unor factori exogeni sau prin aplicarea de
către guverne a politicilor anticriză. Mecanismul economiei de piaţă însă, permite ieşirea economiei
din depresiune şi fără implicarea statului, această ieşire va fi asigurată de intercondiţionarea
indicatorii economici prezentaţi în tabel şi de modificările intervenite în evoluţia acestora pe durata
depresiunii, care în final va asigura deplasarea economiei către faza de înviorare. Astfel, sistemului
economic îi este caracteristică existenţa forţelor interne ce asigură trecerea de la o fază la alta în
cadrul ciclului economic.
Dintre forţele care pot provoca trecerea economiei prin cele patru faze o importanţă deosebită
revine următoarelor modificări esenţiale: 1) relaţia cost-preţ; 2) modificarea patrimoniului; 3) rata
dobânzii; 4) cererea de înlocuire a echipamentelor; 5) factorul psihologic.
Dinamica preţurilor şi a costurilor, de-a lungul ciclului economic există o relaţie specifică
între ele, şi anume preţurile reacţionează mai înainte şi mai repede decât costurile la schimbările din
economie (figura 3.7).

PROSPERITATE RECESIUNE DEPRESIUNE ÎNVIORARE PROSPERITATE

Preţ
Pierder
i
Cost

Profit Profit

Figura 3.7. Evoluţia costurilor şi a preţului în diferite faze ale ciclului decenal

Astfel, în perioada de prosperitate, preţul şi costul se stabilizează la nivele convenabile

(aducătoare de profit). În faza de recesiune, preţul începe să scadă, urmat fiind de costuri, dar
într-un ritm mai lent, ceea ce face ca profitul sa fie tot mai mic şi să se ajungă la pierderi, care
ating nivelul maxim în faza de depresiune. Unele firme dau faliment, iar altele intră în alertă şi
iau măsuri de revigorare, care fac posibilă descreşterea costurilor. Costul continuă să scadă şi
după stabilizarea preţului la un nivel minim, creându-se, astfel, premise pentru micşorarea
treptată a pierderilor şi obţinerea de profituri în creştere. Scăderea costurilor este determinată atât
de abundenţa resurselor stocate, cât şi ca rezultat a modificărilor tehnico-manageriale, întreprinse
de către firme în scopul diminuării cheltuielilor.
Modificarea patrimoniului (a stocurilor de bunuri) reacţionează în felul următor: volumul
său ajunge la un nivel minim în faza de depresiune deoarece atunci cererea este satisfăcută într-o
măsură tot mai mare din stocurile existente; atunci când patrimoniul ajunge la nivelul minim,
cererea începe să fie satisfăcută tot mai mult prin producţie, care se revigorează, iar stocurile se
refac şi se menţin la un nivel rezonabil.
Rata dobânzii este, de asemenea, un indicator sensibil la modificările din economie.
Astfel, în perioada de recesiune, are loc diminuarea cererii pentru resursele creditare, ceea ce
provoacă sporirea rezervelor bancare neutilizate, care la rândul său vor determina scăderea ratei
dobânzii. Ulterior, scăderea ratei dobânzii stimulează cererea de împrumuturi, inclusiv în scopuri
investiţionale, ceea ce duce la revigorarea economiei. În faza de expansiune cererea de
împrumuturi creşte tot mai mult, ceea ce antrenează creşterea ratei dobânzii, respectiv
diminuarea investiţiilor, economia fiind orientată către declin.
Cererea de înlocuire a echipamentelor (atât a celor din producţie, cât şi a celor de
folosinţă îndelungată, în gospodăriile casnice) constituie un semnal şi un stimulent important al
revigorării şi dinamizării producţiei, îndeosebi în ramurile care se bazează pe tehnologii
avansate, având şi efecte benefice asupra întregii activităţi economice: stimulează activitatea de
investiţii, favorizează creşterea nivelului tehnic al produselor şi a competitivităţii mărfurilor,
contribuie la îmbunătăţirea condiţiilor de muncă.
Factorul psihologic sau comportamentul agenţilor economici influenţează dinamica
economică în mod pozitiv sau negativ. Astfel, variaţiile ciclice sunt influenţate de
comportamentul favorabil sau reţinut al cumpărătorilor, ceea ce stimulează sau frânează
creşterea producţiei şi, în genere, a afacerilor. Acest comportament este condiţionat de starea
psihică dominantă în masa de cumpărători, provocată, la rândul său, de: modificări în statutul
social (restructurarea populaţiei pe trepte de venituri şi de ocupaţii); conjuncturi interne şi/sau
internaţionale (economice şi politice) favorabile sau nefavorabile; zvonuri şi speculaţii bursiere
etc. Toate acestea pot induce variaţii în dinamica economiei cu o implicaţie adesea mai mare
decât a tuturor celorlalte variaţii.

Factorii care În analiza fluctuaţiilor ciclice medii, sunt aplicate două abordări:
generează fluctuaţiile deterministă şi stocastică, care explică diferit geneza ciclurilor
ciclice decenale
economice. Conform abordării deterministe cauze a fluctuaţiilor
ciclice sunt factorii predictibili, deoarece fluctuaţiile ciclice devin o legitate a evoluţiei
macroeconomice. Economiştii Arthur Burns şi Wesley Mitchell în lucrarea „Measuring Business
Cycles” (1946), în baza unor investigaţii de durată ajung la concluzia că ciclurile de afaceri,
constau din fluctuaţiile temporare ce se realizează pe fundalul trendului economic crescător. În
opinia acestor autori trendul pozitiv este un rezultat al acţiunii factorilor ce asigură creşterea
economică pe termen lung (volumul şi calitatea factorului munca, volumul economiilor,
progresul tehnologic etc.). Factorii generatori de fluctuaţii ciclice nu vor influenţa trendul
economic, fluctuaţiile economice fiind doar nişte abateri temporare de la trend. Sursă principală
a fluctuaţiilor sunt lag-urile sau decalajele, care devin sistematice în cadrul mecanismelor
economice, deoarece subiecţii economici reacţionează cu o anumită întârziere (lag) la
modificările ce au intervenit în mecanismul de funcţionare a economiei.
În abordarea stocastică fluctuaţiile ciclice sunt un rezultat al mecanismului de tip „cauză
– efect”, care, de fapt, este un proces de transformare în timp a şocurilor întâmplătoare.
Economiştii Mankiw G., Prescott E. şi Campbell D. consideră că caracterul fluctuant al
volumului de producţie este un rezultat al şocurilor permanente şi nu rezultat al abaterilor
temporare de la trendul economic pe termenul lung. Şocurile sau imboldurile generează fluctuaţii
ciclice, cu durată şi amplitudine diferită. Pot fi diferenţiate următoarele tipuri de şocuri:
∼ şocuri ale ofertei – fluctuaţii ale preţurilor la materiile prime, cataclisme naturale,
invenţii şi descoperiri importante;
∼ şocuri ale cererii – modificări ale preferinţelor de consum şi de economisire,
modificări în aşteptările agenţilor economici (atitudinea producătorilor şi a
consumatorilor);
∼ şocuri politice – aplicarea instrumentelor de politică economică (modificări ale
masei monetare, modificări în cadrul politicilor fiscală şi monetară).

Caseta 3.3. Abordări teoretice ale fluctuaţiilor ciclice decenale

Cauzele evoluţiei ciclice şi ale crizelor economice au format obiectul unor ample dezbateri teoretice. O
perioadă îndelungată de timp, în gândirea economică, era respinsă ideea posibilităţii izbucnirii crizelor
economice. Astfel, conform „Legii debuşeelor” formulată de J.B. Say (1767–1832) fiecare marfă îşi creează
automat propria piaţă, asigurându-se în orice moment echilibrul dintre ofertă şi cerere, respectiv deplina folosire
a factorilor de producţie; eventualele disproporţii s-ar corecta în scurt timp prin mecanismele automate ale pieţei.
Pe măsură ce s-au manifestat crize economice, pe parcursul secolului XIX economiştii au început să caute
cauzele crizelor în afara sistemului economic, dând explicaţii exogene ciclurilor economice; de exemplu, teoria
de ordin psihologic elaborată de J.S. Mill (1806–1873) privind alternanţa unor stări de optimism şi de pesimism
sau „teoria petelor solare” propusă de către economistul W.S. Jevons (1835–1882) care explică modificările
producţiei agricole ca fiind determinate de evoluţia petelor solare. Astfel, conform teoriilor exogene, factorii ce
generează fluctuaţiile ciclice sunt de natură extraeconomică, precum: creşterea demografică, invenţiile şi
inovaţiile, factori naturali-climatici, conflicte militare, fenomenele social-politice, migraţia factorilor de
producţie, descoperiri de resurse naturale noi ş.a.
După Marea depresiune din 1929-1933, în explicaţia ciclului economic au apărut ca determinante, cauze
de tip endogen. Conform abordărilor endogene, sistemul economic conţine în sine mecanisme destabilizatoare
care generează evoluţia ciclică, iar factorii extraeconomici pot frâna sau favoriza mecanismele destabilizatoare.
Principalele teorii endogene, cunoscute în literatura de specialitate, sunt:
• Teoria ciclului reinvestiţional elaborată de G. Haberler (1900–1995). Potrivit acestei teorii, originea
ciclurilor trebuie căutată în capitalul investit, care are o anumită durată de viaţă activă; înlocuirea lui
este amplă în unele perioade şi nesemnificativă în altele. Alternanţa perioadelor de înlocuire intensivă
a capitalului fix cu cele în care volumul reînnoirii lui este redus, ar explica evoluţia ciclică a
economiei.
• Teoria monetaristă explică factorii cauzali ai crizelor economice prin creşterea excesivă a masei
monetare şi a creditului în faza de expansiune, care distruge echilibrul economic determinând faza de
recesiune. Conform aceste teorii, ciclul economic este un fenomen monetar, determinat exclusiv de
erori ale autorităţilor responsabile de politica monetară. Teoriile monetariste ale ciclului economic s-au
dezvoltat şi diversificat în special prin aportul fondatorului şcolii monetariste de la Chicago, M.
Friedman (1912–2006).
 • Teoria suprainvestiţiei explică evoluţia ciclică prin supraacumularea de capital, într-o perioadă
scurtă, care face ca piaţa să fie inundată de produse noi, pe care, cererea devine incapabilă să le mai
absoarbă. În astfel de circumstanțe, apare necesitatea reducerii producţiei şi a costurilor, fapt ce va
genera o capacitate productivă excedentară, care rămâne subutilizată, şi creşterea şomajului, ceea ce
descurajează investiţiile noi şi deprimă activitatea economică.
• Teoria subconsumului, după care inegalitatea veniturilor (determinată de inechităţi şi injustiţii în
repartizarea acestora) blochează expansiunea, adică frânează oferta şi creşterea producţiei, prin
excesul de economisire la unii şi insuficienţa consumului la alţii.
• Teoriei ciclului politic, susţine că în anii electorali situaţia finanţelor publice se deteriorează, iar
creşterea economică se accentuează. Teoria alegătorului mediu susţine că un partid va avea şanse cu
atât mai mari de a fi reales, cu cât el adoptă politici economice în favoarea „alegătorului mediu”.
Dacă viaţa politică este dominată de două partide mari, cu oferte asemănătoare, politicul nu va
influenţa ciclicitatea. În schimb, dacă pe scena politică există oferte foarte diferite, alternanţa
partidelor la putere va declanşa alternanţa fazelor ciclului economic.
• Teoria ciclului de afaceri real oferă o explicaţie a ciclicităţii bazată pe şocurile în ofertă generate de
modificări neaşteptate, pozitive sau negative, ale productivităţii într-un sector dat de activitate, care
se propagă în întreaga economie. Modificările productivităţii pot interveni datorită schimbărilor
tehnologice, modificării preţului petrolului sau preferinţelor consumatorilor.
• Teoria keynesistă explică succesiunea fazelor ciclului economic prin legătura cauzală dintre
evoluţia eficienţei marginale a capitalului şi rata dobânzii. Când curba eficienţei marginale a
capitalului este superioară ratei dobânzii, imboldul spre investiţii al întreprinzătorului este stimulat, şi
invers.

Ciclurile Ciclurile economice scurte, denumite şi cicluri Kitchin, reprezintă

economice scurte o mişcare ciclică pe parcursul a circa 40 de luni, care afectează
ansamblul ramurilor unei economii. Ciclul economic scurt se
încadrează în interiorul ciclului decenal şi contribuie la modificarea amplitudinii depresiunii sau
expansiunii caracteristice ciclului mediu. Acest tip de ciclu constă din fluctuaţii (oscilaţii) ale
afacerilor pe termen scurt, determinate de diferiţi factori, în funcţie de specificul activităţii
economice (construcţii, agricultură etc.). El a fost adesea observat în S.U.A., fiind cauzat, în
special, de anumite practici de gestionare a stocurilor de bunuri.
Ciclurile scurte au două faze: expansiunea şi încetinirea (reducerea) creşterii economice.
Trecerea de la expansiune la încetinire nu presupune declanşarea unei crize economice. În faza
de expansiune, optimismul agenţilor economici, creşterea producţiei, neînsoţită de creşterea
corespunzătoare a cererii efective, generează acumularea stocurilor (uneori în scopuri
speculative). Când stocurile la producători, la comercianţi şi consumatori ating un nivel
considerat periculos, îngreunând desfăşurarea normală a activităţii economice, începe
operaţiunea de destocare, în care vânzările şi consumul se efectuează într-o mare măsură pe
seama stocurilor existente, ceea ce reduce producţia curentă încetinindu-i ritmul (figura 3.8).
 Figura 3.8. Fazele ciclului scurt (Kitchin)

Procesul de interferare a Existenţa simultană a ciclurilor economice, cu durate diferite,

ciclurilor economice creează posibilitatea interferării acestora. Din acest motiv,
ciclurile economice reale suferă o serie de deformări ale
fazelor (în raport cu durata sau amplitudinea), în funcţie de locul unde este amplasat în cadrul
unui ciclu înfăşurător (ciclu ce cuprinde altele cu o durată mai scurtă). În mod evident,ciclurile
Kitchin vor fi încadrate de ciclurile Juglar, care, la rândul lor, vor fi încadrate de ciclurile
Kondratieff (figura 3.9):

Figura 3.9. Procesul interferării ciclurilor economice

Conform figurii 3.9, ciclurile economice decenale se derulează pe fundalul unui ciclu lung
(secular). Evoluţia economiei statelor dezvoltate dovedeşte că la o fază a ciclului lung corespund
cel puţin 2-3 cicluri decenale, fiecare având configuraţii şi intensităţi diferite. În faza ascendentă
a ciclului secular predomină, ca durată şi intensitate, fazele de expansiune economică ale
ciclurilor decenale iar în faza descendentă, fazele de criză şi recesiune economică sunt mai
persistente ca timp şi amplitudine.
Ca şi în cazul ciclurilor decenale şi seculare, ciclurile scurte manifestate în faza de
expansiune a unui ciclu mediu se caracterizează prin dominarea fazelor de expansiune, ca
intensitate, iar în faza de depresiune sau recesiune a unui ciclu mediu, prin dominarea fazelor de
încetinire sau reducere a creşterii economice.
 3.4. Crizele economice

Un subiect aparte în analiza fluctuaţiilor economice revine crizelor. Tradiţional crizele

economice sunt studiate în contextul fluctuaţiilor ciclice, criza fiind abordată drept fază de
schimbare a tendinţelor proceselor economice, pe parcursul căreia are loc substituirea fazei
ascendente a ciclului economic prin faza descendentă. Filosoful şi sociologul american
Immanuel Wallerstein susţine însă, că termenul „criză” nu trebuie transformat într-un simplu
sinonim al perioadei de schimbare în evoluţia ciclică, crizele fiind perioadele de tensiune
dramatică, ce reprezintă mult mai mult decât o conjunctură care indică momentul de cotitură în
cadrul unui ciclu economic.
O economie ce trece printr-o criză economică va înregistra o scădere a PIB-ului, o
dispariţie a lichidităţilor şi o creştere (scădere) a preturilor. Crizele economice pot lua forma unei
stagflaţii, unei recesiuni sau unei depresiuni economice iar uneori pot duce chiar la colaps
economic.

Criza este o tulburare bruscă a echilibrului economic, o manifestare a unor perturbări

şi dereglări de amploare în desfăşurarea activităţii economice şi inversarea tendinţelor
ascendente prin tendinţe descendente în activitatea economică, fiind exprimată prin
creşterea stocurilor de produse nevândute şi reducerea producţiei, prin scăderea preţurilor,
prin şomaj şi scăderea cursurilor bursiere.

Convenţional, s-a stabilit că economia se află în criză dacă două trimestre succesive
înregistrează o scădere a PIB-ului (la nivel de ţară sau regiuni ale economiei mondiale). Naţional
Bureau of Economic Research (NBER) defineşte criza ca fiind o scădere semnificativă a
activităţii economice pentru câteva luni reflectată în scăderea PIB, scăderea veniturilor
individuale, reducerea nivelului ocupării, diminuarea producţiei industriale şi a consumului.
Pe durata constituirii şi dezvoltării societăţii industriale, economiile ţărilor dezvoltate au
trecut prin crize caracterizate de diminuări importante ale venitului naţional, formarea de stocuri,
diminuarea nivelului preţurilor, ruinarea sistemului de decontări reciproce, ruinarea sistemului
bancar, falimentarea întreprinderilor industriale şi comerciale, creşterea rapidă a ratei dobânzii.
Pe parcursul secolului XX crizele au devenit o caracteristică indispensabilă a economiei.
Astfel, între 1907 şi 2009, omenirea s-a confruntat cu un număr de cel puţin 11 crize majore,
dintre care două – Marea Depresiune (1929 – 1933) şi Criză Economică Mondială (2007 – 2009)
– se caracterizează printr-un impact violent, general şi de durată asupra economiei lumii, acestea
aducând o stare de paralizie şi recesiune la nivel global. Ambele crize economice au început din
SUA şi s-au propagat ulterior, în valuri treptate, în toată lumea.

Caseta 34. Top 10 crize ale sec. XX

Publicistul american Ross Bonander a studiat crizele economice din veacul al XX-lea, oprindu-se
asupra unui număr de zece, şi a alcătuit un top al acestora, în următoarea formulare şi succesiune:
Locul 10. Criza sistemului bancar al SUA sau panica din 1907 (SUA)
După o perioadă de confruntare cu recesiunea economică în creştere, cu falimente răsunătoare, cu
retrageri masive de bani şi cu sporirea neîncrederii populaţiei în sistemul bancar american, acesta a intrat în
colaps. Din cauza faptului că populaţia SUA avea din ce în ce mai puţină încredere în sistemul bancar
american, această criză este cunoscută şi sub numele „The 1907 Bankers’ Panic”. În acel timp nu exista
nici o instituţie care să garanteze depozitele ori să injecteze lichidităţi în economie. Prăbuşirea repetată a
indicelui bursier (în martie şi în octombrie 1907) a prilejuit intervenţia fermă a trezoreriei SUA care,
împreună cu banca JP Morgan au asigurat lichidităţile necesare sistemului bancar, ceea ce a condus la
restabilirea încrederii în sistemul bancar american (începând cu luna februarie a anului 1908) şi, implicit, la
încetarea crizei.
Locul 9. Criza economiei mexicane (1994)
După o perioadă de înflorire, înregistrată înainte de 1994 şi în condiţiile menţinerii unui control strict
asupra cursului valutar, economia Mexicului a început să acumuleze numeroase dezechilibre, unele dintre
acestea fiind provocate de raţiuni de origine politică. De exemplu, administraţia preşedintelui Mexicului,
Carlos Salinas de Gortari, a decis înainte de alegeri să investească foarte mulţi bani în economie, în
creşterea salariilor şi a pensiilor, ceea ce a condus la creşterea deficitului bugetar până la un nivel imposibil
de susţinut. Fostul preşedinte a pierdut, însă, alegerile, iar noul preşedinte al ţării, Ernesto Zedillo, a
renunţat la controlul cursului valutar, lăsând moneda naţională (peso) să fluctueze liber. În decurs de o
săptămână, peso s-a devalorizat cu 80% faţă de dolar (de la 4 la 7,2 peso pe dolar), ceea ce a atras
intervenţia fermă a autorităţilor americane, care au cumpărat peso direct din piaţă şi au garantat Mexicului
un împrumut de 50 de miliarde de dolari. Datorită implicării SUA, situaţia economiei mexicane a revenit la
normal după 3 săptămâni, iar moneda naţională s-a stabilizat la un nivel de şase peso pe dolar.
Locul 8. Criza economică din Argentina (1999-2002)
S-a declanşat la capătul unei perioade în care ţara a fost guvernată de o dictatură militară şi a trecut
printr-un război cu Anglia, pentru cucerirea dominaţiei asupra Insulelor Falklands, pe care le-a pierdut. În
acelaşi timp, economia a fost serios afectată de o inflaţie galopantă, care ajunsese la un nivel de 200% pe
lună.
Locul 7. Hiperinflaţia din Germania (1918-1924)
Dacă în anul 1914, rata de schimb între marcă şi dolar era de 4 la 1, în mai puţin de un deceniu
aceasta a ajuns, în anul 1923, de 1 miliard la 1. Întrucât Germania (şi, odată cu ea, Austro-Ungaria) şi-a
recunoscut vina, prin semnarea Tratatului de la Versailles (1919), de a fi declanşat Primului Război
Mondial, s-a angajat, totodată, să plătească Aliaţilor despăgubiri de război în valoare de 226 miliarde mărci
(ulterior, această sumă a fost redusă la 132 miliarde). O astfel de datorie era deosebit de împovărătoare, ea
depăşind totalul aurului sau al devizelor pe care le deţinea această ţară.
Locul 6. Criza bursei Souk Al-Manakh din Kuwait (1982)
Această bursă funcţiona în paralel cu cea oficială şi a cunoscut o creştere accentuată a indicilor
bursieri, după explozia preţului petrolului din 1973. Numeroşi arabi s-au îmbogăţit în urma tranzacţiilor
financiare efectuate la această bursă, uneori în condiţii de risc foarte ridicat. În anul 1977, bursa oficială din
Kuwait a clacat, obligând Guvernul să adopte reguli de tranzacţionare destul de rigide. Această situaţie i-a
împins pe jucători spre bursa neoficială Souk Al-Manakh, care se situa pe locul 3 în lume, în privinţa
capitalizării, oferind, deci, suficiente motive de încredere. Crahul acestei burse a avut ca efect, cu excepţia
unei singure bănci comerciale, falimentul sau naţionalizarea tuturor celorlalte bănci din Kuwait.
Locul 5. Criza bursei americane (1987)
Deşi în cursului anului 1986, economia americană dădea semne de stagnare, totuşi indicele Dow
Jones a ajuns la un nivel maxim de cotaţie (în august 1987), care era de 2722 de puncte, înregistrând o
creştere cu 44% mai mare, faţă de cât avea la sfârşitul anului 1986. Cu toate acestea, în ziua de 19
octombrie 1987 (cunoscută şi sub denumirea de „lunea neagră”), s-a produs cea mai spectaculoasă prăbuşire
a burselor din istoria SUA, companiile economice suportând o devalorizare a capitalului propriu estimată la
circa 500 miliarde de dolari.
 Locul 4 – Criza financiara din Rusia -1998
Criza financiara din Rusia a fost declanşată iniţial de criza asiatică ce a generat scăderea preţurilor
materiilor prime (petrol, gaz, metale), de al căror export Rusia era dependenţă în proporţie de 80%. Pe
fondul scăderii veniturilor, Rusia s-a văzut în situaţia de a nu îşi mai onora datoriile externe, intrând practic în
incapacitate de a plăţi. Înainte de 1998, Guvernul a emis bonduri pentru a-şi acoperi deficitele iar in momentul
în care aceste bonduri ajungeau la scadenţă, guvernul le plătea prin emiterea unor noi bonduri, datoria fiind
astfel amplificată. Dobânda plătita de Guvern pentru aceste bonduri ajunsese la un moment dat la 150% pe an.
Toată această schemă piramidală a căzut în 13 august 1998 când bursa şi cursul valutar s-au
prăbuşit. Economia a început recuperarea în 1999-2000.
Locul 3 – Criza asiatica din 1997-1999
Aceasta s-a declanşat în luna iulie 1997 în Thailanda, ca urmare a unei decizii guvernamentale de
liberalizare a cursului de schimb al monedei naţionale (bath-ul, monedă legată până atunci de evoluţia
dolarului). În scurt timp s-a produs o devalorizare masivă a bath-ului, iar Thailanda, care avea deja o datorie
externă uriaşă, aproape că a intrat în faliment.
Criza thailandeză s-a răspândit rapid în celelalte ţări din jur, cuprinzând toată regiunea Asiei de Sud-
Est. Ţările cele mai afectate de criză, în afară de Thailanda, au fost Coreea de Sud şi Indonezia. Acestea au
fost sprijinite de Fondul Monetar Internaţional (FMI), care le-a acordat un împrumut de 40 miliarde de dolari
(folosit îndeosebi pentru stabilirea cursurilor valutare). Criza asiatică a durat 2 ani, după care economiile
naţionale din zonă au început să-şi revină.
Locul 2 – Marea Depresiune interbelica – 1929-1933
Această criză economică s-a instalat în august 1929, apărând după un deceniu de optimism în privinţa
dezvoltării economiei americane şi de consum nemăsurat al cetăţenilor. SUA au cunoscut o adevărată psihoză
a consumului, în sensul că se achiziţiona aproape orice, consumul fiind promovat şi de către stat.
Criza a debutat la bursă, care s-a prăbuşit cu 40%, în intervalul 29 octombrie - 13 noiembrie 1929,
pierzându-se 30 de miliarde dolari (suma aproape egală cu totalul cheltuielilor statului american în Primul
Război Mondial). Indicele Dow Jones a pierdut 89% din valoare şi i-a trebuit 26 de ani pentru a-şi depăşi
maximul dinaintea crizei. În anul 1933, circa un sfert dintre americanii apţi de muncă erau şomeri (15
milioane persoane), rata şomajului crescând de la 3% la 25 %, iar nivelul mediu al celor care lucrau a scăzut
cu 43%. La fel, producţia industrială s-a redus cu 52%, iar preţurile au scăzut cu 33%. În anii premergători
crizei se înfiinţau câte 4-5 bănci pe zi, iar în timpul crizei au falimentat, în medie, câte 2 bănci pe zi. O treime
dintre bănci au falimentat sau au fost preluate.
În SUA, criza economică a fost o criză de supraproducţie, durând oficial până în martie 1933, şi a avut
o mare influenţă asupra celorlalte economii dezvoltate ale lumii. Abia în anul 1940 se putea afirma că
economia Americii şi-a revenit complet după criză.
Locul 1 – Criza petrolului din 1973
A izbucnit în ziua de 15 octombrie, datorită ţărilor arabe membre ale O.P.E.C. (plus Egipt şi Siria) care
au hotărât să nu mai livreze petrol Statelor Unite ale Americii şi altor ţări dezvoltate (în special Olandei),
întrucât acestea au sprijinit acţiunile politico-militare ale Israelului. Ţările importatoare au fost puternic
afectate de embargo, preţul petrolului crescând spectaculos, cu 300% (de la 3 dolari la 12 dolari pe baril).
Pentru prima dată o resursă naturală a fost folosită ca instrument de reglare a raporturilor în politica
internaţională, iar, din acest moment, a apărut o nouă perspectivă de gândire asupra consumului de energie,
bazată pe reducerea acestuia.

La cele zece crize menţionate putem adăuga Criză economică mondială (2007-2009), a cărei poziţie
într-o clasificare ierarhică şi istorică este dificil de stabilit acum, însă cu siguranţă va ocupa un loc de frunte,
dacă ţinem cont de sumele uriaşe cheltuite de toate guvernele lumii pentru a contracara efectele acesteia.
Criză economică mondială (2007-2009) a început în iulie 2007 sub forma unei crize financiare, ca
rezultat a pierderii încrederii investitorilor americani în ipotecarea securitizată. Criza a dus la o problemă de
lichidităţi şi la blocarea instituţiilor financiare în special în Statele Unite şi Europa, ceea ce a accelerat criza de
lichidităţi, şi a diminuat schimburile comerciale internaţionale.
Criza s-a agravat în 2008, întrucât bursele de valori din lume s-au prăbuşit sau au intrat într-o perioadă
de instabilitate acută, un număr mare de bănci, creditori și companii de asigurare au dat faliment iar in
perioada septembrie-decembrie 2008 Japonia, Suedia, SUA, Rusia anunţă oficial intrarea în recesiune
economică iar Ungaria, Ucraina si Islanda sunt salvate de la blocaj financiar de către UE, FMI si Banca
Mondiala. Pierderile de pe pieţele internaţionale de capital, cumulate în primele 8 luni ale crizei (6 luni din
2008 şi 2 luni din 2009) au fost estimate la 34,6 mii de miliarde de dolari sau 44 % din PIB-ul mondial.
Principalele ramuri afectate de criza mondială au fost siderurgia, ramura constructoare de maşini,
chimică, extractivă. La 8 decembrie 2008 barilul de petrol coboară până la 36,67 dolari. În vederea depăşirii
recesiunii economice guvernele lumii intervin cu programe anticriză, axate în special pe salvarea sistemului
financiar.
 Sub aspect istoric, crizele economice au avut surse şi forme de manifestare diferite. Astfel,
în secolul al XVIII-lea ele erau legate de evenimente excepţionale: războaie (în Anglia, criza din
1763; în SUA, criza din 1783); speculaţii financiare; recolte slabe şi foamete (crizele franceze
din 1770 şi 1789) etc. Crizele de subproducţie din perioada economiei preindustriale sunt urmate
de crizele de supraproducţie din perioada industrialismului. Începând cu deceniul trei al secolului
al XIX-lea, fluctuaţiile economice cu caracter de criză revin cu o anumită regularitate, luând
forma ciclului economic.
Natura diferită a crizelor economice, ce au avut loc pe parcursul istoriei dezvoltării
economiei capitaliste, a determinat clasificarea crizelor după diferite criterii. Pornind de la
factorii generatori şi formele de manifestare a crizelor unii specialişti le clasifică în crize sociale
(sunt caracterizate prin inflaţie în creştere, şomaj, sărăcie), crize financiare (caracterizate prin
volatilitate accentuată pe pieţele de capital, căderea burselor şi revenirea lor spectaculoasă), crize
politice (care pot degenera în războaie), crize locale sau internaţionale, crize cauzate de dezastre
naturale sau crize economice generalizate.
O altă clasificare presupune divizarea acestora în funcţie de aria sau sfera lor de cuprindere.
Astfel, crizele vor fi grupate în parţiale – cuprind o anumită regiune a unei ţări sau o ramură a
economiei, naţionale – cuprind întreaga economie naţională, regionale – cuprind economiile unei
regiuni în cadrul economiei mondiale şi mondiale (globale) – cuprind întreaga economie
mondială.
Clasificarea generală a crizelor economice presupune gruparea acestora în funcţie de
regularitatea declanşării acestora, în:
A. Crize ciclice sunt stări de dereglare ale economiei care se repeta cu o anumita regularitate,
fiind una din fazele ciclului economic. Criza ciclică este momentul de cotitura a ciclului
economic, când faza de expansiune (ascendenta) cedează locul celei de recesiune
(descendenta). Crizele ciclice pot fi de două tipuri:
• crize de subproducţie – s-au întâlnit în economia diferitelor ţări sub formă de deficit sau
insuficienţă de producţie sau penurie de bunuri, cauzate de fenomene naturale (secetă,
inundaţii) sau războaie, epidemii, migraţii masive ale populaţiei etc. Aceste crize au fost
tipice până la începutul secolului al XIX-lea, dar ele nu sunt excluse nici în prezent, mai
ales în ţările subdezvoltate.
• crize de supraproducţie – se manifestă ca faze ale ciclului decenal, la anumite intervale
de timp. De la începutul secolului al XIX-lea şi până în prezent, au avut loc 18 crize
ciclice de supraproducţie cu durată şi intensitate diferite. Cele mai cunoscute, prin
efectele negative produse, sunt crizele din perioadele: 1929 – 1933, 1973 – 1975, 1980 –
1982, 2007-2009. Crizele ciclice, în condiţiile actuale, nu se rezumă la o ramură sau la un
 sector de activitate, ci cuprind mai multe ramuri şi sectoare, economia naţională şi, în
anumite condiţii, economia mondială;
B. Crize neciclice sunt stări de dereglare care nu se caracterizează printr-o anumită regularitate
(periodicitate) în timp. Ele pot fi:
• parţiale, în funcţie de ramura în care se manifestă (siderurgie, agricultură, industria
extractivă, construcţii, ecologie);
• intermediare, precum: criza materiilor prime, criza energetică, criza financiar-valutară
etc., care se manifestă prin insuficienţa unor asemenea resurse în raport cu posibilităţile
de acces spre obţinerea lor.
În analiza crizelor economice, prezintă interes identificarea esenţei crizelor financiare şi
structurale (sistemice), prin intermediul cărora este explicată starea economiei mondiale de
astăzi. În continuare vom prezenta caracteristicile definitorii ale acestor tipuri de crize.
Criza financiară este o situaţie în care cererea de bani este mai mare decât oferta, situaţie
care va determina evaporarea (volatilitatea) rapidă a banilor disponibili din sistemul bancar ca
rezultat al retragerii depozitelor, forţând băncile fie să vândă propriile active şi investiţii, pentru
a-şi acoperi necesităţile, fie să falimenteze. Starea sistemului bancar va genera neîncredere în
sistemul financiar, înregistrând o scădere semnificativă a volumului tranzacţiilor la bursă şi, în
final, o dereglare a mecanismelor de piaţă.
Pot fi distinse trei tipuri de crize financiare: valutare, bancare şi a datoriilor externă. Un
fenomen aparte în acest sens îl reprezintă crizele gemene – crizele valutare şi ale sectorului
bancar, crizele din Asia (1997), Rusia (1998) sau din Turcia (2000) sunt exemple concludente, în
acest sens. Alte forme de crize complexe sunt crizele valutare şi fiscale: Brazilia (1999) sau crize
valutare şi a datoriilor externe: Mexic (1994), Argentina (2001).
Criza structurală sau sistemică este un rezultat al neconcordanţei dintre structura
economiei şi exigenţele tehnologiilor noi, ceea ce va determina diminuarea PIB-lui, deteriorarea
mecanismelor de piaţă, a sistemului financiar, creşterea şomajul etc. Crizele sistemice sunt
încadrate în ciclurile lungi iar depăşirea lor are loc prin restructurarea economiei care presupune
apariţia de noi ramuri, a formelor noi de organizare a vieţii economice sau de reglementare a
economiei. Conform conceptului „Undelor lungi în economie”, economia capitalistă a cunoscut
câteva crize structurale, fiecare din care a determinat modificarea radicală a structurii economiei
mondiale.
În analizele economice este pe larg abordată problema identificării cauzelor ce generează
crizele sistemice. Astfel, pot fi identificate următoarele explicaţii date declanşării crizelor
structurale:
  apariţia noilor ramuri, fundamentate pe utilizarea tehnologiilor avansate, care asigură
performanţe superioare ramurilor noi în comparaţie cu cele tradiţionale, respectiv
resursele economice primare vor fi reorientate către aceste ramuri;
 creşterea bruscă a preţurilor la resursele strategice, ca exemplu la petrol, fapt ce va
determina redistribuirea factorilor de producţie între ramurile economiei;
 teoria consumului non-proporţional abordează crizele structurale drept consecinţă a
creşterii înclinaţiei spre economisire, creşterea economiilor ne fiind însoţită de
creşterea proporţională a investiţiilor.
Crizele economice au fost o caracteristică a economiei pe întreaga durată de dezvoltare a
capitalismului, însă, în timp, acestea devin mult mai complexe. Complexitatea crizelor
economice actuale poate fi evidenţiată prin capacitatea acestora de a se transfera de la nivel local
(de ramură) la nivel naţional şi în final la cel mondial. Astfel, criza creditelor ipotecare apărută în
anul 2006 în SUA a demarat criza sistemului financiar din SUA, răspândindu-se în ultima
instanţă asupra sistemului financiar mondial către anul 2008. Caracterul global al economiei
mondiale a determinat, în continuare, localizarea crizei în alte regiuni ale economiei mondiale
decât ţara de declanşare a acesteia. Astăzi asistăm la o localizare a crizei în UE (criza datoriilor
suverane) punând sub semnul întrebării existenţa din continuare a acesteia.
O altă caracteristică ce demonstrează creşterea gradului de complexitate a crizelor
economice actuale este capacitatea acestora de a se transforma ca esenţă, astfel criza financiară
declanşată în SUA s-a transformat în recesiune economică de proporţii mondiale. Intensitatea şi
dimensiunile crizei economice mondiale fiind susţinute, în acelaşi timp, de criza structurală prin
care trece astăzi economia mondială, determinată de epuizarea factorilor ce au asigurat până în
prezent creşterea economică la nivel mondial.
Caracterul complex al crizelor actuale este demonstrat şi de capacitatea acestora de a se
autoregenera (multiplica). Astfel, criza financiară din SUA revine în anul 2011 prin riscul unei
noi crize financiare determinată de criza datoriei externe a SUA şi respectiv riscul de default al
SUA, care ar fi demarat un nou val al crizei financiare mondiale, dar cu dimensiuni mult mai
mari în comparaţie cu precedenta (datoria externa a SUA a depăşit plafonul de 100% din PIB-ul
în anul 2010, constituind peste 46 mii dolari pe cap de locuitor).

3.5. Politici anticiclice

În teoria economică există două abordări diametral opuse referitoare la rolul economic al
statul, privit prin prisma fluctuaţilor economice. Reprezentanţii şcolii monetariste apreciază
oscilaţiile ciclice, în special crizele economice, drept rezultat al intervenţiei statului. Milton
Friedman consideră că orice intervenţie a statului în economie va genera dereglări în domeniul
circulaţiei monetare, crizele economice fiind expresii ale acestor dereglări.
În acelaşi timp, adepţii intervenţiei statului în economie explică evoluţiile ciclice şi crizele
economice prin insuficienţa intervenţiei statului, în special a ineficienţei pârghiilor,
instrumentelor şi politicilor elaborate şi folosite de către stat. Respectiv, perfecţionarea şi mai
buna corelare a unor asemenea politici şi instrumente – aplicarea lor consecventă ar fi în măsură
să prevină sau măcar să atenueze caracterul ciclic al economiei.
Indiferent de abordările teoretice, în practica economică, guvernele întreprind măsuri
vizând atenuarea fluctuaţiilor ciclice. În confruntarea cu fluctuaţiile ciclice inevitabile, guvernele
elaborează şi adoptă măsuri pentru atenuarea acestora, scopul acestor reglementări fiind
asigurarea unei stabilităţi a proceselor economice şi reducerea efectelor negative ale evoluţiilor
ciclice. Astfel, în teoria şi practica economică apare categoria de „politică anticiclică” sau
„politică anticriză”.

Politica anticiclică (anticriză) reprezintă ansamblul măsurilor întreprinse de către

stat, prin care se urmăreşte corectarea evoluţiilor ciclice excesive ale activităţii economice
şi atenuarea efectelor nefavorabile care decurg din acestea.

Politica anticiclică se aplică diferenţiat în cadrul unui ciclu economic. Astfel, în condiţii de
expansiune economică, se aplică politica de stabilizare (de frânare a activităţii economice), iar în
faza de recesiune, se aplică politica de relansare (de stimulare a activităţii economice).
Pentru atenuarea efectelor negative ale fluctuaţiilor ciclice se folosesc mai multe mijloace
şi instrumente de politică economică. Totalitatea politicilor anticiclice adoptate de către guverne
pot fi grupate în două mari categorii: politici de influenţare a cererii agregate şi politici de
influenţare a ofertei agregate.
Politicile de influenţare a ofertei agregate se bazează pe aplicarea a două grupe de măsuri:
a) realizarea de reforme structurale, care să permită afirmarea concurenţei şi a preţurilor libere,
prin eliminarea centrelor de putere economică (oligopoluri, sindicate); b) manevrarea unor
pârghii economice, care să ofere perspective bune de profit pentru producători, stimulându-i
astfel să menţină sau să sporească oferta de bunuri. În perioada de depresiune are loc stimularea
economiei prin aplicarea mijloacelor menite de a stimula creşterea profiturilor şi a cotei
profitului ce rămâne la dispoziţia agenţilor economici. Asemenea măsuri vizează: reducerea
obligaţiilor fiscale impuse firmelor, scăderea ratei dobânzii şi a restricţiilor în acordarea
creditelor pentru ameliorarea randamentului investiţiilor, fiscalitate avantajoasă pentru plasarea
economiilor pe piaţa monetară şi financiară.
 Politicile anticiclice de influenţare a cererii agregate, pornesc de la teoria lui Keynes,
după care cauza principală a fluctuaţiilor economiei rezultă din modificările nedorite ale cererii
agregate în raport cu posibilităţile şi evoluţia efectivă a ofertei agregate. Pentru influenţarea
cererii agregate este necesară intervenţia statului în economie prin următoarele acţiuni: politica
cheltuielilor publice, politica monetară şi de credit şi politica fiscală.
În perioada de depresiune are loc stimularea economiei prin aplicarea: politicii cheltuielilor
publice care presupune majorarea cheltuielile bugetului public chiar cu preţul unui deficit
bugetar – astfel menţinând sau impulsionând cererea agregată. Aplicarea politicii monetare şi de
credit în această perioadă presupune reducerea ratei dobânzii, pentru a crea facilităţi în scopul
sporirii volumului creditului şi a masei monetare, se reduce nivelul rezervelor obligatorii ale
băncilor comerciale, se achiziţionează titluri de stat de către autorităţile monetare, se prelungeşte
scadenţa unor credite etc. Prin aceste măsuri se urmăreşte stimularea consumului şi investiţiilor,
având drept consecinţă creşterea producţiei şi a gradului de ocupare a forţei de muncă iar în
cadrul politicii fiscale se reduce fiscalitatea, lăsându-se o cotă procentuală mai mare de venit
asupra agenţilor economici, ceea ce încurajează cererea pentru bunuri de consum şi de investiţii.
Politicile anticriză bazate pe influenţarea cererii agregate au fost aplicate pentru prima dată
în SUA, prin programul New Deal al Administraţiei Roosevelt, pentru a depăşi Marea
Depresiune din anii’30, iar după al doilea război mondial, asemenea măsuri au fost aplicate în
toate ţările din Europa occidentală, Canada şi Japonia.

Caseta 3.5. Unele exemple de intervenție a statului prin politici anticiclice (anticriză)
A. Măsuri anticriză perioada 1929 – 1933.
Criza economică din perioada 1929 - 1933 a fost una de supraproducţie, fiind agravată de scăderea
puternică a puterii de cumpărare a populaţiei. La nivel mondial, a explodat la jumătatea anului 1929, afectând
producţia de fontă, cupru, oţel, sare, cantităţi uriaşe de produse rămânând nevândute, în depozite.
In general, guvernele au luptat contra crizei pe trei direcţii:
a) reintroducerea protecţionismului;
b) distrugerea stocurilor;
c) reducerea deficientelor bugetare și a importurilor, însoţită de o permanentă politică de devalorizare
monetară.
În SUA începând cu anul 1933, din iniţiativa Preşedintelui F.D.Roosevelt, s-a pus în aplicare un
program de reforme care a primit numele de „Programul Economic New Deal” care avea drept scop să
înlăture consecinţele crizei economice. Programul New Deal folosea elemente de planificare, echilibrare şi
coordonare a economiei capitaliste.
Printre măsurile pe care administraţia Rooswelt le-a luat în cadrul „The New Deal”, au fost:
 Înfiinţarea „Reconstruction Finance Corporation” o entitate prin intermediul căreia s-au injectat
bani în sistemul financiar.
 Adoptarea „Security Exchange Act”. Prin aceasta s-au reglementat tranzacţiile bursiere şi s-a
reglementat cadrul legal în ceea ce priveşte împrumuturile pe care băncile le puteau acorda pentru
tranzacţiile bursiere.
 Pentru combaterea şomajului, noul guvern a înfiinţat „Civilian Conservation Corps”, o
organizaţie care angaja tineri între 18 şi 25 de ani pentru a munci în folosul comunităţii, plătiţi cu
30 de dolari pe lună.
  În raport cu agricultura, Congresul a aprobat legea numită „Agricultural Adjustment Act” prin
care se acordau fermierilor sume compensatorii pentru ca aceştia să renunţe la cultivarea unei părţi
a pământului pe care îl deţineau, încercând astfel ca preţul produselor, a alimentelor în general, să
crească prin reducerea producţiei.
 În raport cu industria în 1933 a fost adoptat „The Naţional Industry Recovery Act” prin care
guvernul a stabilit noi reguli şi a încurajat apariţia de noi locuri de muncă.
Obiectivul prioritar al programului New Deal a fost creşterea nivelului de ocupare a forţei de muncă.
Diminuarea şomajului a avut loc în baza construirii unei vaste şi puternice infrastructuri economice şi sociale:
cai ferate, drumuri şi poduri, baraje şi hidrocentrale gigantice, mari clădiri publice, etc. Ideea centrală a acestui
plan era de a fi angajaţi milioanele de muncitori rămaşi fără locuri de muncă. Astfel, programul aplicat a
permis angajarea a 4 milioane persoane la lucrările publice.

B. Măsuri anticriză perioada 2008 – 2012.

Dat fiind faptul că recesiunea economică mondială a fost declanșată de către criza financiară ce a
precedat-o, în programele guvernamentale anticriză prevalează pârghiile de politică economică orientate
către evitarea falimentărilor din sectorul financiar.
Principalele măsuri anticriză întreprinse de către guvernele țărilor afectate de criza economică sunt:
• injectarea de lichidități pe piață de către băncile centrale (ex: 16 septembrie 2008 BCE
injectează pe piață 70 de miliarde de euro);
• naționalizarea băncilor (ex: 29 septembrie banca Bradford & Bingley este naționalizată,
guvernul de la Londra preia controlul asupra creditelor în valoare de 50 mld. lire sterline ale
băncii);
• garantarea creditelor interbancare și a depozitelor (ex : 8 octombrie 2008 Autoritatea de
Supraveghere Financiara din Marea Britanie majorează limita de garantare a depozitelor până
la 50.000 lire sterline) ;
• diminuarea ratelor de refinanțare (ex : 8 octombrie 2008 FED, BCE, Banca Angliei și băncile
centrale din Canada, Elvetia și Suedia reduc dobânda de referință cu 0,5% în cadrul unei
acțiuni concertate. FED își reduce dobânda la 1,5%, BCE la 3,75%, iar Banca Angliei la
4,5%) ;
• constituirea bugetelor de austeritate, (ex: 2 februarie 2010 Guvernul de la Atena lansează
masuri de austeritate și reduceri de cheltuieli pentru a aduce deficitul bugetar la 3% din PIB
până în 2012, de la aproape 13% din PIB în 2009.)

CONCLUZII

1. Economia are un caracter fluctuant de dezvoltare, fiindu-i caracteristice fluctuaţiile

accidentale, sezoniere, ciclice;
2. Măsurarea fluctuaţiilor ciclice are loc prin aplicarea indicatorilor: PIB efectiv, volumul
vânzărilor, nivelul dobânzilor bancare, indicele volumului fizic al producţiei industriale,
nivelul şomajului, numărul locurilor de muncă, venitul personal, preţurile etc.
3. Ciclu economic este constituit din două faze care se deosebesc una de cealaltă şi se
intercondiţionează reciproc: a) faza de expansiune (de creştere economică); b) faza de
depresiune (de scădere economică).
4. J.A. Schumpeter a clasificat ciclurile după durata lor în trei tipuri: lungi, medii şi scurte.
După numele economiştilor care s-au distins în studiul acestor tipuri de fluctuaţii ciclice au
fost distinse ciclurile: Kondratieff, Juglar şi Kitchin.
5. Ciclurile economice lungi, au o durată de 40 – 60 de ani şi cuprind două faze: faza
ascendentă şi faza descendentă, fiecare dintre ele având o durată de 20 – 30 de ani.
6. Ciclul decenal cuprinde 4 faze – recesiunea, depresiunea, învoirea şi prosperitatea.
7. Abordarea deterministă a ciclurilor economice consideră că cauze a fluctuaţiilor ciclice sunt
factorii predictibili, fluctuaţiile ciclice devenind o legitate a evoluţiei macroeconomice.
8. Abordarea stocastică a ciclurilor economice consideră fluctuaţiile ciclice rezultat al şocurilor
întâmplătoare.
9. Ciclurile economice scurte cuprind două faze: expansiunea şi încetinirea creşterii economice.
Trecerea de la expansiune la încetinire în cadrul ciclului scurt nu presupune declanşarea unei
crize economice.
10. Criza economică este o tulburare bruscă a echilibrului economic, fiind exprimată prin
creşterea stocurilor de produse nevândute şi reducerea producţiei, prin scăderea preţurilor,
prin şomaj şi scăderea cursurilor bursiere.
11. Naţional Bureau of Economic Research defineşte criza ca fiind o scădere semnificativă a
activităţii economice pentru câteva luni, reflectată în scăderea PIB, scăderea veniturilor
individuale, reducerea nivelului ocupării, diminuarea producţiei industriale şi a consumului.
12. Reprezentanţii şcolii monetariste apreciază oscilaţiile ciclice, în special crizele economice,
drept rezultat al intervenţiei statului în economie.
13. Adepţii intervenţiei statului în economie explică evoluţiile ciclice şi crizele economice prin
insuficienţa intervenţiei statului, în special a ineficienţei pârghiilor, instrumentelor şi
politicilor elaborate şi folosite de către stat.
14. În vederea depăşirii crizelor economice guvernele aplică măsuri de politică aticiclică care
urmăresc corectarea evoluţiilor ciclice excesive ale activităţii economice şi atenuarea
efectelor nefavorabile care decurg din acestea.
15. Politicilor anticiclice adoptate de către guverne pot fi orientate către influenţarea cererii
agregate sau către de influenţarea ofertei agregate.

NOŢIUNI–CHEIE

Fluctuaţii economice (economic fluctuations) Variabile contraciclice (countercyclical variable)

Ciclul economic (economic cycle)
Ciclul scurt (Kitchin) (short business cycle)
Ciclul de afaceri (mediu) (business cycle)
Ciclul lung (long waves)
Variabile prociclice (procyclical variable)
Variabile aciclice (acyclical variable)
Criză economică (economic crisis)
Criză financiară (financial crisis)
Recesiune (recession)
Expansiune (expansion)
 TESTE
1. Ciclurile economice reprezintă:
a) trendul ascendent al producţiei;
b) fluctuaţiile producţiei în jurul unui trend ascendent;
c) un fenomen întâmplător;
d) o formă anormală de evoluţie a activităţii economice;
e) evoluţia producţiei în ritm constant.

2. În cadrul fazei de expansiune a ciclului economic:

a) producţia se reduce;
b) creşte gradul de ocupare a forţei de muncă;
c) cursul titlurilor de valoare se reduce;
d) oportunităţile de afaceri se reduc;
e) scad investiţiile.

3. Expansiunea este frânată de:

a) creşterea productivităţii;
b) creşterea ratei profitului;
c) diminuarea dezechilibrelor economice;
d) reducerea eficienţei factorilor de producţie;
e) reducerea semnificativă a stocurilor din economie.

4. În cadrul fazei de contracţie a ciclului economic:

a) producţia creşte;
b) rata şomajului se reduce;
c) scad investiţiile;
d) afacerile devin prospere.

5. Criza economică marchează:

a) trecerea de la expansiunea economică la recesiune;
b) începutul fazei de expansiune economică;
c) procesul ireversibil de declin al producţiei;
d) procesul de progres reversibil al producţiei;
e) amplificarea potenţialului de eficienţă a factorilor de producţie.

6. În cazul unei expansiuni economice prelungite se recomandă:

a) expansiunea monetară;
b) creşterea ratelor dobânzii;
c) reducerea fiscalităţii;
d) creşterea cheltuielilor bugetare;
e) mărirea deficitului bugetar.

7. În cazul unei recesiuni severe se recomandă:

a) controlul mai riguros al masei monetare;
b) reducerea ratelor dobânzii;
c) mărirea impozitelor;
d) reducerea cheltuielilor bugetare;
e) scăderea achiziţiilor de stat.

8. Politica monetară adecvată în cazul unei expansiuni prelungite constă în:

a) majorarea impozitelor;
b) reducerea cheltuielilor bugetare;
 c) controlul deficitului bugetar;
d) emisiune monetară suplimentară;
e) creşterea ratelor dobânzii.

9. Politica fiscală adecvată în cazul unei expansiuni prelungite constă în:

a) majorarea impozitelor;
b) creşterea cheltuielilor bugetare;
c) mărirea deficitului bugetar;
d) emisiune monetară suplimentară;
e) creşterea ratelor dobânzii.

10. În condiţii de expansiune economică, în mod normal, are tendinţă descreştere:

a) rata şomajului;
b) numărul falimentelor;
c) indicele preţurilor;
d) datoria publică;
e) cursul de schimb.

11. În faza de expansiune a ciclului economic:

a) cererea de bani se reduce, iar ratele dobânzii cresc;
b) cererea de bani se reduce, iar ratele dobânzii se reduc de asemenea;
c) cererea de bani creşte, iar ratele dobânzii cresc de asemenea;
d) cererea de bani creşte, iar ratele dobânzii se reduc;
e) nici cererea de bani şi nici ratele dobânzii nu se modifică.

12. Fazele ciclului economic sunt:

a) faza de expansiune;
b) faza de ascensiune;
c) faza de stagnare;
d) faza de recesiune;
e) faza intermediară.
Alegeţi răspunsul corect dintre următoarele combinaţii:
a) 1,2;
b) 2,3;
c) 2,5;
d) 1,4;
e) 3,5.

14. Care din indicatori este prociclic?

a) profiturile firmelor;
b) mărimea exporturilor
c) mărimea şomajului;
d) deficitul bugetului de stat.

15. Care din indicatori este contraciclic?

a) volumul vânzărilor de bunuri;
b) nivelul şomajului;
c) utilizarea capacităţilor de producţie;
d) mărimea profitului firmelor.

16. Care din indicatori este aciclic?

a) mărimea PIB;
 b) mărimea investiţiilor;
c) cheltuielile pentru bunurile de consum îndelungat;
d) volumul exportului.

17. Scopul politicii monetare şi de credit este:

a) în perioada de boom, frânarea cererii de consum şi de investiţii;
b) în perioada de boom, creşterea fiscalităţii;
c) în perioada de recesiune, stimularea cererii;
d) în perioada de recesiune, creşterea producţiei şi gradului de ocupare.

18. Care din următoarele măsuri, ţin de politica monetară şi de credit adoptată în faza
de expansiune?
a) reducerea preţurilor şi a taxelor de consum;
b) diminuarea fiscalităţii;
c) restricţionarea creditului;
d) sporirea masei monetare;
e) scăderea ratei dobânzii.

19. Încurajarea cheltuielilor de consum şi investiţionale, în condiţii de recesiune se

realizează prin:
a) creşterea ratei dobânzii;
b) diminuarea cheltuielilor publice;
c) reducerea fiscalităţii;
d) majorarea fiscalităţii.

SARCINI ANALITICE

1. Vizitaţi site-ul National Bureau of Economic Research (http://www.nber.org/cycles.html) şi

găsiţi datele de referinţă cu privire la ciclurile de afaceri începând cu 1854. Care a fost durata
medie a recesiunilor începând din 1854? Dar începând din 1945? Care a fost durata medie a
expansiunilor începând din 1854? Dar după 1945?.
2. Efectuaţi o cercetare comparativă a politicilor anticriză promovate de guvernele lumii în
vederea depăşirii crizei 2008 – 2010.
3. Folosind resursele reţelei globale Internet realizaţi o analiză comparativă a politicilor
anticriză promovată de către guvernele SUA în vederea depăşirii crizelor din 1929 – 1933;
1973; 2007 – 2009.
4. Identificaţi canalele de transmisie a crizei financiare din SUA către economia Republicii
Moldova.
5. Realizaţi o analiză a crizei datoriilor suverane în cadrul UE. Identificaţi riscurile unei
eventuale crize a datoriilor suverane pentru R. Moldova.

TEME RECOMANDATE PENTRU REFERATE

♦ Criza economică globală şi politica banilor ieftini.

♦ Recesiunea economică din 2008 – începutul unei noi ordini economice.
♦ Cauzele crizei financiare mondiale din 2008 şi transformarea ei în recesiune economică
mondială.
♦ Repere principale ale Programului de stabilizare şi regenerare a economiei Republicii
Moldova pentru anii 2009-2011.
♦ Impactul recesiunii economice mondiale asupra economiei Republicii Moldova.
COVID-19: Cum salvăm economia
națională și pregătim terenul pentru o
relansare post-criză
Document de politici privind măsurile ce ar putea fi întreprinse de autorități pentru atenuarea
impactului în contextul crizei Covid-19 asupra economiei naționale

2 aprilie 2020

Autori:
Adrian Lupușor
Dumitru Pîntea
Sergiu Gaibu

Acest studiu a fost elaborat cu susținerea financiară a Fundației Soros-Moldova. Opiniile exprimate în
acest studiu aparțin în exclusivitate autorului și nu reflectă neapărat punctul de vedere al Fundației
Soros-Moldova sau al partenerilor săi.
Cuprins
Context ...............................................................................................................................................3
La ce să ne așteptăm: efectele crizei Covid-19 asupra economiei naționale ....................................4
Cum salvăm economia națională? .....................................................................................................7
Programul de redresare economică ...................................................................................................8
1. Măsuri imediate pentru perioada situației excepționale de combatere a Covid-19 ..............9
2. Măsuri ce vizează perioada după eliminarea stării de urgență ...........................................11
Anexa. Măsurile întreprinsă de Guvern pentru susținerea mediului de afaceri și populației ..........13

2
Context

Pe lângă amenințările la adresa sănătății populației, criza Covid-19 aduce noi provocări la nivel
macroeconomic. Incertitudinea este prezentă chiar și pe termen scurt și bântuie economia
mondială, iar Moldova nu este o excepție. Instituțiile publice, firmele și gospodăriile casnice, toate
sunt afectate de încetinirea activității economice. Marea majoritate a sectoarelor se confruntă
deja cu o scădere drastică a vânzărilor și a veniturilor din cauza imposibilității de a desfășura
activitatea obișnuită. În plus, anumiți actori precum deținătorii de credite, chiriașii, emigranții care
se întorc acasă sau lucrătorii din economia informală nu au o protecție socială în situații de criză.

Chiar dacă este temporar, șocul măsurilor de izolare va avea repercusiuni considerabile asupra
activității economice. În mod particular, acestea se vor manifesta prin încetinirea activității de
producere din cauza perturbării lanțurilor de aprovizionare și reducerii cererii atât interne cât și
externe. Pe lângă acestea, creșterea incertitudinilor va exercita o influență nefastă asupra
programelor de cheltuieli prognozate de firme și alte investiții private. Având în vedere că nu se
cunoaște cât vor dura restricțiile și cum va evolua pandemia în perioadele imediat următoare, nu
putem cuantifica cu exactitate acceptabilă impactul economic al pandemiei, însă ne putem aștepta
la un șoc chiar mai puternic față de criza din 2009, iar PIB-ul ar putea scădea chiar și cu circa 10%
numai în 2020. Prin urmare, răspândirea Covid-19 adaugă o nouă sursă substanțială de riscuri în
adresa economiei naționale pentru anul 2020 și nu numai.

În aceste condiții, atenuarea efectelor Covid-19 asupra stării de sănătate și asupra economiei
naționale trebuie să fie prioritatea guvernării. Acțiuni decisive și la timp trebuie întreprinse de
Guvern, banca centrală, autorități de reglementare, dar și alți actori, pentru a minimiza efectele
crizei. De cealaltă parte, agenții economici și populația au rolul lor în a da dovadă de
responsabilitate și a face tot posibilul pentru atenuarea efectelor devastatoare. Prin urmare,
această scurtă analiză își propune să prezinte principalele elemente ale unui program de
salvgardare a economiei naționale recomandat spre implementare autorităților, în baza analizei
propagării crizei și ramificațiilor acesteia. Acțiunile incluse în planul respectiv urmează 2 scopuri
majore: (i) atenuarea repercusiunilor economice și sociale generate de criza Covid-19, și (ii)
pregătirea terenului pentru o relansare cât mai rapidă post criză.

Setul de măsuri nu pretinde a fi unui exhaustiv și vine să complementeze măsurile deja adoptate
de către Guvern. În acest sens, salutăm măsurile adoptate ce țin de subvenționarea agenților
economici a căror activitate a fost sistată și extinderea asistenței sociale pentru persoanele fără
venituri, conform proiectului de lege aprobat la 1 aprilie 2020 (o sinteză a acestor măsuri este
prezentată în anexa 1) pe care le consideram absolut necesare. Totuși, măsurile respective ar trebui
completate cu acțiuni mai cuprinzătoare și ferme în vederea susținerii economiei, populației și
producătorilor autohtoni. Astfel, planul anti-criză trebuie să cuprindă atât perioada situației de
urgență, prin atenuarea efectelor economice și sociale cauzate de restricțiile aplicate, dar și
perioada imediat următoare după eliminarea acestora deoarece repercusiunile economice vor dura
o perioadă mult mai lungă de timp.

3
Integrarea tuturor acțiunilor anti-criză într-un pachet integrat de măsuri pentru o perioadă mai
lungă de timp, cu detalierea celor care vor fi aplicate pentru fiecare etapă în parte va oferi un nivel
mai mare de previzibilitate și confidență mediului de afaceri și populației în general. Aceasta
solicită o implicare mai activă și plenară a statului în susținerea economiei pe întreaga durată a
efectelor pandemiei Covid-19 asupra economiei. Motivul ține de caracterul specific al prezentei
crize, care nu ține de o recesiune clasică indusă de ciclurile economice, ci de un fenomen de forță
majoră. În aceste condiții, obiectivele planului anti-criză trebuie să fie:

1. Asigurarea menținerii economiei la „respirație artificială” pe perioada restricțiilor aplicate

de autorități în contextul pandemiei Covid-19, prin susținerea financiară directă a
populației și firmelor. Accesul la lichidități și menținerea veniturilor populației este critic
pentru atenuarea următoarelor potențiale etape ale crizei care s-ar putea manifesta în
creșterea ratei sărăciei, falimentarea multor întreprinderi, scăderea bruscă a încasărilor la
buget și „întoxicarea” portofoliilor bancare.
2. Susținerea activă a producătorilor autohtoni, ca instrument de atenuare a șocului asupra
balanței de plăți, evitarea falimentelor și disponibilizărilor în masă și atenuarea recesiunii
economice.
3. Comunicarea activă și transparentă cu populația și firmele pe marginea măsurilor
întreprinse și planificate de către autorități, în vederea atenuării impactului crizei asupra
așteptărilor și sentimentului economic al consumatorilor și firmelor.

Este la fel de importantă și identificarea și mobilizarea resurselor necesare implementării planului

anti-criză. În vederea asigurării fezabilității și continuității măsurilor anti-criză, Guvernul trebuie să
se focuseze și pe măsurile active de identificare a surselor de finanțare a acestora. Elementul
respectiv trebiue să facă parte din programul anti-criză, fiind și un element important de
credibilitate și ancorare a așteptărilor populației și firmelor, precum și menținere a unui nivel
acceptabil al sentimentului economic al acestora. Astfel, trebuie explorate următoarele 3 surse
majore de finanțare: (i) rectificarea bugetară, prin realocarea cheltuielilor neprioritare pentru
sectorul de sănătate și ajutorul financiar direct populației și firmelor, precum și emisie suplimentară
de valori mobiliare de stat (VMS); (ii) lichiditățile din sistemul bancar, prin relaxarea politicii
monetare, garantarea de stat a creditelor și intervențiile potențiale ale BNM prin procurarea VMS-
urilor pe piața secundară; (iii) susținerea donatorilor. Mobilizarea resurselor de la aceste surse ar
putea disponibiliza circa 20 miliarde MDL pentru planul de măsuri anti-criză.

La ce să ne așteptăm: efectele crizei Covid-19 asupra

economiei naționale

Încercările de a prognoza care va fi amploarea șocului economic pentru anul 2020 comportă o
marjă mult mai mare de eroare și incertitudine decât de obicei. Principalele instituții internaționale1
care evaluează periodic perspectivele economice la nivel global nu s-au grăbit să-și actualizeze
prognozele, concentrându-se mai degrabă pe identificarea măsurilor de intervenție în situații de

1
Fondul Monetar Internațional, Organizația de Cooperare și Dezvoltare Economică, Banca Central Europeană

4
criză. Chiar și așa, în viziunea Fondului Monetar Internațional recesiunea globală nu poate fi evitată,
luându-se în calcul chiar o reducere a PIB-ului global de peste 5%. ”Deși, până la moment, Covid-19
a afectat în special sistemele de sănătate din economiile avansate, piețele emergente și țările în curs
de dezvoltare ar putea fi afectate de o combinație de crize – medicală, economică și financiară. Multe
dintre aceste țări vor avea nevoie de suport pentru a-și consolida răspunsul la criză, pentru a restabili
locurile de muncă și creșterea economică în timp cât mai scurt”2.

În condițiile unei recesiuni globale devine cert că economia Republicii Moldova va fi afectată nu
doar de factori interni, ci și de situația din state precum România, Germania, Italia, Turcia sau
Rusia. Astfel, șocul extern s-ar putea propaga pe canalul exporturilor prin reducerea cererii pentru
produse prelucrate în regim lohn (cablaje, textile). Aceste ramuri depind direct de industria
automotivă din țări precum România și Germania, sau cea textilă din Italia. De asemenea, remiterile
de bani în favoarea populației fizice ar putea scădea semnificativ odată cu întoarcerea mai multor
emigranți din state ale Uniunii Europene și scăderea remunerării muncii în țări precum Rusia sau
Israel. Chiar și așa, este prematur de făcut anumite estimări deoarece nu se cunoaște cât exact vor
dura restricțiile și care va fi magnitudinea crizei.

Pe plan intern, datorită specificului crizei economia națională ar putea fi afectată în cel puțin două
runde – una imediată în perioada crizei Covid-19 și una pe termen mediu după ce criza se va finisa.
În prima rundă deja asistăm la scăderi masive ale veniturilor în sectoare precum HORECA,
transporturi, organizarea de evenimente, construcții (imobile rezidențiale) și afacerile de retail (cu
excepția comercializării produselor alimentare și medicamentelor). În același timp, se reduc și
veniturile populației, fie că unii angajați sunt nevoiți să plece în șomaj tehnic sau chiar sunt
disponibilizați, fie anumite persoane nu mai au acces la același volum de remitențe ca și până acum.
Un aspect important al primei runde este nivelul de intervenție a statului în salvgardarea activității
economice. Cu cât mai mult este minimizat impactului primului val, cu atât mai scurte și mai puțin
dureroase vor fi toate celelalte valuri ale ”bulgărelui crizei”.

Următoarea rundă ar putea fi caracterizată de reducerea activității economice în lanțul de

aprovizionare a firmelor care deja și-au sistat activitatea în prima rundă. Prin urmare ar putea avea
loc mai multe disponibilizări și/sau reduceri de salarii, care vor accentua căderea consumului,
veniturilor din vânzări și a încasărilor bugetare. De asemenea, sectorul bancar poate fi afectat de
creșterea creditelor neperformante din cauza incapacității unor companii și a populației de a-și
onora ratele lunare. Pe lângă aceasta, cererea de credite investiționale noi se va restrânge, ceea ce
va pune presiune și mai mult pe activitatea de intermediere financiară. În cele din urmă, finanțele
publice vor avea de suferit nu doar din cauza scăderii veniturilor (scăderea consumului și insolvența
unor companii), dar și urmare creșterii cheltuielilor sociale și a susținerii sistemului medical. În mod
particular, pe anumite dimensiuni sectoriale criza ar putea avea următoarele efecte:

➢ Finanțe publice - nimeni nu pune la îndoială că bugetul pentru anul 2020 trebuie rapid rectificat
pentru a realoca resursele financiare destinate unor investiții și a extinde în primul rând
cheltuielile direcționate către sistemul medical și gestionarea crizei. Concomitent cu aceasta,

2
Joint Statement by the Chair of International Monetary and Financial Committee and the Managing Director of the International
Monetary Fund, https://www.imf.org/en/News/Articles/2020/03/27/pr20114-joint-statement-by-the-chair-of-imfc-and-the-managing-
director-of-the-imf

5
 revizuirea principalilor indicatori macro-economici (în sensul înrăutățirii acestora) va genera o
reducere semnificativă a veniturilor din taxe și impozite. De cealaltă parte, nevoia susținerii
mediului de afaceri și a gospodăriilor casnice va necesita o extindere semnificativă a
cheltuielilor, peste limitele impuse de legislația bugetar – fiscală (deja mai multe state au
prevăzut derogări de la aceste reguli în perioadele de criză). În final, aceste ajustări vor
accentua deficitul bugetar și necesitatea identificării surselor suplimentare de finanțare;

➢ Sistemul financiar – la moment sectorul bancar se prezintă a fi destul de solid, bine capitalizat
și cu suficiente lichidități care să susțină ajustarea condițiilor de creditare a agenților
economici și populației (ex. amânarea ratelor pe câteva luni). De asemenea, poziția externă a
țării prezentată de rezervele valutare e destul de confortabilă, cu active de circa 3 mlrd. USD
sau cel puțin 5 luni de import. Cu toate acestea, unii clienți ai băncilor cu greu vor face față
crizei sau se vor ciocni cu falimentul la etapa ulterioară. Aceasta fapt inevitabil va extinde
volumul de credite neperformante, numărul cazurilor de insolvență și portofoliile companiilor
de colectare a creanțelor. De asemenea, reducerea cererii interne ar putea determina ajustarea
prețurilor unor active (ex. imobile) ce va pune și mai multă presiune pe bilanțurile băncilor. În
cele din urmă, băncile ar putea fi reticente în refinanțarea/restructurarea unor credite, iar prima
de risc cerută pentru finanțarea guvernului ar putea crește pe fondul înrăutățirii situației
finanțelor publice și condițiilor economice generale;

➢ Firme – caracteristicile acestei crize sunt neordinare și lipsite de careva experiențe anterioare.
Practic asistăm la o reducere simultană atât a cererii cât și a ofertei de bunuri și servicii. Unele
sectoare înregistrează o reducere semnificativă a activității economice, în timp ce altele cu
greu fac față restricțiilor impuse. În lipsa unor măsuri decisive de intervenție, economia reală
riscă să se confrunte rapid cu o scădere drastică a volumului vânzărilor, o reducere a ratei de
ocupare și implicit creșterea șomajului. Investițiile private se vor reduce, atenția
antreprenorilor fiind orientată pe asigurarea cheltuielilor curente și menținerea pe cât posibil a
angajaților calificați. De asemenea, există riscul apariției unor blocaje în lanțurile de
aprovizionare, dar și în relația furnizori - clienți. Toți vor trebuie să-și asume o parte din pierderi,
de la producători până la proprietarii de magazine, cei de birouri, bănci, furnizori;

➢ Gospodării casnice – creșterea venitului disponibil din ultimii ani și politicile statului de
stimulare a accesului la locuințe au îndreptat atenția populației către sistemul financiar.
Îndatorarea populației a devenit o obișnuință3 în timp ce economiile acoperă de cele mai multe
ori o perioadă redusă de timp. În consecință, pentru cei mai mulți angajați pierderea bruscă a
locului de muncă ar agrava stabilitatea financiară personală și familială. La aceștia se mai
adaugă și persoanele angajate informal sau zilierii cu venituri sezoniere care nu au nici un fel
de protecție în față oricărui șoc economic. De asemenea, emigranții întorși de peste hotare pot
prezenta o situație de două ori mai gravă. Pe de o parte imposibilitatea reîntoarcerii imediate
la locurile de muncă, iar pe de altă parte lipsa veniturilor pentru ei și familiile a căror venituri
se bazau pe remitențe. Astfel, o criză economică de durată se poate transforma într-o criză
socială cu urmări mult mai grave.

3
Practic fiecare a treia persoană aptă de muncă are un credit sau un împrumut nebancar iar rate lunară a devenit deja o obișnuință.

6
Cum salvăm economia națională?

Întreprinderile mici și mijlocii, întreprinzătorii individuali și anumite segmente ale gospodăriilor

casnice se dovedesc a fi cei mai vulnerabili în fața efectelor pe care criza Covid-19 le are asupra
economiei. Susținerea la timp a agenților economici ar salva cât mai multe locuri de muncă și ar
atenua din necesarul susținerii ulterioare ale gospodăriilor casnice. Prin urmare, acțiunile
întreprinse în prima rundă trebuie să fie suficient de puternice ca să minimizeze escaladarea
următoarelor etape. În acest sens, în continuare propunem o serie de acțiuni care, realizate corect,
vor susține economia națională pe perioada crizei și vor asigura o cale mult mai rapidă de
recuperare în perioada post criză:

Toate resursele potențiale disponibile (donatorii externi,

I. Identificarea tuturor
emisie suplimentară de valori mobiliare de stat, rectificare
resurselor care ar putea
bugetară, relaxarea politicii monetare, garanții de stat etc.)
susține economia
trebuie identificate și atent utilizate. În acest sens pot fi
națională
mobilizate cel puțin 20 mlrd. MDL pe parcursul anului 2020.

Pentru a avea o imagine suficient de detaliată, exactă și

obiectivă asupra situației reale din mediul de afaceri și a
identifica impactul real al crizei Covid-19 asupra
economiei, este nevoie de realizarea unui sondaj
cuprinzător în rândul firmelor. Acesta ar urma să identifice
sectoarele cele mai afectate și ”motoarele” economiei care
se pot redresa rapid, cuantificarea numărului celor afectați,
volumului pierderilor și ajutorului minim necesar. Sondajul
II. Obținerea de date trebuie actualizat cel puțin trimestrial, pentru a măsura
operative4 propagarea crizei, dar și efectele măsurilor anti-criză. De
asemenea este necesar de monitorizat zilnic o serie de
indicatori care reprezintă indici ai intensității activității
economice cum ar fi: consum de energie electrică pe
persoane fizice și agenți economici, consumul de
combustibili, transferurile zilnice de peste hotare etc. La
finele perioadei situației de urgență este binevenit un
sondaj amplu pentru a evalua starea mediului de afaceri și
a gospodăriilor.

III. Elaborarea Programului Programul de redresare ar urma să cuprindă acțiuni

de redresare a economiei specifice ce urmează a fi realizate în vederea susținerii

naționale agenților economici și gospodăriilor casnice în cadrul.

Măsurile pot fi grupate în 2 categorii: 1 – măsuri pentru

4
Unele date zilnice pot reflecta foarte bine dinamica economică - consumul de petrol, energie electrică; transferuri de bani de peste
hotare, transferurile inter-bancare, încasări din taxe și impozite

7
 perioada restricțiilor în contextul situației excepționale (pe
care se focusează la moment Guvernul); și 2 – măsuri mai
sistemice care cuprind întreaga perioada de criză
pandemică, care ar putea fi mai extinsă decât perioada
stării excepționale.

Pentru reducerea incertitudinii în mediul economic este

nevoie de explicarea clară a măsurilor economice ce
urmează a fi întreprinse. Populația și mediul de afaceri
IV. Instituirea unui mecanism
trebuie să aibă certitudinea măsurilor aplicate și volumul
de comunicare anti-criză
suportului acordat astfel încât să poată replanifica
resursele necesare până la obținerea suportului din partea
statului.

Așa cum programul este unul excepțional și urmează să

extindă datoria publică a țării, este nevoie de o
V. Constituirea unui
monitorizare atentă a acestuia. Constituirea unei comisii
organism reprezentativ de
de monitorizare ar urma să acorde suport consultativ și
monitorizare a
credibilitate necesară întregului proces. Aceasta ar putea
Programului
avea un format larg, pe platforma Parlamentului și cu
implicarea societății civile.

Programul de redresare economică

Pentru evitarea utilizării în mod discreționar și haotic a resurselor și așa limitate, măsurile
întreprinse trebuie atent calibrate în funcție de nevoile reale ale populației și firmelor. Programul
de mai jos prezintă o serie de repere pentru guvernanți cu scopul de a oferi maximă eficiență
suportului oferit economiei naționale. Conform anticipărilor privind existența a cel puțin două runde
care pot afecta economia națională, Programul țintește măsuri specifice pentru fiecare din acestea.
Pe lângă acțiunile în sine, criterii clare de calculare a suportului financiar urmează a fi stabilite în
baza unor indici precum cifra de afaceri, volumul impozitelor achitate, numărul de angajați,
veniturile salariale, coșul minim de consum, etc.

Situația de criză poate fi și un moment de a regândi modelul de dezvoltare a economiei naționale.

Unele ramuri ar putea obține o doză suplimentară de competitivitate în timp ce necesitatea altora
va fi pusă în discuție. Asigurarea consumului intern cu cât mai multe bunuri și servicii naționale,
stimularea canalelor on-line de distribuție a mărfurilor, reducerea plăților fără numerar și implicit a
economiei informale, concentrarea pe produse inovatoare și cu valoare adăugată înaltă, exporturile
sau agricultura ecologică sunt doar câteva direcții și obiective care trebuie să ghideze Programul
de redresare economică. În contextul unor resurse limitate trebuie susținute acele afaceri care se
vor putea redresa rapid și vor compensa în timp scurt aceste investiții neprogramate ale statului.

8
1. Măsuri imediate pentru perioada situației excepționale de combatere a Covid-19
Primul set de măsuri se referă la acțiunile imediate ce trebuie orientate pe minimizarea pierderilor
din prima rundă pentru a reduce „spill over effect” (creșterea bulgărelui crizei). Acestea urmăresc
abordarea urmată de majoritatea statelor lumii, inclusiv vecinii România, Ucraina și alte state în
curs de dezvoltare5, care prevăd amânarea unor cheltuieli ale populației și firmelor (impozite, rate
la credite) și oferirea de lichidități ieftine și suficiente economiei. Acestea trebuie să țină cont de
cele două dimensiuni distincte afectate de criza Covid-19, și anume populația și mediul de afaceri,
iar scopul – să mențină economia pe „respirație artificială” în perioada restricțiilor în contextul
pandemiei.

1.1. Asigurarea unui nivel minim de venituri pentru populație – această măsură este necesară
pentru a preveni o deteriorare a situației sociale și prevenirea creșterii criminalității. Aici
este vorba de extinderea cheltuielilor sociale și susținerea persoanelor care au suferit o
pierdere considerabilă a veniturilor urmare instituirii restricțiilor pe parcursul situației
excepționale, și anume:

• Compensarea plăților salariale pentru angajații din companiile a căror activitate este
sistată până la un anumit nivel din salariului mediu.

• Stabilirea unei îndemnizații lunare pentru alte persoane, nesalariate, rămase fără
venit pe perioada crizei (deținătorii de patente, zilieri, etc.) în corespundere cu
minimul de existență.

1.2. Asigurarea sectorului privat cu lichiditatea necesară – această măsură are scopul de a
menține procesele critice necesare la companiile care au șanse de reabilitare după
perioada restricțiilor. În acest sens trebuie luate în calcul următoarele acțiuni:

• Menținerea de către BNM a ratei de bază la un nivel inferior și eventual, reducerea

treptată a normei rezervelor obligatorii pentru a stimula reducerea dobânzilor în
economie și majora infuzia de lichidități. BNM deja a anunțat reducerea ratei de
bază cu 1,25 p.p. până la 3.25% și a normei rezervelor obligatorii pentru depozitele
în lei cu 2,5 p.p. până la 38,56%. Totuși, în actualul context, este necesară o
relaxare mai pronunțată a politicii monetare, în special prin reducerea normei
rezervelor obligatorii până la 15%, fapt ce ar disponibiliza automat circa 10
miliarde MDL (notă: cadrul inflaționist permite relaxarea politici monetare, însă
chiar și o creștere a nivelului inflației peste ținta BNM constituie o problemă mai
puțin acută comparativ cu repercusiunile potentiale ale crizei asupra stabilității
macrofinanciare, or anume aceasta ar trebui să fie principalul obiectiv al BNM în
perioada crizei).

• Pe măsura epuizării eventuale a lichidităților în sistemul bancar, BNM ar putea

procura valori mobiliare de stat pe piața secundară, în vederea susținerii Guvernului
în finanțarea programului anti-criză.

5
Politicile de răspuns la criza Covid-19 adoptate de 192 de state membre ale FMI, www.imf.org
6
La moment rezervele obligatorii menținute de bănci în lei moldovenești sunt de circa 16 mlrd. MDL.

9
 • În vederea susținerii canalizării lichidităților din sistemul bancar în economia reală,
este necesară emiterea de garanții de stat pentru creditele care finanțează fluxul de
numerar acordate companiilor a căror activitate a fost sistată de măsurile restrictive
stabilite pentru perioada situație excepționale. Mecanismul de emitere a acestor
garanții ar putea urma exemplul programului ”Prima casă” inclusiv în ceea ce
privește compensarea unei părți din dobândă (Boxa A).

• Amânarea plăților fiscale pentru perioada situației excepționale și suspendarea

temporară a penalităților pentru întârzieri. Această categorie de măsuri sunt cel mai
ușor de pus în aplicare de către Guvern și are costuri minime pentru bugetul public
național implicând doar amânarea încasărilor la buget.

Boxa A. Finanțarea decalajului de flux de mijloace bănești pentru companiile ale căror activitate a
fost sistată

Companiile ale căror activitate a fost sistată ca rezultat al măsurilor impuse în perioada situației
excepționale au fost lipsite de sursa de venituri. Pentru onorarea temporară a obligațiunilor în
această perioadă, Guvernul trebuie să vină cu o soluție de finanțare a decalajului fluxului de
mijloace bănești. Pe de o parte, sistemul bancar poate disponibiliza peste 10 miliarde de lei. Pe
de altă parte, reticența băncilor față de risc, precum și cerințele prudențiale și necesitățile de
garanții împiedică canalizarea acestor resurse în economie. În același timp, anume sistemul
bancar are cel mai potrivit sistem de evaluare, dar și rețea de debursare de resurse creditare către
un număr mare de agenți economici în timp redus, fiind cel mai potrivit agent pentru finanțarea
economiei reale. Pentru a debloca utilizarea acestor lichidități disponibile în sistemul bancar,
Guvernul trebuie să vină cu un program de garantare în limita de 50-80% (nici într-un caz 100%,
pentru ca băncile să asigure evaluarea de risc cuvenită) pentru creditele de lichidate urgentă
necesare agenților economici. Cel mai potrivit agent de gestionare a acestor garanții este ODIMM
care deja are practică de acordare a garanțiilor pentru programul „Prima casă”. Este recomandabil
ca creditul de finanțare a decalajului fluxului de mijloace bănești să fie acordat cel puțin pe o
perioadă de 9 luni, preferabil - 12 luni. Mecanismul de garantare ar putea fi similar cu cel pentru
programul „Prima casă”. Suplimentar, este recomandabil ca Guvernul să compenseze cel puțin
parțial dobânda pentru creditele acrodate de către bănci, după un mecanism similare de
compensare ce funcționează pentru „Prima casă”. Pentru a minimiza abuzurile și a exclude
companiile fantomă, facilitarea dată trebuie să fie oferită agenților economici în limite corelate cu
rulajele înregistate de compania solicitantă anterior crizei. Spre exemplu, plafonul creditării nu
poate fi mai mare decât rulajul operațional mediu lunar al ultimilor 12 luni de până la perioada de
carantină multiplicat la 3 (5 în depedență de capacitățile Mministerului Finanțelor). Același
mecanism de garantare ar putea fi aplicat și companiilor de servicii comunale pentru a compensa
decalajul de cash flow generat de amânarea termenelor de plată la servicii comunale.

10
 1.3. Demararea unei campanii cuprinzătoare pentru susținerea producătorilor autohtoni – este
o măsură complementară facilitării accesului la lichidități și are scopul de a menține
locurile de muncă și activitatea economică în general, precum și de a susține balanța de
plăți (evident, susținerea producătorilor autohtoni nu trebuie să fie în detrimentul
bunăstării și securității consumatorilor autohtoni). Totodată, durata acestei măsuri ar
trebui să fie limitată de perioada situației excepționale și, eventual extinsă pentru 1 an
maxim pentru a permite producătorilor autohtoni să-și revină mai rapid.

• Elaborarea unor programe de favorizare a producătorilor autohtoni, fără a avea un

impact negativ asupra climei concurențiale (ex. favorizarea agenților economici
autohtoni la procesul de achiziții publice, stimulente pentru exporturi, ajustarea
mecanismelor de subvenționare).

• Recomandarea întreprinderilor de stat să acorde preferință producătorilor autohtoni

în procesul de identificare a furnizorilor și a partenerilor de afaceri.

• Emiterea de garanții de stat pentru sectoarele exportatoare și cele care pot asigura
substituirea importului.

• Demararea unei campanii naționale de informare și promovare în rândul populației

despre necesitatea susținerii producătorilor autohtoni.

2. Măsuri ce vizează perioada după eliminarea stării de urgență

În paralel cu implementarea măsurilor urgente, este necesar de dezvoltat un pachet de măsuri de
intervenție largă pentru a asigura relansarea economiei în perioada post-criză. Acestea nu vor putea
fi implementate fără o rectificare cuprinzătoare a bugetului prin revizuirea veniturilor, realocarea
unor cheltuieli și extinderea deficitului bugetar. La nivel de venituri trebuie identificate toate acele
surse interne care pot susține cheltuielile publice, iar de pe extern accesate acele programe de
ajutor financiar oferite de parteneri multilaterali și bilaterali. De cealaltă parte, unele cheltuieli
investiționale trebuie reconsiderate în timp ce cheltuielile curente (salarii, pensii, cheltuieli sociale,
etc.) și majorarea alocărilor financiare pentru sectorul de sănătate trebuie să fie prioritară.

2.1. Susținerea mediului de afaceri – acțiuni ce ar susține relansarea activității economice

imediat după finisarea crizei Covid-19.

• Extinderea capitalizării fondului de garantare a creditelor de pe lângă ODIMM pentru

a facilita finanțare/refinanțarea IMM/microîntreprinderi, dezvoltarea unor programe
noi de adaptare la noile realități, susținerea masivă a înființării noilor afaceri și creării
de locuri de muncă.

• Continuarea relaxării politicii monetare și examinarea posibilității injectării de

resurse financiare suplimentare de către BNM în sistemul bancar prin procurări de
VMS pe piața secundară (quantitative easing), în condițiile în care lichiditățile
disponibile pentru creditare din sectorul bancar se vor disipa.

• Elaborarea unui set de măsuri de prevenire a concurenței neloiale din partea

economiei de pe malul stâng al Nistrului utilizând regimurile fiscale și vamale
facilitare asigurate de autoritățile separatiste. Diferența de taxe trebuie să fie

11
 percepută în calitate de compensare a avantajului economic neconcurențial pentru
producția și mărfurile transportate din teritoriul transnistrean și realizate pe malul
drept al Nistrului pentru a asigura condiții egale concurențiale. Aceste măsuri vor fi
aplicate, în cazul în care autoritățile din regiunea separatistă refuză eliminarea
diferențelor fiscale aplicate pe teritoriul unității teritoriale transnistrene ce provoacă
concurență neloială. Măsura dată va asigur condiții mai corecte pentru agenții
economici de pe malul drept al Nistrului, dar și potențiale încasări la bugetul național.

• Prevenirea contrabandei prin teritoriul transnistrean care asigură concurență

neloială companiilor moldovenești.
• Simplificarea regimurilor de operare a întreprinderilor mici și a celor de familie, prin
elaborarea unui capitol separat cu prevederi simplificate atât în Codul Fiscal, cât și
în Codul Muncii.Majorarea volumului achizițiilor publice, inclusiv pentru completarea
rezervelor strategice ale statului.

2.2. Susținerea gospodăriilor casnice – acțiuni ce ar securiza stabilitatea financiară individuală

a populației.

• Monitorizarea și plafonarea (în caz de lipsă acută și deteiorare a lanțului de

aprovizionare) a prețurilor la alimente, medicamente, utilități în baza nivelului
înregistrat în ultima jumătate de an.

• Extinderea și revizuirea programului PARE 1+1 pentru reintegrarea economică a

emigranților inclusiv prin creșterea raportului de cofinanțare din partea statului.

• Susținerea persoanelor care vor să demareze o afacere prin capitalizarea

suplimentară a celorlalte programe gestionate de ODIMM (Femeia în afaceri, Start
pentru tineri, etc.).

• Promovarea mecanismului de refinanțare a creditelor în vederea identificării de către

consumatorii de credite a celor mai mici dobânzi atât la creditele bancare cât și la
împrumuturile nebancare.

• Transpunerea conceptului european de ”persoană vulnerabilă din punct de vedere

financiar” care stabilește obligativitatea perceperii unor dobânzi minime la credite
de toate instituțiile financiare pentru persoanele cu venituri reduse.

12
Anexa. Măsurile întreprinsă de Guvern pentru susținerea mediului
de afaceri și populației
Măsurile au fost adoptate până la 1 aprilie 2020, conform Deciziilor Comisiei pentru Situații
Excepționale7 și Proiectului de lege adoptat prin Hotărârea de Guvern din 1 aprilie 20208.
Facilități pentru angajați și alte categorii de populație:

1. Pe perioada staționării, pentru personalul unităților bugetare finanțate de la bugetul de

stat, inclusiv prin transferuri cu destinație specială, se calculează salariul în cuantum
integral conform Legii nr. 270/2018;
2. Se recomandă Casei Naționale de Asigurări Sociale, autorităților publice locale, instituțiilor
publice la autogestiune, care aplică Legea nr. 270/2018, menținerea pe perioada staționării
a salariului conform punctului de mai sus.
3. În perioada stării de urgență persoanele înregistrate cu statut de șomer la una dintre
subdiviziunile teritoriale de ocupare a forței de muncă, inclusiv cele revenite de peste
hotare, beneficiază lunar, de la data solicitării, de ajutor de șomaj în cuantum de 2775 lei.
4. Cuantumul lunar al ajutorului de șomaj pentru șomerii beneficiari de ajutor de șomaj aflați
în plată, precum și pentru șomerii care au obținut dreptul la ajutorul de șomaj în perioada
stării de urgență, în condițiile Legii nr.105/2018 cu privire la promovarea ocupării forței de
muncă și asigurare de șomaj, nu va fi mai mic decât 2775 lei și se acordă de la data intrării
în vigoare a prezentului articol și până la sfârșitul perioadei stării de urgență.
5. Prin derogare de la prevederile Legii nr. 133/2008 cu privire la ajutorul social, pe durata
stării de urgență, începând cu luna aprilie 2020, venitul lunar minim garantat constituie
1300 lei, inclusiv pentru luna în care se ridică starea de urgență. Dreptul la ajutor social
care expiră în perioada stării de urgență se extinde până la ridicarea acesteia.
6. Pentru familiile defavorizate care au în componența sa copii, se majorează cuantumul
venitului lunar minim pentru fiecare copil de la 50% la 75%.

Înlesniri acordate mediului de afaceri:

1. Valabilitatea certificatelor de chei publice pentru semnătura mobilă care a expirat sau
expiră pe durata stării de urgență se prelungește de drept, pe toată durata stării de urgență.
2. Pe perioada stării de urgență, alcoolul etilic nedenaturat de la poziția tarifară 220710000,
destinat utilizării pentru produsele antiseptice (dezinfectanți, biacizi și cosmetice
antibacteriene), este scutit de plata accizelor în limita volumului stabilit de Ministerul
Finanțelor, la cererea depusă de către agentul economic.
3. Prin derogare de la art. 6 din Legea 160/2011 privind reglementarea prin autorizare a
activității de întreprinzător, valabilitatea autorizațiilor de electrician autorizat,
autorizațiilor cu privire la laboratoarele electrotehnice și taloanelor de autorizare la grupa
de securitate electrică, care au expirat sau urmează să expire în perioada stării de urgență,
se prelungesc până la expirarea stării de urgență.

7
http://alegeri.md/w/Dispozi%C8%9Biile_Comisiei_pentru_Situa%C8%9Bii_Excep%C8%9Bionale_a_Republicii_Moldova
8
https://gov.md/sites/default/files/document/attachments/intr02_205.pdf

13
4. Pentru subiecții subvenției care și-au sistat total sau parțial activitatea conform deciziilor
Comisiei naționale extraordinare de sănătate publică și/sau Dispozițiilor Comisiei pentru
Situații Excepționale a Republicii Moldova, se acordă o subvenție în mărimea sumei
achitate a impozitului pe venit, a contribuțiilor de asigurări sociale de stat obligatorii
datorate de angajator, a contribuțiilor individuale de asigurări sociale de stat obligatorii și
a primelor de asigurări obligatorii de asistență medicală în formă de contribuție
procentuală datorate de angajator și salariat aferent indemnizației/salariului acordat
salariaților aflați în șomaj tehnic și/sau staționare.
5. Pentru subiecții subvenției care și-au sistat total sau parțial activitatea, alții decât cei
specificați la de mai sus, se acordă o subvenție în mărime de 60% din suma achitată a
impozitului pe venit, a contribuțiilor de asigurări sociale de stat obligatorii datorate de
angajator, a contribuțiilor individuale de asigurări sociale de stat obligatorii și a primelor
de asigurări obligatorii de asistență medicală în formă de contribuție procentuală datorate
de angajator și salariat aferent indemnizației/salariului acordat salariaților aflați în șomaj
tehnic și/sau staționare.
6. Pentru agenții economici care și-au sistat total sau parțial activitatea conform deciziilor
Comisiei naționale extraordinare de sănătate publică și/sau Dispozițiilor Comisiei pentru
Situații Excepționale a Republicii Moldova, termenul de prezentare a dărilor de seamă
fiscale și de achitare a obligațiilor fiscale aferente taxelor locale pentru primul trimestru al
anului 2020 se prelungește până la 25 iulie 2020.
7. Stabilirea cotei TVA de 15% pentru serviciile HORECA (servicii hoteliere și alimentație
publică).
8. Pentru titularii de patentă, activitatea independentă, întreprinzătorii individuali) se va
asigura restituirea sumei contribuțiilor de asigurări sociale de stat obligatorii în sumă fixă
aferente perioadei sistării activității conform deciziilor Comisiei naționale extraordinare de
sănătate publică și/sau a Dispozițiilor Comisiei pentru situații excepționale a Republicii
Moldova. Restituirea contribuțiilor de asigurări sociale de stat obligatorii în sumă fixă nu
va întrerupe stagiul de cotizare al persoanelor respective.

14
 Capitolul 4
PIAȚA MUNCII_________________________________________

Asigurarea unui nivel înalt al ocupării forţei de muncă constituie unul din scopurile
principale ale funcţionării unei economii. Raportul dintre cererea și oferta de forță de muncă
determină cele două stări opuse ale pieței muncii - ocuparea forței de muncă și șomajul, care
reflectă modul în care funcționează piața muncii, într-o economie de piață, la un moment dat.
Ocuparea forței de muncă determină creşterea bunăstării populaţiei şi le permite oamenilor
să îşi realizeze necesităţile lor legate de activitatea de muncă, adică de obţinere a surselor
necesare pentru existenţă, dar și de dezvoltare multilaterală şi de autorealizare personală. Pe de
altă parte, șomajul, alături de inflație, reprezintă o stare de dezechilibru permanentă a economiei
contemporane. Din acest considerent orice politică sau strategie de dezvoltare social –
economică are în vizorul său problema ocupării forţei de muncă şi a combaterii şomajului.
Obiectivele capitolului sunt axate pe: explicarea esenței și echilibrului pieței muncii;
explicarea fenomenului de șomaj; identificarea tipologiei șomajului; analiza modelului ratei
naturale a șomajului; evaluarea costurilor sociale și economice ale șomajului; estimarea
politicilor anti – șomaj; analiza pieții muncii în economia națională.

4.1. Piața muncii și componentele ei.

Piaţa muncii este un subsistem al economiei de piaţă concurenţiale, pe care se fac tranzacţii
cu factorul de producție - munca. Ea este o piaţă derivată, care primeşte influenţele celorlalte
pieţe şi generează efecte care se regăsesc în toate sectoarele economico-sociale.

Piaţa forţei de muncă cuprinde ansamblul relaţiilor dintre cererea şi oferta de resurse
de muncă, în corelaţie cu factorii care le determină şi cu nivelul salariilor, pe baza cărora
are loc procesul de ocupare a populaţiei active.
Piaţa muncii reprezintă spaţiul economic în care se întâlnesc şi negociază purtătorii
cererii şi ofertei de muncă.

Piaţa muncii constituie spaţiul economic în care tranzacţionează, în mod liber, deţinătorii
de capital în calitate de cumpărători şi posesorii resursei de muncă în calitate de vânzători, în
care prin mecanismul preţului muncii, al concurenţei libere dintre agenţii economici, altor
mecanisme specifice, cererea şi oferta de muncă se ajustează.
Piața muncii se prezintă ca un sistem de mijloace şi relaţii de comunicare prin intermediul
cărora se stabilesc condiţii pentru angajarea salariaţilor, se negociază salariile, se influenţează
mobilitatea forţei de muncă pe locuri de muncă, firme, zone etc. Într-o formulă mai concentrată,
piaţa muncii reprezintă mecanismul de reglare prin decizii libere ale agenţilor economici, prin
intermediul salariului real, a cererii şi ofertei de muncă.
Piaţa muncii deţine o poziţie cheie în economia concurenţială. Importanţa sa în reglarea
fenomenelor şi proceselor din economie şi societate, în prevenirea unor stări conflictuale, în
promovarea principiilor stimulării şi justiţiei sociale, sporeşte în continuu. Aceasta se datoreaza
faptului, că procesele de globalizare a economiilor, progresul tehnic accelerat, sporirea
competitivităţii şi înăsprirea concurenţei, nivelul relativ înalt al şomajului, precum şi evoluţiile
fenomenelor demografice ale migraţiei populaţiei, au un puternic impact asupra formării cererii
şi ofertei de muncă, asupra modelelor de ocupare, asupra mecanismelor de administrare şi
reglare a pieţei muncii.
Caracterul specific al pieţei muncii poate fi pus în evidenţă prin următoarele aspecte:
- cererea de muncă este pe termen scurt practic invariabilă, deoarece crearea de noi locuri
de muncă presupune dezvoltarea unor activităţi existente şi iniţierea altor noi, probleme
complexe care nu se pot realiza decât în timp;
- oferta de muncă se formează în decursul unui orizont de timp îndelungat, timp în care
noua generaţie ajunge la vârsta legală de muncă şi se instruieşte;
- oferta de muncă (cu gradul ei de instruire, cu calificările respective) îşi pune amprenta
asupra modului de satisfacere a cererii de muncă;
- mobilitatea redusă a forţei de muncă: oamenii sunt ataşaţi mediului social-economic în
care s-au format şi trăiesc; avantajele economice oferite de alte zone (localităţi) îşi
exercită rolul lor cu greu, în ceea ce priveşte deplasările teritoriale ale oamenilor spre noi
locuri de muncă;
- oferta de muncă depinde şi de alţi factori decât cei economici (vârsta, starea sănătăţii,
educaţia, valorile oamenilor etc.);
- eterogenitatea cererii de muncă şi a ofertei de muncă, neconcordanţa dintre structurile
acestora, face ca substituirea între diferitele ei componente să se poată face în mică
măsură.
Astfel, trăsăturile pieței muncii sunt:
- piaţa muncii este o piaţă cu un grad ridicat de rigiditate şi de sensibilitate, ea
intercondiţionându-se atât cu echilibrul economic general, cât şi cu cel social-politic;
- funcţionarea ei se constituie în acte economice de justiţie socială, de echitate, de
echilibru social;
 - piața muncii este o piaţă mai organizată şi mai puternic reglementată în comparație cu
alte piețe;
- mecanismele acestei pieţe au un grad mai ridicat de imperfecţiune, de exemplu,
salariul nu reprezintă unica, adesea nici principala pârghie de reglare a ocupării şi
utilizării resurselor de muncă.
Cererea de muncă şi oferta de muncă constituie elemente esenţiale ale pieţei muncii.

Cererea de muncă reprezintă necesarul de forţă de muncă salariată, existent la un moment

dat, determinat de locurile de muncă disponibile, la nivelul fiecărei unităţi economice sau
firme, al fiecărei ramuri de activitate sau pe ansamblul economiei naţionale.

Cererea de forţă de muncă este forma de concretizare a nevoii de forţă de muncă şi se

exprimă prin intermediul numărului de locuri de muncă disponibile, adică a ofertei de locuri de
muncă.
Cererea de forţă de muncă se modifică în cadrul intern şi internaţional, ca volum şi
structură, sub impactul următorilor factori: evoluţia producţiei de bunuri economice; nivelul şi
dinamica productivităţii muncii; evoluţia nivelului mediu al salariilor; volumul şi rata
investiţiilor (economiilor) etc.
Nivelul salariului constituie unul din principalii factori ce determină modificări sensibile în
evoluţia cererii de forţă de muncă. Astfel, o creştere a salariului, ca urmare a sporirii
productivităţii muncii, va însemna o scădere a motivaţiei de a angaja noi lucrători, dar şi o
restrângere a posibilităţilor financiare de a suporta costul unei forţe de muncă suplimentare, ceea
ce se traduce prin scăderea cererii de muncă. Invers, o reducere a salariilor, determinată de
scăderea productivităţii muncii sau de alte cauze, va genera un fenomen de migraţie a acestora
spre alte domenii sau sectoare ale economiei, mai rentabile. Se creează astfel, un deficit relativ
de forţă de muncă în domeniile de activitate cu salarii reduse, fapt care va antrena o creştere a
cererii de muncă în aceste domenii.
Curba cererii de muncă (DL), reflectă cum se modifică cantitatea de muncă cerută pe
W
măsura modificării salariului real - (figura 4.1).
P
 DL
L

Figura 4.1. Curba cererii de muncă.

Volumul producţiei şi productivitatea muncii constituie factori cu acţiune directă asupra

cererii de muncă, astfel că pentru economia unei ţări, necesarul de muncă este o rezultantă a
intensităţii cu care se manifestă cei doi factori. O creştere a producţiei, în condiţiile menţinerii
constante a productivităţii muncii, nu se poate realiza decât prin sporirea numărului de lucrători,
deci creşterea cererii de forţă de muncă.
Investiţiile exercită o influenţă asupra cererii de muncă pe un orizont de timp mai
îndelungat. De regulă, amplificarea unor activităţi existente şi apariţia altora noi, care creează noi
locuri de muncă, necesită o anumită perioadă de timp. Din acest punct de vedere, pe un interval
scurt de timp, cererea forţei de muncă este, în general, invariabilă.
Cererea de muncă este mai elastică în condițiile în care:
- cererea pentru produsul final este mai elastică;
- munca poate fi înlocuită cu altă muncă;
- factorul de producţie – capitalul poate fi substituit prin munca;
- costurile datorate muncii constituie o parte însemnată a costurilor totale.

Oferta de muncă reprezintă resursele de muncă de care dispune societatea la un moment

dat, care posedă aptitudinile fizice şi intelectuale necesare pentru o muncă, deţin sau caută
un loc de muncă salariat, fiind disponibile pentru a-l ocupa imediat.

Oferta de muncă reprezintă totalitatea muncii pe care o poate efectua populaţia aptă de
muncă, ce doreşte să se angajeze la un moment dat, în condiţii de salarizare.
La nivelul economiei naţionale, oferta de muncă este reprezentată de populaţia activă
disponibilă, adică de populaţia ocupată şi de şomeri, categorii ale resurselor de muncă ce
prestează sau doresc să presteze munca în condiţii salariale.
Mărimea ofertei de muncă este influenţată de diverşi factori, cum sunt:
  mărimea populaţiei active disponibile şi structura acesteia pe categorii de vârstă;
 dimensiunea salariului. Creşterea salariului stimulează interesul pentru angajare şi
deci, mărimea ofertei de muncă;
 gradul de independenţă economică al indivizilor. Persoanele care deţin sau
beneficiază de averi personale însemnate îşi vor diminua cantitatea de muncă oferită,
asigurându-şi traiul decent pe baza veniturilor din proprietăţi;
 durata muncii;
 cantitatea de bunuri şi servicii dorite a fi achiziţionate de individ;
 sistemul de educaţie şi formare profesională;
 tradiţiile, obiceiurile şi alţi factori de natură psihologică.
Curba ofertei de muncă (SL) reflect cum se modifică oferta de muncă pe măsura creşterii
W
salariului real - (figura 4.2).
P

SL

Figura 4.2. Curba ofertei de muncă.

Echilibrul pieței muncii se formează în rezultatul confruntării cererii și

Echilibrul pieței
muncii ofertei de forță de muncă.
Curbele cererii şi ofertei de muncă se intersectează în punctul E,
corespunzător unui nivel de echilibru al angajărilor L*, care determină un nivel maxim al
producţiei şi unui salariu real de echilibru (figura 4.3.). În acest model ideal, toată lumea
munceşte atât cât doreşte, iar firmele angajează exact cantitatea de muncă pe care o doresc, la un
W
nivel al salariului real de echilibru E, realizându-se un echilibru perfect al economiei în
P
W
punctul E. La un salariu real mai ridicat decât E există un exces de ofertă de muncă
P
(neocuparea), iar la un salariu real mai mic există un exces de cerere de muncă.
 SL
E

DL

L* L

Figura 4.3. Echilibrul pe piața muncii.

Ecuația de echilibru a pieței muncii :

W
= − β (U − U n ) (4.1)
P
Analiza echilibrului pieței muncii poate fi privată atât prin prisma analizei clasice, cât și
prin analiza keynesiana a echilibrului pe piața forței de muncă.
În analiza clasică se pleacă de la ipoteza că cererea de muncă este problema firmelor, iar
pe termen scurt stocul de capital este considerat constant și producția nu poate fi modificată
decât prin variația cantității de muncă. În acest caz, firmele își vând producția la prețul stabilit de
către piața și achită lucrătorilor salariile care se consideră a fi singurele costuri. Ele angajează
atâta muncă, cât este necesară obținerii profitului maxim.
Oferta de muncă privește lucrătorii care își maximizează utilitatea, alegând între venit și
timpul liber. Pentru lucrător, apare mai întâi efectul de substituire. Individul este determinat să
muncească mai mult, să consume mai puțin timp liber, pe măsura ce salariul, ca preț al renunțării
la ora de timp liber a crescut. Dar întrucât creșterea salariului îl face pe individ mai bogat, apare
efectul de venit, individul fiind determinat să ceara mai mult timp liber.
Concepția keynesiană originală susține existența unui salariu nominal de bază, care nu
poate scădea sub un nivel specific, având tendința de a rămâne neschimbat până când producția
atinge nivelul de ocupare deplină. Analiza keynesiană contemporană exclude ipoteza unui salariu
de bază, dar consideră că salariul nominal este constant pe un termen scurt, deoarece, potrivit
contractelor de muncă, lucrătorii acceptă să lucreze, pentru o perioadă cu un salariu nominal
specific.
Spre deosebire de analiza clasică, pentru Keynes cauzele șomajului se situează nu pe piața
muncii, ci pe piața bunurilor și pe piața monetară. El admite existența rigidităților pe piața
muncii, care se opun reducerii salariilor. Cauzele neocupării, însă, nu constau în aceste rigidități.
Scăderea salariului poate avea consecințe nefaste, iar pentru a găsi explicații privind
dezechilibrele pe piața muncii și subutilizarea, se impune analiza celorlalte piețe.
Un factor în analiza echilibrului îl reprezintă interdependența între salarii, prețuri și
producție. În 1958, A.W.Phillips a elaborat ,,curba Phillips”, ce descrie relația inversă între rata
șomajului și rata creșterii salariilor. Analiza inițială considera, că cu cât este mai mare rata
șomajului, cu atât este mai scăzută rata inflației salariilor. Astfel apare o echilibrare între cele
doua tipuri de rate.
Deși, inițial, curba Phillips exprima relația între creșterea salariilor și mărimea șomajului,
s-a ajuns treptat ca termenul de ,,curba Phillips” să fie folosit fie pentru a descrie curba originală
a acestuia, fie o curba ce exprimă o relație între rata creșterii prețurilor (rata inflației) și rata
șomajului.
În analiza echilibrului pe piața muncii se ține cont și de relația salarii – angajări –
producție. Pentru aceasta pornim de la construirea curbei Phillips ca relație între salarii și
angajări. Rigiditatea salariilor este determinată, în primul rând de faptul că pe piața muncii
salariile se negociază la perioade mai mari de timp, pe baza unor contracte, ceea ce dă stabilitate
relațiilor dintre firme și salariați. Frecvența cu care salariile, ca și prețurile, se ajustează, depinde
de stabilitatea nivelului producției. Firmele stabilesc pentru fiecare perioadă, atât nivelul
angajărilor, cât și salariul, inclusiv sporul de salariu pentru munca suplimentară.
Dacă cererea de muncă crește, atunci și oferta de muncă sporește, iar la următorul termen
de negociere a salariilor, lucrătorii solicită salarii mărite. Procesul de ajustare a salariilor și a
prețurilor, continuă până cînd economia ajunge în punctul de echilibru corespunzător ocupării
depline. Datorită faptului că salariile sunt stabilite pentru o perioadă de timp și că ajustarea lor
este blocată, atunci se generează tipul gradual de ajustare a salariilor și a producției, lucru
confirmat de economia reală.

Indicatori ai pieţei muncii

Populaţia totală. Populaţia totală şi mărimea ei sunt
rezultatul proceselor naturale (demografice), a migraţiunii internaţionale şi a dezvoltării social-
economice. Cuprinde persoanele prezente în mod obişnuit pe teritoriul ţării şi cetăţenii acestei
ţări aflaţi peste graniţă. Sub aspect economic ea are o contribuţie majoră la determinarea mărimii
structurii a populaţiei naţionale şi la formarea ofertei de muncă. Potrivit standardelor
Organizaţiei Internaţionale a Muncii, populaţia totală a unei ţări se împarte în populaţie
economic activă şi populaţie inactivă.
Populaţia activă din punct de vedere economic cuprinde toate persoanele aflate, de regulă,
în limitele vârstei legale de muncă, care furnizează forţa de muncă disponibilă pentru producţia
de bunuri şi servicii in timpul perioadei de referinţă, incluzând populaţia ocupată şi şomerii. În
linii generale, populaţia activă poate fi considerată ca indicator al ofertei de muncă.
Populaţia ocupată cuprinde toate persoanele de 15 ani şi peste, care au desfăşurat o
activitate economică sau socială producătoare de bunuri sau servicii de cel puţin o oră in
perioada de referinţă (o săptămână), în scopul obţinerii unor venituri sub formă de salarii, plată
în natură sau alte beneficii. Populaţia ocupată reprezintă indicatorul general al cererii de muncă.
Populaţia inactivă include următoarele categorii de persoane: elevi sau studenţi;
pensionari; casnice; persoane întreţinute de alte persoane sau de stat sau care se întreţin din alte
venituri (chirii, dobânzi, rente etc.) persoanele descurajate (persoane disponibile să lucreze în
următoarele 15 zile, care nu au loc de muncă şi au declarat că sunt în căutarea unui loc de muncă,
dar nu au întreprins nimic în acest scop în ultimele 4 săptămâni). În cadrul populaţiei inactive
persoanele descurajate constituie o categorie specială, fiind o caracteristică a statelor cu
economie de piaţă.
Şomerii – conform criteriilor Biroului Internațional al Muncii sunt acele categorii de
persoane care au depăşit limita minimă a vârstei active şi care în cursul perioadei de referinţă
specificate (o zi, o săptămână, o lună) erau simultan în următoarele trei situaţii: fără loc de
muncă, retribuit sau nu; dispuse să desfăşoare o activitate, retribuită sau nu; în căutarea unui loc
de muncă, luând în acest scop, măsuri concrete în perioada premergătoare celei de referinţă.

4.2. Natura și formele șomajului

Ocuparea forţei de muncă în activităţile economico-sociale şi şomajul reflectă modul cum
funcţionează piaţa muncii, într-o economie de piaţă, la un moment dat. Problematica ocupării şi
şomajului constituie o latură importantă a echilibrului macroeconomic şi o componentă
indispensabilă a politicilor macroeconomice şi sociale.
Conceptul de şomaj poate căpăta o semnificaţie mai extinsă dacă este privit ca o formă de
subocupare, respectiv o manifestare specifică de inactivitate, cuprinzând persoanele care cer de
lucru, în schimbul salariului practicat în mod normal sau chiar mai mic, însă această cerinţă nu
poate fi satisfăcută pentru fiecare individ, în aceeaşi meserie şi localitatea de reşedinţă.
O persoană, pentru a fi considerată în şomaj trebuie să îndeplinească anumite condiţii
specifice. Biroul Internaţional al Muncii consideră şomer, orice persoană care nu munceşte, este
aptă de muncă, are mai mult de 15 ani, nu are loc de muncă, este disponibil pentru o muncă
salariată şi caută un loc de muncă.

Șomajul reprezintă o stare negativă a economiei concretizată într-un dezechilibru al pieţei

muncii prin care oferta de muncă este mai mare decât cererea de muncă.
 Astfel definit şomajul este pus în corelaţie cu piaţa muncii şi implicit cu munca salarială.
Șomajul poate fi voluntar sau involuntar.
Keynes consideră că şomajul voluntar este datorat refuzului sau imposibilităţii, pentru
purtătorul de forţă de muncă, de a accepta o retribuţie corespunzătoare valorii produsului care-i
poate fi atribuit, refuz sau imposibilitate bazată pe anumite prevederi legale, pe uzanţe sociale, pe
înţelegeri în vederea negocierilor colective, pe adaptarea lentă la schimbări sau pe simpla
încăpăţânare, proprie naturii umane. Şomajul voluntar are la origine rigiditatea salariilor la
scădere mai ales atunci când salariile practicate sunt mai mari decât salariile de echilibru,
datorită presiunilor exercitate de sindicate şi salariaţi.
Categorii de persoane ce se includ în șomajul voluntar: persoanele care, deşi lucrează,
preferă să înceteze munca temporar, considerând că prin indemnizaţia de şomaj îşi pot asigura un
trai decent; persoanele care hotărăsc în mod deliberat să înceteze lucrul, total sau parţial,
considerînd că salariul real este prea mic şi că este mai avantajos să aibă timp liber pentru a
dobîndi o altă meserie sau un alt loc de muncă; şomerii care aşteaptă locuri de muncă mai
favorabile decît cele pe care le-au avut sau decît cele oferite la un moment dat; persoanele
casnice care, deşi au hotărît să se angajeze într-o activitate, totuşi tergiversează angajarea în
condiţiile date, referitoare la mărimea salariului, distanţa pînă la locul de muncă etc.
Şomajul voluntar este rezultatul unui anumit nivel de dezvoltare al economiei, ce atinge o
anumită treaptă de prosperitate. El este posibil atunci când starea materială a şomerului îl
determină să continue căutarea unui loc de muncă convenabil, decât să accepte ofertele care îi
sunt făcute.
Şomajul involuntar desemnează starea specifică persoanelor neocupate care, deşi dispuse
să lucreze pentru un salariu real mai mic, determinat în condiţiile pieţei, nu pot să-şi realizeze
acest obiectiv pentru simplul motiv că asemenea locuri de muncă nu există. Şomajul involuntar
apare atunci când se înregistrează o scădere globală a cererii de muncă în economie, astfel încât
este imposibil ca toţi cei aflaţi în căutarea unui loc de muncă să fie angajaţi.
Întrucât cererea de muncă este o cerere derivată din cererea de bunuri, se poate spune că
şomajul este rezultatul diminuării cererii globale de bunuri şi servicii. Înscrierea variantelor de
şomaj într-una din cele două categorii, voluntar sau involuntar, nu este întotdeauna o problemă
simplă.
În ţările mai puţin dezvoltate, se manifestă, mai ales, şomajul involuntar, care constă în
existenţa unor persoane neocupate, dar dispuse să se angajeze la un salariu fixat pe piaţa muncii,
dar care nu găsesc loc de muncă.
Realitatea evidenţiază mai multe forme de şomaj, care pot fi clasificate în funcţie de
diferite criterii:
 A. După originea şomajului:
 şomaj conjunctural sau ciclic, care se formează ca urmare a reducerii activităţii economice, în
timpul fazelor de recesiune sau criză a economiei. Într-o economie sănătoasă, creşterea salariului
trebuie să fie devansată de creşterea producţiei şi a productivităţii muncii. O dereglare a acestui
raport poate provoca şomajul conjunctural.
 şomaj structural, cauzat de schimbările ce au loc în structura economică, teritorială, socială a
producţiei.
Caseta 4.1. Șomajul structural
Şomajul structural (şomaj de neadaptare) este consecinţa unui dezechilibru între
structurile ocupaţional-profesionale, teritoriale, demografice ale ofertei forţei de muncă şi ale
cererii. Aceste neconcordanţe pot aparea datorită: structurii sectoriale şi teritoriale a economiei,
progresului tehnologic, structurii sistemului educaţional etc. În perioadele de restructurări
esenţiale ale unei economii, cum sunt cele ale tranziţiei de la economia centralizată la economia
de piaţă, şomajul structural reprezintă principala formă de şomaj.
Şomajul structural apare datorită schimbărilor esenţiale ale cererii de muncă, vis-a-vis de
salariile rigide şi costurile ridicate ale mobilităţii ocupaţionale şi geografice. Astfel, schimbări
importante în cererea de muncă determină o nepotrivire între calităţile şi competenţele
profesionale ale muncitorilor, cerute şi oferite pe piaţa muncii. Dacă salariile ar fi complet
flexibile şi costurile mobilităţii geografice şi ocupaţionale ar fi reduse, atunci acest tip de şomaj
ar fi rapid eliminat de ajustările pieţei. În practică, aceste condiţii nu sunt întotdeauna îndeplinite,
iar şomajul structural poate apare ca o problemă foarte serioasă, iar șomerii incluşi în şomajul
structural au o mai mică probabilitate de a trece de la statutul de şomer la cel de angajat.

 şomaj fricţional, care corespunde perioadei necesare trecerii de la o muncă la altă muncă sau
pentru căutarea primului loc de muncă.

Caseta 4.2. Șomajul fricțional

Şomajul fricţional apare deoarece piaţa muncii este inerent dinamică, datorită
imperfecţiunii fluxului de informaţii şi deoarece trebuie să treacă un timp până când şomerii şi
firmele ce oferă slujbe vacante să se găsească unii pe alţii.
Chiar dacă dimensiunea forţei de muncă ar fi constantă, în fiecare perioadă sunt noi intrări
pe piaţa muncii, în timp ce alţi angajaţi sau şomeri părăsesc forţa de muncă. Unii oameni îşi vor
părăsi locul de muncă în căutarea altuia, mai bun. Totodată, fluctuaţiile aleatoare ale cererii de
bunuri şi servicii la nivelul firmelor determină unele firme să facă concedieri de personal, în timp
ce altele fac noi angajări. Deoarece informaţiile despre caracteristicile celor care caută de lucru şi
 natura locurilor de muncă vacante nu pot fi cunoscute instantaneu, este necesar să treacă un timp
până la satisfacerea cererilor potenţialilor patroni şi ale muncitorilor care caută de lucru. Prin
urmare, chiar dacă la nivel agregat cererea şi oferta de forţă de muncă sunt egale, şomajul
fricţional există.
Nivelul şomajului fricţional într-o economie este determinat de fluxurile existente la
nivelul forţei de muncă şi de viteza cu care şomerii îşi găsesc de lucru. Această viteză depinde de
instituţiile economice existente şi de modul în care aceste instituţii acţionează pe piaţa muncii.
De exemplu, o creştere a alocaţiilor de şomaj va determina creşterea timpului necesar pentru ca
şomerii să-şi găsească de lucru.

 şomaj tehnologic, format pe baza schimbărilor, prin înlocuirea unor tehnologii vechi cu altele
noi şi prin restrângerea locurilor de muncă în urma reorganizării întreprinderii.
 șomaj de discontinuitate, determinat de reglementările privind concediile de maternitate și alte
aspecte ale vieții de familie.
 şomaj sezonier, apare în anumite profesiuni din agricultură, construcţii, lucrări publice etc.

B. Din punct de vedere al intensităţii distingem:

 şomaj deghizat (întâlnit îndeosebi în ţările mai puţin dezvoltate), caracterizat prin existenţa de
ocupaţii ce au o productivitate şi o remunerare mai slabă şi uneori nulă.
 şomaj parţial (reducerea numărului de ore sau zile lucrate săptămânal).
 şomaj total.
În caracterizarea şomajului se utilizează următorii indicatori:
a) nivelul şomajului, reflectă numarul persoanelor care nu lucrează, în raport cu numărul
total al persoanelor care sunt apte și doresc să lucreze. Astfel, măsurarea are loc în
expresie absolută (masa șomajului) și relativă (rata șomajului).
b) intensitatea şomajului: şomaj total sau parţial.
c) durata șomajului: interval de timp cuprins între momentul pierderii locului de muncă şi
momentul reluării activităţii;
d) structura şomajului: diferenţierea şomajului după profesie, domeniul de activitate,
vîrstă, sex, etnie etc.
Masa şomajului constă din numărul persoanelor care, la un moment dat (stoc), întrunesc
condiţiile pentru a fi incluse în categoria şomerilor. Ea constă deci din populaţia activă
disponibilă non – ocupată. Dacă se are în vedere un anumit orizont de timp (lună, trimestru, an)
şi numărul şomerilor la începutul perioadei, atunci numărul şomerilor la sfârşitul perioadei
rezultă din creşterea cifrei iniţiale cu intrările în rândul şomerilor şi cu ieşirile din rândurile
acestora în acel orizont de timp.
Rata şomajului (U), se calculează ca raport procentual între masa şomajului (numărul
mediu al şomerilor) şi unul din parametrii de referinţă ai acestuia. Astfel de parametrii sunt:
populaţia activă, populaţia activă disponibilă, populaţia ocupată etc.
Nsom
U= * 100% (4.2)
Pactivă
Pentru evidența lunară a șomeriolr și analiza pieții muncii se folosesc următorii indicatori:
• Ritm de concediere, reflectă ponderea celor concediați pe parcursul acestei luni în economia
țării date;
• Ritm de angajare, reprezintă ponderea șomerilor care au obținut serviciul pe parcursul acestei
luni.
S
= Uef (4.3)
S+ f
U
Uef = (4.4)
L
S U
= (4.5)
S+ f L
Rata naturală a şomajului corespunde funcţionării normale a pieţei
Modelul ratei naturale
a şomajului muncii şi este asociată cu ocuparea totală a forţei de muncă.
Șomajul, în orice tara, poate fi considerat ca excesiv numai dacă
acesta depășește nivelul său natural.
Rata naturală a șomajului este, deci, o rată care asigură echilibrul macroeconomic. Ea
include șomajul structural și șomajul fricțional.
Un = Ufrictional + Ustructural (4.6)
Ocuparea deplină a forţei de muncă nu înseamnă o rată de ocupare de 100%, deoarece
există întotdeauna persoane neocupate, dar care se află în perioada necesară schimbării locului
de muncă. Nu este posibil ca la un moment dat șomajul să fie zero, deoarece o parte a forței de
muncă întră și iese continuu din rândul șomerilor. În plus noile generații de lucrători întră
continuu în rândul forței de muncă, așa cum în mod continuu există lucrători care părăsesc slujba
pentru a căuta alta. Chiar și în perioadele de boom economic pot exista dezechilibre între cei ce
caută de lucru și aptitudinile de care au nevoie sau locul unde se află companiile care au nevoie
de lucrători.
Există câteva abordări în sensul definirii ratei naturale a şomajului:
 - rata naturală a şomajului este rata la care atât salariile cât şi inflaţia sunt fie stabile, fie
la nivele acceptabile;
- rata naturală a şomajului este rata şomajului pentru care locurile vacante de muncă
sunt egale cu numărul de şomeri;
- rata naturală a şomajului este nivelul şomajului la care orice creştere în cererea
agregată nu determină reducerea şomajului;
- rata naturală a şomajului este rata la care toţi şomerii sunt voluntari, adică există doar
şomaj ciclic şi, eventual, sezonier;
- rata naturală este rata şomajului la care nivelul acestuia este neschimbat şi atât
fluctuaţiile existente la nivelul masei de şomeri cât şi durata şomajului sunt normale.
Toate aceste definiţii sintetizează într-un mod specific conceptul “ocupării totale“ a forţei
de muncă.
Rata naturală a somajului mai este denumită ca fiind acea rată a șomajului care nu
accelerează inflația (NAIRU - nonaccelerating inflation rate of unemployment). În general
diferența între rata șomajului actuală și rata șomajului natural este denumită somaj ciclic, adică
șomajul care poate fi redus printr-o politică macroeconomică expansionistă, fără a determina o
creștere nesfârșită în rata inflației. Orice guvern poate reduce rata naturală a șomajului, dar nu
prin politici macroeconomice convenționale, ci prin politici structurale, cum ar fi: recalificarea,
stimulente pentru a îmbogăti mobilitatea sau taxe stimulative pentru a accepta o slujbă și a
renunța la șomaj.
Din moment ce rata naturală a şomajului este un concept teoretic, ea nu poate fi direct
observată, şi, prin urmare, trebuie estimată. Economiştii au două modalităţi diferite pentru a
estima rata naturală a şomajului. În primul rând, ei determină o ecuaţie prin care corelează
şomajul agregat de rata inflaţiei. Conceptual, rata naturală a şomajului este prezentă atunci când
rata şomajului nu creşte şi nici nu scade. Astfel, atunci când inflaţia este constantă, ecuaţia ce
stabileşte legătura între rata inflaţiei şi şomaj furnizează un estimator pentru rata naturală a
şomajului.
A doua metodă de estimare a ratei naturale a şomajului se bazează pe datele istorice legate
de rata şomajului de-a lungul unor perioade mari de timp. Aceste date sunt diferite în funcţie de
grupurile demografice. Se estimează ratele şomajului pentru aceste grupuri demografice şi apoi
se agregă aceste estimări.
Caseta 4.3. Estimarea ratei naturale a șomajului
 Una dintre cele mai cunoscute şi citate estimări este cea a lui Robert Gordon de la
Northwestern University. Estimările sale se încadrează între limitele minime şi maxime ale
 altor estimări efectuate de alţi economişti. Pentru economia S.U.A., rata naturală a şomajului
estimată de Gordon a fost de 5,1 % în anul 1955. În perioada 1960-1970, toţi cercetătorii sunt
de acord că rata naturală a şomajului a crescut, ca urmare a marelui influx de tineri în rândul
forţei de muncă. Până în anii 80’ estimările ratei naturale au ajuns de la 5% la 7%. Pe măsură
ce generaţia “baby-boom” s-a maturizat şi creşterea forţei de muncă a încetinit, în anii ‘80
rata naturală a şomajului şi-a diminuat ritmul de creştere;
 Cercetătorii Douglas Staiger, J. Stork şi Mark Watson, care au făcut şi ei estimări ale ratei
naturale, afirmă că aceasta variază în anii 90 în economia S.U.A. între 5,1% şi 7,7% cu un
interval de încredere de 95%. R. Gordon a demonstrat însă că rata naturală a şomajului
variază în limite mai reduse.
 Economistul american N. Gregory Mankiw, profesor la Harvard University, defineşte rata
naturală a şomajului ca fiind rata medie a şomajului în jurul căreia se manifestă fluctuaţiile
economice. El calculează acest indicator ca o medie a ratelor anuale ale şomajului pe o
perioadă de 10 ani anteriori şi 10 ani ulteriori momentului (anului) pentru care se face
analiza. Utilizând acest mod de calcul, el a determinat o rată naturală a şomajului pentru
economia americană cu valori între 4% şi 7%, pe o perioadă de 45 de ani între 1945-1990.

Histereza șomajului - concept, conform căreia ratele înalte ale șomajului au capacitatea de
a se perpetua. Acest lucru se poate realiza pe mai multe căi. Pe de o parte, șomerii se obișnuiesc
cu noul lor statut, află cum pot fi obținute ajutoarele de șomaj și învață să-și petreacă timpul
practicând alte activități. Există și o altă posibilitate: șomerii se descurajează și nu mai încearcă
să-și găsească un loc de muncă. În ce îi privește pe potențialii angajatori, au și ei motivele lor
care-i face să ezite să angajeze un șomer. În principal, cu cât o persoană a fost șomeră un timp
mai îndelungat, cu atât crește posibilitatea ca potențialul angajator să creadă că ea și-a pierdut
energia și îndemânarea. Perioadele de șomaj semnalizează firmelor posibilitatea ca muncitorul
respectiv să nu corespundă cerințelor și ca urmare, șansele de angajare a persoanei respective se
reduc simțitor. Astfel, cu cât rata șomajului e mai mare și deci perioadele de șomaj mai lungi, cu
atât se închide mai mult cercul vicios, care conduce la prelungirea perioadelor de șomaj.

4.3. Costurile economice şi sociale ale şomajului.

Costurile şomajului reprezintă contribuţia societăţii şi renunţările pe care trebuie să le

accepte populaţia, ca urmare a existenţei şomajului. Astfel, delimităm următoarele costuri ale
șomajului.
- cost financiar,
 - cost economic,
- costul social.
Costul financiar reprezintă vărsămintele monetare către fondul destinat protecţiei sociale;
constituie suma îndemnizaţiilor de şomaj achitate şi a cheltuielilor pentru întreţinerea oficiilor
forţei de muncă. Şomajul determină o creştere a sarcinilor care apasă asupra sistemului
economic, prin amplificarea finanţării de către patronat, a indemnizaţiilor de şomaj în perioadele
de şomaj masiv.
Indemnizaţia de şomaj are efecte economice contradictorii. Se constată că şomajul voluntar
este cu atât mai mare, cu cât indemnizaţia este mai consistentă. O mărime redusă a acestuia
determină o preocupare mai mare pentru a găsi rapid un loc de muncă; după cum, o sumă mai
mare reduce interesul pentru un loc de muncă.
Costurile economice pot fi considerate pierderile produsului potenţial pe care societatea l-
ar fi putut obține dacă economia ar fi funcţionat în condiţiile de ocupare deplină.
Aceste costurile pot fi estimate cu ajutorul „Legii lui Okun”, care reflectă legătura dintre
rata de creştere economică şi rata şomajului. Potrivit acestei legi fiecare procent al ratei
șomajului care depășește rata naturală a șomajului provoacă o scădere de 2,5 procente a
Produsului Intern Brut.
Y −Y
= − β (U − Un) (4.7)
Y
unde:

Y – PIB efectiv; Y – PIB potenţial; U – rata efectivă a şomajului; U – rata naturală a şomajului
(5 - 6%); β – coeficientul Okun; (U − Un) reprezintă şomajul ciclic.
Legea lui Okun formulată în urma mai multor cercetări empirice poate avea şi o altă
interpretare. Astfel, potrivit acestei legi rata şomajului scade când creşterea economică depăşeşte
valoarea de 2,5% a ratei trendului. Mai exact, pentru fiecare procent de creştere PIB real realizat
într-un an rata şomajului scade cu 0,4%. Astfel, legea lui Okun este utilă pentru a afla ce nivel
trebuie să atingă creşterea economică pentru a reduce rata şomajului cu 1 %.
Consecinţele sociale ale şomajului sunt numeroase şi au efecte deosebite. Șomajul, oriunde
apare, înseamnă nenorocire, sărăcie si demoralizare. Fiecare lucrător fără ocupație suferă, dar nu
suferă numai el, ci întreaga familie, fără voia lor, sunt expuse privațiunilor și mizeriilor de tot
felul. Şomajul este o cauză principală a faptelor antisociale ca furturile, crimele, vagabondajul,
desfrâul, prostituția clandestină, alcoolismul etc. Dacă șomajul este permanent şi crescător,
înseamnă ca numărul celor întreținuți de forța de muncă ocupată va creşte în continuare. Pentru
un om valid, apt de munca, situația de întreținut este jenanta şi imorală. În mod natural,
persoanele întreținute, neavând o ocupație zilnica, îşi vor caută debușeul energiei de care dispun
în fapte antisociale.
Un lucru este clar: șomajul nu poate fi desființat pentru că el este determinat permanent de
creșterea demografica, pe de o parte, şi de înlăturarea muncitorului de la locul de munca datorită
efectelor progresului tehnic. Absorbţia unei părți a șomerilor de sfera serviciilor, aflată în prezent
într-un proces permanent de extindere, reprezintă prea puțin comparativ cu proporțiile actuale si
viitoare ale șomajului.

4.4. Politica anti - şomaj

Politica anti-şomaj ca parte componentă a politicilor de pe piaţa muncii nu se promovează

în mod izolat, ci se combină în mod armonios cu politica de stabilizare economică, precum şi cu
alte politici economice. Politica anti – şomaj reprezintă totalitatea măsurilor întreprinse de stat
care au drept scop, pe de o parte prevenirea extinderii şomajului în perioadele de recesiune, iar
pe de altă parte, acordarea protecţiei sociale necesare persoanelor aflate în şomaj.
În vederea realizării acestor obiective, măsurile politicii anti-şomaj pot fi divizate în măsuri
active şi măsuri pasive. Tipul de măsuri utilizate în realizarea obiectivelor politicilor anti-şomaj
sunt alese de guvern în funcţie de fondurile bugetare pe care le are la dispoziție pentru
reechilibrarea pieței muncii, dar şi în funcţie de relevanţa/eficienţa măsurilor vis-a-vis situaţia
concretă de pe piaţa muncii.
Măsurile active de politică anti-şomaj sunt axate pe stimularea creşterii cererii de muncă şi
se concretizează în:
 crearea de noi locuri de munca, în special, în sectorul real al economiei, precum şi în
domenii de interes public, care sunt finanțate de la bugetul public; acordarea de facilitați
fiscale firmelor care creează noi locuri de munca.
 organizarea de lucrări publice remunerate;
 sporirea gradului de adaptabilitate a populaţiei, aflate în șomaj la exigentele locurilor de
muncă disponibile, prin susținerea financiara a reconversiei profesionale şi a mobilității
geografice a acestei categorii de populație;
 creșterea transparentei pieței muncii prin organizarea unui sistem informațional eficient
de evidenţă a locurilor de munca, precum şi prin concilierea profesională şi psihologică a
persoanelor aflate în şomaj, inclusiv a tinerilor;
 promovarea angajării anumitor categorii profesionale şi în anumite zone ale țării;
Toate aceste masuri vizează, în special, atenuarea consecințelor negative pe care mutațiile
structurale şi tehnologice le produc asupra ocupării forţei de munca, în special, reducerea
șomajului structural, sezonier etc.
 În timp ce politica activa urmăreşte mărirea cererii de munca şi crearea unor facilitați de
sporire a gradului de ocupare, politica pasivă are în vedere reducerea ofertei de muncă, prin
astfel de măsuri cum sunt:
 acordarea de beneficii sociale persoanelor aflate în şomaj involuntar sub forma
îndemnizaţiilor de şomaj şi a asistenței şomerilor prin diferite programe guvernamentale.
În acest domeniu, politica pieţei muncii, se interferează cu politica socială;
 reglementarea duratei zilei de muncă în scopul menţinerii în stare de ocupare parțiala a
unui număr cât mai mare de persoane, în perioadele cu rate înalte ale șomajului;
 descurajarea unor categorii de populație de intrare pe piaţa muncii, care ar spori oferta de
munca, cum sunt: femeile casnice, populaţia vârstnică, tinerii care urmează un program
de studii cu frecvenţă la zi, etc.;
 acordarea de facilităţi unor categorii de populaţie pentru a părăsi imediat piaţa muncii şi a
intra in categoria populaţiei inactive prin masuri de pensionare anticipată, îndemnizaţii
pentru creşterea copiilor sau pentru a-şi amâna intrarea pe piaţa muncii prin prelungirea
şcolarizării a persoanelor tinere;
În elaborarea politicii privind sporirea nivelului ocupării trebuie avut in vedere nu numai
nivelul actual al șomajului, ci şi tendința acestuia, inclusiv dimensiunea potențialului de muncă,
respectiv, a acelei categorii de populație aptă de muncă şi în vârsta de muncă care poate oricînd
intra în categoria populației active, solicitând un loc de munca. De asemenea trebuie, avut în
vedere şi tendințele care se manifestă în procesul de economisire şi în procesul investițional,
creator de noi locuri de munca.
În timp ce politica anti-şomaj se caracterizează prin efectele imediate privind realizarea
obiectivelor sale, o serie de alte politici care vizează menținerea în stare de echilibru a pieţei
muncii au consecințe pe termen mijlociu și lung. Unele din acestea, cum sunt politica
demografică şi politica educaţională şi de pregătire profesională influenţează nivelul si structura
ofertei de munca. Alte politici cum ar fi politica investițională, influențează cererea de muncă.

4.5. Piaţa muncii din Republica Moldova

Reformele economice şi structurale care au loc în Republica Moldova au avut implicaţii

deosebite asupra evoluţiei proceselor de pe piaţa muncii. Situaţia pe piaţa muncii în perioada
actuală este determinată de o reducere puternică a indicatorilor ocupaţionali (populaţia economic
activă, populaţia ocupată, numărul salariaţilor), de reducerea şomajului precum şi de creşterea
populaţiei inactive. Totodată, se observă anumite modificări şi a structurii ocupaţionale din
republică atât după sex, vârstă, mediu de reşedinţă, cât şi după formele de proprietate a unităţilor
economice în care sunt angajate persoanele ocupate, după domeniu de activitate, statut
ocupaţional etc.
Astfel, reducerea ratei de ocupare a fost determinată de o reducere mai puternică a ocupării
feminine comparativ cu cea masculină.
Modificări semnificative în perioada de referinţă se observă şi în structura populaţiei
ocupate în funcţie de vârstă. Se are în vedere procesul de îmbătrânire continuă a potenţialului
uman din republică din ultimii ani. Într-adevăr, în majoritatea întreprinderilor mari, dar şi în
domeniile din sfera bugetară vârsta medie a personalului este apropiată de cea de pensionare.
Totodată, încercările persoanelor tinere, în special, cele cu studii medii profesionale, de a se
angaja în întreprinderile date, deseori, sunt nerezultative din mai multe considerente, şi anume:
patronii nu sunt dispuşi să angajeze persoane fără experienţă în domeniu; persoanele tinere nu
acceptă salariile propuse de întreprinderile şi organizaţiile respective, iar persoanele de vârstă
pensionară nu se grăbesc să se pensioneze oferind locul lor de muncă tinerilor.
Analizând distribuirea forţei de muncă ocupată pe domenii de activitate, se observă o
reducere semnificativă a ponderii populaţiei ocupate în ramurile care nu pot asigura o
productivitate a muncii ridicată, şi, prin urmare, venituri salariale mari, precum ar fi agricultura.
Astfel, dacă până în anul 2000, aproape o jumătate din populaţia ocupată din republică activa în
sectorul agrar, pe parcursul ultimilor ani, ponderea populaţiei active ocupate în agricultură s-a
redus până la mai jos de o treime, majorându-se, în acelaşi timp, ponderea populaţiei ocupate în
sfera serviciilor.
În ceea ce privesc modificările structurale ale ocupării în funcţie de mediu, acestea sunt
legate de procesul de depopulare a localităţilor rurale. Lipsa oportunităţilor de angajare, precum
şi atractivitatea practic nulă a locurilor de muncă disponibile din localităţile rurale impune
populaţia economic activă din mediul rural să ia calea emigrării spre mediul urban sau a plecării
peste hotare în vederea găsirii unui loc de muncă mai atractiv şi mai bine plătit care le-ar asigura
un venit necesar pentru întreţinerea sa şi a familiei sale. Depopularea localităţilor rurale este
determinată şi de faptul că majoritatea tinerilor plecaţi la studii în localităţile urbane refuză de a
se mai întoarce după absolvirea studiilor în satul de baştină pentru a-şi continua activitatea de
muncă. Un factor al neatractivităţii localităţilor rurale îl reprezintă şi spectrul îngust al
ocupaţiilor şi meseriilor solicitate în mediul rural. O altă cauză este şi infrastructura socială
degradată şi subdezvoltată din mediul rural, care inevitabil, determină pentru populaţia rurală o
calitate a vieţii net inferioară celei din mediul urban.
Reducerea puternică a ocupării din mediul rural este determinată şi de calitatea acesteia. Se
constată că o mare parte a populaţiei ocupate practică activităţi informale. Într-adevăr, reformele
din agricultură din ultimii ani, împroprietărirea lucrătorilor agricoli cu pământ, dar, şi nu în
ultimul rând, inexistenţa unor mecanisme şi instituţii viabile ale economiei de piaţă în sectorul
agrar, au condus la creşterea gradului de autoocupare a populaţiei, precum şi la răspândirea unor
elemente de economie naturală în mediul rural.
Situaţia dificilă din domeniul ocupării forţei de muncă vorbeşte şi despre o funcţionalitate
imperfectă a pieţei muncii. Într-adevăr, actualmente, raporturile de muncă din republică au loc pe
o piaţă a muncii în formare care include în sine atât elemente şi mecanisme moştenite de la
economia socialistă, cât şi elemente noi, specifice unei economii de piaţă modernă, ceea ce a
provocat o serie de dezechilibre ce se manifestă, pe de o parte, prin descreşterea indicatorilor
ocupaţionali, iar pe de altă parte, prin utilizarea ineficientă a forţei de muncă, însoţită de
descreşterea productivităţii muncii şi, prin consecinţă, de reducerea substanţială a salariilor reale
ale lucrătorilor. În aceste condiţii corelaţia dintre productivitate, calificare şi nivelul salariului al
lucrătorilor deseori lipseşte, iar persoanele încadrate în câmpul muncii uneori trăiesc în sărăcie.
Sunt frecvente şi cazuri când persoanele ocupate au venituri mai mici decât cele neocupate.
Anume din aceste considerente o mare parte a populaţiei apte de muncă nu este prezentă pe piaţa
muncii din Republica Moldova. Aceste persoane preferă fie emigrarea peste hotare în căutarea
unui loc de muncă mai bine remunerat, fie o activitate la negru, care, de asemenea, îi poate
asigura un venit mai mare decât un loc de muncă oficial.
Funcţionalitatea imperfectă a pieţei muncii datorează procesului extrem de anevoios de
formare a acesteia. Or, formarea pieţei muncii presupune, în primul rând, crearea elementelor ei
definitorii, şi anume cadrul instituţional-legislativ; cererea de muncă; oferta de muncă;
sistemul de protecţie socială pe piaţa muncii; noul mecanism de stabilire a salariului pe
piaţa muncii la nivel naţional sau pe un segment al acesteia. Este vorba, în special, despre
schimbarea comportamentului economic al indivizilor, a rolurilor lor pe care aceştia trebuie să le
joace în cadrul noilor raporturi economice, independent de statutul lor social-economic şi
ocupaţional, care se vor prezenta pe piaţa muncii atât în calitate de purtători ai ofertei de muncă,
cât şi în calitate de purtători ai cererii de muncă. Totodată, o importanţă destul de mare în
constituirea noilor raporturi de muncă are şi formarea unui nou mecanism de determinare a
salariului de echilibru, care constituie un factor determinant în comportamentul actorilor sociali
de pe piaţa muncii. Or, salariile joase pot deveni nu numai unul din factorii determinanţi ai
instabilităţii social-economice, dar şi a celei politice din republică.
În acest context procesele de modernizare ale economiei naţionale din Republica Moldova
pot fi considerate un alt factor esenţial al reducerii indicatorilor ocupaţionali. Într-adevăr, însăşi
procesul de creare a economiei de piaţă presupune asigurarea unui mediu concurenţial viabil care
impune noi reguli de joc pentru toţi actorii sociali din cadrul raporturilor economice şi de muncă.
Astfel, pentru ca o marfă produsă să fie competitivă şi să poată fi realizată, ea trebuie să
corespundă unor exigenţe de calitate şi să fie ieftină. Or, minimizarea costurilor are loc, în
primul rând, prin reducerea numărului de lucrători. În acest context, întreprinderile mari din
republică, create în perioada economiei centralizate, care au supravieţuit în condiţiile tranziţiei la
economia de piaţă nu mai pot face faţă în calitate de principala sursă de absorbţie a potenţialului
uman disponibil şi de creare a unor noi locuri de muncă durabile, precum presupun actualele
politici de ocupare a forţei de muncă. Viitorul unei economii moderne de piaţă reprezintă
întreprinderile mici adaptabile, cu un număr de lucrători nu mai mare de 100 – 200 de lucrători.
De aceea, întreprinderile din republică sunt puse în situaţia fie să se adapteze la noile exigenţe
economice prin optimizarea numărului de locuri de muncă, punând accent pe indicatorii de
productivitate, eficienţă şi calitate, asigurând astfel, şi o dezvoltare continuă a calităţii vieţii de
muncă a lucrătorilor, şi o creştere durabilă a salariilor, fie să promoveze în continuare o politică
de „supravieţuire”, menţinând potenţialul lor uman la un nivel ridicat, economic nejustificat,
compensând aceste costuri prin salarii mici, care, la rândul lor vor provoca fluctuaţii mari a
cadrelor, demotivare a muncii etc. Trebuie de înţeles, în sfârşit, că creşterea nivelului ocupării
forţei de muncă din republică va avea loc nu prin crearea unor noi locuri de muncă la
întreprinderile existente, ci prin crearea unor noi întreprinderi, moderne şi competitive, prin
crearea unor noi „debuşeuri”, adică a unor noi pieţe de bunuri şi servicii, ceea ce necesită un
efort enorm intelectual şi de ingeniozitate din partea întreprinzătorilor, investiţii enorme, un
mediu de afaceri favorabil, un management performant, precum şi o înţelegere corectă a
problemei în cauză de către autorităţile în competenţa cărora politicile de ocupare a forţei de
muncă.
Reieşind din cele expuse, principalele probleme legate de situaţia de pe piaţa muncii din
Republica Moldova sunt următoarele:
 reducerea nivelului ocupării – care reprezintă o problemă nu numai de ordin economic,
dar şi de ordin social pentru Republica Moldova. Or, pe lângă pierderile economiei
naţionale, determinate de utilizarea ineficientă a potenţialului uman, orice inactivitate a
populaţiei apte de muncă conduce la o reducere a calităţii vieţii, la stres, la anxietate, la
degradare umană, la comportamente deviante etc.;
 calitatea joasă a ocupării – care este determinată de un nivel mare al ocupării informale,
în special în mediul rural, al subocupării, precum şi de condiţiile de muncă
necorespunzătoare statutului de muncă decentă. În 2010 ponderea ocupării informale în
totalul populaţiei ocupate a constituit 33,6%. În mediul rural ocuparea informală s-a cifrat
la nivelul de 45,8%. În mare parte, acestea sunt persoanele care activează în cadrul
gospodăriilor lor casnice pentru consumului lor propriu şi fac o „agricultură de
 supravieţuire”. Totodată şi ponderea celor angajaţi fără contract de muncă atât formal cât
şi informal este destul de mare.
 creşterea şomajului în rândul tinerilor – care determină acest grup ocupaţional drept
social-vulnerabil pe piaţa muncii. Într-adevăr, tinerii, în special acei care încă nu au lucrat
niciodată, se confruntă cu probleme majore în legătură plasarea lor în câmpul muncii din
cauza că majoritatea angajatorilor preferă să angajeze peroane care au deja o careva
experienţă de muncă şi o anumită calificare profesională.
 intensificarea migraţiei internaţionale de muncă – determinată de atractivitatea slabă a
locurilor de muncă disponibile din republică. Într-adevăr, salariile mici productivitatea
joasă a muncii, lipsa unor perspective de carieră profesională, dar nu în ultimul rând,
înlesnirea procesului de integrare profesională pe pieţele muncii ale altor ţări, conduc la
intensificarea migraţiei internaţionale de muncă;
 degradarea capitalului uman – determinată de nivelul mic al salariilor pentru locurile de
muncă care necesită investiţii enorme în capitalul uman (educaţie, sănătate, cultură,
administraţie publică) şi un nivel relativ mai înalt al salariilor pentru locurile de muncă
care nu necesită un nivel înalt de investiţii în capitalul uman. Pe de altă parte, persoanele
care pleacă peste hotare la muncă practică, de asemenea, munci necalificate. O asemenea
situaţie conduce la un proces de descalificare masivă a întregului potenţial uman din
republică, proces determinat şi de demotivarea tinerilor în formarea lor profesională,
văzând în aceasta o cheltuială nejustificată, precum şi de descreşterea exigenţelor în
procesul de instruire atât în şcoli, cât şi în instituţiile de formare profesională de nivel
secundar şi superior. Situaţia creată poate determina în perspectivă pentru Republica
Moldova un statut de ţară subdezvoltată;
 compromiterea sistemului de protecţie socială - reducerea nivelului de ocupare a forţei
de muncă conduce la creşterea raportului de dependenţă economică şi, prin urmare, la
reducerea surselor necesare pentru asigurarea mecanismului de funcţionare a sistemului
de asigurări sociale şi a sistemului de ocrotire a sănătăţii care se află în strânsă
dependenţă de veniturile salariale ale populaţiei ocupate.

CONCLUZII
1. Piaţa muncii este un subsistem al economiei de piaţă concurenţiale, pe care se fac tranzacţii
cu factorul de producție munca. Ea este o piaţă derivată, care primeşte influenţele celorlalte
pieţe şi generează efecte care se regăsesc în toate sectoarele economico – sociale.
2. Piaţa muncii este o piaţă cu un grad ridicat de rigiditate şi de sensibilitate; ea este o piaţă mai
organizată şi mai puternic reglementată în comparație cu alte piețe;
3. Cererea de forţă de muncă este forma de concretizare a nevoii de forţă de muncă şi se
exprimă prin intermediul numărului de locuri de muncă disponibile, adică a ofertei de locuri
de muncă.
4. Oferta de muncă reprezintă totalitatea muncii pe care o poate efectua populaţia aptă de
muncă, ce doreşte să se angajeze la un moment dat, în condiţii de salarizare. La nivelul
economiei naţionale, oferta de muncă este reprezentată de populaţia activă disponibilă.
5. Nivelul salariului constituie unul din principalii factori ce determină modificări în evoluţia
cererii și ofertei de forţă de muncă; o creştere a salariului va determina scăderea cererii de
muncă; creşterea salariului stimulează interesul pentru angajare şi deci, mărimea ofertei de
muncă;
6. Echilibrul pieței muncii se stabilește în rezultatul confruntării cererii și ofertei de forță de
muncă, la un nivel al salariului real de echilibru. La un salariu real mai ridicat există un exces
de ofertă de muncă (neocuparea), iar la un salariu real mai mic există un exces de cerere de
muncă.
7. Șomajul reprezintă o stare negativă a economiei concretizată într-un dezechilibru important
al pieţei muncii prin care oferta de muncă este mai mare decât cererea de muncă.
8. Pot fi evidenţiază mai multe forme de şomaj, care se clasifică în conjunctural, structural,
fricțional, tenologic, tehnic, etc.
9. Rata naturală a şomajului corespunde funcţionării normale a pieţei muncii şi este asociată cu
ocuparea totală a forţei de muncă. Nu este posibil ca la un moment dat șomajul să fie zero,
deoarece există întotdeauna persoane neocupate, dar care se află în perioada necesară
schimbării locului de muncă.
10. Costurile şomajului reprezintă contribuţia societăţii şi renunţările pe care trebuie să le
accepte populaţia, ca urmare a existenţei şomajului. Se deosebesc costuri financiare,
economice, sociale.
11. Costurile economice pot fi considerate pierderile produsului potenţial pe care societatea l-ar
fi putut obține dacă economia ar fi funcţionat în condiţiile de ocupare deplină. Legea lui
Okun – fiecare procent al ratei șomajului care depășește rata naturală a șomajului provoacă o
scădere de 2 -3% procente a Produsului Intern Brut.
12. Măsurile politicii anti – şomaj pot fi divizate în măsuri active şi măsuri passive. Măsurile
active sunt axate pe stimularea creşterii cererii de muncă iar măsurile pasive au în vedere
reducerea ofertei de muncă.

NOȚIUNI – CHEIE
Piaţa muncii (The labour market) Șomajul frictional
Cererea de muncă Șomajul structural
Oferta de muncă Șomaj natural (Natural unemployment)
Echilibul pieției muncii Rata şomajului (The unemployment rate)
Șomajul (Unemployment) Histereza somajului
Șomajul voluntary (Voluntary unemployment) Legii lui Okun (Okun's law)
Şomajul involuntar (Involuntary Politici active (Active policies)
unemployment)
Șomaj conjunctural (Cyclical unemployment) Politici pasive

ENUNȚURI ADEVĂRAT/FALS

1. Piaţa muncii exprimă relaţiile în cadrul cărora se confruntă cererea cu oferta de

muncă.
2. Cererea de muncă reprezintă necesarul de muncă salarială existentă la un moment dat
în cadrul economiei naţionale.
3. Rata şomajului relevă proporţia şomerilor, conform metodologiei Biroului
Internaţional al Muncii (BIM), în numărul populaţiei active.
4. Şomajul deghizat este specific mai mult ţărilor dezvoltate.
5. Durata şomajului cuprinde perioada din momentul ieşirii în concediu neplătit pînă la
reluarea activităţii.
6. Şomajul voluntar are origine rigiditatea salariilor nominale la scădere.
7. Şomajul natural include şomajul structural, ciclic şi fricţional.
8. Şomajul tehnic este legat de înlocuirea vechilor tehnici şi tehnologii cu altele noi.
9. Şomajul fricţional este generat atât de deplasarea permanentă a populaţiei dintr-o
regiune în alta cît şi de schimbarea etapelor de viaţă.
10. La fiecare sporire a nivelului şomajului ciclic cu 1 % faţă de rata naturală a şomajului,
duce la o diminuare a PIB real cu 2-3% faţă de nivelul său potenţial.

TESTE

1. Cererea de muncă:
a) mai este denumită cererea de locuri de muncă;
b) vine din partea factorului subiectiv al producției;
c) mai este denumită oferta locurilor de muncă;
d) vine din partea economiei.
2. Care din următoarele aspecte definesc oferta de muncă:
a) numărul total de ore de muncă și corespunzător a locurilor de muncă existente,
care în mod potențial pot fi ocupate de populația activă;
b) numărul celor care caută un loc de muncă remunerat;
c) numărul cererilor de locuri de muncă înregistrate la diferiți agenți economici;
d) numărul orelor de muncă necesare pentru producerea bunurilor și serviciilor
necesare unei economii.
3. Populaţia economic inactivă include următoarele categorii:
a) elevi sau studenţi;
b) pensionari;
c) persoane casnice;
d) persoane întreţinute sau care îşi asigură existenţa din alte venituri;
e) toate variantele anterioare.
4. După opinia clasicilor, șomajul voluntar se datora, în principal:
a) rigidității poziției salariaților;
b) rigidității ofertei de muncă;
c) unui dezechilibru pe piața muncii;
d) creșterii ofertei de muncă.
5. Rata şomajului este raportul procentual dintre:
a) populaţia ocupată şi cea activă;
b) populaţi aptă de muncă şi cea în vîrstă de muncă;
c) populaţia aptă de muncă şi cea inaptă de muncă;
d) numărul şomerilor şi populaţia activă.
6. În funcţie de intensitatea şomajului distingem:
a) şomaj deghizat;
b) şomaj demografic;
c) şomaj parţial;
d) şomaj tranzitoriu;
e) şomaj total.
7. Cauzele apariţiei şomajului sunt:
a) progresul tehnic;
b) subvenţionarea pregătirii profesionale şi a ocupării;
c) criza economică;
d) imigrarea – emigrarea;
e) conjunctura economică şi politică internaţională nefavorabilă.
8. Care din următoarele forme de șomaj pot fi incluse în categoria șomajului
voluntar?
a) șomajul structural;
b) șomajul conjunctural;
c) șomajul ciclic;
d) șomajul sezonier;
e) șomajul fricțional.
9. Tranziţia la economia de piaţă a determinat creşterea cu precădere a şomajului:
a) structural;
b) tehnologic;
c) fricţional;
d) ciclic.
10. Combaterea șomajului prin inflație este o măsură specifică:
a) keynesismului;
b) monetarismului;
c) clasicismului;
d) politicii ofertei.
 PROBLEME PROPUSE SPRE REZOLVARE

1. Populația totală a unei țări este de 32 milioane de locuitori, din care 4 mil. sunt copii, 12
mil. sunt pensionari, 3 milioane nu au loc de muncă, iar 450 mii au renunțat la căutarea
unui loc de muncă. Să se determine:
a) Populația activă;
b) Numărul șomerilor;
c) Rata șomajului.

2. Presupunem o economie ipotetică.

A. Numărul celor ocupaţi constituie 850 mii persoane, numărul şomerilor este de 90
mii persoane. Calculaţi rata şomajului; calculaţi rata ocupării.
B. După o perioadă, au fost concediaţi 4 mii persoane, iar 10 mii persoane din rândul
şomerilor oficial înregistraţi au încetat să caute de lucru.
Determinaţi acum: numărul persoanelor ocupate; numărul şomerilor; rata şomajului.

3. Piața muncii într-o anumită țară a evoluat în decursul unei perioade de timp după cum
urmează:
Anii Numărul de șomeri Populația activă
(mii persoane) (mii persoane)
1 2150 14520
2 2280 14730
3 2450 15350
4 2055 15830
a) Să se determine evoluția ratei șomajului. Comentați rezultatele obținute.
b) Să se determine costurile economice (conform legii lui Okun).

4. Populaţia unei ţări constituie 4050 mii peroane. Numărul populaţiei ce nu a atins vîrsta
legală de muncă este de 120 mii persoane, iar numărul celor ce au ieşit din forţa de muncă
este de 60 mii persoane. Populaţia ocupată în cîmpul muncii constituie 3280 mii persoane.
Nivelul natural al şomajului este de 6%. PIB efectiv a constituit 50 000 mil u.m.
Determinaţi:
a) Numărul şomerilor şi rata şomajului
b) Abaterea PIB față de cel potențial (%) din cauza depăşirii nivelului şomajului
efectiv faţă de cel natural.
c) PIB potenţial.
5. Presupunem o economie ipotetică, în care rata şomajului în anul I a constituit 9%, iar în
anul doi – 12%. Rata naturală a şomajului este de 7%.
a) Determinaţi pentru fiecare an abaterea produsului intern brut efectiv de la cel potenţial
din cauza depăşirii şomajului efectiv faţă de cel natural.
b) Presupunem că PIB efectiv în anul doi este de 45 000 mii u.m. Determinaţi valoarea
PIB-lui potenţial.

6. În tabel sunt incluse date care caracterizează volumul potenţial şi efectiv al PIB.
Presupunem, că în primul an economia se dezvoltă în condiţiile ocupării depline și rata
şomajului constituie 6%.
Anul PIB potenţial, PIB efectiv,
mii u.m. mii u.m.
1 5000 5000
2 5900 5550
3 7000 6300
Calculaţi pentru anii 2 şi 3:
a) Diferenţa dintre PIB efectiv şi PIB potenţial în mărime absolută şi relativă;
b) Folosind legea lui A. Okun, determinaţi rata efectivă a şomajului.

TEME RECOMANDATE PENTRU REFERATE:

1. Rata naturală a şomajului şi implicaţiile acesteia în planul politicii economice.
2. Integrarea tinerilor pe piața muncii.
3. Șomajul și îndemnizația de șomaj.
4. Analiza piaței muncii în Republica Moldova.
ABORDAREA SOCIALĂ A
SALARIULUI
Salariul minim. Condiţiile care au generat apariţia
noţiunii de salariu minim

Salariul se formează ca rezultat al cererii şi ofertei

forţei de muncă de pe piaţa muncii. În cazul unei
depăşiri evidente a ofertei faţă de cererea forţei de
muncă mărimea salariului tinde să scadă, iar pentru
salariaţii de pe treptele inferioare această mărime
poate să coboare sub limita asigurării unui nivel de
trai decent. În astfel de situaţii a apărut necesitatea
intervenţiei statului în scopul asigurării unei
protecţii sociale a celor mai expuse categorii de
salariaţi.
 Potrivit Legii Republicii
Moldova cu privire la modul
de stabilire şi examinare a
salariului minim, adoptată în
anul 2000, salariul minim
reprezintă: mărimea minimă a
retribuţiei, în lei, stabilită de
către stat pentru o muncă
simplă, necalificată, sub
nivelul căreia patronul nu este
în drept să plătească pentru
norma de muncă pe lună sau
pe oră, îndeplinită de angajat.
În ţările industrializate s-au manifestat
trei tendinţe privind stabilirea salariilor
minime:
 ţări care nu au întreprins nimic s-au au
recurs foarte puţin la această măsură
datorită faptului că sistemul de
negocieri colective în aceste ţări este
foarte extins (Germania, Suedia,
Austria etc.);
 ţări care au introdus sistemul salariilor
minime în anumite ramuri şi anume în
acele ramuri unde sindicalismul este
slab dezvoltat (Anglia, Irlanda);
 ţări în care dispoziţiile legislative
privind salariile minime se aplică
tuturor salariaţilor (Luxemburg,
Franţa, Belgia, Portugalia etc.).
 Atribuţiile salariului minim

I. Protejarea unor anumite categorii de salariaţi al

căror nivel de salarizare este cel mai inferior pe piaţa
muncii şi consideraţi deosebit de vulnerabili
II. Asigurarea salariaţilor cu "salarii echitabile„
III. Stabilirea unui nivel (planşeu) de salarizare, ca
bază a structurii salariilor
IV. Salariul minim să devină un instrument al politicii
macroeconomice pentru realizarea unor obiective
naţionale
Indexarea salariilor. Definirea indexării salariilor

 Indexarea salariilor reprezintă compensarea

deplină sau parţială a pierderilor din salariu
cauzate de majorarea preţurilor şi tarifelor la
mărfuri şi servicii, a impozitelor şi a chiriei.
 Indexarea ca funcţie principală are menirea de a
preveni eroziunea puterii de cumpărare. În
viziunea unor specialişti în domeniu, indexarea
îndeplineşte şi un rol secundar, acela de a
transmite presiunile inflaţioniste asupra costurilor,
preţurilor, rentabilităţii, investiţiilor şi cererii
globale.
Ţările cu economie concurenţială care beneficiază
de indexare:

Belgia, Danemarca, Israel,

• ţări unde indexarea cuprinde toţi
Italia, Luxemburg etc. salariaţii

• ţări în care convenţiile colective determină

Canada, Franţa, Elveţia recurgerea la indexare, astfel o parte mai mare
etc. sau mai mică a salariaţilor beneficiază de aceasta

• ţări în care indexarea nu se

Austria, Germania, Suedia,
Japonia
efectuează

•ţări în care indexarea salariilor a

Finlanda, Norvegia suferit fluctuaţii considerabile din
cauza politicii de venituri adoptată
 SALARIUL MINIM ÎN STATELE UE ȘI REPUBLICA
MOLDOVA ÎN SEMESTRUL 2, ANUL 2018
ȚARA Mărimea Nivelul de depășire a salariului minim Nivelul de depășire a salariului minim
salariului din statele membre UE a salariului din statele membre UE a salariului
minim, euro minim din sectorul real al Republicii minim din sectorul bugetar al
Moldova Republicii Moldova
Republica Moldova 134 - -
Republica Moldova 82 - -
Luxemburg 1999 14,9 24,4
Irlanda 1614 12,0 19,7
Olanda 1594 11,9 19,4
Belgia 1563 11,7 19,1
Germania 1498 11,2 18,3
Franța 1498 11,2 18,3
Marea Britanie 1464 10,9 17,8
Spania 859 6,4 10,5
Slovenia 843 6,3 10,3
Malta 747 5,6 9,1
Grecia 684 5,1 7,1
Portugalia 677 5,1 8,3
Estonia 500 3,7 6,1
Polonia 480 3,6 5,9
Slovacia 480 3,6 5,9
Republica Cehă 469 3,5 5,7
Croația 466 3,5 5,7
Letonia 430 3,2 5,2
Ungaria 418 3,1 5,1
România 407 3,0 5,0
Lituania 400 3,0 4,9
Bulgaria 261 1,9 3,2
 Metode de indexare a salariilor

 Indexarea retrospectivă a salariilor. Presupune calcularea

salariilor pe baza evoluţiei preţurilor de consum în perioada
respectivă.
 Indexarea la o dată fixă. Arată data sau datele când se va
efectua modificarea salariilor pe baza calculului de indexare.
 Scara mobilă a salariilor. Această metodă se bazează pe o scară
exactă a evoluţiei indicelui de creştere (descreştere) a preţurilor
conform căreia ajustările şi trecerile de la o treaptă la alta au
loc în mod automat.
ANALIZĂ

M U N C Ă Ș I J US T I Ț I E S O C I A L Ă
Restricțiile impuse de
autoritățile Republicii
Moldova, necesare pentru
lupta împotriva pandemiei,
nu au fost însoțite de un
pachet de măsuri economice
suficiente pentru a proteja

CINE PLĂTEȘTE
veniturile populației, ceea ce a
redus încrederea în măsurile
sanitare, conformarea față de

FACTURA
restricții și, respectiv, eficiența
acestora.

PANDEMIEI? Pandemia a afectat direct

Impactul social-economic al coronacrizei
firmele prin pierderea sau
încetinirea activității, iar
angajații – prin pierderea
locurilor de muncă sau
reducerea salariilor.
Legislația muncii a fost
flexibilizată, făcând salariații
și mai vulnerabili.

Marcel Spatari
Decembrie 2020
Din șocul economic suferit de
salariați și firme, guvernul
Republicii Moldova abia dacă a
compensat 3% prin măsurile
pe care le-a oferit, deși a avut
resursele pentru a oferi
stimulente comparabile
cu cele implementate
de alte state.
M U N C Ă Ș I J US T I Ț I E S O C I A L Ă

CINE PLĂTEȘTE
FACTURA
PANDEMIEI?
Impactul socio-economic al coronacrizei

în cooperare cu
Conținut

SINTEZA 3

1. IMPACTUL ASUPRA ECONOMIEI 5

1.1 Șocul macroeconomic în perspectivă comparativă 5

1.2 Impactul pandemiei din perspectivă sectorială 6
1.3 Impactul asupra companiilor: date de sondaj 11

2. IMPACTUL ASUPRA SALARIAȚILOR ȘI A POPULAȚIEI 16

2.1 Impactul social al pandemiei 16

2.2 Comportamentul de consum: scăderea cheltuielilor,
creșterea îndatorării, investiții în imobiliare 19
2.3 Zeci de mii de locuri de muncă pierdute 21
2.4 Tensionarea pieței muncii persistă, iar salariile continuă să crească 24
2.5 Dialogul social și drepturile salariaților într-un nou impas 28

3. SPRIJINUL STATULUI PENTRU ECONOMIE: 30

LIMITAT ȘI INEFICIENT

3.1 Restricții pentru oameni și economie 30

3.2 Măsurile de sprijin pentru firme: supraestimate și puțin eficient 31
3.3 Măsuri defavorabile relațiilor de muncă 35

1
 FRIEDRICH-EBERT-STIFTUNG – CINE PLĂTEȘTE FACTURA PANDEMIEI?

2

SINTEZĂ
Felul în care pandemia a lovit economia Republicii Moldova a
fost condiționat de caracteristicile structurale ale acesteia: (1) o
dependență puternică de remiterile din străinătate și o
pondere foarte mare a activităților informale, (2) un stat slab
din punct de vedere financiar din cauza subdezvoltării și a
conformării fiscale foarte slabe, (3) o importanță în creștere a
activităților industriale dependente de lanțurile valorice
internaționale, (4) o puternică asimetrie în repartizarea valorii
economice în favoarea capitalului și în defavoarea muncii, (5)
un cadru legal recent flexibilizat în domeniul relațiilor de
muncă și o slăbire a capacității sindicatelor, toate acestea
rezultând într-o (6) criză cronică a muncii salariate. În aceste
condiții, guvernul a gestionat impactul socio-economic al
crizei cu eforturi minime, canalizând resursele spre domeniul
medical și limitând cheltuielile pentru sprijinirea economiei.
Impactul acestei poziții a guvernului nu este vizibil pe termen
scurt, dar poate afecta competitivitatea economică a Republicii
Moldova în anii ce urmează.
În condițiile în care salariile reprezintă pentru multe familii
unica sursă de venit, pierderea locurilor de muncă din cauza
inactivității pe timpul carantinei este o problemă majoră. Din
păcate, criza COVID-19 a scos la iveală o altă deficiență majoră a
sistemului public al Republicii Moldova: lipsa unei evidențe
consolidate a relațiilor de muncă, mai exact a unei baze de date
unitare privind contractele de muncă. Spre exemplu, existența
bazei de date REVISAL în România a permis Ministerului Muncii
să comunice periodic asupra numărului de contracte de muncă
suspendate (pentru șomaj tehnic) sau încetate pe perioada
crizei sanitare.1 Lipsa unui asemenea sistem în Republica
Moldova face foarte dificilă estimarea numărului de persoane
care și-au pierdut locul de muncă ca urmare a epidemiei.
Totuși, din sursele de date disponibile se poate estima că
impactul pandemiei asupra veniturilor salariaților și a
populației în general a fost deosebit de mare, peste 45 de mii
de persoane fiind afectate direct, prin pierderea temporară
sau definitivă a locurilor de muncă în lunile aprilie-iunie. Alte
zeci de mii de persoane și-au văzut normele de lucru reduse,
mai ales în sectoarele în care remunerarea este flexibilă,
depinzând de timpul sau volumul lucrului efectuat (de
exemplu, acolo unde plata se face în acord direct). Per total,
1 Vezi https://mmuncii.ro/j33/index.php/ro/cautare?q=Situa%C-
8%9Bia+contractelor+individuale+de+munc%C4%83+suspenda-
te%2F%C3%AEncetate
3
SINTEZĂ
credem că este plauzibil ca peste 100 mii de salariați, sau peste
15% din totalul salariaților din țară, să fi fost afectați de
pandemie în sensul pierderii locului de muncă sau al diminuării
volumului de muncă și a remunerării, la care se adaugă între
30-40 mii de persoane ocupate pe cont propriu care și-au
sistat activitatea în perioada stării de urgență.
Conform estimărilor guvernului de la ultima rectificare
bugetară, impactul pandemiei asupra economiei se ridică la
peste 15,5 miliarde de lei (6,8% din PIB) pentru întreg anul. Așa
cum reiese din cercetarea noastră, din această sumă salariații
vor pierde peste 3 miliarde de lei în salarii nete și contribuții,
persoanele ocupate pe cont propriu până la 2 miliarde de lei în
venituri, mediul de afaceri peste 4 miliarde de lei în profituri
operaționale, iar comunitatea în totalitate peste 6 miliarde de
lei sub forma reducerii încasărilor la buget. Pentru a compensa
pierderile economice ale mediului de afaceri și ale populației,
guvernul a promis inițial în jur de 2 miliarde de lei, dar în
realitate a oferit sub jumătate de miliard: sub 200 milioane de
lei pentru măsuri economice și 300 milioane de lei pentru
măsuri sociale. Bineînțeles, aceste calcule nu includ și
cheltuielile guvernului pentru susținerea sistemului medical în
timpul pandemiei, care se ridică la peste 1 miliard de lei și care
în bună parte au fost acoperite din resurse externe. În fond,
deși este o metaforă, putem să afirmăm că factura pandemiei
a fost până acum plătită în proporție de 20% de salariați, de
peste 10% de lucrătorii pe cont propriu, de 25% de mediul de
afaceri și de 40% de societate în general prin reducerea
încasărilor la buget. O parte din factură, probabil peste 5%, a
fost plătită din creșterea remitențelor în lunile mai-septembrie.2
Din partea notei de plată care a revenit salariaților și firmelor,
guvernul abia dacă a compensat 3% prin stimulentele pe care
le-a oferit.
2 În perioada mai-septembrie, transferurile de mijloace bănești din
străinătate efectuate de persoane fizice prin băncile din Moldova
au crescut cu peste 25%, iar creșterea cumulată pentru cele trei luni
a reprezentat mai mult de 2 miliarde de lei față de aceeași perioadă
a anului precedent. Conform explicației Ministerului Economiei,
„această creștere are la bază efect statistic, căci a fost condiționată de
reducerea posibilităților de a transmite bani prin căile neoficiale din
cauza răspândirii pandemiei COVID-19.” Totuși, considerăm că este de
așteptat ca o bună parte din creștere să fie condiționată și de grijile
suplimentare pe care le au rudele plecate peste hotare ale persoanelor
rămase în țară și respectiv o creștere a transferurilor pentru a-i susține
pe cei rămași în Republica Moldova. Vezi INFORMAȚIE OPERATIVĂ cu
privire la evoluția social - economică a Republicii Moldova (conform
datelor disponibile la 31.10.2020), a Ministerului Economiei și
Infrastructurii al Republicii Moldova.

Comunicarea deficitară a guvernului Republicii Moldova,
gestiunea rigidă a bugetului, precum și măsurile modeste de
sprijin economic au indus o stare generală de neîncredere,
ceea ce a agravat nu numai impactul socio-economic al
pandemiei, dar a redus și eficiența măsurilor sanitare. În
realitate, gradul de conformare față de măsurile de distanțare
socială a fost în Republica Moldova suficient de ridicat în
primele două luni ale perioadei COVID-19, dar răbdarea
populației s-a epuizat odată cu economiile familiilor, ceea ce a
dus la reluarea unui mod de interacțiune socială favorabile
răspândirii virusului. Efectele acestei evoluții s-au făcut
resimțite pregnant începând cu mijlocul lunii iunie și mai ales
spre sfârșitul anului 2020, când numărul de infectări și cel de
decese raportate la populație au crescut alarmant.
Odată cu înaintarea în pandemie, zeci de mii de salariați și-au
pierdut locurile de muncă, iar numărul de locuri de muncă
vacante a scăzut din cauza încetinirii economice. Cu toate
acestea, echilibrul dintre cerere și ofertă pe piața muncii nu s-a
schimbat în mod fundamental: oferta de forță de muncă
ieftină (și calificată) pe care o caută majoritatea angajatorilor
nu a crescut, pentru că și persoanele rămase fără un loc de
muncă ca urmare a pandemiei nu sunt dispuse să lucreze pe
salarii sub necesarul pentru un trai decent. În consecință,
salariul mediu pe țară a continuat să crească și pe perioada
pandemiei, deși evoluția salariilor pe sectoare a fost mai
contrastantă decât în anii anteriori, în unele activități
economice salariile micșorându-se chiar din cauza crizei.
Impactul inegal al pandemiei și al restricțiilor asupra
sectoarelor economice a accentuat o problemă structurală pe
piața forței de muncă: inegalitățile salariale. În contextul în
care salariul minim în sectorul real nu a fost mărit în 2020, iar
negocierile colective au înghețat sau chiar au fost blocate de
către guvern – cum s-a întâmplat în sectorul de construcții –
mecanismele care trebuie să susțină creșterile la baza
piramidei salariale nu au funcționat. În consecință, salariile au
crescut mai mult pentru salariații cu salarii mari (inclusiv
pentru cei din tehnologiile informaționale, care pe lângă
faptul că au cele mai mari salarii, au și cele mai mici impozite
în valoare procentuală) și mai puțin pentru salariații cu salarii
mici.
Măsurile social-economice luate de guvern pe perioada
pandemiei nu au făcut decât să faciliteze concedierile
salariaților: mărirea indemnizației de șomaj până la nivelul
salariului minim în sectorul real a fost emblematică în acest
sens. Dar nici sprijinul economic pus la dispoziția mediului de
afaceri nu a fost suficient. În primul rând, acesta a fost mult
supraestimat, gradul de absorbție al măsurilor anunțate în
aprilie fiind de sub 10% în luna octombrie. În al doilea rând,
multiplele bariere birocratice puse în calea eventualilor
beneficiari de sprijin economic au însemnat în realitate că doar
firmele cu o capacitate administrativă și financiară suficient de
mare au reușit să obțină aceste resurse, firmele mici fiind puse
într-o situație defavorabilă. În al treilea rând, nici firmele care
au obținut stimulentele financiare ale statului nu au resimțit un
real aport al acestora, întrucât acest sprijin a fost minor în
raport cu costurile lor operaționale reale.
4
FRIEDRICH-EBERT-STIFTUNG – CINE PLĂTEȘTE FACTURA PANDEMIEI?
În spațiul public s-a vorbit destul de mult despre „lecțiile” și
„oportunitățile” pe care mediul de afaceri ar trebui să le vadă în
noua situație. Bineînțeles, perioada poate fi benefică pentru
firmele care dispun de resurse financiare suficiente pentru
investiții – inclusiv pentru dezvoltarea ramurilor digitale, cum
ar fi comerțul electronic – dar marea majoritate a firmelor mici
și mijlocii vor avea mari dificultăți în a se adapta și a aloca
resurse suplimentare pentru investiții, în condițiile în care
lichiditățile au fost consumate în perioada stării de urgență
(pentru cheltuielile fixe cum sunt chiriile, serviciile externe,
salariile sau taxele).
În concluzie, măsurile social-economice foarte modeste din
perioada pandemiei și comunicarea deficitară a autorităților
au expus salariații riscului concedierilor și pierderii veniturilor,
au lăsat în mare parte întreprinderile să facă față singure
pierderilor veniturilor, promițându-le doar sprijin pentru
reducerea costului finanțărilor când își vor relua activitatea, și
au redus gradul de încredere și deci de conformare a populației
față de măsurile sanitare impuse de guvern, ceea ce a afectat
nu doar situația economică țării, dar și cea sanitar-
epidemiologică.
Ce se poate face altfel acum? Deși odată cu mărirea numărului
de infectați prioritatea este consolidarea sistemului medical și
limitarea răspândirii infecției, economia nu poate fi ignorată
de guvern, pentru că altfel ea se va înfunda tot mai mult într-
un cerc vicios al lipsei de bani, salariați și activitate. Calculele
noastre demonstrează că în perioada stării de urgență
guvernul a avut resursele necesare pentru a institui un
stimulent economic pentru păstrarea locurilor de muncă și a
competitivității economice a întreprinderilor în adevăratul
sens al cuvântului, prin finanțarea directă și integrală a
șomajului tehnic. Pe de altă parte, stimulentele financiare
pentru sectoarele care se descurcă bine în perioada pandemiei
trebuie revizuite, pentru a nu reduce și mai mult capacitatea
unui stat și așa slăbit din cauza non-conformării fiscale, a
corupției și a neîncrederii populației. De asemenea, în perioade
de șocuri economice crește riscul de aprofundare a
inegalităților sociale, de aceea mecanismele care limitează
aceste inegalități — cum este creșterea salariului minim și
negocierile colective — trebuie revigorate.
 IMPACTUL ASUPRA ECONOMIEI

IMPACTUL ASUPRA ECONOMIEI

1.1 ȘOCUL MACROECONOMIC FMI pentru anul 2021 variază mai puțin decât impactul estimat
ÎN PERSPECTIVĂ COMPARATIVĂ pentru anul 2020, dar incertitudinea este atât de mare încât nu
ne vom opri în detalii pentru o analiză comparativă între țări –
Din punct de vedere al impactului macroeconomic propriu-zis vom semnala doar că și pentru anul viitor Republica Moldova
al pandemiei, Republica Moldova nu face notă discordantă cu se află undeva pe la mijlocul listei.
alte țări din regiune. Restricțiile stricte impuse de autoritățile
tuturor statelor din Europa Centrală și de Est în primăvara La o analiză mai aprofundată a prognozei macroeconomice a
anului 2020 și limitările mai puțin drastice din perioada de vară FMI, vom observa că efectele negative sunt resimțite cel mai în
și toamnă vor rezulta în scăderea PIB în toate țările. În acest forță în țările dependente de sectoarele de activitate cele mai
sens, Republica Moldova se află mai degrabă pe la mijlocul afectate de COVID-19: turismul (cazul Croației) sau industria
listei: conform prognozei Fondului Monetar Internațional (FMI) auto (cazul Slovaciei). Chiar dacă creșterea economică era în
din octombrie 2020, economia Republicii Moldova se va această regiune în declin, prognozele pre-pandemie indicând
contracta cu 4,5% în acest an, în timp ce în Ucraina, Slovacia, o încetinire față de 2019, șocul este fără îndoială uriaș, diferența
Albania și Croația impactul va depăși 7 puncte procentuale, iar dintre prognozele recente și cele anterioare variind de la -4,6 în
în Lituania și Serbia va fi de sub 2,5 puncte. De altfel, pentru cazul Lituaniei la -11,7 puncte procentuale în cazul Croației.
anul 2020 per ansamblu impactul pandemiei asupra economiei Chiar dacă FMI estimează că toate țările vor avea o revenire în
este comparabil în Republica Moldova cu România. Prognozele formă de V, cu reviriment puternic în 2021, doar Lituania,
Polonia și Serbia ar urma să revină la volumul PIB-ului din 2019
Tabelul 1 mai devreme de 2022. În acest peisaj, așa cum am menționat,
Creșterea PIB a țărilor din Europa Centrală și de Est, prognoză FMI performanța economiei Republicii Moldova rămâne undeva la
mijlocul plutonului, activitatea economică urmând să
depășească volumul din 2019 abia în 2022.
oct.20 oct.19 oct.20
vs.
Corespunzător încetinirii macroeconomice, este de așteptat ca
2019 2020 2021 2020 oct.19 inflația să se tempereze, lucru evident mai ales în cazul țărilor
baltice și mai puțin vizibil în unele țări unde inflația se menținea
Albania 2,2% -7,5% 6,1% 4,0% -11,6
la un nivel redus și înainte de pandemie (Albania, Croația,
Armenia 7,6% -4,5% 3,5% 4,8% -9,3
Macedonia, Serbia). Din nou, chiar dacă prognozele anterioare
Bulgaria 3,4% -4,0% 4,1% 3,2% -7,2
indicau o direcție descendentă a inflației, impactul pandemiei
Croația 2,9% -9,0% 6,0% 2,7% -11,7 asupra prețurilor este deosebit de puternic și în anumite
Cehia 2,3% -6,5% 5,1% 2,6% -9,1 sectoare de activitate poate constrânge profitabilitatea și,
Estonia 5,0% -5,2% 4,5% 2,9% -8,1 inerent, revenirea activității. Partea pozitivă este, bineînțeles,
Letonia 2,2% -6,0% 5,2% 2,8% -8,8 temperarea pierderilor de putere de cumpărare pentru
Lituania 3,9% -1,8% 4,1% 2,7% -4,6 salariați. Republica Moldova se remarcă printr-o scădere relativ
Moldova 3,6% -4,5% 4,1% 3,8% -8,3 puternică a inflației (de la 4,8% în 2019 la 2,8%, conform
Macedonia 3,6% -5,4% 5,5% 3,4% -8,8 prognozei FMI din octombrie 2020), contrar așteptărilor de
Polonia 4,1% -3,6% 4,6% 3,1% -6,6 creștere de dinainte de pandemie (prognoza din octombrie
2019 arăta o inflație anuală de 5,7% pentru 2020).
România 4,1% -4,8% 4,6% 3,5% -8,3
Rusia 1,3% -4,1% 2,8% 1,9% -6
În majoritatea țărilor, contracția economică indusă de
Serbia 4,2% -2,5% 5,5% 4,0% -6,5
pandemie se datorează evoluției tuturor componentelor
Slovacia 2,4% -7,1% 6,9% 2,7% -9,8 cererii agregate. Este de așteptat ca investițiile și consumul să
Slovenia 2,4% -6,7% 5,2% 2,9% -9,6 scadă într-o perioadă de incertitudine majoră, indusă în bună
Ucraina 3,2% -7,2% 3,0% 3,0% -10,2 măsură și de perturbarea considerabilă a comerțului
Sursa: FMI, World Economic Outlook
internațional cu bunuri și servicii. Într-adevăr, prognozele FMI
arată o scădere anuală a exporturilor cu până la 40,6% în
5
 FRIEDRICH-EBERT-STIFTUNG – CINE PLĂTEȘTE FACTURA PANDEMIEI?

Tabelul 2 Tabelul 3
Inflația media anuală, prognoză FMI Exporturi și importuri de bunuri și servicii, estimare FMI (% față de anul anterior)

Exporturi de bunuri și servicii Importuri de bunuri și servicii

oct.20 oct.19
(% față de anul anterior) (% față de anul anterior)
2019 2020 2021 2020 oct.20 oct.19 oct.20 oct.19
Albania 1,4% 1,4% 1,7% 2,0% 2019 2020 2021 2020 2019 2020 2021 2020
Armenia 1,4% 0,9% 2,0% 2,5%
Albania 1,7% -35,3% 36,8% 5,2% 4,7% -21,8% 12,3% 4,7%
Bulgaria 2,5% 1,2% 1,7% 2,3%
Armenia 13,9% -20,3% 13,6% 7,0% 9,5% -12,3% 10,0% 4,3%
Croatia 0,8% 0,3% 0,8% 1,2% Bulgaria 1,9% -12,1% 12,5% 3,9% 2,4% -10,0% 12,3% 4,8%
Cehia 2,9% 3,3% 2,4% 2,3% Croatia 4,6% -40,6% 28,1% 5,1% 4,8% -31,9% 25,0% 6,2%
Estonia 2,3% 0,2% 1,4% 2,4% Cehia 1,3% -12,4% 11,3% 4,1% 1,4% -9,7% 9,4% 4,9%
Letonia 2,7% 0,6% 1,8% 2,6% Estonia 6,2% -8,8% 7,0% 3,3% 3,7% -11,5% 8,5% 4,8%
Lituania 2,2% 1,3% 1,7% 2,2% Letonia 1,9% -4,7% 4,2% 2,3% 2,3% -5,9% 9,0% 3,1%
Moldova 4,8% 2,8% 2,3% 5,7% Lituania 9,6% -4,6% 7,1% 3,8% 6,0% -6,9% 9,7% 4,6%
Macedonia 0,8% 0,9% 1,3% 1,7% Moldova 10,8% -5,7% -17,8% 6,4% 5,0% -1,7% -2,9% 6,3%
Macedonia 8,3% -13,8% 11,6% 8,9% 9,0% -11,6% 9,3% 7,4%
Polonia 2,3% 3,3% 2,3% 3,5%
Polonia 4,7% -7,4% 6,8% 4,9% 2,7% -9,3% 8,4% 5,9%
România 3,8% 2,9% 2,5% 3,3%
România 4,6% -11,5% 13,5% 6,3% 8,0% -6,8% 10,5% 6,3%
Rusia 4,5% 3,2% 3,2% 3,5%
Rusia -3,2% -8,8% 1,5% 3,6% 2,9% -12,6% 4,3% 3,6%
Serbia 1,9% 1,5% 1,9% 1,9% Serbia 10,3% -8,6% 8,3% 8,4% 11,4% -5,7% 11,2% 7,5%
Slovacia 2,8% 1,5% 1,5% 2,1% Slovacia 1,7% -17,4% 9,7% 3,8% 2,6% -16,9% 10,9% 3,4%
Slovenia 1,6% 0,5% 1,8% 1,9% Slovenia 4,4% -14,1% 7,5% 5,2% 4,2% -13,7% 10,0% 5,8%
Ucraina 7,9% 3,2% 6,0% 5,9% Ucraina 7,0% -4,0% 5,5% 4,3% 7,2% -7,0% 12,4% 6,9%
Sursa: FMI, World Economic Outlook Sursa: FMI, World Economic Outlook

Croația (bineînțeles, în bună măsură datorită prăbușirii
turismului în această țară). Țările puternic integrate în lanțurile
de producție europene (Cehia, Slovacia, România) se confruntă,
de asemenea, cu o scădere puternică a exporturilor. Aceeași
prognoză indică o posibilă revenire lentă a exporturilor în țări
precum Armenia, Croația, Estonia, Rusia, Slovacia sau Slovenia.
Republica Moldova pare a fi un caz cu totul special, contracția
exporturilor exacerbându-se în 2021, contrar tendinței
dominante în regiune. Și importurile ar urma să continue să
scadă în Republica Moldova, într-un ritm totuși mult mai lent și
producând probleme suplimentare pentru balanța comercială
a țării. Pentru 2020, acest lucru predomină în regiune, doar
țările baltice, Polonia, Rusia și Ucraina urmând să înregistreze
scăderi mai puternice ale importurilor față de exporturi ca
urmare a pandemiei.
Chiar dacă prognozele arată o eventuală revenire în V a
activității economice, efectele macroeconomice pe termen
lung vor fi, fără îndoială, foarte puternice în majoritatea țărilor
din regiune. Cel mai clar indicator în acest sens este creșterea
subită a datoriei publice ca urmare a nevoii de finanțare a
măsurilor de combatere a efectelor COVID-19 de către
guvernele naționale. De remarcat mai întâi că prognozele
anterioare estimau o oarecare stabilizare a ponderii datoriei
publice în PIB, cu creșteri moderate în unele țări (Macedonia,
Moldova, Polonia, România Rusia și, temporar, Ucraina) și
tendințe clare de scădere în celelalte. În schimb, pandemia a
determinat creșteri masive de la 5 puncte procentuale în Rusia,
cu până la 14,5 puncte procentuale în Croația. Țări care nu
considerau datoria publică o problemă pe termen scurt
(Letonia, Lituania, Macedonia, România) s-au apropiat sau au
depășit 50% din PIB, situația fiind considerabil mai proastă în
țări precum Albania, Armenia, Croația, Polonia, Serbia, Slovacia,
Slovenia și Ucraina. Desigur, o parte a acestei creșteri a ponderii
datoriei publice în PIB se datorează scăderii puternice a PIB în
2020, însă prognozele indică menținerea la un nivel relativ
ridicat (față de 2019 și față de prognozele anterioare) a datoriei
publice pe termen mai lung. Conform FMI, doar Serbia ar urma
să înregistreze în 2024 un nivel al datoriei publice mai scăzut
decât în 2019 și doar Bulgaria ar urma să revină la un nivel
similar cu cel pre-pandemie. Cele mai radicale schimbări le-ar
înregistra Cehia, Estonia și România, unde datoria ar urma să
crească continuu în următorii ani. În țări precum Republica
Moldova, Macedonia, Polonia sau Rusia nivelul din 2020 ar
urma să se mențină pe o perioadă mai îndelungată, fără o
creștere semnificativă ulterioară lui 2020.
Peisajul devine mai sumbru și în ce privește șomajul, chiar dacă
în acest caz extremele sunt și mai evidente. În mod excepțional,
unele țări (Cehia, Polonia) care înregistrau rate extrem de
scăzute ale șomajului înainte de pandemie nu ar urma să
cunoască o schimbare majoră în acest sens, spre deosebire de
alte țări vecine (în special România și Slovenia). Conform FMI,
șomajul ar urma să depășească 7% în țările baltice, Croația,
România, Slovacia, Slovenia și Republica Moldova, unde ne
putem aștepta la temperarea semnificativă a problemei
deficitului de forță de muncă reclamată de angajatori în ultimii
ani. Bineînțeles, în țările unde șomajul deja reprezenta o
problemă majoră (Albania, Armenia, Macedonia, Serbia,
Ucraina), pandemia va înrăutăți și mai mult lucrurile. De
remarcat că prognoza pentru 2021 este pesimistă pentru
practic toate țările, șomajul rămânând deasupra nivelului din
2019 și chiar crescând în unele țări.
1.2 IMPACTUL PANDEMIEI
DIN PERSPECTIVĂ SECTORIALĂ
Pandemia și restricțiile impuse de autorități au lovit direct și
indirect majoritatea sectoarelor economice. Sectoarele vizate
direct de interdicțiile din timpul perioadei de urgență, în
special HoReCa și transporturile, au suferit cel mai mult în
primul semestru al anului 2020. De asemenea, sectoarele

6
 IMPACTUL ASUPRA ECONOMIEI

Tabelul 4 Tabelul 5
Datoria publică (% din PIB) Rata șomajului

oct.20 oct.19 oct.20 oct.19

2019 2020 2024 2020 2024 2019 2020 2021 2020

Albania 68% 83% 72% 65% 58% Albania 11,5% 11,8% 11,5% 13,2%
Armenia 50% 61% 58% 50% 48% Armenia 18,9% 22,3% 21,1% 17,5%
Bulgaria 19% 24% 20% 18% 14%
Bulgaria 4,2% 5,6% 4,5% 4,8%
Croatia 73% 88% 78% 68% 58%
Croatia 7,8% 9,3% 10,3% 8,0%
Cehia 30% 39% 42% 31% 28%
Cehia 2,0% 3,1% 3,4% 2,3%
Estonia 8% 19% 30% 8% 7%
Estonia 4,4% 7,8% 6,1% 4,7%
Letonia 37% 44% 40% 35% 32%
Letonia 6,3% 9,0% 8,0% 6,7%
Lituania 38% 48% 40% 30% 24%
Moldova 28% 38% 40% 32% 33% Lituania 6,3% 8,2% 7,5% 6,0%
Macedonia 40% 50% 51% 41% 42% Moldova 5,1% 8,0% 5,5% 3,0%
Polonia 46% 60% 60% 47% 47% Macedonia 17,3% 20,2% 17,8% 16,9%
România 37% 45% 62% 39% 43% Polonia 3,3% 3,8% 5,1% 3,8%
Rusia 14% 19% 18% 18% 21% România 3,9% 7,9% 6,0% 4,6%
Serbia 53% 60% 48% 50% 39% Rusia 4,6% 5,6% 5,2% 4,8%
Slovacia 48% 62% 56% 48% 46% Serbia 10,9% 13,4% 13,0% 12,8%
Slovenia 66% 81% 74% 65% 56% Slovacia 5,8% 7,8% 7,1% 5,9%
Ucraina 50% 66% 55% 54% 45% Slovenia 4,6% 8,0% 6,0% 4,5%
Sursa: FMI, World Economic Outlook Ucraina
Sursa: FMI, World Economic Outlook8,5% 11,0% 9,6% 8,2%

Figura 1
Evoluția indicelui producției industriale,
lunar față de aceeași lună a anului precedent, în %
20
15 13,1
8,2 7,9 7,7
10 5,7
4 4,7
5 1,1 0,2
0
-5 - 0,3 -1
- 2,1 - 3,1
-10 - 5,1 - 4,5
- 6,6 -7,9 -7,9
-15 - 9,7
-12,8
-20
-25
-30 - 25,4
Ianuarie

Februarie

Martie

Aprilie

Mai

Iunie

Iulie

August

Septembrie

Octombrie

Noiembrie

Decembrie

Ianuarie

Februarie

Martie

Aprilie

Mai

Iunie

Iulie

August

Septembrie

Sursa datelor: Biroul Național de Statistică 2019 2020

industriale dependente de cererea externă, ca producția de indicele producției industriale din septembrie fiind cu 7,9%
componente auto și industria textilă, au cunoscut de mai mic în comparație cu aceeași lună a anului precedent.
asemenea o scădere drastică a activității pe perioada stării de
urgență, urmată de o restabilire a activității, dar la un nivel De departe cel mai afectat sector industrial a fost producția
inferior celui de la sfârșitul anului precedent. Doar sectoarele de componente auto, care practic și-a sistat activitatea pentru
care au putut să gestioneze mai eficient munca la distanță, ca aproape o lună, indicele producției acestui sector scăzând cu
de exemplu sectorul tehnologiilor informaționale, și-au 82,5% în aprilie, la care trebuie adăugată și scăderea cu 69% a
menținut ritmul de creștere din anii precedenți. indicelui producției de echipamente electrice, majoritatea
cărora sunt de asemenea vândute producătorilor de mașini.
Indicii volumului producției industriale publicați de INS au Fabricile de componente auto din Republica Moldova,
arătat o scădere de 25% a producției industriale în luna aprilie integrate în lanțul de aprovizionare al producătorilor de
2020 față de aceeași lună a anului trecut și o degradare cu mașini din Europa, au fost afectate de sistarea producției de
29% a producției industriei prelucrătoare3. Situația s-a atenuat mașini din Germania și alte țări europene.4 Conform
oarecum spre toamnă, dar a rămas oricum în recesiune, estimărilor Asociației Europene a Producătorilor de

3 Producția și furnizarea de energie electrică, termică și gaze s-a menți-

nut în aprilie, amortizând puțin căderea indicelui pentru industrie per 4 Majoritatea producătorilor europeni de vehicule și-au închis fabricile în
total. martie și aprilie.

7
 FRIEDRICH-EBERT-STIFTUNG – CINE PLĂTEȘTE FACTURA PANDEMIEI?

Figura 2
Evoluția indicelui producției în industria prelucrătoare,
lunar față de aceeași lună a anului precedent, în %

15 12,7 12,2 11,2

9,7 9,9
10 6,4
3,7 4,2 3,1
5 1,4
0
-5 - 2,2
-3,4 - 2,9 - 4,4
-10 - 5,6
- 7,7 - 8,3
-15 - 9,9 - 10,5
- 13,7
-20
-25
-30
- 29
-35
Ianuarie

Februarie

Martie

Aprilie

Mai

Iunie

Iulie

August

Septembrie

Octombrie

Noiembrie

Decembrie

Ianuarie

Februarie

Martie

Aprilie

Mai

Iunie

Iulie

August

Septembrie
Sursa datelor: Biroul Național de Statistică 2019 2020

Automobile, fabricile producătoare de mașini din Europa s-au Tabelul 6

Impactul închiderilor de fabrici în industria auto, Europa
închis în medie pentru 30 de zile, ceea ce echivalează cu peste
2,4 milioane de mașini nefabricate.5 Număr de Număr de
vehicule zile de
Țara
Impactul scăderii cererii de componente auto fabricate în pierdute stopare a
Republica Moldova din partea producătorilor de mașini din (mii unități) producției
Europa nu este deloc neglijabil pentru economia țării noastre. Germania 616,6 30
Sectorul de componente auto s-a dezvoltat vertiginos în Spania 452,2 34
Franța 278,4 34
ultimii ani datorită investițiilor străine în Zonele Economice
Marea Britanie 262,7 41
Libere și a ajuns să aibă o importanță semnificativă atât în
Italia 157,9 41
structura producției industriale (două categorii – fabricarea de 155,1 29
Cehia
fire și cabluri și fabricarea autovehiculelor – au avut împreună Slovacia 114,6 24
o pondere de 10% în producția industrială în 2019), cât mai ales Polonia 102,0 36
în balanța comercială, doar exporturile de cablaje auto România 68,7 31
ajungând să reprezinte peste 21% din exporturile totale ale Ungaria 51,6 22
Republicii Moldova în 2019. La sfârșitul anului 2019, industria Total UE +
2446,3 30
auto angaja aproape 15,6 mii de salariați, de 11 ori mai mulți Marea Britanie
decât în 2013, la care trebuie adăugați și o bună parte din Sursa datelor: ACEA

salariații înregistrați în categoria „Fabricarea echipamentelor

electrice”, peste 1,7 mii conform datelor BNS, care sunt
producători de cablaje electrice pentru industria auto. Cu alte gestionate într-o ecuație multinațională (producătorii având
cuvinte, industria auto angaja la sfârșitul anului 2019 aproape fabrici și în alte țări din regiune) – au avut o capacitate financiară
13% din totalul salariaților din industrie și 2-3% din totalul suficientă pentru a absorbi șocul sistării activității și a relua
salariaților din economie (estimarea numărului total al producția odată cu reapariția cererii. Conform directorilor
salariaților din Republica Moldova este o sarcină dificilă, așa intervievați, firmele nu au contat în mod deosebit pe ajutorul
cum am arătat în studiul nostru „Situația salariaților din statului și nu au așteptat măsuri de sprijin financiar pentru a
Republica Moldova: o criză structurală”). introduce șomajul tehnic, ele recurgând la această soluție din
momentul în care fabricile au fost nevoite să se închidă, adică
Ne oprim un pic mai în detaliu asupra industriei auto pentru că aproape cu o lună mai devreme ca guvernul să aprobe
aceasta reprezintă un studiu de caz ilustrativ pentru felul cum rambursarea contribuțiilor și impozitelor pe șomajul tehnic.
a fost gestionat impactul pandemiei de către întreprinderi și Ulterior, firmele din sector au obținut rambursarea a 60% din
mai ales pentru rolul pe care l-a jucat statul Republica Moldova contribuțiile și impozitele plătite pe șomajul tehnic, dar aportul
în această situație. Conform interviurilor realizate în cadrul acestui ajutor financiar din partea statului a fost minim,
acestei cercetări, fabricile producătoare de componente auto reprezentând echivalentul a mai puțin de 10% din fondul de
și-au sistat activitatea pentru aproape o lună, timp în care s-a salarizare lunar și respectiv sub 1% din fondul de salarizare
aplicat șomajul tehnic pentru toți salariații productivi. anual.
Companiile din sector – deținute de acționari străini și
Sectorul auto se confruntă în continuare cu o cerere scăzută față
de perioada pre-criză. Deși producția a fost reluată, în septembrie
5 Vezi https://www.acea.be/news/article/interactive-map-produc- aceasta era încă cu 9,2% mai mică comparativ cu aceeași perioadă
tion-impact-of-covid-19-on-the-european-auto-industry a anului precedent, iar per total, pe primele 9 luni ale anului 2020,

8
 IMPACTUL ASUPRA ECONOMIEI

Tabelul 7
Evoluția indicelui producției industriale față de anul precedent, în %

Media Număr de
Aprilie Septembrie ianuarie- salariați la 31
august 2020 decembrie 2019
TOTAL INDUSTRIE -25,4 -7,9 -6,8 133237
INDUSTRIA EXTRACTIVĂ -37,6 16,6 14,3 2359
TOTAL INDUSTRIA PRELUCRĂTOARE -29,0 -10,5 -6,7 110929
ECHIPAMENTE ELECTRICE -69,1 -46,5 -38,8 1751
AUTOVEHICULE -82,5 -9,2 -36,7 15555
CALCULATOARE, PRODUSE ELECTRONICE ȘI OPTICE -61,7 -32,1 -36,6 705
MAȘINI, UTILAJE ȘI ECHIPAMENTE -6,8 -43,3 -28,1 2115
PRELUCRAREA LEMNULUI -25,8 -11,6 -23,2 1542
REPARAREA MAȘINILOR ȘI ECHIPAMENTELOR -37,2 -50,0 -17,4 1388
TIPĂRIREA PE SUPORȚI A ÎNREGISTRĂRILOR -47,1 13,8 -17,2 1100
PRODUSE FARMACEUTICE -11,8 -23,2 -9,2 857
ARTICOLE DE ÎMBRĂCĂMINTE -58,7 4,5 -5,9 19731
PRODUSE DIN CAUCIUC ȘI MASE PLASTICE -9,3 -10,5 -5,9 4399
BĂUTURI -22,5 9,6 -5,5 8554
PRODUSE TEXTILE -48,0 77,6 -5,3 5551
INDUSTRIA METALURGICĂ -31,7 -19,2 -5,3 191
MOBILĂ -66,8 12,5 -0,6 4966
ALTE ACTIVITĂȚI INDUSTRIALE -21,1 32,0 -0,4 1645
INDUSTRIA ALIMENTARĂ 0,3 -33,7 0,6 25467
HÂRTIE ȘI PRODUSE DIN HÂRTIE -12,1 16,7 1,8 1386
TĂBĂCIREA ȘI FINISAREA PIEILOR -60,7 23,7 4,7 4138
CONSTRUCȚII METALICE -13,4 22,4 7,5 2999
PRODUSE DIN MINERALE NEMETALICE -22,4 9,5 17,4 4632
SUBSTANȚE ȘI PRODUSE CHIMICE 20,8 1,9 24,4 1810
PRODUCȚIA ȘI FURNIZAREA DE ENERGIE
6,1 24,1 1,0 11283
ELECTRICĂ, TERMICĂ, GAZE, APĂ CALDĂ
Sursa datelor: Biroul Național de Statistică

indicele producției industriale a sectorului a scăzut cu 36,7%.
Acest lucru afectează cu siguranță profitabilitatea companiilor
din sector și planurile acestora de creștere a producției, de
angajare de noi salariați și de mărire a salariilor.
Un alt sector care a fost lovit dur de criza pandemică a fost
industria ușoară, cel mai mare sector industrial din Republica
Moldova, angajând peste 29 mii de salariați.6 Indicele
producției de articole de îmbrăcăminte a scăzut cu 59% în luna
aprilie, cel al produselor din piele și al încălțămintei cu 61%, iar
cel al produselor textile cu 48%. Mai multe întreprinderi și-au
sistat parțial sau total activitatea dintr-o cauză similară cu cea
din industria de componente auto: scăderea cererii pe piața
globală și mai ales în Europa (industria ușoară este în proporție
de 90% orientată spre export). Ca și fabricile de componente
auto, cele din industria textilă și îmbrăcăminte nu au fost vizate
direct de restricțiile impuse de guvern, dar au suferit din cauza
închiderii magazinelor de îmbrăcăminte pe continentul
european și de perturbarea livrării de materie primă din Asia.
Deși efectele pandemiei asupra fabricilor de textile și
îmbrăcăminte au avut o cauzalitate asemănătoare cu cea din
industria auto, efectele au fost destul de diferite. În primul
rând, industria ușoară este mult mai fragmentată și mai
6 19,7 mii în producția de îmbrăcăminte, 5,5 mii în producția de produse
textile, 4,1 mii în tăbăcirea și finisarea pieilor și producția de încălță-
minte.
9
dispersată în profil teritorial, acoperind aproape tot teritoriul
țării. În al doilea rând, acționarii sunt de cele mai multe ori
autohtoni, fără o putere financiară suficientă pentru a absorbi
șocul lipsei comenzilor. În al treilea rând, nivelul de salarizare
foarte slab și gradul ridicat de feminizare a forței de muncă – în
condițiile în care pandemia a pus o presiune suplimentară mai
ales asupra femeilor din cauza închiderii școlilor și grădinițelor
– reflectă o forță de muncă mult mai vulnerabilă decât cea din
sectorul auto. Toți acești factori au determinat comportamente
foarte diferite din partea companiilor pe perioada sistării
activității: în multe cazuri, salariații au fost trimiși în concedii de
odihnă plătite (astfel consumându-se zilele de concediu care
altfel ar fi fost luate pe timp de vară) sau chiar în concedii pe
cont propriu neplătite. Odată cu relansarea cererii pe piețele
internaționale și restabilirea fluxului de materie primă, fabricile
de îmbrăcăminte, de produse textile, de pielărit și de
încălțăminte au revenit la un ritm de activitate normal, în
septembrie 2020 volumul producției industriale depășindu-l
pe cel din aceeași perioadă a anului precedent. Totuși, pentru
salariații din sector șocul inactivității sau activității parțiale a fost
resimțit în pierderea veniturilor sau a zilelor de concediu.
Per ansamblu, cu excepția industriei alimentare și a celei
chimice, toate industriile au cunoscut o scădere a producției
pe perioada restricțiilor din lunile martie-aprilie. Pentru
primele 9 luni ale anului, pe lângă cele două industrii
menționate, unicele care au reușit să depășească nivelul din

2019 au fost industria hârtiei, cea a tăbăcirii pieilor, cea a
construcțiilor metalice și cea a produselor din minerale
nemetalice. Toate celelalte sectoare au suferit mai mult sau
mai puțin, iar salariații din domeniile care și-au scăzut producția
din cauza crizei economice provocată de pandemie reprezintă
două treimi din totalul salariaților din industria prelucrătoare.
Pe lângă producătorii de componente auto și firmele din
industria ușoară, cel mai mult au fost loviți producătorii de
mașini, utilaje și echipamente, pentru care indicele producției
industriale pe primele 9 luni ale anului 2020 a scăzut cu 28%
față de anul precedent, precum și companiile prelucrătoare ale
lemnului, pentru care activitatea a scăzut cu 23%.
Sectorul economic care a fost probabil cel mai mult în centrul
atenției publice din cauza restricțiilor directe care i-au fost
impuse a fost cel al HoReCa. Conform raportului „Matricea
COVID”7, elaborat de Consiliul Economic pe lângă Prim-
Ministru, închiderea cafenelelor și restaurantelor pe perioada
restricțiilor și ulterior activitatea limitată a acestora a însemnat
un risc sporit de insolvabilitate și faliment: „Potrivit estimărilor,
în primăvara anului viitor nu vor rămâne în picioare mai mult
de 1/3 din barurile, cafenelele și restaurantele care există
astăzi”. În absența unor măsuri directe de sprijin pentru
menținerea salariaților, ponderea foarte mare de întreprinderi
mici și mijlocii a redus capacitatea acestui sector de a traversa
criza păstrând locurile de muncă. Tonul peiorativ utilizat de
guvernanți la adresa sectorului a arătat că acesta nu reprezintă
o prioritate strategică pentru politici publice. În consecință,
antreprenorii din domeniu au putut conta doar pe bunăvoința
proprietarilor localurilor închiriate (care în unele cazuri au
redus sau anulat chiar chiriile) pentru a reduce din costurile
operaționale. Ponderea foarte mare a întreprinderilor mici și
mijlocii în sector a însemnat că salariații au fost disponibilizați
direct, fără a se aplica șomajul tehnic. În consecință, angajatorii
nu au putut beneficia de stimulentul fiscal de rambursare a
contribuțiilor și impozitelor pe șomaj tehnic promis de guvern,
chiar dacă formal sectorul părea favorizat, promițându-i-se
rambursarea a 100% din taxele plătite pe șomaj tehnic și
staționare. Reprezentanții guvernului au utilizat de multe ori
formula „rambursarea taxelor pe salarii” în discursurile publice,
făcând referire la măsura de rambursare a contribuțiilor și
impozitelor pe șomajul tehnic, ceea ce a creat o falsă impresie
de sprijin pentru sector – în realitate, așa cum am spus mai sus,
antreprenorii din sector nu au avut nici capacitatea financiară,
nici cunoștințele și nici nu au putut fi determinați de salariați
(care nu sunt consolidați în organizații sindicale) să aplice
șomajul tehnic sau staționarea, respectiv nu s-au calificat
pentru această măsură de sprijin din partea guvernului.
Situația din transporturi a fost similară cu cea din HoReCa, cel
puțin în ceea ce privește impactul restricțiilor asupra relațiilor
de muncă și sprijinul (ne)oferit de guvern. Transportul de
mărfuri s-a redus considerabil pe perioada crizei (scădere de
35% în primele 5 luni ale anului 2020 față de aceeași perioadă
din anul precedent), atât din cauza restricțiilor de circulație
7 „Matricea COVID”, Consiliul Economic pe lângă Prim-Ministru.
https://consecon.gov.md/wp-content/uploads/2020/10/Studiul-
de-Impact-al-Pandemie-COVID-19-asupra-sectoarelor-econo-
mice-%C8%99i-Matricea-cu-politici.pdf
10
FRIEDRICH-EBERT-STIFTUNG – CINE PLĂTEȘTE FACTURA PANDEMIEI?
impuse de țările din regiune, cât și din imposibilitatea de a
obține autorizațiile de transport pe teritoriul unor state (Rusia,
Turcia, Ungaria). Raportul „Matricea COVID” enumeră și o serie
de date care ilustrează și situația foarte dificilă din segmentul
transportului terestru de călători: o scădere de 63% a numărului
de bilete de autobuz la cursele suburbane, 70% la cursele
interurbane și 87% la cursele internaționale, toate operând cu
un coeficient de îmbarcare de 25-30%. Și în acest sector
impactul asupra salariaților a fost direct și puternic – șoferii pe
cursele de autobuze sunt de regulă plătiți pe numărul de ore
lucrate, iar în condițiile în care numărul de curse a scăzut,
veniturile lor au scăzut proporțional cu 30-40%. Lipsa
instrumentelor de atenuare a impactului crizei – atât la nivel
de companii, cât și la nivel de guvern –, dar și gradul slab de
reprezentare colectivă a salariaților din sector, a însemnat că
pandemia a lovit în primul rând în lucrători.
Impactul imediat al pandemiei în alte sectoare economice a
fost mai puțin dramatic, dar deloc neglijabil pe termen mediu
și lung. Agricultura, deși a suferit la fel de mult în 2020 ca și
sectoarele puternic afectate de pandemie, a avut de înfruntat
o altă conjunctură defavorabilă – seceta – care a scos la iveală
problema structurală a sectorului: subdezvoltarea sistemului
de aprovizionare cu apă pentru irigare și întârzierile în
construcția sistemelor noi.
Situația întreprinderilor din comerț – sectorul care angajează
un sfert din numărul de salariați din economie și realizează mai
mult de jumătate din cifra de afaceri – a fost diferită în funcție
de domeniul de activitate: pe de o parte, magazinele de
produse alimentare și în special supermarketurile au activat în
regim normal și chiar au cunoscut o anumită creștere a cererii
în lunile martie-aprilie pe fundalul comportamentului de
„cumpărări în panică”, dar și datorită închiderii restaurantelor,
ceea ce a orientat consumul de produse alimentare acasă; pe
de altă parte, magazinele de îmbrăcăminte, electrocasnice și
mobilă au fost afectate puternic, fiind închise pentru o
perioadă, apoi odată cu redeschiderea confruntându-se cu o
scădere a cererii din cauza puterii de cumpărare scăzute a
clienților, dar și a comportamentului mult mai prudent al
clienților în ceea ce ține de achizițiile de produse scumpe.
Scăderea vânzărilor a venit la pachet cu creșterea costurilor de
conformare la cerințele sanitare: termometria la intrare
presupune resurse umane adiționale, iar echipamentul
individual de protecție și gelurile sanitare pentru clienți se
adaugă la cheltuielile operaționale. Comerțul electronic nu a
putut să compenseze decât foarte puțin pierderile de vânzări
în magazinele fizice, domeniul fiind în continuare subdezvoltat
din mai multe motive: lipsa rețelelor de depozitare și livrare a
mărfurilor accesibile, ușor de utilizat și ieftine
În sectorul de comerț nealimentar ponderea întreprinderilor
mici și mijlocii este foarte mare, ceea ce a însemnat că impactul
asupra salariaților a fost similar cu cel din HoReCa și transporturi:
disponibilizări, concedii neplătite, scăderea veniturilor pentru
salariații plătiți pe ore lucrate. Șomajul tehnic și staționarea au
fost foarte puțin aplicate în acest sector.
Sectorul construcțiilor a rezistat în aparență mai bine pe
perioada pandemiei, în primul rând pentru că activitatea se

Figura 3
Evoluția impozitului unic perceput de la rezidenții parcurilor
pentru tehnologia informației față de aceeași lună a anului
precedent, în %
100% 93%
90% 83%
80%
70% 65%
57% 59%
60%
50% 44%
38%
40%
30%
20% 12%
10%
0%
Sursa: Serviciul Fiscal de Stat
desfășoară în aer liber și respectiv restricțiile nu au afectat
direct sectorul pe perioada stării de urgență, iar în doilea rând
pentru că cererea pe segmentul rezidențial s-a menținut la un
nivel comparabil cu cel din anul 2019. În condițiile de
incertitudine legate de pandemie, investițiile în locuințe sunt
în continuare văzute ca investiții relativ sigure de către
persoanele deținătoare de capitaluri, apetitul pentru afaceri în
această perioadă scăzând semnificativ – acest lucru, împreună
cu un impact mai puțin semnificativ al programului Prima Casă
– alimentează în continuare cererea de apartamente noi în
zonele urbane. În pofida unor dificultăți de ordin administrativ
(cauzate de actualizarea planului urbanistic în municipiul
Chișinău și tergiversarea adoptării în Parlament a Codului
urbanismului și construcțiilor), întreprinderile din sector și-au
menținut activitatea și salariații. Pe de altă parte, pe termen
mediu este de așteptat ca vânzările de apartamente să fie
afectate de scăderea puterii de cumpărare a familiilor, iar
construcțiile industriale să scadă din cauza reducerii apetitului
investițional al mediului de afaceri.
Sectorul care face notă discordantă în peisajul economic al
pandemiei este cel al tehnologiilor informaționale. Din motive
evidente, companiile din sectorul IT s-au adaptat mai ușor la
noul model al muncii la distanță, iar creșterea cererii în sector a
fost stimulată mai ales de dezvoltarea comerțului electronic,
compensând reducerea cererii pentru soluții de automatizare
și digitalizare a întreprinderilor (clienții și-au revizuit investițiile
în automatizare din cauza politicii de reducere a costurilor).
Așa cum am arătat în studiul „Situația salariaților din Republica
Moldova: o criză structurală” (2019), sectorul IT a captat atenția
publică din ultimii ani, fiind prezentat ca sectorul „vedetă”
atunci când vine vorba de perspectivele de dezvoltare
economică – cel puțin în media fiind mai intens promovat
decât sectorul auto, de exemplu – și de creștere a gradului de
complexitate a economiei. Pentru stimularea sectorului, dar
mai ales pentru aducerea în câmpul legal a lucrătorilor, la
începutul anului 2018 o reformă fiscală amplă a transformat
Republica Moldova într-un „paradis fiscal” pentru companiile
și angajații din IT. Intrat în vigoare de la 1 ianuarie 2018, Titlul X
al Codului Fiscal care reglementează Regimul Fiscal al
Rezidenților Parcurilor pentru Tehnologia Informației a
introdus de facto un impozit unic de 7% pe cifra de afaceri
pentru companiile din domeniul IT, impozit care s-a substituit
integral impozitului pe profit și tuturor contribuțiilor aferente
IMPACTUL ASUPRA ECONOMIEI
salariilor. În practică, acest lucru a însemnat că angajații cu cele
mai mari salarii din economie plătesc cele mai mici impozite în
valoare procentuală din veniturile lor, ceea ce arată natura
fiscală regresivă a măsurii (încasările în fondul social sunt cu
56% mai mici decât în regula generală, încasările la asigurările
medicale sunt cu 67% mai mici, iar la impozitul pe venit cu 63%
45%
mai mici8). Astfel, sectorul cu cele mai mari facilități fiscale pe
salarii a beneficiat și de o creștere semnificativă a activității pe
23%
parcursul anului 2020. Datele Serviciului Fiscal de Stat arată că
valoarea impozitului colectat de la rezidenții parcurilor
informaționale – care este, așa cum am arătat mai sus, calculat
în baza cifrei de afaceri – a crescut cu 50% în primele 9 luni ale
anului 2020 în raport cu aceeași perioadă a anului precedent.
Oarecum contraintuitiv, creșterea cea mai semnificativă s-a
înregistrat în luna aprilie, când veniturile firmelor din parcurile
industriale aproape că s-au dublat, atunci când întreprinderile
din alte sectoare își sistau total sau parțial activitatea.
1.3 IMPACTUL ASUPRA COMPANIILOR:
DATE DE SONDAJ
Efectele economice ale pandemiei și restricțiilor nu au dus lipsă
de atenția experților economici în Republica Moldova. Mai
multe rapoarte au analizat în detaliu impactul macroeconomic
și sectorial al coronacrizei, printre principalele studii publicate
fiind „Raportul de Stare a Țării” al Expert-Grup / FES Moldova9,
„Matricea COVID” a Consiliului Economic pe lângă Prim-
Ministru10, raportul „Tendințe în Economia Moldovei” al
Institutului Național de Cercetări Economice11 și Informația
operativă cu privire la evoluția social-economică a Republicii
Moldova a Ministerului Economiei și Infrastructurii12. Toate
aceste studii sunt bazate în primul rând pe datele publicate de
instituțiile publice și mai ales de Biroul Național de Statistică
(BNS). Pe lângă datele oficiale, „Raportul de Stare a Țării” se
oprește în detalii și asupra rezultatelor „Barometrului Opiniei
Publice” al Institutului de Politici Publice, publicat în iunie 2020.
Totuși, cel mai semnificativ efort de estimare a impactului
pandemiei COVID-19 asupra activității companiilor din
Republica Moldova pe căi proprii a constituit în două sondaje
realizate de PwC la inițiativa Camerei de Comerț Americane din
Moldova în perioadele 30 martie – 6 aprilie și apoi 3-18 iulie. La
aceste două sondaje au participat 315 și apoi 205 companii. În
cele ce urmează, vom prezenta câteva concluzii principale care
reies din aceste sondaje, întrucât ele surprind realitățile
activității întreprinderilor de multe ori mai bine decât datele
oficiale.
8 Spatari, Marcel, Guga, Ștefan, „Situația salariaților din Moldova: o criză
structurală”, FES Moldova, 2019. Disponibil aici: http://fes-moldova.org/
fileadmin/user_upload/2020/Publications/Syndex_-_Situatia_Salaria-
tilor_din_Republica_Moldova_O_Criza_Structurala__1_.pdf
9 Disponibil aici: http://fes-moldova.org/fileadmin/user_upload/2020/
Publications/RST_final_RO.pdf
10 „Matricea COVID”, Consiliul Economic pe lângă Prim-Ministru.
https://consecon.gov.md/wp-content/uploads/2020/10/Studiul-
de-Impact-al-Pandemie-COVID-19-asupra-sectoarelor-econo-
mice-%C8%99i-Matricea-cu-politici.pdf
11 https://ince.md/uploads/files/1603469727_met_38_tr-2_2020_site.pdf
12 https://mei.gov.md/sites/default/files/document/attachments/ex-
pres_2020-09.pdf
11
 FRIEDRICH-EBERT-STIFTUNG – CINE PLĂTEȘTE FACTURA PANDEMIEI?

Figurile 4-5
Impactul pandemiei asupra companiilor, date de sondaj

Industriile care în perioada de urgență au înregistrat o diminuare a veniturilor cu

peste 50% comparativ cu aceeași perioadă a anului 2019
(% totalul respondenților sondaj 3-18 iulie 2020)

Turism 100%
HORECA 90%
Educație 80%
Industria creativă 73%
Altele 64%
Industria ușoară / producere & Automotive 53%
Transport&Logistică 50%
Comercializarea produselor de larg consum / nealimentare 46%
Comercializarea produselor inclusiv alimentare 40%
Creditare nebancară 15%
Bancară 14%
Producere de bunuri agroalimentare 13%
Tehnologii informaționale 7%

0% 20% 40% 60% 80% 100% 120%

Industriile care au avut o majorare a veniturilor în perioada de urgență comparativ

cu aceeași perioadă a anului 2019
(% totalul respondenților sondaj 3-18 iulie 2020)

Telecomunicații 33%
Asigurări 33%
Industria grea / producere 25%
Tehnologii informaționale 21%
Creditare nebancară 15%
Producere de bunuri agroalimentare 13%
Industria creativă 9%
Industria ușoară / producere & Automotive 6%
Consultanță 4%

0% 5% 10% 15% 20% 25% 30% 35%

Sursa: sondaj PwC, Camera de Comerț Americană

Figura 6
Principalii factori care au afectat activitatea companiilor în perioada stării de urgență
Principalii factori care au afectat activitatea companiilor în perioada stării de urgență
(% din numărul de respondenți sondaj 3-18 iulie 2020)

Cadrul normativ specific sectorului de activitate 34%

Interacțiunea cu statul în cadrul controalelor de stat 35%
Scăderea productivității angajaților 40%
Diminuarea cererii la export 44%
Întârzieri la încasarea facturilor 66%
Restricții legale de activitate impuse 66%
Diminuarea cererii de produse / servicii pe piața internă 77%

0% 10% 20% 30% 40% 50% 60% 70% 80% 90%

Sursa: sondaj PwC, Camera de Comerț Americană

Datele colectate în timpul sondajului derulat în perioada
30 martie – 6 aprilie 2020 au surprins starea de ingrijorare de la
începutul stării de urgență la nivel general cu privire la
modalitatea în care se vor desfășura activitățile economice.
88% dintre respondenți au remarcat impactul total și semni-
ficativ de scădere a cererii pentru produse și servicii și 74% din
respondenți au considerat restricțiile legale impuse de stat ca
fiind o provocare pentru desfășurarea activității economice.
Impactul măsurilor restrictive impuse în perioada de urgență a
fost confirmat de respondenții din cel de-al doilea sondaj
realizat în perioada 3-18 iulie 2020. 40% din acesția au declarat
că au înregistrat venituri cu 50% mai mici în perioada de
urgență comparativ cu aceeași perioadă în 2019 și doar 13%
din totalul respondenților au înregistrat o majorare a veniturilor
sau cel puțin menținerea acestora.
Industriile precum telecomunicațiile, asigurările, industria
grea, producerea de utilaje, tehnologiile informaționale au
înregistrat o creștere a veniturilor în perioada de urgență
comparativ cu aceeași perioadă din anul precent, însă, pe de
altă parte, HoReCa, turism, educație au înregistrat o scădere a
veniturilor cu peste 50% observându-se clar impactul
măsurilor restrictive impuse populației de distanțare socială.
Angajatorii respondenți ai sondajului din 30 martie – 6 aprilie
2020 au fost rugați să anticipeze provocările cu care se vor
confrunta în următoarele 2-5 luni și printre principalele

12
 35%
30%
23% 23%
25%
20% 17% 17%16%
IMPACTUL ASUPRA ECONOMIEI
13% 13%
15% 9%
6% 7% 8%
10%
5% 1% 3% 3%
0%
Estimarea veniturilor anului curent Estimarea veniturilor în perioada
in raport cu anul 2019 (răspunsuri imediat următoare în raport cu anul
Figurile 7-8 respondenți ed. Aprilie 2020) 2019 (răspunsuri respondenți ed.
Previziuni față de evoluția activității August 2020)

45%40%45%
40% 40% 40% Majorarea veniturilor
40% 40% Diminuarea veniturilor până la 10%
35% 35% Menținerea planurilor de afaceri
30% 30%
23% 23% 23% Diminuarea 23%
23% 25% 23% 23% 23%veniturilor între 10% și 20%
17%25% 20% 17% 17%16% 17%16%
Diminuarea veniturilor între 20% și 35%
17% 20% 17% 13% 13% 17%16% 13% 17%16%
13%
15% 9% 13%7% 13% 13%
9% 13%Diminuarea veniturilor între 35% și 50%
6% 15% 6% 9% 8% 9% 7% 8%
10% 7% 8% 7% 8%
Diminuarea veniturilor cu mai mult de 50%
1%3%3%3% 3%6% 10% 5% 3% 6%
1% 3% 3%
3% Același nivel de venituri
5% 0% 1%
0%
imarea veniturilor anului curentEstimarea veniturilor anului curent Estimarea veniturilor în perioada Estimarea veniturilor în perioada
marea veniturilor anului Estimarea
curent
raport cu anul 2019 (răspunsuri veniturilor
in raport cu anulanului curent
2019 (răspunsuri Estimarea
imediat veniturilor
următoare Estimarea
în perioada
în raport cu anul veniturilor
imediat următoare înîn perioada
raport cu anul
port cu anul 2019 in raport
(răspunsuri
respondenți ed. Aprilie 2020) cu anul 2019
respondenți ed.(răspunsuri
Aprilie 2020) imediat următoare
2019 (răspunsuri imediat
în raport cu
respondenți 2019următoare
anul
ed. (răspunsuriînrespondenți
raport cu anul
ed.
spondenți ed. Aprilie 2020) respondenți ed. Aprilie 2020) 2019 (răspunsuri respondenți2019
August 2020) ed. (răspunsuri respondenți
August 2020) ed.
August 2020) August 2020)
Majorarea veniturilor Majorarea veniturilor
Majorarea
Diminuarea veniturilorIndustriile
veniturilor până la care
Majorarea
10% es�mează
veniturilor
Diminuarea diminuarea laveniturilor în perioada următoare
Industriile care es�meazăveniturilor
diminuarea pânăveniturilor
10% în perioada următoare
Diminuarea compara�v
Menținerea veniturilor
planurilor până
de la
afaceri cu
10%aceeașiveniturilor
Diminuarea
Menținerea perioadă
planurilor a de
anului
până 2019 (conform datelor furnizate de
la 10%
afaceri
compara�v cuMenținerea
aceeași perioadă ade
anului 2019 (conform datelor furnizate de
Menținerea
Diminuareaplanurilor
veniturilorde afaceri
între 10% și 20%respondenții
Diminuareaplanurilor sondajului
veniturilor afaceri din
între 10% și iulie 2020)
20%
Diminuarea
respondenții
Diminuarea
20% veniturilor
sondajului
între 10% din
și iulie 2020)
20%
Diminuarea veniturilor între 20%
veniturilor între 10% și35%
și
Diminuarea veniturilor între 20% și 35%
Diminuarea
Diminuarea veniturilor
veniturilor între Diminuarea
între 35%
20% și50%
și 35% veniturilor
HoReCa
Diminuarea între
20%
veniturilor 20%
între și 35%
35% și 50% 65%
HoReCa 20% 65%
Diminuarea
Diminuarea veniturilor între
veniturilor cu mai Diminuarea
35% și de
mult 50%
Diminuarea
50% veniturilor
Turism între
veniturilor
16% cu 35% și 50%
mai mult de 50% 68%
Turismveniturilor
Diminuarea de venituricu maiDiminuarea
Același nivelveniturilor mult nivel de 16%
de 50%
Același
Industria ușoară cu mai mult de
venituri 59%50% 68%
12%
Același nivel de venituri Industria
Același ușoară
nivel de venituri 59% 12%
Educație 20% 40%
Educație 20% 40%
Industria agroalimentară 50%
Industria agroalimentară 50%
Transport și logis�că 25% 25%
Transport și logis�că 25% 25%
Comerț bunuri de larg consum, nealimentar 23% 23%
Comerț bunuri de larg consum, nealimentar 23% 23%
Industria crea�vă 9% 36%
Industria crea�vă 9% 36%
Financiar- bancar 14% 23%
Financiar- bancar 14% 23%
Comerț alimentar 10% 20%
Comerț alimentar 10% 20%
Industria grea 25%
Industria grea 25%
Farmaceu�că 17%
Farmaceu�că 17%
0% 10% 20% 30% 40% 50% 60% 70% 80% 90%
0% 10% 20% 30% 40% 50% 60% 70% 80% 90%
Diminuarea veniturilor între 35% - 50% Diminuarea veniturilor cu mai mult de 50%
Diminuarea veniturilor între 35% - 50% Diminuarea veniturilor cu mai mult de 50%

Sursa: sondaj PwC, Camera de Comerț Americană

îngrijorări s-au enumerat lipsa materiei prime (64% din
răspunsurile colectate), scăderea cererii de produse și servicii
(91%), restricții legale de activitate (79%), întârzierea încasărilor
facturilor emise (85%).
Anticipările respondenților au fost îndreptățite întrucât
respondenții sondajului din 3-18 iulie 2020 au identificat
factorii care le afectează activitatea în prezent ca fiind
diminuarea cererii de produse și servicii, restricțiile legale
impuse de Comisia Națională Extraordinară de Sănătate
Publică și întârzierea încasărilor facturilor emise.
În momentul declanșării crizei și introducerii măsurilor
restrictive pesimismul mediului de afaceri atingea cote
alarmante: peste 40% din respondenții la sondajul din aprilie
se așteptau ca veniturile lor să scadă cu peste 50% în anul
2020, iar alte 40% anticipau o reducere între 20% și 50%. Cifrele
au scăzut în al doilea sondaj, în august acestea arătând că 23%
din respondenți se așteptau la o scădere a veniturilor la mai
puțin de jumătate, iar alte 33% la o diminuare între 20% și 50%.
Deși atenuarea îngrijorărilor este evidentă, nu putem vorbi de
o situație pozitivă: în continuare, 91% din respondenți
consideră că veniturile le vor scădea în 2020 față de anul
precedent, cele mai afectate industrii fiind nesurprinzător
HoReCa, turismul și industria ușoară.
13
Contextul de incertitudine a făcut ca operatorii economici să
fie reticenți în a planifica dezvoltarea unor noi linii de business.
79% dintre respondenții sondajului din iulie și-au exprimat
alegerea de a nu planifica dezvoltarea unor noi linii de business
și doar 35% și-au exprimat intenția de a intra pe piața online.
În contextul estimărilor pesimiste de scădere a veniturilor
companiilor pentru anul 2020, printre măsurile luate de
întreprinderi pentru a atenua efectele crizei, un rol central l-a
avut reducerea investițiilor strategice (pentru 59% din
respondenți) și curente (52%), precum și a costurilor de chirie și
administrative (58%). Pentru aproape jumătate din firmele
respondente (48%), un rol central l-a avut reducerea costurilor
aferente personalului. Industriile care au redus personalul ca
măsură de atenuare a impactului economic au fost în principal
în industria grea, turismul, industria creativă, producerea de
bunuri agro-alimentare, comercializarea produselor de larg
consum, HoReCa. În acest sens, principalele soluții
implementate de firmă au fost:
• diminuarea orelor de muncă, utili-zată în toate sectoarele,
dar mai ales în industria grea (80% din respondenți),
industria energetică (67%), industria agroalimentară
(54%), sectorul financiar-bancar (67%), industria creativă
(55%), comerț (47%) și industria ușoară (43%).
 FRIEDRICH-EBERT-STIFTUNG – CINE PLĂTEȘTE FACTURA PANDEMIEI?

Figura 9 Figurile 10-14

Industrii care au redus costurile de personal Principalele măsuri de reducere a costurilor cu forța de muncă
Diminuarea orelor de muncă
- iulie 2020)
(% din totalul respondenților sondaj 3-18
100%
90% 80%
Industria grea / producere 75% 80% 67% 67%
70%
Turism 74% 55% 54%
60% 47%
50% 40% 43%
Industria creativă 73% 37%
40% 33% 27%
30%
Producere de bunuri agroalimentare 63% 20%
Comerț 62% 10%
0%
Altele 55%
Creditare nebancară 54%
HoReCa 50%
Farmaceutică 50%

0% 20% 40% 60% 80%

Concediu pe cont propriu
Sursa: sondaj PwC, Camera de Comerț Americană
100%
90%
80% 67%
70% 60% 63% 63%
60% 50% 52%
Tabelul 8 50%
45%
40%
Măsuri implementate de companii în vederea abordării 40% 33%
30% 17% 24%
impactului economic al pandemiei COVID - 19 20%
10%
% din totalul 0%

respondenților
la sondajul din
3-18 iulie 2020
Amânarea efectuării investițiilor strategice 59%
Reducerea costurilor de chirie și administrative 58%
Amânarea efectuării investițiilor curente 52%
Șomaj tehnic
Reducerea costurilor aferente personalului 48%
100%
Reducerea programului de funcționare / producere 46% 100%
90%
Intrarea pe piața online 35% 80% 67%
Crearea unor noi linii de business 21% 70%
60% 50% 48% 52%
Renegocierea contractelor de credit 20%
50% 40% 36%
Accesare de credite de la instituții financiare 35% 33%
40%
18% 30%
25%
20%
pentru asigurarea capitalului circular
20%
Suspendarea totală a activității economice 16% 10%
0%
Accesarea de credite intra-grup 13%
Crearea oportunităților de export 9%

Sursa: sondaj PwC, Camera de Comerț Americană

• concediile pe cont propriu, deosebit de răspândite în Staționare

HoReCa (50%), industriile agroalimentară, ușoară și 100%

90%
farmaceutică (peste 60%) și turism (52%), unde au constituit 80%
70%
principala modalitate de reducere a costurilor de personal. 60%
50%
40% 33% 33%
28%
30% 18% 20% 18% 20% 22% 20%
• șomajul tehnic a fost aplicat mai ales în sectoarele cu o 20% 8%
10% 0%
putere financiară mai mare, cum este sectorul financiar- 0%

bancar, unde toate firmele intervievate au utilizat această

soluție, și industria automotive (67%); în industriile ușoară și
agroalimentară jumătate din firmele respondente au
implementat șomajul tehnic.
Disponibilizări de personal între 30% și 50% din angajați
• staționarea a fost o măsură mai puțin populară, fiind
100%
aplicată de mai puțin de o treime din companii. 90%
80%
70%
60%
• în fine, în contextul dificultăților de angajare pe piața 50%
40% 29%
muncii, companiile chestionate au preferat să nu 30% 17%
20% 8% 9%
disponibilizeze masiv personalul (cu excepția unei 10%
5%
0% 0% 0% 0%
5%
0%
0%
minorități din industria ușoară și din cea automotive), acest
fenomen fiind întâlnit doar în șase sectoare, dintre care cel
mai mult în comerț (29% din firme), turism (17%) și HoReCa
(9%). Aceste date pot părea contradictorii în comparație cu
numărul mare de persoane care și-au pierdut locurile de Sursa: sondaj PwC, Camera de Comerț Americană
muncă în timpul pandemiei, așa cum vom arăta mai

14
 70%

60% IMPACTUL ASUPRA ECONOMIEI

50%

40%

departe în studiu. Explicația rezidă în două fenomene: pe30% Figura 15

de o parte, întrebarea face referință la disponibilizările Utilizarea facilităților oferite de stat pe perioada pandemiei
masive, de peste 30% și 50% din personal, respectiv firmele20% COVID-19 14%
care au disponibilizat sub 30% din personal au răspuns10% 6%
„Nu”; pe de altă parte, neprelungirea contractelor de durată 3% 2%
determinată, care este în realitate o formă de disponibilizare 0%
mascată, nu este probabil luată în calcul de firme atunci Programul de
Programul de Programul de Prelungirea
când estimează amploarea disponibilizărilor. rambursare TVA
subvenționare a subvenționare a termenelor de
dobânzilor șomajului tehnic și raportare a
Utilizarea de către respondenții sondajului din 3-18 iulie 2020 a facilităților oferite
staționare activității
În ceea ce privește modificările salariale în perioada
de stat de
pe criză,
perioada pandemiei COVID -19 economice
datele 80%colectate arată că 43% din respondenți nu planifică 76%
nicio modificare salarială în 2020, iar alte 38% au răspuns că au
modificat70%salariile în primul trimestru al anului, înainte de
declanșarea crizei COVID-19. Astfel, pentru 81% din respondenți
perioada 60%pandemiei a însemnat de fapt înghețarea salariilor.
Totuși, 50%
așa cum vom arată în secțiunea următoare, în pofida
acestei atitudini a angajatorilor, salariile au continuat să crească
stimulate40%de deficitul de forță de muncă (mai ales a celei ieftine
și calificate, pe care o caută majoritatea angajatorilor), care nu
30%
a fost rezolvat de pandemie. Acest lucru este vizibil și din faptul
că pentru20% cel puțin o treime din companiile care au răspuns la 17%
14%
sondaj procesul de recrutare nu a fost stopat, iar mai mult de
jumătate 10%din respondenți au spus că au adăugat noi beneficii 6%
3% 2%
la pachetul de remunerare în 2020 pentru a motiva angajații și
0%
a atrage noi salariați. De asemenea, o treime din angajatori au
Programul de Programul de Programul de Prelungirea Amânarea Nu am beneficiat
spus că vor modifica procedura de evaluare a performanței
rambursare TVA subvenționare a subvenționare a termenelor de raportării și plății
salariaților, măsura fiind probabildobânzilor
corelată cu șomajului
îngrijorarea
tehnic și raportare a taxelor și
companiilor în legătură cu o potențială scădere a productivității
staționare activității impozitelor
angajaților, mai ales a celor care au avut modificări esențiale în economice
natura muncii prestate (de exemplu, datorită muncii la Sursa: sondaj PwC 3-8 iulie 2020, Camera de Comerț Americană
distanță)

În contextul scăderii veniturilor și a creșterii presiunii pentru Tabelul 9

susținerea mediului de afaceri și a populației, angajatorii au Implementarea creșterilor salariale în 2020
venit cu o serie de cerințe față de guvern la începutul % din totalul
pandemiei. Sondajul din martie listează o serie de propuneri respondenților HR
înaintate către instituțiile statului pentru asistarea companiilor (sondaj 3-18 iulie 2020)
pe parcursul crizei economice generate de situația Modificări salariale în trim IV, 2020 10%
epidemiologică: 48 dintre respondenții sondajului din Modificări salariale în trim III, 2020 5%
30 martie – 6 aprilie 2020 au propus amânarea termenelor de Modificări salariale în trim II, 2020 14%
achitare a impozitelor și taxelor, 38 au cerut diminuarea Modificări salariale în trim I, 2020 38%
poverii fiscale pentru companiile care vor continua să achite Total 67%
salarii angajaților în această perioadă (nu neapărat subven- Sursa: sondaj PwC, Camera de Comerț Americană

ționarea acestora), 33 au solicitat anularea obligației de

achitare a tuturor impozitelor și taxelor aferente perioadei de
urgență și în perioadele fiscale imediat următoare (3-6 luni),
iar 11 și-ar dori o scutire de la aplicarea impozitului pe venit
pentru 2020. Analizate îndeaproape, cerințele înaintate de
către firme în perioada stării de urgență au fost realiste și în
fond destul de rezervate în comparație cu stimulentele fiscale
aplicate în alte țări din regiune, despre care vom vorbi mai jos
în acest studiu.
Judecând în baza sondajului din 3-18 iulie 2020, mai puțin de
un sfert (24%) dintre respondenți au beneficiat de fapt de
sprijinul statului sub formele disponibile în contextul
pandemiei, majoritatea dintre aceștia beneficiind de amânarea
raportării și plății taxelor și impozitelor. Stimulentele financiare
oferite de stat au fost accesate de o minoritate: 6% din firme au
obținut subvenționarea șomajului tehnic și a staționării (deși
15
mult mai multe au declarat mai sus că au aplicat această
măsură!), doar 3% au beneficiat de programul de rambursare
TVA și doar 2% de programul de subvenționare a dobânzilor.
Deși statul nu a părut să reacționeze în deplină măsură la
așteptările mediului de afaceri în timpul perioadei de urgență,
firmele au continuat să solicite măsuri de sprijin și în perioada
de după ridicarea restricțiilor, sondajul din iulie arătând că 75%
din firme încă mai așteaptă reducerea impozitelor, taxelor și a
altor contribuții, 70% au nevoie de subvenționarea plăților la
chirie și mai mult de două treimi din respondenți își doresc
eliminarea constrângerilor administrative în interacțiunea cu
instituțiile publice, moratorii la controale și garantarea
creditelor de către stat. Toate aceste măsuri ar trebui să ajute
firmele să depășească criza epidemiologică și să își păstreze
competitivitatea pe termen lung.

2
IMPACTUL ASUPRA SALARIAȚILOR
ȘI A POPULAȚIEI
2.1 IMPACTUL SOCIAL AL PANDEMIEI
Majoritatea studiilor disponibile privind impactul pandemiei
COVID-19 și a restricțiilor cauzate de aceasta se axează pe
aspecte macroeconomice sau pe impactul asupra mediului
de afaceri – la scară generală sau sectorială – și într-o măsură
mai mică pe felul în care au fost afectată populația și
salariații. „Raportul de Stare a Țării” al Expert-Grup / FES
Moldova este o excepție în acest sens, el comportând un
capitol separat care analizează impactul socio-economic al
pandemiei asupra celor mai vulnerabile categorii sociale,
bazându-se în mare parte pe rezultatele „Barometrului
Opiniei Publice” din iunie 2020, care arată că 34% din
populație a raportat o scădere a veniturilor și 18% o
suspendare a veniturilor în perioada stării de urgență.
Analizele existente scot în evidență grupurile cele mai
afectate din punct de vedere economic de criza pandemică:
• Tinerii cu vârsta cuprinsă între 18-29 ani au fost afectați
deosebit de puternic, pentru că ei activează în sectoare
economice cu condiții precare de angajare (HoReCa,
comerț, turism) sau în activități non formale. Conform
BOP, 44,2% din tinerii din această categorie s-au
confruntat cu reducerea veniturilor salariale în
precedentele 3 luni, iar un sfert și-a pierdut veniturile.
• Criza a afectat mai mult femeile decât bărbații, ele fiind
angajate în sectoare care și-au sistat parțial sau total
activitatea pentru o perioadă de timp (industria ușoară,
comerț), dar și pentru că în familii de cele mai multe ori
femeilor le revine sarcina îngrijirii copiilor, ceea ce a pus
o presiune suplimentară pe umerii lor în condițiile în care
școlile și grădinițele au fost închise pe perioada
pandemiei. Conform BOP, 32,1% din femei au muncit de
acasă sau nu au muncit, dar au stat acasă pe perioada
crizei, în timp ce ponderea persoanelor în această
situație în rândul bărbaților a fost de 19,2%. Mai mult,
22,8% dintre femeile intervievate au spus că probabil
sau cu siguranță își vor pierde locul de muncă din cauza
pandemiei, față de 19,3% în rândul bărbaților.
• Persoanele cu venituri scăzute au fost afectate mai
puternic decât cele cu venituri medii și mari, pentru că
locurile de muncă ale acestor persoane sunt fie
neformale, fie foarte vulnerabile; astfel, 60% din
persoanele cu nivel socio-economic scăzut au indicat o
16
FRIEDRICH-EBERT-STIFTUNG – CINE PLĂTEȘTE FACTURA PANDEMIEI?
pierdere a veniturilor în perioada stării de urgență, față
de 42,5% și respectiv 45,9% pentru persoanele cu nivel
socio-economic mediu și mare. Pe de altă parte, atunci
când este vorba de siguranța locului de muncă și
persoanele cu nivel socio-economic mediu sunt la fel de
vulnerabile: mai mult de 25% din respondenții din
categoriile cu nivel socio-economic scăzut și mediu au
spus că probabil sau cu siguranță își vor pierde locul de
muncă în lunile viitoare, față de 19,3% în categoria cu
nivel socio-economic ridicat.
• Persoanele ocupate pe cont propriu (de ex. deținătorii de
patente) și cele ocupate informal, precum și cele ocupate
în întreprinderi micro (0-9 salariați) și mici (10-19), au fost
afectate mai mult pentru că atât persoanele propriu-zis
cât și angajatorii lor au o capacitate financiară redusă de
absorbție a șocurilor economice.
• Persoanele ocupate în profesii în care prezența fizică la
locul de muncă este o cerință obligatorie (de ex.
industrie, construcții) au fost afectate mai puternic în
comparație cu persoanele care au putut să se adapteze
la modelul muncii la distanță (de ex. în IT sau în profesiile
libere).
• Locuitorii din zonele urbane au fost mai puternic afectați
decât cei din mediul rural în privința veniturilor pe
perioada pandemiei (54,7% din respondenții BOP din
mediul urban au semnalat o reducere sau o suspendare
a veniturilor în precedentele 3 luni, față de 47,7% în
mediul rural) întrucât concentrarea sectoarelor
economice care și-au sistat parțial sau total activitatea
este mai mare în orașe decât în sate (HoReCa, comerț
non-alimentar, turism etc.). Pe de altă parte, locurile de
muncă sunt mai puțin sigure în mediul rural, 24,3% din
respondenții din acest mediu de rezidență indicând că
probabil sau cu siguranță își vor pierde locul de muncă în
lunile următoare, față de 19% în mediul urban.
În luna octombrie, a fost publicat al doilea „Barometru al
Opiniei Publice” pe anul 2020, dar de această dată în acesta
nu au fost adresate întrebări referitoare la impactul
pandemiei asupra veniturilor sau a relațiilor de muncă. În
schimb, sondajul a măsurat gradul de satisfacție al populației
în legătură cu felul în care autoritățile Republicii Moldova au
gestionat lucrurile în legătură cu pandemia COVID-19. Astfel,
 IMPACTUL ASUPRA SALARIAȚILOR ȘI A POPULAȚIEI

Figurile 16-18
Impactul pandemiei asupra veniturilor și locurilor de muncă, BOP iunie 2020

În ultimele 3 luni, Dvs. sau membrii familiei care lucrează în RM, v-ați confruntat cu următoarea
situație?
60%

48%
44%
50%

37%
37%
35%
34%

34%

34%
34%

40%

31%
31%

29%

29%

28%
25%

22%
30%
21%
19%

18%

17%
17%

16%
15%

15%
14%
13%

12%
20%

10%
10%

0%
Masculin Feminin Urban Rural 18-29 ani 30-44 ani 45-59 ani 60+ ani Scăzut Mediu Înalt Scăzut Mediu Ridicat
Sex Mediu de rezidență Vârstă Nivel educație Nivel socio-economic

Reducere de salariu Suspendare de salariu

Cum estimați în lunile viitoare riscul de a pierde locul de muncă, Dvs. sau membrul familiei care
lucrează în RM?
25%

20%
19%

19%

18%
17%

17%
20%
16%
16%
15%

15%

15%

14%
13%

12%

15%
10%

8%

8%
10%
7%

7%
7%
6%
6%
6%

5%
5%
4%

4%
4%

5%

0%
Masculin Feminin Urban Rural 18-29 ani 30-44 ani 45-59 ani 60+ ani Scăzut Mediu Înalt Scăzut Mediu Ridicat
Sex Mediu de rezidență Vârstă Nivel educație Nivel socio-economic

Probabil voi pierde Cu siguranță voi pierde

Spuneți-mi vă rog, dacă Dvs. sau cineva din familia Dvs. care la moment este angajat în câmpul
muncii în RM, la moment merge sau nu merge la locul de muncă ?
22%

25%
20%
19%

18%
18%
17%
17%

20%
15%

15%
14%

14%

14%
13%

13%

13%

13%
12%

15%
11%

11%
11%

10%

10%
9%

8%

8%

10%
7%
6%

5%

0%
Masculin Feminin Urban Rural 18-29 ani 30-44 ani 45-59 ani 60+ ani Scăzut Mediu Înalt Scăzut Mediu Ridicat
Sex Mediu de rezidență Vârstă Nivel educație Nivel socio-economic

Muncim de acasă Nu muncim, stăm acasă

Sursa datelor: Barometrul Opiniei Publice

datele de sondaj arată un grad de nemulțumire mai ridicat în
rândul populației mai tinere, în jur de jumătate din
respondenții cu vârsta între 18-44 de ani considerând că
autoritățile s-au descurcat rău și foarte rău, în timp ce această
apreciere negativă a fost dată de doar 36% din respondenții
de peste 60 de ani. Pe de altă parte, este de remarcat că
persoanele cu nivel de educație mai înalt, deși au fost
17
aparent mai puțin afectate (cel puțin judecând în baza BOP
din iunie), sunt mai critice față de acțiunile guvernului,
gradul de nemulțumire atingând 49%, în comparație cu 39%
pentru cei cu un nivel de educație scăzut. Același lucru este
valabil și în ceea ce privește nivelul socio-economic al
respondenților.
 FRIEDRICH-EBERT-STIFTUNG – CINE PLĂTEȘTE FACTURA PANDEMIEI?

Figura 19
Gradul de satisfacție față de măsurile guvernului pe perioada pandemiei, BOP octombrie 2020

Cum apreciați modul în care autoritățile RM au gestionat lucrurile în legătura cu pandemia COVID-19?

28%
30%

26%

26%
25%

25%
25%

24%
24%
24%

24%
24%

24%
23%

23%

23%
22%
22%

22%
25%

21%
21%

21%

21%
20%

19%
19%

18%

18%
16%
20%

15%

10%

5%

0%
Masculin Feminin Urban Rural 18-29 ani 30-44 ani 45-59 ani 60+ ani Scăzut Mediu Înalt Scăzut Mediu Ridicat
Sex Mediu de rezidență Vârstă Nivel educație Nivel socio-economic

Sursa datelor: Barometrul Opiniei Publice Rău Foarte rău

Figurile 20-22
Percepția populației asupra situației economice a Republicii Moldova

Cât de mulţumit sunteţi de situaţia economică de acum în Moldova?

0%
-10%
-20%
-30%
-40%
-50%
-60%
-70%
-80%
-90%
-100%

Nu prea mulţumit Deloc mulţumit

Cum apreciaţi situaţia economică a Republicii Moldova comparativ cu cea de acum un an?
0%
-10%
-20%
-30%
-40%
-50%
-60%
-70%
-80%

Puţin mai proastă Mult mai proastă

Comparativ cu situaţia economică din prezent, cum credeţi că va fi situaţia economică a Republicii
Moldova peste un an?
0%

-10%

-20%

-30%

-40%

-50%

-60%

Puţin mai proastă Mult mai proastă

Sursa datelor: Barometrul Opiniei Publice

18

Figura 23
Indicii de volum ai cifrei de afaceri pentru comerţul cu amănuntul, Ianuarie- septembrie 2020
în % faţă de ianuarie-septembrie 2019 (în prețuri comparabile)
Comerț cu amănuntul
în magazine nespecializate
al produselor alimentare, băuturilor, produselor din tutun
al carburanţilor pentru autovehicule
al echipamentului informatic şi de telecomunicaţii
al altor produse casnice
de bunuri culturale şi recreative
al altor bunuri, în magazine specializate
Servicii de piaţă prestate populaţiei
Activităţi de cazare şi alimentaţie publică
Activităţi ale agenţiilor turistice
Învăţământ
Sănătate şi asistenţă socială
Activităţi de recreare, de agrement
Reparaţii de calculatoare, de articole personale şi de uz gospodăresc
Alte activităţi de servicii
Sursa datelor: Biroul Național de Statistică
Analiza pe o durată mai îndelungată a rezultatelor BOP arată
totuși – oarecum contraintuitiv – că șocul perceput de
populație din punct de vedere economic al pandemiei este
inferior celui pe care l-a avut frauda bancară („furtul
miliardului”) de la sfârșitul anului 2014. Astfel, gradul de
nemulțumire în rândul populației față de situația economică
din Moldova în BOP din octombrie 2020 este de 62% (29% „nu
prea mulțumit” și 33% „deloc mulțumit”), ceea ce este mai
puțin decât în anul 2015, când cifrele arătau 80% și 86% în
iunie și respectiv noiembrie. Este de remarcat că după o
perioadă de îmbunătățire a percepției față de situația
economică a Republicii Moldova în anii 2016-2018, la sfârșitul
anului 2019 situația s-a înrăutățit brusc, cel mai probabil din
cauza crizei politice, gradul de nemulțumire ajungând până la
82% în decembrie 2019. Astfel, în mod surprinzător, pe
parcursul anului 2020 se observă o oarecare atenuare a
nemulțumirii populației față de situația economică a țării, dar
acest lucru se datorează mai degrabă unui sentiment de
„înțelegere” față de dificultățile întâmpinate de economia țării
în contextul puternic defavorabil. Atunci însă când vine vorba
de a aprecia situația economică a Republicii Moldova în
comparație cu anul precedent, lucrurile sunt mult mai clare:
ponderea celor care au remarcat o înrăutățire a situației s-a
triplat de la sfârșitul anului 2019 până în iunie 2020. Ponderea
celor care au considerat că situația economică a Republicii
Moldova comparativ cu cea de acum un an este „puțin” sau
„mult mai proastă” a crescut de la 22% la 65%. În noul BOP din
octombrie, cifra a scăzut până la 46%, dar rămâne în
continuare la cel mai înalt nivel din 2016 încoace. Gradul de
pesimism față de dezvoltarea economică pentru anul următor
a crescut de asemenea, de la 16% în decembrie 2019 până la
27% în octombrie 2020, dar rămâne sub nivelurile înregistrate
în 2015 (48% în martie și 42% în noiembrie). Vom concluziona
că deși impactul economic al crizei este resimțit de majoritatea
populației și așteptările față de perioada următoare au avut
19
IMPACTUL ASUPRA SALARIAȚILOR ȘI A POPULAȚIEI
1,4
1,5
10,4
-18,7
15,3
22
-37,3
4,8
-21,2
-47,9
-65,4
-10,9
5,5
-39,8
28,5
-10
-100 -50 0 50
de asemenea de suferit, impactul coronacrizei este totuși
perceput de populație ca fiind mai puțin profund ca cel al
fraudei bancare din anul 2014. Pe termen mai lung, pesimismul
economic al populației a crescut pe fundalul crizei economice
și politice din anii 2008-2009 și în ultimii ani nu și-a revenit
niciodată sub nivelul de dinainte de 2008. Criza indusă de
pandemie nu va face decât să accentueze acest pesimism,
care în fond alimentează exodul masiv al forței de muncă,
adâncind problemele structurale pe care le-am semnalat în
studiul „Situația salariaților din Republica Moldova: o criză
structurală” (2020).
2.2 COMPORTAMENTUL DE CONSUM:
SCĂDEREA CHELTUIELILOR, CREȘTEREA
ÎNDATORĂRII, INVESTIȚII ÎN IMOBILIARE
Confruntându-se cu o reducere a veniturilor și cu o
incertitudine sporită în privința situației economice din țară,
populația și-a redus cheltuielile, mai ales în ceea ce privește
serviciile. Astfel, în primele nouă luni ale anului 2020, deși
comerțul cu amănuntul per total a crescut lejer cu 1,4% față
de aceeași perioadă a anului precedent, pe unele segmente
vânzările au scăzut considerabil: cu 19% pentru carburanți
(din cauza restricțiilor de circulație) și cu 37% pentru bunurile
culturale și recreative (de ex. cărți). Pentru unele produse,
consumul a crescut de pe urma schimbărilor: vânzările de
produse casnice au crescut cu 22% (perioade mai îndelungate
de stat acasă), de echipament informatic (lucrul la distanță) cu
15%, iar de produse alimentare cu 10% (închiderea
restaurantelor a stimulat cumpărarea de produse alimentare
din magazine). Pe de altă parte, cheltuielile pe servicii au
scăzut simțitor, cu 21,2% per total în primele 9 luni ale anului,
dar mai ales cele pentru turism (-65%), cazare și alimentație
publică (-48%), recreere și agrement (-40%) și chiar învățământ
(-11%, în legătură cu dificultățile de organizare a cursurilor
 FRIEDRICH-EBERT-STIFTUNG – CINE PLĂTEȘTE FACTURA PANDEMIEI?

Tabelul 10
Soldul creditelor bancare

Stocul la Stocul la
sfârșitul lunii sfârșitul lunii Variația în
Variația în %
septembrie septembrie milioane lei
2019 2020
Credite acordate comerţului 9254 10105 850 9%
Credite acordate pentru procurarea/construcţia imobilului 5703 7385 1682 29%
Credite de consum 6565 7340 775 12%
Credite acordate agriculturii 3153 3687 534 17%
Credite acordate industriei alimentare 3426 3542 116 3%
Credite acordate industriei productive 2134 2256 122 6%
Alte credite acordate 1831 1871 40 2%
Credite acordate în domeniul prestării serviciilor 1993 1815 -177 -9%
Credite acordate în domeniul transport, telecomunicaţii 1686 1750 64 4%
Credite acordate mediului financiar-nebancar 1495 1221 -274 -18%
Credite acordate persoanelor fizice care practică activitate de întreprinzător 905 1002 97 11%
Credite acordate industriei energetice 551 725 174 32%
Credite acordate în domeniul construcţiilor 909 698 -211 -23%
Sursa: Banca Națională a Republicii Moldova

contra plată, de exemplu). Dintre servicii, doar cheltuielile cu
reparația calculatoarelor și a altor articole de uz gospodăresc
(+29%), precum și cheltuielile cu sănătatea (+6%) au crescut în
2020.
Deși și-a redus cheltuielile pentru produsele și serviciile de
larg consum, populația a avut oricum nevoie de resurse
suplimentare din cauza scăderii veniturilor. Astfel, între
sfârșitul lunii septembrie 2019 și sfârșitul lunii septembrie
2020, stocul de credite de consum al sectorului s-a mărit de la
6,56 miliarde lei la 7,34 miliarde lei, o creștere de 775 milioane
de lei sau 11,8%. Vom remarca că aceste date se referă doar la
creditarea bancară, dar în ultimii ani s-a dezvoltat vertiginos
creditarea nebancară, care cel puțin în ceea ce privește
creditele de consum a ajuns la o dimensiune comparabilă cu
creditarea bancară. Astfel, în primul trimestru al anului 2020,
erau înregistrate 169 de organizații de creditare nebancară,
inclusiv de leasing, care au acordat împrumuturi în sumă de
9,7 miliarde de lei, în creștere cu 2 miliarde față de perioada
similară din anul trecut (+38,6%!). Conform Comisiei Naționale
a Pieței Financiare, care supraveghează organizațiile de
creditare nebancară, la data de 10.06.2020, conform
informațiilor primite de la 88% din organizațiile din sector,
soldul creditelor se ridica la 8,5 miliarde lei, din care 7,1
miliarde (sau 84%) erau credite acordate persoanelor fizice
(peste 430 mii de clienți)13. Astfel, luând în calcul și celelalte
12% din organizații care nu au comunicat informații, este
foarte posibil ca, în luna iunie, soldul de credite către
persoanele fizice din partea organizațiilor de creditare
nebancară să fi depășit 8 miliarde de lei, adică mai mult decât
creditele de consum oferite de băncile comerciale! Din stocul
total de credite al organizațiilor nebancare, 18% erau
renegociate sau prelungite, iar soldul împrumuturilor expirate
mai mari de 30 zile a ajuns la 14,8%. Apelarea masivă a
populației la creditarea nebancară, mai scumpă decât
creditarea bancară, este rezultatul dificultăților economice
întâmpinate, în combinație cu nivelul slab de educație
financiară, precum și cu un marketing agresiv al companiilor
din sector.
Deși date despre volumul creditării nebancare după iunie
2020 nu sunt disponibile, este evident că, din cauza reducerii
veniturilor, populația a apelat la toate formele de creditare
disponibile, mărindu-și gradul de îndatorare. Dar creditarea
populației nu s-a limitat doar la acoperirea nevoilor (sau
preferințelor) de consum. Pe fundalul incertitudinii
economice, o bună parte din populație a decis să-și plaseze
economiile în activele care sunt concepute drept cele mai
sigure: imobilele. Creditarea pentru procurarea și construcția
imobilului a crescut considerabil în 2020, stocul acestor
credite mărindu-se de la 5,7 miliarde la sfârșitul lunii
septembrie 2019 până la 7,39 miliarde la sfârșitul lunii
septembrie 2020, adică o creștere cu 1,68 miliarde de lei sau
29%. De fapt, creditele pentru procurarea și construcția
imobilului au contribuit cu 44% la creșterea totală a creditării
în 2020.
Tendința de creștere a vânzărilor de locuințe nu rezolvă decât
parțial o problemă structurală a populației: lipsa locuințelor
decente. În realitate, o mare parte din locuințe sunt cumpărate
de persoanele cu venituri mari și cu locuințe multiple, care își
plasează astfel capitalurile în valori imobiliare, care sunt
văzute ca fiind mai sigure decât investițiile în afaceri, de
exemplu. În consecință, din frica de a-și pierde capitalurile, o
bună parte din populație le plasează în active neproductive,
în loc să investească în activități productive. Bineînțeles,
această situație este benefică pentru sectorul de construcții,
dar numai până la un anumit punct. Bula imobiliară nu poate
dura la nesfârșit, iar în lipsa unei dezvoltări economice
durabile, puterea de cumpărarea a populației va scădea,
afectând cererea de imobile. De asemenea, existența unui
număr foarte mare de apartamente vândute și nefolosite va
alimenta la un moment dat o piață secundară de apartamente
relativ noi, scăzând cererea pe piața de construcții rezidențiale.

13 https://www.cnpf.md/ro/noile-reglementari-pentru-organizatiile-
de-creditare-nebancara-intra-treptat-6307_93196.html

20

2.3 ZECI DE MII DE LOCURI DE MUNCĂ
PIERDUTE
Măsurile foarte modeste de sprijin pentru angajatori nu au
putut limita amploarea pierderilor de locuri de muncă din
cauza restricțiilor. Întrucât în Republica Moldova nu există un
sistem centralizat de raportare a contractelor de muncă (cum
este Revisal în România, de exemplu), impactul exact al
pandemiei asupra numărului de salariați este greu de estimat.
În raportul nostru „Măsurile de sprijin social-economic în
contextul Covid-19: întârziate, modeste și rigide” din iulie 2020,
am estimat, pornind de la datele Serviciului Fiscal, că pandemia
a cauzat pierderea a mai multor zeci de mii de locuri de muncă.14
Din păcate, așa cum am semnalat și în studiile noastre
anterioare, datele publicate de Biroul Național de Statistică
privind numărul salariaților nu reflectă în întregime evoluțiile
reale pe piața muncii. În lipsa unui sistem centralizat de
raportare a contractelor de muncă (cum este, de exemplu,
Revisal în România), datele BNS se bazează pe chestionare
statistice, care subestimează numărul real de lucrători din
unele sectoare, dar mai ales în comerț și HoReCa (în care
fluctuația de personal este foarte mare și angajarea este de
multe ori neformală). Spre exemplu, conform datelor BNS, în
segmentul „Activități de cazare și alimentație publică” la
sfârșitul anului 2019 erau doar 11,8 mii de salariați, în timp ce în
realitate conform Asociației Naționale a Restaurantelor și a
Localurilor de Agrement din Moldova doar în restaurante și
cafenele sunt antrenați 50 de mii de salariați.15
14 O măsură indirectă care ar permite estimarea numărului de persoane
care și-au pierdut locul de muncă ca urmare a pandemiei este dată
de evoluția încasărilor la bugetele asigurărilor sociale de stat și ale
asigurării obligatorii de asistenţă medicală între ianuarie și aprilie, care
au scăzut cu 10,8% și 9,9% respectiv între februarie și aprilie. Exercițiul,
în aparență simplu, se complică însă în faza identificării numărului
de salariați care existau în Republica Moldova înainte de declanșarea
pandemiei. Datele de la Biroul Național de Statistică variază foarte
mult în funcție de indicatorul utilizat: astfel, la 31 decembrie 2018 BNS
raportează 739 mii de salariați, iar numărul mediu pentru anul 2018
este de 613 mii de salariați [notă: diferența dintre cele două valori se
explică prin faptul că numărul mediu reprezintă un echivalent de
normă întreagă, iar numărul la sfârșitul anului este numărul efectiv de
persoane]. Luând drept bază de calcul cele două valori prezentate de
BNS, se poate estima că variațiile încasărilor la bugetele asigurărilor
sociale de stat și ale asigurărilor obligatorii de asistenţă medicală sunt
echivalente cu de la 60 mii până la 80 mii de salariați. Aceste date trebuie
însă utilizate cu mare precauție. În primul rând, este vorba de o valoare
echivalentă, ceea ce înseamnă că o parte din scădere este imputabilă
reducerii veniturilor salariale din această perioadă, fie că e vorba de
dispariția unor bonusuri lunare sau de șomajul tehnic. În al doilea rând,
lipsa salariului nu înseamnă neapărat și ruperea relațiilor de muncă,
întrucât în Republica Moldova este încă utilizat pe larg concediul
pe cont propriu (care a fost chiar inclus în lista recomandărilor
Confederației Naționale a Sindicatelor), în care nu se plătește salariul
dar se păstrează calitatea de salariat. Cei doi factori de mai sus ar indica
că numărul de salariați care și-au pierdut locurile de muncă este de
fapt mai mic decât valoarea echivalentă de mai sus. În al treilea rând
însă, este adevărat și că salariații cei mai expuși riscului de concediere
sunt cei necalificați și cu salariile cele mai mici, ceea ce dimpotrivă
ar sugera că echivalența subestimează numărul real de persoane
afectate. Este așadar greu de zis care dintre factori prevalează și care
este numărul real al salariaților afectați, dar cel puțin judecând în baza
datelor disponibile, putem spune că este vorba de câteva zeci de mii
de persoane.
15 „Scenarii sumbre pentru HoReCa: Câte întreprinderi vor fi închise?”
Președintele Asociației Naționale a Restaurantelor și a Localurilor
de Agrement din Moldova: „În acest domeniu sunt antrenați 50 de
21
IMPACTUL ASUPRA SALARIAȚILOR ȘI A POPULAȚIEI
Dar chiar și datele BNS ilustrează impactul major al pandemiei
asupra locurilor de muncă. Conform estimărilor statistice,
numărul de salariați la sfârșitul lunii iunie 2020 era de 597 mii,
în scădere cu 47 mii față de sfârșitul anului 2019 (-7,3%). Cele
mai multe locuri de muncă în primele luni de pandemie ar fi
fost pierdute în industrie (-12,1 mii), comerț (-9,7 mii), activități
de cazare și alimentație publică (9 mii) și transport (5,9 mii).
Odată cu avansarea în pandemie însă unele sectoare și-au
reluat activitatea și au reangajat oameni: în trimestrul 3 al
anului 2020, numărul de salariați crescând cu peste 28 mii față
de trimestrul precedent. Rezultatul net este o pierdere de
peste 18 mii de locuri de muncă la sfârșitul lunii septembrie
2020 față de decembrie 2019, conform datelor BNS. Vom face
însă două remarci esențiale în acest sens:
• Chiar dacă pierderea locurilor de muncă poate părea
atenuată spre sfârșitul lunii septembrie, evoluția pe
parcursul anului 2020 demonstrează natura foarte flexibilă
în care sunt gestionate resursele umane în multe sectoare
și în special în cele vizate direct de restricții (HoReCa,
comerț non-alimentar și transport).
• Așa cum am arătat mai sus, datele BNS subestimează
numărul real de salariați în mai multe sectoare, ceea ce
înseamnă că impactul real în termeni de pierderi de locuri
de muncă este semnificativ mai mare, chiar și după reluarea
activității economice a mai multor sectoare începând cu
lunile iunie-iulie.
În acest sens, chiar și raportul „Matricea COVID” al Consiliului
Economic pe lângă Prim-Ministru, de altfel foarte minuțios
elaborat, recunoaște că impactul pandemiei se cifrează la mai
multe zeci de mii de locuri de muncă, deși este evident că
autorii studiului au avut aceleași dificultăți în a estima impactul
pandemiei asupra relațiilor de muncă: „La ora actuală se poate
afirma că printre victimele colaterale ale COVID-19 se numără
peste 30 mii de cetățeni care au rămas fără lucru”; „De la începutul
pandemiei, circa 32 mii de persoane din sectorul real al economiei
(8,9% din numărul de angajați) și-au pierdut locurile de muncă”;
„În plan social, impactul cel mai negativ vine de la disponibilizarea
personalului direct și indirect implicat în sectorul alimentației
publice, care ajunge la circa 50 mii de angajați”. 16
O metodă alternativă de estimare a impactului pandemiei
asupra salariaților este analiza fondului total de salarizare.
Pentru a face acest lucru, vom utiliza datele privind impozitele
și contribuțiile pe salarii colectate de Serviciul Fiscal de Stat. În
acest sens, datele privind contribuțiile individuale de asigurări
mii de salariați, iar una din măsurile generale pe care le vom propune
autorităților va fi scutirea de taxe până la sfârșitul anului pentru a putea
supraviețui. Acest șomaj tehnic pe care statul nu și-a permis să-l achite
salariaților noi ne angajăm să-l achităm cu decontarea impozitelor din
anul viitor. […] , potrivit unor estimări ale noastre până la sfârșitul anului
aproximativ 60% din HoReCa vor dispărea”.
Vezi aici: https://sputnik.md/radio_podcasturi/20200625/30714363/
Scenarii-sumbre-pentru-HoReCa-Cate-intreprinderi-vor-dispare-va-
interveni-sau-nu-statul.html”
16 „Matricea COVID”, Consiliul Economic pe lângă Prim-Ministru.
https://consecon.gov.md/wp-content/uploads/2020/10/Studiul-
de-Impact-al-Pandemie-COVID-19-asupra-sectoarelor-econo-
mice-%C8%99i-Matricea-cu-politici.pdf
 FRIEDRICH-EBERT-STIFTUNG – CINE PLĂTEȘTE FACTURA PANDEMIEI?

Tabelul 11
Evoluția numărului mediu de salariați pe sectoare (numărul mediu este exprimat în echivalent normă întreagă)

T2 2020 T3 2020 T3 2020

mii echivalent contracte normă întreagă T3 2019 T4 2019 T1 2020 T2 2020 T3 2020 vs. vs. vs.
T4 2019 T2 2020 T4 2019
Total 586,2 586,6 579,4 541,8 567,8 -44,8 25,9 -18,8
Agricultură, silvicultură și pescuit 36 32,4 31,2 32,3 33,9 -0,1 1,6 1,5
Industrie - total 108 108,7 103,8 96,7 101,5 -12 4,8 -7,2
Industria extractivă 2 1,9 1,7 1,8 1,9 -0,2 0,2 0
Industria prelucrătoare 88 88,6 84,4 77,4 81,9 -11,2 4,5 -6,7
Producția și furnizarea de energie electrică și termică,
10,4 10,5 10,6 10,3 10,5 -0,2 0,1 -0,1
gaze, apă caldă și aer condiționat
Distribuția apei; salubritate, gestionarea deșeurilor,
7,5 7,6 7,2 7,2 7,2 -0,4 0 -0,4
activități de decontaminare
Construcții 22,3 22,2 20,2 20,5 23 -1,8 2,6 0,8
Comerț cu ridicata și cu amănuntul; întreținerea și
92,8 92,5 91,5 84,6 91,2 -8 6,7 -1,3
repararea autovehiculelor și a motocicletelor
Transport și depozitare 34,2 34,1 34,1 29,1 31,5 -5 2,4 -2,6
Activități de cazare și alimentație publică 12,7 12,4 11,8 5,2 8,8 -7,2 3,6 -3,6
Informații și comunicații 19,8 20 21 20,4 20,8 0,4 0,4 0,8
Activități financiare și de asigurări 12,3 12,2 12,3 11,9 12,2 -0,3 0,3 0
Tranzacții imobiliare 9 9,1 9,4 8,4 9,1 -0,6 0,6 0
Activități profesionale, științifice și tehnice 11,6 11,4 11,1 10,4 10,8 -1 0,4 -0,6
Activități de servicii administrative și activități de servicii
11,5 11,2 11,3 9,9 10,4 -1,3 0,6 -0,7
suport
Administrație publică și apărare; asigurări sociale
48,6 48,8 48,9 48,8 49,1 0 0,3 0,3
obligatorii
Învățământ 92,4 95,8 96 92,1 90,1 -3,7 -2 -5,7
Sănătate și asistență socială 59,2 59,9 59,7 56,5 59,3 -3,4 2,9 -0,6
Artă, activități de recreere și de agrement 11,8 11,9 12,1 11,2 11,4 -0,8 0,2 -0,5
Alte activități de servicii 3,8 3,9 5,0 4,0 4,6 0,2 0,6 0,7

Sursa: Biroul Național de Statistică

Tabelul 12
Evoluția numărului de salariați pe sectoare la sfârșitul perioadei de raportare (numărul de persoane)

T2 2020 T3 2020 T3 2020

T2 2020 T3 2020
mii salariați T3 2019 T4 2019 T1 2020 vs. vs. vs.
(estimat) (estimat)
T4 2019 T2 2020 T4 2019
Total 645,1 643,5 638,2 596,8 625,4 -46,7 28,6 -18,1
Agricultură, silvicultură și pescuit 43,3 40,6 42,0 43,5 45,6 2,9 2,1 5,0
Industrie - total 118,1 118,0 113,7 105,9 111,2 -12,1 5,3 -6,8
Industria extractivă 2,3 2,1 2,0 2,1 2,4 0,0 0,2 0,3
Industria prelucrătoare 97,0 97,0 93,1 85,4 90,3 -11,6 4,9 -6,7
Producția și furnizarea de energie electrică și termică,
10,8 10,9 11,0 10,7 10,8 -0,2 0,1 -0,1
gaze, apă caldă și aer condiționat
Distribuția apei; salubritate, gestionarea deșeurilor,
8,1 8,1 7,7 7,7 7,7 -0,4 0,0 -0,3
activități de decontaminare
Construcții 24,8 24,4 24,0 24,3 27,3 -0,1 3,0 2,9
Comerț cu ridicata și cu amănuntul; întreținerea și
102,6 102,6 100,6 92,9 100,3 -9,7 7,3 -2,4
repararea autovehiculelor și a motocicletelor
Transport și depozitare 39,1 38,8 38,4 32,9 35,6 -5,9 2,7 -3,2
Activități de cazare și alimentație publică 14,8 14,7 12,8 5,6 9,6 -9,0 4,0 -5,0
Informații și comunicații 21,1 21,1 22,3 21,6 22,1 0,5 0,4 0,9
Activități financiare și de asigurări 13,2 13,0 13,1 12,7 13,0 -0,4 0,3 0,0
Tranzacții imobiliare 10,5 10,6 10,7 9,7 10,4 -0,9 0,7 -0,2
Activități profesionale, științifice și tehnice 13,1 12,8 12,6 11,9 12,3 -0,9 0,4 -0,4
Activități de servicii administrative și activități de servicii
12,9 12,5 12,8 11,2 11,8 -1,3 0,6 -0,7
suport
Administrație publică și apărare; asigurări sociale
49,8 50,3 50,5 50,4 50,7 0,1 0,3 0,5
obligatorii
Învățământ 100,6 103,0 102,2 98,1 96,0 -4,9 -2,1 -7,0
Sănătate și asistență socială 62,6 62,7 62,6 59,2 62,2 -3,5 3,0 -0,5
Artă, activități de recreere și de agrement 13,5 13,6 13,7 12,6 12,9 -1,0 0,3 -0,7
Alte activități de servicii 5,1 4,9 6,0 4,8 5,5 -0,1 0,7 0,6

Sursa: Biroul Național de Statistică.

Pentru trimestrele 2 și 3 2020, BNS raportează doar numărul mediu de salariați, nu și numărul la sfârșitul perioadei. Datele pentru aceste trimestre din trimestrele 2 și 3 sunt estimate pornind de la
numărul mediu de salariați, păstrând proporția dintre numărul de salariați la sfârșitul perioadei (număr de persoane) și numărul mediu de salariați pe perioadă (echivalent normă întreagă) raportată
pentru trimestrul 1 2020.

22
 IMPACTUL ASUPRA SALARIAȚILOR ȘI A POPULAȚIEI

Figura 24
Impactul estimat al pandemiei asupra fondurilor de salarizare

5500 5500 1000 1000

5300 5300 729729 755 755
5100
655
655 800 800
5100 495 495 465
4900 465 600
4900 600
4700 127 400
4700 4500 127 134 400
4500 4300 200 134
4300 4100 0 200
4100 3900
3700
-200 0
3900 -196 -400
3700
3500 -200
3500 ianuarie februarie martie aprilie mai iunie iulie august -196
septembrie octombrie -400
ianuarie februarie martie aprilie mai iunie iulie august septembrie octombrie
Impactul estimat al pandemiei asupra fondurilor de salarizare (salarii brute), în milioane lei
2019
2020estimat al pandemiei asupra fondurilor de salarizare (salarii brute), în milioane lei
Impactul
2020 fără pandemie (+9% față de 2019 începând cu martie, echivalent cu media creșterii salariilor T1-T3 2020
2019 vs. T1-T3 2019)
2020
Sursa datelor: Serviciul Fiscal de Stat
2020 fără pandemie (+9% față de 2019 începând cu martie, echivalent cu media creșterii salariilor T1-T3 2020
vs. T1-T3 2019)
Tabelul 13
Estimarea impactului pandemiei asupra fondului de salarizare total

T1 2019 T2 2019 T3 2019 T4 2019 T1 2020 T2 2020 T3 2020

Salariu mediu (date BNS), lei pe lună, salariu brut 6923 7303 7385 7813 7634 7849 8074
Fond estimat de salarizare (salarii brute, calculate în baza
12228 13754 13412 14580 13429 13111 13596
datelor colectării Fondului de Pensii, date SFS), milioane lei
Număr de salariați normă întreagă, echivalent, mii 589 628 605 622 586 557 561
Scăderea numărului de salariați vs. sfârșit 2020, mii salariați
-65 -61
echivalent normă întreagă (medie trimestrială)
Sursa datelor: Serviciul Fiscal de Stat

sociale de stat obligatorii virate de angajatori pentru
persoanele asigurate (Fondul de Pensii) colectate de fisc sunt
cele mai relevante, întrucât ele se aplică universal (cu excepția
rezidenților Parcurilor pentru Tehnologia Informației) la
aceeași cotă de 6%.17 Judecând în baza acestor informații, se
poate vedea evoluția fondului total de salarizare (brut, fără
cheltuielile angajatorilor) pentru toate sectoarele economice,
cu excepția IT, pe durata pandemiei. Desigur, trebuie avute în
vedere posibile corecții de exemplu din cauza întârzierilor la
plata impozitelor, dar vom considera că în fond aceste date
reflectă destul de fidel situația de fapt. Astfel, după ce fondurile
totale de salarizare pentru lunile ianuarie și februarie 2020 au
depășit cu 17% și respectiv 7% cele din lunile respective ale
anului precedent – o situație normală în contextul creșterii
salariilor –, în lunile aprilie-august 2020 fondul total de
salarizare a fost inferior celui din anul 2019.
17 Contribuțiile de asigurări sociale virate de angajatori sunt variabile:
18% pentru sectorul privat, 23% pentru instituțiile publice, 26% pentru
angajatorii care angajează salariați în condiții speciale în sectorul privat
și 33% pentru cei care angajează salariați în condiții speciale în sectorul
public.
23
În contextul în care salariile au continuat să crească – creșterea
medie pentru primele trei trimestre ale anului 2020 față de
aceeași perioadă a anului 2019 este de 9% conform datelor
BNS –, este evident că scăderea fondurilor de salarii este
imputabilă pierderii locurilor de muncă sau așa-ziselor concedii
pe cont propriu. Calculând în baza unui scenariu alternativ
„fără pandemie” în care vom considera o creștere de 9%
(echivalentă cu creșterea salariului mediu raportată de BNS,
deci fără a lua în calcul o eventuală creștere a numărului de
salariați) a fondului de salarizare lunar în 2020 față de 2019, se
poate estima impactul negativ al pandemiei asupra salariilor
brute: 127 milioane de lei în martie, 655 milioane în aprilie,
729 milioane în mai, 495 milioane în iunie, 465 milioane în iulie
și 755 milioane în august. Datele pe septembrie par să indice o
creștere față de anul 2019, dar aici avem de a face cu efectul
bazei de calcul: în septembrie 2019, fondul de salarizare total a
fost deosebit de jos (din motive neclare). Începând cu luna
octombrie, impactul redevine negativ. Per total, pe perioada
martie-octombrie, fondul total al salariilor brute a scăzut cu 3,1
miliarde de lei, pierderea estimată a veni-turilor nete pentru
salariați ridicându-se la peste 2,5 miliarde de lei. Bugetele
statului au pierdut în total în jur de 1,4 miliarde lei din impozite
și contribuții pe salarii în această perioadă.

Utilizând aceleași date privind colectarea de contribuții pe
salarii publicată de fisc, coroborate cu datele privind evoluția
salariului mediu, se poate estima impactul pandemiei asupra
numărului de salariați. Astfel, punând în ecuație aceste
informații, pierderea veniturilor salariale în trimestrele 2 și 3 ale
anului 2020 echivalează cu 65,2 și respectiv 60,7 mii de salariați
în echivalent normă întreagă. Bineînțeles, așa cum am arătat
anterior, aceste calcule nu arată numărul de persoane
disponibilizate, ci estimează impactul pierderii veniturilor
salariale în echivalent de normă întreagă, care ia în calcul atât
persoanele concediate, cât și cele trimise în concediu pe cont
propriu sau cărora li s-a redus norma sau timpul de lucru. Cu
alte cuvinte, dacă două persoane au trecut de la normă întreagă
la jumătate de normă pe perioada pandemiei, de fapt niciuna
nu și-a pierdut locul de muncă, dar impactul este echivalent cu
o normă întreagă, care apare în cifrele calculate mai sus.
Pe lângă salariați, în Republica Moldova există și un număr
foarte mare de persoane ocupate pe cont propriu. De fapt,
acest lucru reprezintă o problemă structurală, explicată în
detaliu în studiul nostru anterior.18 Nu ne vom opri asupra
problematicii ocupării pe cont propriu – sau mai degrabă a
ponderii ridicate pe care aceasta o are în Republica Moldova
(peste 33% conform datelor din 2018, în scădere la 17,6% în
2019 probabil din motive de schimbare a metodologiei de
calcul) –, scopul nostru în acest studiu fiind mai degrabă de a
estima cum a afectat pandemia această categorie de persoane
economic active. Închiderea piețelor comerciale a avut un
impact semnificativ asupra lor în perioada restricțiilor din
primăvara, datele privind patentele de întreprinzător valabile,
care, deși reprezintă o foarte mică parte din persoanele
ocupate pe cont propriu (sub 4%), ilustrează o tendință
reprezentativă pentru întreg grupul, arătând o scădere cu 29%
a numărului acestora la sfârșitul trimestrului 2 al anului 2020
față de sfârșitul anului precedent. Această scădere se înscrie
într-un trend descendent de durată mai lungă, dar este evident
că o bună parte din scăderea abruptă din trimestrul 2 este
imputabilă anume situației pandemice. Odată cu normalizarea
condițiilor de activitate în piețele comerciale, numărul de
patente a crescut în trimestrul 3, dar nu la același nivel cu cel
dinainte de criză. Per total, impactul pandemiei asupra
persoanelor ocupate pe cont propriu a fost deosebit de
puternic în perioada stării de urgență, dar flexibilitatea în
activitatea acestora le-a permis să-și revină relativ repede.
Pornind de la ipoteza că evoluția numărului de patente de
întreprinzători reflectă situația persoanelor ocupate pe cont
propriu per total, putem spune că mai mult de un sfert din cele
peste 150 mii de persoane (conform datelor BNS pentru 2019)
și-au pierdut activitatea în perioada stării de urgență.
Astfel, impactul pandemiei asupra veniturilor salariaților și a
populației în general a fost deosebit de semnificativă, peste 45
de mii de persoane fiind afectate direct prin pierderea
temporară sau definitivă a locurilor de muncă în lunile aprilie-
iunie și multe alte zeci de mii de persoane și-au văzut normele
18 Spatari, Marcel, Guga, Ștefan, „Situația salariaților din Moldova: o criză
structurală”, FES Moldova, 2019. Disponibil aici: http://fes-moldova.org/
fileadmin/user_upload/2020/Publications/Syndex_-_Situatia_Salaria-
tilor_din_Republica_Moldova_O_Criza_Structurala__1_.pdf
24
FRIEDRICH-EBERT-STIFTUNG – CINE PLĂTEȘTE FACTURA PANDEMIEI?
Figura 25
Evoluția numărului de patente de întreprinzător
18,7
18,6
18,5
17,0
20
16,7
16,4
16,0
14,7
14,5
14,3
13,7
12,3
12,1
11,8
15
9,8
10
5
0
T1 T2 T3 T4 T1 T2 T3 T4 T1 T2 T3 T4 T1 T2 T3
2017 2018 2019 2020
Sursa datelor: Serviciul Fiscal de Stat
de lucru revizuite în jos, mai ales în sectoarele în care sunt
plătiți în acord direct (pe bucată de produs sau pe normă de
timp). Per total, credem că este plauzibil să afirmăm că peste
100 mii de salariați, sau peste 15% din total au fost afectați de
pandemie în sensul pierderii locului de muncă sau al diminuării
volumului și remunerării, la care se adaugă între 30-40 mii de
persoane ocupate pe cont propriu care și-au sistat activitatea
în perioada stării de urgență.
Astfel, impactul pandemiei asupra veniturilor salariaților și a
populației în general a fost deosebit de semnificativ, peste
45 de mii de persoane fiind afectate direct prin pierderea
temporară sau definitivă a locurilor de muncă în lunile aprilie-
iunie și multe alte zeci de mii de persoane și-au văzut normele
de lucru revizuite în jos, mai ales în sectoarele în care sunt
plătiți în acord direct (pe bucată de produs sau pe normă de
timp). Per total, credem că este plauzibil să afirmăm că peste
100 mii de salariați, adică peste 15% din numărul total, au fost
afectați de pandemie în sensul pierderii locului de muncă sau
al diminuării volumului și remunerării, la care se adaugă între
30-40 mii de persoane ocupate pe cont propriu care și-au
sistat activitatea în perioada stării de urgență.
2.4 TENSIONAREA PIEȚEI MUNCII
PERSISTĂ, IAR SALARIILE CONTINUĂ
SĂ CREASCĂ
În pofida pierderilor locurilor de muncă pe perioada
pandemiei, salariile medii au continuat să crească, întrucât
raportul dintre cerere și ofertă pe piața muncii nu s-a schimbat
fundamental. Cu alte cuvinte, persoanele care și-au pierdut
locurile de muncă nu s-au grăbit să se angajeze în altă parte,
multe dintre ele fie sperând să se reangajeze în același loc
după depășirea situației pandemice, fie considerând
alternative precum ocuparea neformală, ocuparea pe cont
propriu sau chiar emigrarea.
Faptul că oferta de forță de muncă nu a crescut se vede și din
indicatorii publicați de BNS privind numărul de șomeri. Astfel,
chiar dacă numărul de salariați a scăzut, numărul de șomeri –
adică numărul de persoane economic active în căutare de loc
de muncă – nu s-a schimbat fundamental și chiar a rămas în
primele două trimestre ale anului 2020 sub nivelul înregistrat
în 2019, iar rata șomajului a rămas în jurul valorilor de 4,1-4,2%!
 IMPACTUL ASUPRA SALARIAȚILOR ȘI A POPULAȚIEI

Figura 26 Figura 27
Evoluția numărului de șomeri și rata șomajului Evoluția numărului de șomeri înregistrați la ANOFM

80 9% 40000
7,7% 34914
70 8% 35000 33085
29059
60 7% 30000 26889 26797 25537
50 6% 25000 20726 22386 21983
4,5% 4,3% 4,2% 5% 18696 18081
40 4,0% 4,1% 20000 16599
4% 15000
30 3% 10000
20 2% 5000
10 1% 0
69,6 42 37,8 38,1 34,2 36,2
0 0%
T1 2019 T2 2019 T3 2019 T4 2019 T1 2020 T2 2020

Numărul de șomeri, mii Rata șomajului

Sursa datelor: Biroul Național de Statistică Sursa datelor: ANOFM

Datele publicate de Agenția Națională de Ocupare a Forței de
Muncă (ANOFM), care arată totuși o creștere a numărului de
șomeri pe perioada pandemiei, sunt doar în aparență
contradictorii cu datele BNS. În realitate, înregistrarea
persoanelor în calitate de șomeri la ANOFM a fost stimulată nu
atât de dorința acestora de a-și găsi un loc de muncă, cât de
creșterea promisă de guvern a indemnizației de șomaj pe
perioada stării de urgență până la nivelul salariului minim pe
economie (2775 lei). Astfel, numărul de șomeri înregistrați la
ANOFM s-a dublat practic în primele luni ale pandemiei,
atingând un număr maxim de aproape 35 de persoane în iulie.
Începând cu luna august însă, numărul de persoane
înregistrate în calitate de șomeri la ANOFM a scăzut odată cu
reluarea unor activități economice și cu dispariția stimulentului
financiar excepțional oferit de guvern. În luna octombrie, la
ANOFM erau înregistrați mai puțin de 22 mii de persoane în
calitate de șomeri.
Pe de altă parte, evoluția locurilor de muncă vacante nu
reflectă în întregime cererea pe piața forței de muncă. Din
interviurile desfășurate cu directorii de resurse umane din
industrie, realizate în cadrul acestei cercetări, a reieșit că
înregistrarea locurilor de muncă vacante la ANOFM nu este o
soluție viabilă pentru a găsi noi salariați. În cazul unei
întreprinderi din Chișinău, care colaborează de mai mulți ani
cu ANOFM, și care are o fluctuație mare de personal, în ultimii
doi ani o singură persoană a fost angajată datorită acestui
sistem, alte zeci de persoane fiind angajate din piața muncii

Tabelul 14
Evoluția locurilor de muncă vacante

Evoluție Evoluție
09.03.2020 01.06.2020 23.11.2020 iunie vs. noiembrie
martie vs. martie

Locuri de muncă vacante 9704 8963 7694 -8% -21%

Chișinău 3035 2998 3094 -1% 2%
Bălți 1836 1200 1100 -35% -40%
Orhei 383 528 209 38% -45%
Cahul 253 352 81 39% -68%
UTA Găgăuzia 207 337 156 63% -25%
Ungheni 526 102 275 -81% -48%
Florești 342 311 355 -9% 4%
Strășeni 278 259 217 -7% -22%
Persoane cu nivel de instruire superior şi mediu 1769 1971 1887 11% 7%
Specialist în domeniul sănătății 290 385 471 33% 62%
Inspector, ofițer 342 372 615 9% 80%
Inginer, tehnician 175 183 145 5% -17%
Specialist în activitatea financiară, economică 163 163 72 0% -56%
Specialist în învățământ 147 138 134 -6% -9%
Persoane cu nivel de instruire secundar
7935 6992 5807 -12% -27%
profesional și pentru muncitorii necalificați
Lucrători în industria textilă și confecții 2939 2057 2007 -30% -32%
Lucrători calificați în întreprinderi industriale 613 668 435 9% -29%
Transport şi telecomunicaţii 644 638 914 -1% 42%
Operatori, aparatişti, maşinişti la instalaţii și mașini 575 563 416 -2% -28%
Hoteluri şi restaurante 446 365 186 -18% -58%
Lucrători în domeniul vânzărilor 316 364 171 15% -46%
Lucrători în domeniul serviciilor personale 467 267 217 -43% -54%
Lucrători în construcţii 154 226 87 47% -44%
Lucrători calificaţi în agricultură, silvicultură 153 134 117 -12% -24%
Sursa datelor: ANOFM

25

fără intermedierea ANOFM. Astfel, chiar dacă în unele sectoare
scăderea numărului de locuri vacante poate fi pusă pe seama
efectelor pandemiei (industria textilă, confecții, hoteluri și
restaurante, comerț), o parte din această scădere se datorează
neîncrederii angajatorilor de a-și putea completa nevoia de
personal cu ajutorul agenției.
Chiar dacă numărul de locuri de muncă vacante raportate de
ANOFM a scăzut, nu putem spune că raportul dintre cererea și
oferta forței de muncă s-a schimbat în favoarea angajatorilor.
Numărul semnificativ de persoane care și-au pierdut locurile
de muncă pe perioada crizei nu a crescut oferta de forță de
muncă ieftină (pe care o caută angajatorii), tocmai pentru că
oamenii nu mai sunt dispuși să lucreze pe bani puțini, chiar
dacă nu mai au un loc de muncă. În această situație, Republica
Moldova continuă să se confrunte cu un deficit de muncă
ieftină – și mai ales de muncă ieftină și calificată – cu care s-a
obișnuit mediul de afaceri până relativ recent. Ruptura pare să
se fi produs acum 2-3 ani în urmă, odată cu creșterea numărului
de investitori străini în Republica Moldova (mai ales în sectorul
componente auto) pe fundalul continuării exodului de forță
de muncă.
Rezultatul acestei tendințe care nu a fost inversată de
pandemie este creșterea susținută salariilor. În 2020,
creșterea a continuat, atât în termeni nominali, cât și reali
(ajustați la inflație), deși ritmul de creștere a încetinit oarecum
în trimestrele 2 și 3 pe fundalul scăderii activității economice.
În trimestrul 3 al anului 2020, salariul mediu pe economie a
atins 8074 lei (+9,3% față de aceeași perioadă anul trecut),
cel din sectorul real 8452 lei (+9,4%), iar cel din sectorul
bugetar 7033 lei (+8,9%).
Totuși, a limita analiza la salariul mediu pe țară în contextul
pandemiei nu este suficient, pentru că în spatele mediei pe
țară se ascund evoluții contrastante între sectoare. În timp ce
în domenii precum tehnologia informației (în care sunt cele
mai mari salarii și cele mai mici taxe în valoare procentuală) și
intermedieri financiare (bancare și nebancare), salariile au
crescut cu 18% și 12% în trimestrul 3 al anului 2020 în ritm
anual, în sectoare unde veniturile angajaților sunt mici, precum
agențiile turistice, hotelurile sau producția cinematografică,
video și televiziune, salariile au scăzut cu 10%, 16% și respectiv
35%. Printre sectoarele bugetare, așa cum e de așteptat, cel
mai mult au crescut salariile pentru angajații din sănătate și
asistență socială, cu 26%. Salariile celor din administrație
publică și învățământ s-au mărit cu 12% și 6% respectiv. În
industria prelucrătoare, salariile au crescut în toate sectoarele
cu excepția hârtiei, iar cele mai mari creșteri, de peste 10%,
s-au înregistrat în sectoarele cu salarii mai mari: echipamente
electrice și autovehicule (ambele deservesc sectorul auto),
produsele din materiale nemetalice și substanțele și produsele
chimice. O evoluție semnificativă care se poate observa atât
per total, cât și în interiorul industriei prelucrătoare, este
creșterea procentual mai mare a salariilor în sectoarele cu
salarii mari în comparație cu cele cu salarii mici. Astfel, una
dintre consecințele indirecte ale pandemiei este accentuarea
inegalităților salariale. Mecanismele prin care această
tendință poate fi atenuată – creșterea salariului minim și
negocierile colective – nu au funcționat în 2020.
26
FRIEDRICH-EBERT-STIFTUNG – CINE PLĂTEȘTE FACTURA PANDEMIEI?
Figura 28
Evoluția salariului mediu, în lei/lună (valori nominale, salariu brut)
9000
8000
7000
6000
5000
4000
3000
T1 T2 T3 T4 T1 T2 T3 T4 T1 T2 T3 T4 T1 T2 T3 T4 T1 T2 T3 T4 T1 T2 T3
2015 2016 2017 2018 2019 2020
Câștigul salarial mediu lunar, lei
Câștigul salarial mediu lunar în sectorul bugetar, lei
Câștigul salarial mediu lunar în sectorul real, lei
Sursa datelor: Biroul Național de Statistică
Figura 29
Evoluția ritmului de creștere a salariului mediu
19%
14%
9%
4%
-1%
-6%
T1 T2 T3 T4 T1 T2 T3 T4 T1 T2 T3 T4 T1 T2 T3 T4 T1 T2 T3
2016 2017 2018 2019 2020
Ritm de creștere a salariilor, față de trimestrul precedent
Ritm de creștere a salariilor, față de anul precedent
Sursa datelor: Biroul Național de Statistică
În contextul în care salariul minim în sectorul real a fost
înghețat în 2020 la nivelul stabilit în 2019 – de 2775 lei –,
raportul dintre salariul minim și salariul mediu a coborât până
la 33%. Așa cum am arătat în studiul nostru anterior19, la o
valoare atât de mică, salariul mediu își pierde din relevanță și
funcție. În țările din Europa Centrală și de Est, raportul dintre
salariul minim și salariul mediu variază de la 39% (Cehia) până
la 48% (România, Serbia). Guvernul Republicii Moldova, în
mod obișnuit, revizuia salariul minim în sectorul real până la o
19 În condițiile în care salariul minim din Republica Moldova este la un
nivel foarte scăzut, acesta nu reprezintă o constrângere reală pentru
mediul de afaceri și nu stimulează decât într-o mică măsură creșterile
salariale reale. Conform datelor Biroului Național de Statistică, doar
14% din salariații din Republica Moldova au salariul realizat apropiat
de salariul minim pe economie în 2019, iar ponderea a scăzut probabil
simțitor în 2020. Ponderea redusă a numărului de angajați cu salariu
minim rezultă din doi factori principali: pe de o parte, mărimea salariului
minim nu este suficient de mare pentru a reprezenta o constrângere
serioasă pentru mediul de afaceri (angajatorii fiind dispuși să plătească
salarii în realitate mult mai mari), iar pe de altă parte, mecanismele de
menținere a ierarhiei salariilor în funcție de posturi și responsabilități
funcționează datorită negocierilor colective sectoriale în economia
reală și datorită sistemului de salarizare unitară din sectorul bugetar. O
eventuală creștere mai accelerată a salariului minim – posibilă datorită
ecartului relativ mare față de salariul mediu – ar trebui să fie însoțită de
stimularea negocierilor colective, atât la nivel sectorial cât și la nivel de
companie, pentru a evita aplatizarea veniturilor pe palierul de jos.
 IMPACTUL ASUPRA SALARIAȚILOR ȘI A POPULAȚIEI

Figura 30
Salariul mediu și evoluția pe sectoare
30000 33% 40%
26% 30%
25000 19%
18%
14% 15% 14%12% 20%
12%12% 12% 10% 11%
20000 7% 9% 7% 7% 7%
6% 6% 6% 6% 6% 6% 10%
1% 3% 2% 1%
-2% -2% 0% 0% -1%
15000 -5% -5% -7% 0%
-10% -11% -10%
-16% -16% -10%
10000
-20%
5000
-35% -30%

0 -40%

Reparație calculatoare, electrocasnice

Consultanță în management

Tranzacții imobiliare
Activități juridice și de contabilitate
Închiriere și leasing

Poștă și curierat
Distribuția apei, salubritate
Construcții speciale
Tehnologia informației

Informații și comunicații: activități de editare

Comunicații electronice
Energie electrică, termică, gaze

Industria extractivă

Industria prelucrătoare
Construcții de clădiri

Investigații și protecție
Servicii informatice

Depozitare

Învățământ
Transporturi terestre
Transporturi aeriene

Organizații asociative

Asigurări
Arhitectură și inginerie
Servicii administrative, servicii suport

Agenții turistice și tur-operatori

Producere și difuzare de programe

Comerț

Cinematografie, video și televiziune

Artă, agrement

Alte activități de servicii personale

Servicii privind forța de muncă
Construcții civile

Sănătate și asistență socială

Publicitate

Cercetare-dezvoltare

Peisagistică
Hoteluri

Restaurante
Agricultură
Administrare publică și apărare
Intermedieri financiare

Salariu mediu T3 2020 Evoluție T3 2020 vs. T3 2019 Linear (Evoluție T3 2020 vs. T3 2019)

Sursa datelor: Biroul Național de Statistică

Figura 31
Salariul mediu și evoluția pe sectoare industriale

14000 14% 16%

14%
12000 10% 10% 11%
9% 12%
10000 8% 8% 8% 8% 10%
7% 7% 6%
8000 5% 5% 8%
4% 4% 5% 5% 6%
6000 2% 4%
4000 2%
-2% 0%
2000 -2%
0 -4%

Salariu mediu T3 2020 Evoluție T3 2020 vs. T3 2019 Linear (Evoluție T3 2020 vs. T3 2019)
Sursa datelor: Biroul Național de Statistică

valoare de aproape 40% din salariul mediu pe sector, ceea ce

ar însemna că pentru a restabili raportul obișnuit, judecând în Figura 32
Raportul dintre salariul minim și salariul mediu în sectorul real
baza datelor pentru trimestrul 3 2020, salariul minim ar trebui
42%
să crească cu cel puțin 16%, adică până la 3230 lei. Însă o
40% 40% 40% 40%
asemenea creștere nu ar fi suficientă. În realitate, o mărire mai
38%
accentuată a salariului minim este necesară din mai multe
36%
motive:
34%

• pentru a reflecta mai bine realitatea pe piața muncii, unde, 32% 33%

conform interviurilor realizate, angajatorii sunt dispuși să 30%

T1 T2 T3 T4 T1 T2 T3 T4 T1 T2 T3 T4 T1 T2 T3 T4 T1 T2 T3 T4 T1 T2 T3
plătească salarii brute de 4000 lei pentru muncitorii 2015 2016 2017 2018 2019 2020
necalificați care se încadrează la definiția de „salarii
Raportul dintre salariul minim și salariul mediu
minime”;
Sursa datelor: calcule Syndex

27

• pentru a apropia salariul minim de necesarul pentru un trai
decent (o estimare a unui coș pertinent pentru Republica
Moldova este încă necesară, deși în ultimii ani au fost
făcute câteva încercări în acest sens);
• pentru a reduce din remunerarea „în plic”, pe larg practicată
de angajatori peste salariul minim legal înregistrat în
contabilitate;
• pentru a restabili o repartizare mai echitabilă a valorii
create între capital și muncă, care este puternic în
defavoarea muncii în Republica Moldova20;
• pentru a mări puterea de cumpărare a păturilor vulnerabile
și astfel a stimula consumul și deci cererea pe piața internă,
ceea ce ar trebui să aibă pe termen lung un efect
multiplicator pozitiv asupra economiei într-o viziune de
creștere economică bazată pe salarii (wage-led growth).
2.5 DIALOGUL SOCIAL ȘI DREPTURILE
SALARIAȚILOR ÎNTR-UN NOU IMPAS
Un alt mecanism care poate asigura creșterea salariilor la baza
piramidei și diminuarea inegalităților salariale – negocierile
colective – a cunoscut blocaje pe durata pandemiei și nu doar
din cauza dificultăților de ordin economic sau sanitar. Spre
exemplu, în sectorul de construcții, sindicatele și patronatele
au negociat încă la începutul anului 2020, adică înainte de
pandemie, majorarea salariului minim pentru prima categorie
de salariați din ramură de la 3100 la 5000 de lei, dar această
prevedere nu poate fi introdusă în convenția colectivă de
ramură din cauza blocajului din partea Ministerului Economiei,
care este parte a acestei convenții tripartite.21 Pentru
comparație, în România, salariul minim pe sectorul de
construcții este de 4 ori mai mare decât cel din Republica
Moldova, în timp ce salariul mediu pe sector este de doar 1,7
ori mai mare.
Natura tripartită a convențiilor colective în Republica Moldova
și implicarea statului în negocierile colective la nivel de sector
a creat impedimente în ultimii ani, mai ales în condițiile de
instabilitate politică. Comisia națională pentru consultări și
negocieri colective s-a întrunit rar în ultimii doi ani: o singură
dată în 2019 și de patru ori în 2020 (în februarie, august,
octombrie și pe 30 noiembrie, ultima dată pentru a discuta
proiectul bugetului pentru anul 2021). În timp ce la nivel central
20 În 2018, ponderea remunerării salariaților în PIB în Republica Moldova
a fost de doar 30% față de 40% în România și 48% în medie în Uniunea
Europeană. Pentru calculul pe Republica Moldova, a fost utilizat indi-
catorul „Cheltuieli pentru forța de muncă” ca % din PIB. Conform me-
todologiei Institutului de Cercetări Economice de la Viena, partea sala-
rizării (wage share) în PIB în Republica Moldova este și mai joasă, de
sub 25%.
Vezi aici: https://wiiw.ac.at/wage-developments-in-the-western-bal-
kans-moldova-and-ukraine-dlp-5287.pdf. Aceste date trebuie inter-
pretate și ținând cont de faptul că valoarea pentru Republica Moldova
este puternic influențată de ponderea mare a ocupării pe cont pro-
priu în PIB.
21 http://sindicate.md/desi-republica-moldova-dispune-de-o-legislatie-
buna-in-domeniul-dialogului-social-acesta-nu-functioneaza-in-tota-
litate-pe-alocuri-fiind-unul-declarativ-pentru-a-elucida-cauzele-si-a-
stabili-care-sunt/
28
FRIEDRICH-EBERT-STIFTUNG – CINE PLĂTEȘTE FACTURA PANDEMIEI?
dialogul cu autoritățile statului a fost restabilit într-o oarecare
măsură în a doua jumătate a anului 2020, negocierile la nivel
de sector și local au fost înghețate, patronii invocând dificultăți
economice din cauza pandemiei.
Așa cum am semnalat în rapoartele noastre precedente,
sindicatele se confruntă cu o altă dificultate importantă –
creșterea rolului asociațiilor patronale în dialogul cu guvernul
și promovarea intereselor mediului de afaceri în detrimentul
intereselor salariaților. Prin intermediul Consiliului Economic
de pe lângă Prim-ministru, care acționează ca o structură de
dialog bipartit dintre guvern și asociații de business (iar în fapt,
de lobby), asociațiile investitorilor străini și a mediului de
afaceri autohton (Camera de Comerț Americană din Moldova,
Asociația Businessului European, Asociația Investitorilor
Străini, Asociația Oamenilor de Afaceri din Moldova) au reușit
să promoveze mai multe modificări ale legislației muncii,
excluzând sindicatele din consultarea cu guvernul și
substituindu-se Comisiei naționale pentru consultări și
negocieri colective (CNCNC). Astfel, și pe durata anului 2020,
au fost aduse modificări în Codul Muncii pentru flexibilizarea
relațiilor de muncă:
• au fost introduse prevederi care precizează că opinia
sindicatului în caz de concediere a salariaților este
consultativă (adică nu poate bloca concedierile) și obligă
sindicatele să prezinte această opinie în termen de 10 zile
lucrătoare de la primirea notificării, fără a lua în calcul dacă
sindicatele au acces la date economice, financiare din
interiorul întreprinderii pentru a analiza dacă concedierile
respective sunt justificate sau nu –, astfel opinia sindicatului
fiind doar o procedură administrativă fără vreo valoare de
negociere;
• s-a introdus Articolul 1001 privind Programul flexibil de
muncă, care permite angajatorului să modifice programul
de muncă al salariatului – și respectiv remunerarea acestuia
– „la solicitarea salariatului”;
• s-a modificat fundamental retribuirea muncii suplimentare:
s-a anulat pragul minim al retribuirii muncii suplimentare
(care era de 50% din salariul de bază pentru primele 2 ore
şi de 100% din salariul de bază pentru orele următoare) și
s-a introdus posibilitatea ca orele suplimentare să fie
compensate cu timp liber – fapt interzis în versiunea
anterioară a Codului Muncii.
Ultima modificare este esențială și afectează direct drepturile
salariaților. Conform noilor prevederi ale Codului Muncii,
introduse în iulie 2020, angajatorii pot flexibiliza programul
lucrului salariaților după evoluția activității economice a
întreprinderii („acordul salariatului” fiind o formalitate în
realitate), fără a remunera suplimentar angajații pentru această
flexibilitate. Această flexibilizare a relațiilor de muncă îi face și
mai vulnerabili pe salariați, impactul perioadelor de inactivitate
fiind transferat direct pe umerii acestora.
În primele luni ale pandemiei, sindicatele au încercat modest
să solicite finanțarea șomajului tehnic de către stat. Astfel,
într-o scrisoare adresată Prim-Ministrului pe 15 aprilie 2020,
 IMPACTUL ASUPRA SALARIAȚILOR ȘI A POPULAȚIEI

Confederația Națională a Sindicatelor din Moldova și
Confederația Națională a Patronatului din Republica Moldova
spuneau: „Considerăm binevenit de a urma practicile utilizate în
diferite țări ale UE, care prevăd subvenționarea locurilor de
muncă. Astfel, statul ar trebui să își asume plata indemnizației
pentru șomaj tehnic în cazurile când agenții economici își trimit
salariații în șomaj tehnic. Acest fapt va contribui la menținerea
legăturii dintre angajator și salariați și la o etapă de post-criză va
reduce perioada de reluare a activității economice”. Deși
sindicatele și patronatele nu pot fi învinuite de faptul că nu au
încercat să solicite finanțarea șomajului tehnic direct de către
stat (așa cum s-a întâmplat în majoritatea țărilor din Uniunea
Europeană), limbajul utilizat în scrisoare denotă totuși o
atitudine pasivă: „considerăm binevenit”, „ar trebui” sunt
formule prea diplomatice într-o situație în care aceste măsuri
erau imperative. Răspunsul dat de Ministerul Finanțelor la
scrisoarea sindicatelor și patronatelor a fost evaziv, enumerând
măsurile deja luate și precizând „că aceste măsuri de susținere
au fost adoptate, reieșind din posibilitățile bugetului de stat”. În
fond, adresarea sindicatelor și patronatelor nu a determinat
nicio decizie din partea guvernului.
De partea cealaltă, Consiliul Economic de pe lângă Prim-
Ministru, care așa acum am arătat mai sus, reprezintă în fond
interesele asociațiilor de business, a fost deosebit de activ în
perioada pandemiei, elaborând un document amplu intitulat
„Matricea COVID”22, în care nu numai că a estimat impactul
pandemiei asupra sectoarelor economice, dar a și elaborat o
listă de măsuri necesare pentru relansarea economică23. În
timp ce studiul în sine este minuțios elaborat și oferă o imagine
amplă a impactului economic al pandemiei – fiind în acest
sens util și organizațiilor sindicale –, soluțiile pe care le propune
sunt în principal orientate spre susținerea companiilor (adică a
angajatorilor) și mai puțin a salariaților. Printre măsurile
propuse de Consiliul Economic de pe lângă Prim-Ministru se
regăsește și una care vizează relațiile de muncă în perioade de
inactivitate: „Simplificarea procedurilor de înregistrare la ANOFM
a șomerilor și identificarea soluțiilor de majorare a bugetului
pentru alocațiile de șomaj și acordarea unui suport financiar
direct angajaților staționați echivalent cu suma indemnizației”.
Pe lângă faptul că această formulare pune accent pe gestiunea
șomajului – adică atenuarea impactului concedierilor din
contul statului – formularea ei este destul de ambiguă, iar
autorii nu au depus efortul de a estima impactul bugetar și
economic al acestei măsuri, așa cum au făcut pentru alte
măsuri prezentate în propunerile lor. Este evident că măsurile
propuse de Consiliul Economic pe lângă Prim-Ministru sunt
orientate în primul rând spre diminuarea poverii fiscale asupra
mediului de afaceri, inclusiv în domenii care de altfel sunt în
creștere și nu au neapărat nevoie de facilități pentru a se
dezvolta. În condițiile în care statul rămâne fundamental într-o
situație cronică de subdezvoltate fiscală, facilitățile fiscale nu
pot decât aprofunda incapacitatea statului de a răspunde la
șocurile economice cauzate de evenimente excepționale
precum pandemia sau seceta.

22 „Matricea COVID”, Consiliul Economic pe lângă Prim-Ministru.

https://consecon.gov.md/wp-content/uploads/2020/10/Studiul-
de-Impact-al-Pandemie-COVID-19-asupra-sectoarelor-econo-
mice-%C8%99i-Matricea-cu-politici.pdf
23 Principalele măsuri propuse de Consiliul Economic pe lângă Prim-
Ministru sunt:
• promovarea guvernării electronice și liberalizarea comerțului
electronic, inclusiv printr-o cotă TVA specială;
• reducerea TVA în agricultură, HoReCa;
• stimuli fiscali pentru transportul intern de pasageri;
• scutirea de contribuțiile de asigurări sociale a tinerilor angajați în primii
doi ani de activitate;
• aplicarea cotei „0” la impozitul pe venit reinvestit de micro întreprinderi;
• simplificarea cerințelor și procedurilor fiscale, de evidență contabilă,
reducerea penalizărilor de întârziere la plata impozitelor, extinderea
termenilor de prezentare a situațiilor financiare și raportului de audit;
• facilități fiscale pentru industria creativă (designeri, audio-vizual);
• facilități pentru operatorii de telefonie mobilă, prin eliminarea taxei
pentru serviciile de telefonie mobilă și a taxei de portabilitate;
• extinderea termenului înlesnirilor aplicate sectorului IT;
• majorarea plafonului la Fondul de garantare pentru ÎMM până la 1
miliard de lei;
• majorarea Fondului național de dezvoltare a agriculturii și mediului
rural, stimularea reabilitării sistemelor de irigare centralizate pentru
atenuarea secetei, crearea unui program de granturi pentru micii
întreprinzători în domeniul procesării producției agricole;
• elaborarea mecanismului de stimulare a întreprinderilor industriale
în vederea implementării de noi tehnologii și implementarea
Programului de creare a Platformelor Industriale Multifuncționale;
• promovarea economiei circulare și stimularea dezvoltării IMM verzi,
ecologizării IMM;
• accelerarea programului Prima Casă prin compensarea marjei băncilor.
Costurile totale ale măsurilor sunt estimate la 3,68 miliarde de lei,
impactul economic la 12,86 miliarde de lei, iar veniturile la buget
ar trebui să crească cu 4,78 miliarde de lei. Totuși, nu toate măsurile
propuse au fost estimate din punct de vedere al costului și impactului.

29

3
SPRIJINUL STATULUI PENTRU ECONOMIE:
LIMITAT ȘI INEFICIENT
3.1 RESTRICȚII PENTRU OAMENI
ȘI ECONOMIE
Ca și majoritatea statelor lumii, guvernul Republicii Moldova a
impus izolarea la domiciliu și distanțarea socială ca măsură
împotriva răspândirii virusului. Timp de aproape două luni, de
la mijlocul lunii martie până la mijlocul lunii mai, aceste măsuri
au funcționat în mare parte similar sau chiar în unele cazuri
mai eficient decât în alte state din Europa de Est. Datele
„COVID-19 Community Mobility Reports” prezentate de
Google, care măsoară prezența oamenilor în spațiile publice și
rezidențiale în timpul pandemiei față de un model normal de
comportament (bazat pe datele pre-pandemie), arată că
măsurile restrictive în Republica Moldova au limitat deplasarea
populației în prima perioadă a pandemiei (a doua jumătate a
lunii martie și în aprilie) mai eficient decât în multe alte țări din
vecinătate. Conform acestor date, circulația populației din
Republica Moldova în zonele comerciale și de recreere, în
supermarketuri și farmacii, în parcuri, în stațiile de transport și
la locurile de muncă s-a redus cu 48% în perioada 16 martie –
30 aprilie față de comportamentul obișnuit. În acest sens,
performanța Republicii Moldova s-a încadrat într-un model
regional, fără să iasă mult în evidență: unele state, precum
România, Serbia sau mai târziu Georgia, au reușit să limiteze
circulația persoanelor mai mult decât Republica Moldova, în
timp ce în alte țări, precum Ucraina, Bulgaria sau Ungaria,
restricțiile au avut un impact mai redus.
În luna mai, statele au relaxat treptat restricțiile, iar în iunie
unele dintre ele au revenit chiar la un comportament similar
celui de dinaintea crizei (Germania, Ucraina, Bulgaria). Și în
Republica Moldova circulația persoanelor s-a restabilit foarte
rapid, în prima săptămână din iunie fiind cu doar 9% mai mică
față de modelul de bază. Relaxarea este evidentă aproape în
toate statele, doar Georgia și Serbia menținând un grad de
limitare a circulației în iunie comparabil cu cel din luna mai.
Această relaxare s-a întâmplat așadar în toate țările, însă
efectele nu au fost peste tot aceleași. Republica Moldova este
cazul nefericit: în timp ce ieșirea din perioada de restricționare
a coincis în celelalte țări cu scăderea numărului de infectați, în
Republica Moldova reluarea circulației a dus la creșterea
numărului de infectați și a dus-o pe primul loc în Europa la
numărul de infectați zilnic. Dar de ce s-a întâmplat așa?
Din datele disponibile, nu se poate spune că măsurile restrictive
din lunile martie, aprilie și mai nu și-au atins scopul, dacă scopul
30
FRIEDRICH-EBERT-STIFTUNG – CINE PLĂTEȘTE FACTURA PANDEMIEI?
este înțeles ca limitarea circulației persoanelor. În același timp
însă limitarea circulației în sine nu este o condiție suficientă
pentru încetinirea răspândirii virusului. Este evident că oprirea
completă a circulației este imposibilă: chiar și în perioadele de
vârf ale epidemiei, în țările cele mai afectate unde distanțarea
socială a fost impusă în mod drastic, oricum peste 20% din
volumul circulației s-a păstrat. În Republica Moldova și în alte
state din regiune, limitările nu au oprit decât cel mult jumătate
din circulația obișnuită. În aceste condiții, felul în care a fost
organizată circulația reziduală a jucat un rol esențial, și aici este
vorba de izolarea eficientă a focarelor de infecție, organizarea
transportului public, comportamentul persoanelor în locurile
de aglomerare, de exemplu în magazinele alimentare,
respectarea indicațiilor autorităților sanitare privind protecția
individuală (de la spălatul mâinilor până la purtatul măștilor și a
mănușilor), măsurile de protecție implementate de angajatori
și multe altele. Ecuația este foarte complexă și doar gradul de
circulație a persoanelor în perioada pandemiei nu poate explica
evoluția numărului de infectați. Răspunsul la întrebarea de mai
sus – de ce în Republica Moldova numărul de infectați a
crescut vertiginos în iunie deși limitarea circulației în
martie-mai a fost în linii mari aceeași cu alte țări din
regiune? – rezidă cel mai probabil în disfuncții majore la
celelalte capitole: transport public supraaglomerat, măsuri de
protecție insuficiente la locul de muncă acolo unde activitatea
a fost reluată, nerespectarea regulilor de distanțare socială și
protecție individuală în spațiile comerciale închise (magazine) și
deschise (piețe), reluarea activităților sociale colective, inclusiv
religioase, fără măsuri de protecție adecvate. Spre sfârșitul lunii
mai și la începutul lunii iunie, situația a fost agravată de încă un
factor: răspândirea teoriilor conspiraționiste cu privire la
epidemie pe fundalul nemulțumirii generalizate și, în
consecință, ignorarea măsurilor de protecție individuală. Lipsa
de conformare a populației a fost cauzată și de lipsa
măsurilor directe de sprijin din partea guvernului, ceea ce
a alimentat neîncrederea față de mesajele publice.
În afară de a închide oamenii în casă – ceea ce așa cum am
văzut mai sus a reușit destul de eficient în prima fază –,
guvernul Republicii Moldova a făcut foarte puțin pentru ca
această măsură să funcționeze. Impunând izolarea socială și
efectiv decretând închiderea mai multor activități economice,
guvernul a lipsit o mare parte din populație de surse de venit
fără să ofere alternative viabile și a lăsat în consecință zeci de mii
de familii într-o stare de vulnerabilitate crescută. Este vorba în
primul rând de familiile angajaților care și-au pierdut veniturile

salariale, dar și de micii întreprinzători care și-au văzut peste
noapte afacerile închise, fără să li se anuleze plata chiriilor sau
a impozitelor.
Cadrul legislativ din Republica Moldova nu prevede acordarea
unui sprijin direct populației în general sau salariaților în
particular în cazuri de forță majoră. Instrumentele prevăzute în
Codul Muncii, șomajul tehnic sau staționarea salariaților sunt
puse exclusiv pe umerii angajatorilor.24 Odată cu introducerea
stării de urgență, mai multe voci au solicitat măsuri directe de
sprijin pentru firme și salariați. Printre cei care au cerut astfel de
măsuri au fost și sindicatele, dar, surprinzător, vocea lor a fost
mai degrabă timidă: printre recomandările publicate de
sindicate la începutul pandemiei, în lista de soluții acceptabile
erau incluse și „concediile neplătite” în care salariații își acoperă
singuri costurile inactivității.25
După o jumătate de lună de carantină, pe 1 aprilie, guvernul
Republicii Moldova și-a asumat răspunderea pentru un șir de
măsuri temporare „pro-business și pro-cetățeni”, măsuri care
deveneau Lege pe 2 aprilie la ședința Parlamentului care nu a
avut cvorum, pentru ca mai apoi să fie anulate prin Hotărârea
Curții Constituționale pe 13 aprilie. Până la urmă, măsurile au
intrat în vigoare prin dispozițiile Comisiei pentru Situații
Excepționale (CSE) și prin Legea nr. 60 din 23.04.2020. Toată
încurcătura legislativă din luna aprilie a creat o stare generală
de confuzie, iar faptul că printre măsurile propuse pe 1 aprilie
erau și o serie de prevederi fără vreo legătură cu epidemia –
care ar fi favorizat anumite grupuri de interese, din industria
tutunului sau magazinele duty free26 – a afectat nivelul de
încredere al populației asupra legitimității măsurilor luate de
guvernare în sens larg, inclusiv asupra celor care vizau strict
combaterea epidemiei.
Introduse cu întârziere, cu multe confuzii și controverse,
măsurile economice s-au dovedit a fi și foarte modeste. În
fond, pe perioada stării de urgență cadrul legal a fost relaxat la
maximum pentru ca firmele să poată concedia cu ușurință
angajații, iar ajutorul de șomaj a fost ridicat declarativ la un
nivel care să atenueze pe termen scurt impactul pierderii
locurilor de muncă, sau să creeze falsa impresie că concedierea
nu e atât de gravă.
24 Spatari, Marcel, Madan, Stas, „Corona-criza: avem urgent nevoie de un nou
mecanism de protecție a salariaților”, sic.md, https://sic.md/corona-criza-
avem-urgent-nevoie-de-un-nou-mecanism-de-protectie-a-salariatilor/
25 Vezi „Recomandări privind asigurarea drepturilor şi intereselor
salariaţilor, în contextul situaţiei epidemiologice din ţară”, http://
sindicate.md/cnsm-recomandari-privind-asigurarea-drepturilor-si-
intereselor-salariatilor-in-contextul-situatiei-epidemiologice-din-
tara/, care printre altele prevăd și „Acordarea salariaţilor (în baza
unei cereri scrise a salariatului şi cu consimţământul angajatorului)
a unui concediu neplătit (conform art. 120 din Codul muncii).” Altfel
spus, sindicatele au acceptat ca salariații să traverseze perioada de
inactivitate fără a avea surse de venit.
26 Pentru detalii, vezi: Ceapai, Alla, „Noi măsuri anticriză. Opoziția acuză
guvernul de „interese clientelare”, Europa Liberă, 2 aprilie, https://
moldova.europalibera.org/a/noi-m%C4%83suri-anticriz%C4%83-
opozi%C8%9Bia-acuz%C4%83-guvernul-de-interese-
clientelare-/30525848.html; Ceapai, „Alla, Guvernul susține că nu
va renunța la controversatul pachet de măsuri economice”, Europa
Liberă, 14 aprilie, https://moldova.europalibera.org/a/guvernul-
sus%C8%9Bine-c%C4%83-nu-va-renun%C8%9Ba-la-controversatul-
pachet-de-m%C4%83suri-economice/30553274.html
31
SPRIJINUL STATULUI PENTRU ECONOMIE: LIMITAT ȘI INEFICIENT
Prin dispoziția CSE din 10 aprilie, guvernul a anunțat triplarea
fondului de șomaj, iar persoanele eligibile urmau să primească
un ajutor de șomaj în valoare echivalentă cu salariul minim
garantat pentru sectorul real (2775 lei). Pe hârtie, acest lucru
însemna că, odată cu aplicarea acestui ajutor de șomaj
tranzitoriu, un șomer ar fi câștigat mai mult decât un angajat
cu salariul minim de 2775 lei și chiar decât unul cu salariul legal
de 3200 lei (nu în șomaj tehnic), pentru că din salariile celor cu
contracte de muncă se rețin contribuțiile sociale și impozitul
pe venit. Mai mult, ajutorul de șomaj pentru perioada stării de
urgență rezulta mai mare decât indemnizația de șomaj tehnic
a unui angajat cu salariul de încadrare de 7000 de lei.27 Conform
datelor BNS, aproape 65% din salariații din Republica Moldova
au un salariu sub acest prag.28 Practic, pentru aproape două
treimi din salariați, ajutorul de șomaj promis de guvern în caz
de concediere urma să fie mai mare decât indemnizația de
șomaj tehnic dacă aceștia își păstrau locul de muncă.
În fond, guvernul a promis bani salariaților dacă aceștia erau de
acord să se concedieze și să ia indemnizația de șomaj.29 Așa
cum vom arăta mai jos, numărul de persoane care au obținut
cu adevărat indemnizația de șomaj mărită a fost destul de
redus, iar alte prevederi de susținere directă a salariaților pe
durata stării de urgență nu au existat.
3.2 MĂSURILE DE SPRIJIN PENTRU FIRME:
SUPRAESTIMATE ȘI PUȚIN EFICIENTE
În comparație cu cele oferite salariaților, măsurile pentru firme
au fost ceva mai concrete, dar de asemenea dificil de accesat
și modeste în valoare. Aceste măsuri au constat în principal în:
• amânări de plăți ale impozitelor și raportări financiare
(Dispoziția CSE nr.3/23.03.2020),
• introducerea unui moratoriu asupra controalelor de stat
(Dispoziția CSE nr.3/23.03.2020),
• rambursarea în mărime de 100% sau 60% a impozitelor și
taxelor pe salariul plătit angajaților pentru agenții
economici care au fost nevoiți să-și sisteze activitatea ca
urmare a restricțiilor impuse de autorități și care au
instituit șomaj tehnic sau staționare conform prevederilor
Codului Muncii pentru perioada stării de urgență
(Dispoziția CSE nr. 16/10.04.2020)30,
27 Conform Codului Muncii, indemnizația de șomaj tehnic este fixată la
cel puțin 50 la sută din salariul de bază.
28 Vezi Repartizarea salariatilor conform marimii salariului calculat pentru
luna septembrie, pe activitati economice, https://statbank.statistica.md
29 Așa cum am arătat în articolul „Corona-criza: măsuri economice utile sau
o farsă de 1 aprilie?”, sic.md, 1 aprilie: „Prin acordarea unui ajutor de șomaj
mai mare decît șomajul tehnic aplicabil în majoritatea firmelor, guvernul
a arătat că preferă să orienteze mijloacele financiare spre persoanele
aflate în afara relațiilor contractuale de muncă (șomeri), în loc să apere cu
adevărat persoanele în relații contractuale de muncă (șomajul tehnic). De
fapt, guvernul stimulează concedierile și plecările voluntare ale salariaților,
ajutând indirect angajatorii pentru care cea mai comodă soluție este să dea
oamenii afară.” Vezi https://sic.md/corona-criza-masuri-economice-utile-
sau-o-farsa-de-1-aprilie/
30 Rambursarea, numită subvenție, s-a făcut după achitarea impozitelor
respective și în urma unui control tematic.
 FRIEDRICH-EBERT-STIFTUNG – CINE PLĂTEȘTE FACTURA PANDEMIEI?

Tabelul 15
Măsuri de sprijin economic și social legate de COVID-19

Impact
Impact
bugetar
Măsuri economice și sociale legate de rectificat,
Tip estimat de Sursa
COVID-19 septembrie
autorități,
2020
aprilie 2020
Rambursarea 100% / 60% din impozitele
încasările deja
și taxele pe salariul plătit angajaților 320
primite de la firme
pentru perioada stării de urgență
100
Programul de subvenționare a
dobânzilor pentru activitatea de 90 buget
întreprinzător
economic Restituirea sumei contribuţiilor de
asigurări sociale de stat obligatorii în
sumă fixă aferente perioadei sistării 20 20 buget
activităţii pentru titularii de patentă și
întreprinzătorii individuali
Diminuarea TVA în sectorul HORECA de micșorarea
20 20
la 20% la 15% încasărilor la buget
Suplimentarea bugetului de asigurări de
șomaj și acordarea ajutorului de șomaj 168 168 buget
social de 2775 lei pe perioada stării de urgență
Suplimentarea bugetului pentru Ajutor
202 202 buget
Social
Cost total alocat de la buget, excl.
rambursarea TVA 820 510
în % din bugetul de stat 1,5% 0,9%
în % din PIB 0,4% 0,2%
Măsuri de sprijin cu finanțare directă din
exterior: acordarea creditelor prin bănci
Banca de Dezvoltare
comerciale la condiții preferențiale 624 624
a Consiliului Europei
pentru întreprinderi micro, mici și
economic
mijlocii
banii contribuabililor
Rambursarea TVA 1000 1132 aflați pe contul
statului
2444 2266
Total
(1,2% din PIB) (1,1% din PIB)
2054 1896
dintre care măsuri economice
(1,0% din PIB) (0,9% din PIB)
370 370
dintre care măsuri sociale
(0,2% din PIB) (0,2% din PIB)

• un program de subvenționare a dobânzilor pentru
întreprinderile ce iau credite bancare în perioada 1 mai –
31 decembrie 2020, în valoare maximă echivalentă cu
suma cumulativă a plăţilor salariale din lunile decembrie
2019, ianuarie 2020 şi februarie 2020 (Legea nr.
60/23.03.2020)31,
• facilitarea rambursării TVA (și aceasta impropriu
prezentată în textul legii 60 drept „subvenție”) pentru
întreprinderile care înregistrează sume TVA spre deducere
în perioada ulterioară (Legea nr. 60/23.03.2020)32,
• reducerea cotei TVA de la 20% la 15% pentru sectorul
HoReCa (Legea nr. 60/23.03.2020),
• acordarea unor creditelor prin bănci comerciale la condiții
preferențiale pentru întreprinderi micro, mici și mijlocii,
finanțate dintr-un împrumut de la Banca de Dezvoltare a
Consiliului Europei.

31 Guvernul a propus prelungirea termenului de subvenționare a

dobânzilor până pe 31 decembrie 2021 și ridicarea plafonului până la
6 fonduri lunare de salarizare, dar aceste măsuri la data scrierii acestei
analize nu erau adoptate de Parlament. Vezi https://www.bnm.md/ro/
content/guvernatorul-bancii-nationale-octavian-armasu-raspunde-la-
intrebarile-institutiilor-mass
32 Conform declarației TVA pentru perioada fiscală decembrie 2019, peste
16 mii de agenți economici au înregistrat sume TVA destinate pentru
perioada ulterioară. Cu alte cuvinte, aceste firme au plătit TVA în avans
către bugetul de stat.

32
 SPRIJINUL STATULUI PENTRU ECONOMIE: LIMITAT ȘI INEFICIENT

Figura 33
Programele economice anti-COVID ca % din PIB
14,4%
16% 11,8%
14%

12%
9,5%

10%
7,5%

7,2%

7,0%

6,5%

6,0%
8%

5,9%

4,9%

4,6%

4,6%

4,6%
6%

3,5%

3,0%

2,8%

2,0%

2,0%
4%

1,0%

0,9%

0,1%
2%

0%

DE

pt ial
rie

or
ril
iț

tre mb
OC

, in

de
e
e
ice

in
ar

pr
se
m
m
no
su esti

it
zu

în
o
ec
ic,

vi

it
er
e
m

ri

,r

of
no

ice

tiv
ă
ro eco

ur m m

om om

ec
M cio-

ef
n
a

co
gr

ic
so

ie
al

on
t

ăs
to

ec
R

m
m

RM m

in
ra

rij
ra
og

sp
og
pr

pr
RM

Sursa datelor: Matricea COVID, calcule Syndex

RM

Estimarea impactului bugetar al măsurilor de mai sus este o
sarcină complexă și dificilă. În primul rând, unele măsuri – de
exemplu, moratoriile la controale, amânările de plăți sau chiar
reducerea cotei TVA – sunt indirecte, iar impactul lor constă în
reducerea încasărilor la buget (cel puțin pe termen scurt,
pentru că, pe termen lung, se estimează că aceste măsuri
stimulează firmele și duc la creșterea încasărilor la buget). În al
doilea rând, în notele sale informative din luna aprilie, guvernul
a estimat impactul bugetar al măsurilor prezentate ca subvenții
(rambursarea taxelor pe șomajul tehnic și staționare,
subvenționarea dobânzilor, rambursarea TVA) la 1,4 miliarde
de lei, dar valorile erau vădit supraestimate, așa cum am
semnalat încă pe 1 aprilie33 și în luna iulie34.
Puse la un loc și împreună cu măsurile de creștere a ajutorului
de șomaj și a ajutoarelor sociale temporare, măsurile de sprijin
economic luate de autoritățile Republicii Moldova în perioada
pandemiei și pentru relansarea economică pe durata anului
2020 au fost estimate oficial la valoarea de 820 milioane de lei
în prima etapă. Programul de facilitare a rambursării TVA,
propus ulterior, a mai adăugat un impact bugetar de 1 miliard
de lei (deși calitatea de „subvenție” a acestei măsuri este
discutabilă: banii respectivi aparțin de drept companiilor și
doar se află pe conturile statului). În plus, guvernul a prezentat
33 Spatari, Marcel, „Corona-criza: măsuri economice utile sau o farsă de
1 aprilie?”, sic.md, 1 aprilie 2020, disponibil aici: https://sic.md/corona-
criza-masuri-economice-utile-sau-o-farsa-de-1-aprilie/
34 Spatari, Marcel, „Măsurile de sprijin social-economic în contextul
Covid-19: întârziate, modeste și rigide”, FES Moldova, disponibil aici:
http://fes-moldova.org/fileadmin/user_upload/2020/Publications/FES-
Analiza-Masurile_COVID-19.pdf
ca o măsură de sprijin economic în contextul COVID-19 și
acordarea creditelor prin bănci comerciale la condiții
preferențiale pentru întreprinderi micro, mici și mijlocii cu
finanțare din partea Băncii de Dezvoltare a Consiliului Europei,
în valoare de 624 milioane de lei.
Înainte de a analiza mai în detaliu impactul măsurilor de mai
sus, vom remarca doar că estimarea oficială a costului tuturor
măsurilor economice anunțate se ridica în iunie 2020 la peste 2
miliarde de lei – valoarea fiind vehiculată și într-un studiu
comparativ al OCDE din luna aprilie35. Suma poate părea
impunătoare pentru un cititor neavizat, însă în raport cu
bugetul și cu dimensiunea economiei, aceasta este mult mai
mică decât efortul bugetar al stimulentelor oferite de guvernele
altor țări din regiune. Astfel, întreg pachetul de sprijin pentru
economie promis de guvern – deci nu efectiv cheltuit – se ridica
abia la 1% din PIB, ceea ce este foarte puțin în comparație cu
bugetele alocate de alte state: România a alocat pentru măsurile
de sprijin economic 3,5% din PIB, Ucraina 5,9%, iar Slovenia
peste 14%36. Chiar și în cele mai generoase estimări ale OCDE,
care include și suplimentele economice direcționate sistemul
medical, programul socio-economic al guvernului Republicii
35 „COVID-19 crisis response in Eastern Partner countries”,
http://www.oecd.org/coronavirus/policy-responses/covid-19-crisis-
response-in-eu-eastern-partner-countries-7759afa3/. În octombrie,
studiul comparativ al OCDE stipula deja o valoare de 4,4 miliarde de
lei pentru măsurile economice și sociale luate de guvernul Republicii
Moldova.
36 „Matricea COVID”, Consiliul Economic de pe lângă Prim-Ministru,
https://consecon.gov.md/wp-content/uploads/2020/10/Studiul-
de-Impact-al-Pandemie-COVID-19-asupra-sectoarelor-economice-
%C8%99i-Matricea-cu-politici.pdf

33
 FRIEDRICH-EBERT-STIFTUNG – CINE PLĂTEȘTE FACTURA PANDEMIEI?

Tabelul 16
Rectificări bugetare pe parcursul anului 2020

Rectificarea
Rectificarea Rectificarea
Bugetul inițial bugetară
bugetară bugetară iulie
aprobat septembrie
aprilie 2020 2020
2020
PIB pentru anul 2020 227900 212400 212400 205200
Venituri 44137 37799 37851 37202
Cheltuieli 51552 53774 55058 53201
Deficit bugetar 7415,3 15975 17207 15999
Deficit bugetar în % din buget 14,4% 29,7% 31,3% 30,1%
Deficit bugetar, în % din PIB 3,3% 7,5% 8,1% 7,8%
Total servicii în domeniul economiei 9635 8744 8904 8472
în % din total cheltuieli 18,7% 16,3% 16,2% 15,9%
Total protecție socială 9577 10704 11194 11368
în % din total cheltuieli 18,6% 19,9% 20,3% 21,4%
fondul de rezervă al Guvernului 50 86 86 107
fondul de intervenție al Guvernului 38 490 490 220
incl. din contul donațiilor persoanelor fizice și
18,5 25,4 25,4
juridice pentru combaterea COVID-19
Rambursarea impozitelor și taxelor pe șomaj
tehnic și staționare și subvenționarea 320
dobânzilor 410 100
Programul de subvenționare a dobânzilor
90
pentru activitatea de întreprinzător
Programul de rambursare a TVA 1000 1000 1132

Moldova nu depășește 2% din PIB și este cel mai mic dintre
toate țările din regiune. În realitate însă, așa cum vom arăta mai
jos, stimulentele economice pentru întreprinderi au fost mai
mici decât estimările inițiale ale guvernului, iar sprijinul către
mediul de afaceri abia de s-a ridicat la 0,1% din PIB.
Metodologia de consolidare a datelor privind măsurile fiscale
luate de statele lumii în contextul COVID-19 prezintă încă
multe dificultăți inerente: este foarte greu de separat măsurile
anunțate de cele efectiv implementate (ca în cazul Republicii
Moldova), cele directe (granturi, subvenții) de cele indirecte
(credite). De asemenea, din statistici nu se poate vedea dacă
măsurile economice au sprijinit firmele în sensul păstrării
salariaților – ca în cazul Franței, Germaniei sau chiar și al
României – sau în sensul flexibilizării relațiilor de muncă și chiar
al stimulării concedierilor – ca în cazul Republicii Moldova. În
orice caz, oricare ar fi sursa datelor, este evident că guvernul
Republicii Moldova a alocat foarte puțin sprijin, chiar și în
termeni declarativi, pentru măsurile de sprijin socio-economic
în contextul epidemiei de coronavirus.
Conform unei cercetări a Harvard Business School, valoarea
medie a sprijinului fiscal oferit de statele în curs de dezvoltare
economiilor lor a reprezentat 3,3% din PIB. În țările dezvoltate,
care dispun de mai multe resurse, măsurile de sprijin fiscal au
fost în medie de 5,4% din PIB conform aceleiași surse.37
37 „Global Policy Tracker”, Harvard Business School, https://www.hbs.
edu/covid-19-business-impact/Insights/Economic-and-Financial-
Impacts/Global-Policy-Tracker
Conform datelor FMI, Germania a alocat 28,5% din PIB pentru
susținerea mediului de afaceri în perioada crizei, Italia 21,4%,
iar Franța 15%.38
Astfel, nu numai că guvernul Republicii Moldova a alocat
puțin, dar și resursele promise au fost supraestimate, mai ales
din motive de bariere birocratice care țineau de calificarea
firmelor pentru a accesa stimulentele bugetate. Faptul că
măsurile promise în aprilie erau supraestimate a fost
recunoscută chiar de guvern în septembrie, când în ultima
rectificare bugetară pe 2020 s-a redus alocarea pentru două
măsuri de sprijin pentru întreprinderi – rambursarea taxelor
pe șomajul tehnic și staționare, precum și subvenționarea
dobânzilor – de la 410 milioane la 100 milioane de lei.
De fapt, pe parcursul anului, guvernul a făcut câteva rectificări
bugetare pentru a ține cont de efectele pandemiei și măsurile
luate – lucru normal de altfel într-un an excepțional cum a fost
2020. Pe lângă recunoașterea amplorii reale mult mai mici a
măsurilor promise mediului de afaceri, ultima rectificare, din
septembrie, a redus deficitul bugetar de la 17,2 miliarde la 15,6
miliarde de lei, sau de la 8,1% la 7,8% din PIB. Bineînțeles, față
de un deficit bugetar de 7,4 miliarde de lei, sau 3,3% din PIB,
situația poate părea îngrijorătoare, dar trebuie să ținem cont
38 „Policy Responses to COVID-19”, FMI, https://www.imf.org/en/Topics/
imf-and-covid19/Policy-Responses-to-COVID-19
Pentru estimări mai detaliate în țările dezvoltate din Europa, vezi:
https://www.bruegel.org/publications/datasets/covid-national-
dataset/

34

de faptul că partenerii externi ai Republicii Moldova, mai ales
cei din vest, s-au arătat dispuși să finanțeze acest deficit, care
de altfel este considerat sustenabil și de FMI.39
Pe lângă faptul că amploarea răspunsului a fost modestă, felul
în care au fost alocate resursele pentru măsurile socio-
economice au ilustrat rigiditatea cu care guvernul a gestionat
bugetul în această situație excepțională. În timp ce alocările
suplimentare pentru sistemul medical au fost finanțate direct
din împrumuturi externe, măsurile social-economice au dus
aproape direct la adâncirea deficitului bugetar, fără să existe
redirecționări semnificative de fonduri între capitolele de
cheltuieli (cu excepția reducerii cheltuielilor pentru drumuri,
dar care au fost mai degrabă cauzate de anularea creditului
rusesc care ar fi trebuit să le finanțeze). Flexibilitatea
guvernului s-a rezumat, în mare parte, la suplimentarea
fondurilor de rezervă și de intervenție a guvernului.
Mai mult, o analiză a Centrului de Politici și Reforme (CPR) a
arătat că achizițiile publice în perioada pandemiei nu au ținut
cont de schimbarea priorităților40. În fond, continuarea achizi-
țiilor publice și finanțarea măsurilor COVID-19 din împrumuturi
externe – în principal de la Fondul Monetar Internațional, care
a alocat 172,5 milioane de dolari pentru aceste măsuri – nu ar
fi o problemă în sine dacă ar fi îndeplinite două condiții: (1)
deficitul bugetar nu ar deveni nesustenabil și (2) măsurile
suplimentare ar fi suficient de eficiente pentru a sprijini cu
adevărat firmele, salariații și populația în general. Referitor la a
doua condiție există foarte multe semne de întrebare.
3.3 MĂSURI DEFAVORABILE RELAȚIILOR DE
MUNCĂ
Am arătat și în analizele anterioare rezervele noastre față de
tipul, amploarea, gradul de implementare, eficiența și costul
măsurilor anunțate de guvern. Cea mai importantă observație
este că Republica Moldova nu a oferit sprijin financiar direct
firmelor pentru menținerea salariaților, așa cum au făcut
multe alte state din Europa, iar susținerea acordată a fost de
cele mai multe ori indirectă, ori întârziată.
În statele care se preocupă de sustenabilitatea pe termen
lung a întreprinderilor, pe perioada crizei sanitare, guvernele
au oferit firmelor fonduri pentru păstrarea relațiilor de muncă.
Spre exemplu, modelul francez prevede posibilitatea
activității parțiale a întreprinderilor, în care cheltuielile de
personal sunt finanțate direct de buget în scopul păstrării
competențelor și a competitivității companiilor.41 Instrumente
39 „Guvernul a rectificat bugetul de stat pentru 2020; Chicu: „Este o
condiție a FMI de a diminua deficitul”, jurnal.md,
https://www.jurnal.md/ro/news/249c6faf24059806/guvernul-a-
rectificat-bugetul-de-stat-pentru-2020-chicu-este-o-conditie-a-fmi-
de-a-diminua-deficitul-doc.html
40 „Achizițiile publice în pandemie: cât de eficient instituțiile
publice cheltuie banii cetățenilor”, CPR, disponibil aici: https://cpr.
md/2020/05/22/achizitiile-publice-in-pandemie-cat-de-eficient-
institutiile-publice-cheltuie-banii-cetatenilor/
41 Spatari, Marcel, Madan, Stas, „Corona-criza: avem urgent nevoie de un
nou mecanism de protecție a salariaților”, www.sic.md
În Franța, pe durata activității parțiale, firma primește fonduri de la
bugetul de stat și de la fondul de șomaj, pe care le transferă către
35
SPRIJINUL STATULUI PENTRU ECONOMIE: LIMITAT ȘI INEFICIENT
similare sunt utilizate în Germania (konjunkturelle Kurzarbeit),
Italia, Belgia, Polonia, Spania, Cehia și alte state europene.
Conform estimărilor, în timpul crizei economice precedente
datorită acestor măsuri au fost salvate peste 221 mii de locuri
de muncă în Germania, peste 120 mii în Italia și în jur de 50 mii
în Belgia.42 În România, pe durata crizei provocate de
coronavirus, 1,5 milioane de persoane au primit șomaj tehnic
plătit de stat pentru o sumă totală de peste 520 milioane euro.43
În Republica Moldova, șomajul tehnic este prevăzut de Codul
Muncii, dar costurile acestuia sunt integral puse pe umerii
angajatorului. Pentru guvern, unicul contact cu această
noțiune a fost măsura de rambursare a 100% sau 60% din
contribuțiile și impozitele pe salariul plătit angajaților declarați
în șomaj tehnic (sau în staționare, o noțiune similară prevăzută
de Codul Muncii) de către angajatorii lor. Dar chiar și în privința
acestei rambursări, firmele s-au lovit de mai multe dificultăți:
• În primul rând, întârzierea cu care a venit această măsură
(anunțată pe 1 aprilie, ea a fost adoptată pe 10 aprilie,
adică aproape cu o lună mai târziu decât începutul
perioadei de urgență) a însemnat că, între timp, foarte
mulți salariați au fost trimiși în concediu de odihnă, plătit
sau pe cont propriu, sau chiar au fost concediați.
• În al doilea rând, rambursarea s-a făcut post-factum (adică
nu era vorba de o scutire), după ce firmele au achitat
contribuțiile și impozitele pe salarii. În practică, în perioada
de inactivitate, multe firme s-au trezit fără bani suficienți
pentru a acoperi toate cheltuielile, iar în condițiile în care
în Moldova relațiile de muncă sunt foarte flexibile (mai
flexibile decât chiriile și impozitele, de exemplu),
cheltuielile cu salariații au fost tăiate printre primele.
• În al treilea rând, rambursarea nu a fost automată, aceasta
fiind obiectul unui control fiscal tematic, iar firmele se
puteau trezi în una din cele trei situații: să nu primească
deloc rambursare, din diverse motive (fie că nu sunt
încadrate în nomenclatorul activităților în categoriile
prevăzute de guvern, fie că nu au implementat staționare
sau șomaj tehnic, fie că nu au depus actele corespunzătoare
etc.), să primească 60% din valoarea contribuțiilor și
impozitelor, sau să primească rambursarea integrală.
salariați sub formă de alocație specifică, care reprezintă cel puțin 70%
din remunerarea acestora și nu poate fi mai mică decît salariul minim
pe economie. Pe perioada activității parțiale, contractele de muncă
se suspendă, dar nu sunt desfăcute. În România, pe durata șomajului
tehnic salariații au primit o indemnizație de la Agenția Națională pentru
Ocuparea Forței de Muncă în valoare de 75% din salariu și până la un
plafon maximd e 75% din salariul mediu pe țară, firmele putând opțional
suplimenta această indemnizație din mijloacele proprii.
42 Bisignano, Mara, „Contesting, delaying or preventing lay-offs thanks
to partial unemployment ?”, https://journals.openedition.org/
travailemploi/6214#tocto2n1
43 „Aproximativ 1,5 milioane de români primesc şomaj tehnic. Violeta
Alexandru, ministrul Muncii: Am făcut plăţi de 2,5 miliarde de lei”,
Ziarul Financiar, 22 mai 2020, https://www.zf.ro/eveniment/
aproximativ-1-5-milioane-de-romani-primesc-somaj-tehnic-
violeta-19170885

Tabelul 17
Absorbția măsurilor de sprijin economic în contextul COVID-19, octombrie 2020
Suma
Măsură alocată
inițial
Rambursarea impozitelor pe 320
șomaj tehnic sau staționare
Subvenționarea dobânzilor
pentru activitatea de 90
întreprinzător
Rambursarea TVA 1000
Total 1410
în % din PIB 0,7%
Sursa datelor: Syndex
• În fine, din perspectiva implementării, gestiunea
rambursărilor de către organele fiscale este un exercițiu
nou și complex, care poate cauza disfuncții într-un sistem
care nu este obișnuit să întoarcă bani contribuabililor.
Suma totală pentru rambursarea contribuțiilor și impozitelor
prevăzută în buget a fost inițial de 320 milioane de lei. În
realitate însă, conform datelor disponibile în luna octombrie,
de această măsură au beneficiat mai puțin de 400 de
întreprinderi, iar suma efectiv cheltuită de guvern a fost de 52
milioane de lei, adică un grad de absorbție de doar 16%.
Analiza măsurii fiscale în privința șomajului tehnic –
rambursarea contribuțiilor și impozitelor pe acesta – trebuie
corelată cu o altă măsură implementată de guvern, și anume
mărirea alocației de șomaj pentru perioada stării de urgență
până la nivelul salariului minim în sectorul real, de 2775 lei.
Am semnalat deja faptul că această măsură părea să stimuleze
concedierile44 în loc să ajute la păstrarea relațiilor de muncă. Și
în acest caz, suma alocată de guvern, 168 milioane de lei, a
fost mult mai mare decât cea efectiv utilizată. Conform datelor
de la ANOFM, în perioada 7 aprilie – 15 mai 2020, au fost emise
14698 de decizii de stabilire a dreptului la ajutorul de șomaj
conform Dispoziției CSE nr. 16 din 10.04.2020.45 Dacă toate
aceste ajutoare de șomaj au fost acordate pentru o perioadă
de 2 luni (ceea ce nu este cazul în realitate, bineînțeles), suma
maximă a ajutoarelor acordate a fost de 82 milioane de lei,
adică doar jumătate din fondurile alocate.
O altă măsură orientată pentru susținerea mediului de afaceri,
subvenționarea dobânzilor pentru activitatea de
întreprinzător, a avut un efect și mai redus decât rambursarea
44 Spatari, Marcel, „Corona-criza: măsuri economice utile sau o farsă de
1 aprilie?”, www.sic.md. Șomajul tehnic în Republica Moldova este
prevăzut de Codul Muncii, dar costurile acestuia sunt acoperite integral
de angajatori.
45 Informație privind șomerii înregistrați la subdiviziunile teritoriale
pentru ocuparea forței de muncă ale Agenției Naționale pentru
Ocuparea Forței de Muncă, ANOFM, http://www.anofm.md/
news/2020/05/06-0
FRIEDRICH-EBERT-STIFTUNG – CINE PLĂTEȘTE FACTURA PANDEMIEI?
% utilizare
Suma Agenți
Suma din suma
rectificată economici care
utilizată alocată
(septembrie) au beneficiat
inițial
52 16% sub 400
100
10 11% sub 300
1136 <60 6% sub 300
1236 122 sub 10%
0,06%
taxelor pe șomajul tehnic: conform datelor din luna octombrie,
din cele 90 milioane de lei alocate inițial doar 10 milioane de
lei au fost efectiv accesați de companii (sub 300 de beneficiari),
cu un grad de absorbție de mai puțin de 11%.
În această situație, nu este de mirare că la ultima rectificare
bugetară, suma alocată pentru cele două măsuri de susținere
a mediului de afaceri a fost redusă de la 410 milioane la
100 milioane de lei.
În ceea ce privește rambursarea TVA, valoarea pachetului
total disponibil a fost ridicată până la 1136 milioane de lei la
rectificarea din octombrie, alocându-se suplimentar resurse
pentru sectorul agricol, dar gradul de absorbție al acestei
măsuri este și mai mic: în octombrie, mai puțin de 300 de
întreprinderi au beneficiat de această măsură și au recuperat
sub 60 milioane de lei, adică un grad de absorbție de sub 6%.
Revenind în timp, putem afirma că guvernul Republicii
Moldova a greșit soluția oferită mediului de afaceri, iar
resursele alocate inițial puteau finanța un program de
șomaj tehnic în adevăratul sens al cuvântului. Cele 410
milioane de lei alocate pentru două măsuri care nu au
funcționat puteau fi direcționate către o soluție mult mai
eficientă, care ar fi limitat pierderile locurilor de muncă și a
veniturilor salariaților, păstrând în același timp competitivitatea
firmelor. Calculând în baza datelor disponibile referitoare la
numărul de salariați și salariul mediu în Republica Moldova,
această sumă ar fi putut acoperi 100% din taxele aferente
indemnizației de șomaj tehnic (care reprezintă în Republica
Moldova 50% din salariul de bază) pentru mai mult de 120 mii
de salariați timp de 2 luni (perioada stării de urgență), adică
pentru mai mult de un sfert din salariații din sectorul real! Din
păcate, nu există date privind numărul de salariați care au fost
trimiși în șomaj tehnic sau staționare în perioada crizei, dar se
poate estima că este vorba de zeci de mii de persoane și
nicidecum de peste o sută de mii de salariați. Cu alte cuvinte,
alocând sumele anunțate în aprilie, guvernul a demonstrat
că avea resursele necesare pentru a susține un program
de șomaj tehnic direct finanțat de stat.
36
37
 FRIEDRICH-EBERT-STIFTUNG – CINE PLĂTEȘTE FACTURA PANDEMIEI?

LISTA FIGURILOR ȘI TABELELOR

5 Tabelul 1 20 Figura 23
Creșterea PIB a țărilor din Europa Centrală și de Est, prognoză FMI Indicii de volum ai cifrei de afaceri pentru comerţul cu
amănuntul, Ianuarie- septembrie 2020, în % faţă de ianuarie-
6 Tabelul 2 septembrie 2019 (în prețuri comparabile)
Inflația media anuală, prognoză FMI
22 Tabelul 10
6 Tabelul 3 Soldul creditelor bancare
Exporturi și importuri de bunuri și servicii, estimare FMI
(% față de anul anterior) 22 Tabelul 11
Evoluția numărului mediu de salariați pe sectoare (numărul
7 Tabelul 4 mediu este exprimat în echivalent normă întreagă)
Datoria publică (% din PIB)
23 Tabelul 12
7 Tabelul 5 Evoluția numărului de salariați pe sectoare la sfârșitul perioadei
Rata șomajului de raportare (numărul de persoane)

7 Figura 1 23 Figura 24
Evoluția indicelui producției industriale, lunar față de aceeași Impactul estimat al pandemiei asupra fondurilor de salarizare
lună a anului precedent, în %
24 Tabelul 13
8 Figura 2 Estimarea impactului pandemiei asupra fondului de salarizare
Evoluția indicelui producției în industria prelucrătoare, lunar față total
de aceeași lună a anului precedent, în %
25 Figura 25
9 Tabelul 6 Evoluția numărului de patente de întreprinzător
Impactul închiderilor de fabrici în industria auto, Europa
25 Figura 26
11 Tabelul 7 Evoluția numărului de șomeri și rata șomajului
Evoluția indicelui producției industriale față de anul precedent,
în % 25 Figura 27
Evoluția numărului de șomeri înregistrați la ANOFM
12 Figura 3
Evoluția impozitului unic perceput de la rezidenții parcurilor 25 Tabelul 14
pentru tehnologia informației față de aceeași lună a anului Evoluția locurilor de muncă vacante înregistrate la ANOFM
precedent, în %
26 Figura 28
12 Figurile 4-5 Evoluția salariului mediu, în lei/lună (valori nominale,
Impactul pandemiei asupra companiilor, date de sondaj salariu brut)

12 Figura 6 26 Figura 29
Principalii factori care au afectat activitatea companiilor în Evoluția ritmului de creștere a salariului mediu
perioada stării de urgență
27 Figura 30
13 Tabelul 8 Salariul mediu și evoluția pe sectoare
Măsuri implementate de companii în vederea abordării
impactului economic al pandemiei COVID - 19 27 Figura 31
Salariul mediu și evoluția pe sectoare industriale
13 Figurile 7-8
Previziuni față de evoluția activității 28 Figura 32
Raportul dintre salariul minim și salariul mediu în sectorul real
13 Figura 9
Industrii care au redus costurile de personal 32 Tabelul 15
Măsuri de sprijin economic și social legate de COVID-19
14 Tabelul 9
Implementarea creșterilor salariale în 2020 33 Figura 33
Programele economice anti-COVID ca % din PIB
15 Figurile 10-14
Principalele măsuri de reducere a costurilor cu forța de muncă 34 Tabelul 16
Rectificări bugetare pe parcursul anului 2020
17 Figura 15
Utilizarea facilităților oferite de stat pe perioada pandemiei 36 Tabelul 17
COVID-19 Absorbția măsurilor de sprijin economic în contextul COVID-19,
octombrie 2020
18 Figurile 16-18
Impactul pandemiei asupra veniturilor și locurilor de muncă, BOP
iunie 2020

18 Figura 19
Gradul de satisfacție față de măsurile guvernului pe perioada
pandemiei, BOP octombrie 2020

19 Figurile 20-22
Percepția populației asupra situației economice a Republicii
Moldova

38
AUTORI IMPRESSUM

Marcel Spatari, director, consultant în cadrul Syndex România, Friedrich-Ebert-Stiftung Moldova | str. București 111 | Chișinău |
MBA, MA în studii europene. Republica Moldova |
spatari@syndex.ro
Responsabil:
Contribuții: Juliane Schulte | Reprezentant al Fundației „Friedrich Ebert”
în România și Republica Moldova
Ștefan Guga, consultant în cadrul Syndex România, doctor în Tel.: +373 22 855832 | Fax: +373 22 855830
sociologie și antropologie socială (Central European University, www.fes-moldova.org
Budapesta).
s.guga@syndex.ro Pentru comenzi / Contact:
fes@fes-moldova.org
Diana Chelaru, consultant în cadrul Syndex România.
d.chelaru@syndex.ro Fără un acord scris explicit din partea Fundației „Friedrich
Ebert” (FES), utilizarea comercială a publicațiilor și produselor
media apărute sub egida FES este interzisă.

Opiniile exprimate în această publicație nu sunt în mod necesar

și cele ale Fundației Friendrich Ebert (FES)
 CINE PLĂTEȘTE FACTURA PANDEMIEI?
Impactul socio-economic al coronacrizei

Măsurile social-economice foarte
modeste din perioada pandemiei și
comunicarea deficitară a autorităților au
expus salariații riscului concedierilor și
pierderii veniturilor, au lăsat în mare
parte întreprinderile să facă față singure
pierderilor veniturilor, promițându-le
doar sprijin pentru reducerea costului
finanțărilor când își vor relua activitatea,
și au redus gradul de încredere și deci de
conformare a populației față de măsurile
sanitare impuse de guvern, ceea ce a
afectat nu doar situația economică țării,
dar și cea sanitar-epidemiologică.
Ce se poate face altfel acum? Deși odată
cu mărirea numărului de infectați
prioritatea este consolidarea sistemului
medical și limitarea răspândirii infecției,
economia nu poate fi ignorată de
guvern, pentru că altfel ea se va înfunda
tot mai mult într-un cerc vicios al lipsei
de bani, salariați și activitate. Calculele
noastre demonstrează că, în perioada
stării de urgență, guvernul a avut
resursele necesare pentru a institui un
stimulent economic pentru păstrarea
locurilor de muncă și a competitivității
economice a întreprinderilor în adevă-
ratul sens al cuvântului, prin finanțarea
directă și integrală a șomajului tehnic.
Stimulentele financiare pentru sectoa-
rele care se descurcă bine în perioada
pandemiei trebuie revizuite, pentru a
nu reduce și mai mult capacitatea unui
stat și așa slăbit din cauza non-
conformării fiscale, a corupției și a
neîncrederii populației. De asemenea,
în perioade de șocuri economice crește
riscul de aprofundare a inegalităților
sociale, de aceea meca-nismele care
limitează aceste inegalități — cum este
creșterea salariului minim și negocierile
colective — trebuie revigorate.

Mai multe informații despre acest subiect pot fi găsite aici:

www.fes-moldova.org
 Capitolul 5
PROCESELE INFLAŢIONISTE ŞI ASIGURAREA STABILITĂŢII
PREŢURILOR

Alături de şomaj, inflaţia este un dezechilibru economic cu care se confruntă toate ţările
lumii, greu de acceptat de către populaţie deoarece are un impact puternic asupra calităţii vieţii şi
nivelului de trai. După cum menţiona J.M.Keynes, „nu există un mod mai subtil şi mai sigur de
răsturnare a bazei existente a societăţii, decât dereglarea monedei”.
Ca urmare, devine extrem de importantă cunoaşterea conţinutului economic al proceselor
inflaţioniste, a cauzelor şi tipurilor inflaţiei, aplicarea indicatorilor economici care evidenţiază
prezenţa inflaţiei în economie şi mărimea acesteia, explicarea impactului macroeconomic al
inflaţiei şi sesizarea importanţei măsurilor de politică economică pentru contracararea acestui
proces dezechilibrant.

5.1. Esenţa procesului inflaţionist

În sensul cel mai general, termenul „inflaţie” (de la italianul „inflatio” – „umflare,
balonare”) este sinonim cu creştere, el intrând în limbajul economic în perioada războiului civil
din America de Nord (1861-1865), care a determinat umflarea peste măsură a canalelor
circulaţiei cu bani de hârtie.
Inflaţia nu poate fi considerată fenomen al sec. XIX, începuturile ei fiind la fel de
îndepărtate ca şi cele ale semnelor băneşti. De fapt, tocmai introducerea şi menţinerea în
circulaţie a semnelor băneşti a făcut posibilă apariţia fenomenului inflaţionist.
Prima formă a inflaţiei a fost inflaţia prin monedă metalică. Curţile regale, având
permanent nevoie de bani pentru purtarea războaielor şi asigurarea existenţei lor luxoase, puneau
în circulaţie monede din metal preţios false: fie cu greutate mai mică, fie cu aceeaşi greutate, dar
cu un conţinut scăzut de aur şi argint. Aceasta asigura creşterea capacităţii de plată a monarhilor,
deoarece dintr-o anumită cantitate de metal preţios se confecţiona o cantitate mai mare de bani
metalici. Dar, totodată, se depreciau banii şi creştea nivelul preţurilor.
Ulterior inflaţia a însemnat devalorizarea semnelor băneşti convertibile în aur, datorită
existenţei în circulaţie a unei cantităţi mai mari de bani decât rezervele de aur existente.
Renunţarea la etalonul aur şi folosirea banilor de hârtie neconvertibili în aur a determinat
apariţia inflaţiei banilor de hârtie, posibilităţile extinderii inflaţiei crescând enorm. Aparatajul de
tipărit bani poate confecţiona orice cantitate de monedă, iar dacă se înregistrează deficit de hârtie
poate fi schimbat nominalul de pe hârtie: de la zeci la sute, mii, zeci de mii, etc. unităţi monetare.
După aprecierea economistului R.Mundell, rezultatul a fost acela că „în secolul XX s-a făcut mai
multă inflaţie decât în toate celelalte secole luate la un loc”.
Două caracteristici mai importante diferenţiază inflaţia de alte dezechilibre
macroeconomice:
1. Inflaţia se manifestă printr-un proces de creştere durabilă şi generalizată a preţurilor.
Este important să se facă distincţie între variaţiile preţurilor oricăror bunuri sau servicii
considerate individual şi cele ale nivelului general al preţurilor. Modificările frecvente ale
preţurilor individuale sunt relativ normale în economiile de piaţă, chiar şi atunci când preţurile
sunt stabile în ansamblu. Modificarea condiţiilor privind cererea şi/sau oferta de diferite bunuri
sau servicii considerate individual conduce, în mod inevitabil, la variaţii ale preţurilor. De
exemplu, preţurile calculatoarelor şi ale telefoanelor mobile au scăzut substanţial în primul
deceniu al sec. XXI, în principal ca urmare a progreselor tehnologice rapide, iar preţurile
petrolului şi ale altor produse energetice au consemnat majorări, în parte ca urmare a
preocupărilor legate de viitoarea ofertă de energie, dar şi ca o consecinţă a unei cereri mai mari
de energie, în special din partea economiilor emergente. Pe ansamblu, însă, inflaţia s-a menţinut
la un nivel scăzut şi stabil în majoritatea ţărilor industrializate. Deci, stabilitatea nivelului general
al preţurilor poate fi însoţită de variaţii substanţiale ale preţurilor individuale, atâta timp cât
creşterea şi scăderea preţurilor se compensează reciproc.
Inflaţia nu se manifestă printr-un salt de scurtă durată a nivelului general al preţurilor,
deoarece orice creştere lunară poate fi compensată de o descreştere în luna viitoare. Pentru ca
inflaţia să se producă, este necesar ca nivelul general al preţurilor să crească în mod continuu o
perioadă destul de îndelungată.
2. Dezavantajul inflaţiei nu este acela că preţurile cresc, ci că ele cresc neuniform.
Aceasta provoacă dezechilibre între diferite grupe de bunuri şi între preţuri şi venituri. Ca
urmare, economia normală se transformă într-o economie a „oglinzilor strâmbe”, unde preţurile
denaturate nu pot acorda informaţia corectă privind „ce, cum, pentru cine de produs”.
Aceste caracteristici permit definirea esenţei inflaţiei.

Inflaţia reprezintă un dezechilibru macroeconomic care exprimă existenţa în

circulaţie a unei mase monetare care depăşeşte nevoile economiei, ce provoacă creşterea
asimetrică, durabilă şi generalizată a preţurilor la produse şi servicii. Prin urmare,
inflaţia reprezintă un dezechilibru monetaro-material.
 Inflaţia se cere a fi delimitată de deflaţie şi dezinflaţie. Dacă în economia naţională se
observă o situaţie inversă – scăderea durabilă a nivelului general al preţurilor, fenomenul
poartă denumirea de deflaţie. Dacă în economie are loc reducerea ratei de creştere a nivelului
general al preţurilor (spre exemplu, de la 15% la 10% anual), fenomenul poartă denumirea de
dezinflaţie.
În absenţa inflaţiei sau a deflaţiei se poate vorbi despre stabilitatea preţurilor atunci când, în
medie, preţurile nici nu cresc, nici nu descresc, ci rămân stabile în timp. Dacă, de exemplu, cu
100 unităţi monetare se poate cumpăra acelaşi coş de bunuri ca şi un an sau doi înainte,
stabilitatea preţurilor poate fi considerată absolută.

5.2. Cauzele şi mecanismul auto-susţinerii inflaţiei

Preţurile se formează din confruntarea cererii şi a ofertei. În general, vor exista majorări
ale preţurilor dacă fie cererea agregată creşte, fie oferta agregată scade. Prima situaţie, în care
cererea creşte, luând naştere inflaţia, este denumită adesea „inflaţie prin cerere”. A doua situaţie,
în care costurile cresc iar oferta scade, generând de asemenea inflaţie, poartă denumirea de
„inflaţie prin costuri”(sau prin ofertă).

Inflaţia Inflaţia prin cerere este cauzată de următorii factori mai semnificativi:
prin cerere 1. Creşterea cheltuielilor de consum ale menajelor, ca urmare a
creşterii veniturilor lor disponibile.
2. Creşterea cheltuielilor investiţionale ale firmelor, ca urmare a anticipării unor profituri
mai mari în viitor şi a unor rate ale dobânzii relativ scăzute.
3. Creşterea cheltuielilor guvernamentale legate de construirea unor obiecte infrastructurale
de proporţii, întărirea securităţii statului, etc.
4. Emisia monetară în vederea finanţării deficitului bugetar.
5. Creşterea fluxului valutei străine, provenit în mare parte din transferurilor private din
activităţile exercitate în exteriorul ţării (remitenţe) şi investiţii străine directe.

Expresia grafică a inflaţiei cererii este prezentată în figura 5.1.

 Figura 5.1. Inflaţia prin cerere

După cum se poate observa, la o asemenea evoluţie a cererii creşte atât nivelul general al
preţurilor, cât şi volumul produsului naţional pe termen scurt.
Inflaţia prin cerere este specifică, mai cu seamă, perioadelor de boom economic. Cererea
excesivă provoacă creşterea preţurilor, ce determină creşterea profiturilor firmelor. Ca urmare,
firmele îşi extind producţia prin angajarea unui număr suplimentar de lucrători şi achiziţionarea
suplimentară de capital fix şi circulant. Veniturile posesorilor factorilor de producţie cresc, ce
contribuie la creşterea ulterioară a cererii şi a preţurilor. Totul aceasta determină ca economia să
cheltuiască mai mult decât poate produce, adică ea tinde spre un punct plasat în afara curbei
posibilităţilor de producţie, ce este caracteristic pentru faza boomului economic.

Inflaţia prin costuri Inflaţia prin costuri apare în situaţia în care se reduce oferta
(sau ofertă) agregată, cauzele principale fiind următoarele:
1. Creşterea preţurilor la materii prime şi resurse energetice, ce
poate provoca „şocuri” ca în cazul cvadruplării preţului la petrol pe piaţa mondială în 1973-
74 sau dublării lui în 2007.
2. Creşterea salariilor nominale într-un ritm superior creşterii productivităţii muncii.
3. Creşterea presiunii fiscale.
4. Stabilirea unor preţuri înalte la produse de către firmele oligopoliste şi monopoliste.
În cazul inflaţiei prin costuri o formă derivată o constituie inflaţia importată. Acest tip de
inflaţie se manifestă într-o economie puternic dependentă de mediul extern datorită creşterii
preţurilor la bunurile de import, determinată, la rândul ei, de creşterea preţurilor mondiale ( de
exemplu la combustibili, materii prime etc.) şi de deprecierea monedei naţionale. În Republica
Moldova, în comparaţie cu alte ţări, contribuţia inflaţiei importate este extrem de mare în totalul
IPC: aproximativ 80% din majorările de preţuri sunt determinate de preţurile produselor
importate.
Expresia grafică a inflaţiei ofertei este prezentată în figura 5.2.

Figura 5.2. Inflaţia prin costuri

La o asemenea evoluţie a ofertei agregate firmele producătoare vor majora preţurile şi vor
reduce proporţiile activităţii economice deoarece, în caz contrar, ele vor suporta pierderi sau vor
intra în faliment. Dacă cererea agregată este inelastică, producţia se va reduce în proporţii mici,
crescând masiv preţurile; dacă cererea agregată este elastică, creşterea preţurilor va fi modestă,
însă volumul de producţie se va reduce considerabil, inflaţia fiind suplimentată de şomaj.
Distincţia dintre inflaţia cererii şi inflaţia ofertei este greu de realizat în economia reală,
deoarece se pot manifesta simultan şi factori de influenţă a cererii, şa factori de influenţă a
ofertei. Ca urmare inflaţia poartă, de obicei, un caracter combinat.

Caseta 5.1. Cauzele majore ale procesului inflaţionist din Republica Moldova pe parcursul ultimilor ani
În cazul Republicii Moldova predomină inflaţia prin costuri deşi, în contextul creşterii puternice a
remitenţelor şi creditelor o parte din presiunile inflaţioniste au la bază şi creşterea cererii.
Factorii inflaţionişti din partea ofertei sunt:
• Reducerea ofertei producţiei agricole datorită condiţiilor climaterice defavorabile.
• Creşterea costurilor de producţie de pe urma majorării tarifelor la serviciile comunale, acestea din urmă
fiind alimentate de scumpirea combustibililor.
• Deficienţele structurale persistente din economia naţională: cadrul concurenţial imperfect de pe multe pieţe
importante, nivel înalt al ineficienţei manageriale din cadrul multor întreprinderi, implicarea excesivă a
statului în diverse sectoare.
Factorii inflaţionişti din partea cererii:
• Creşterea activităţii de creditare, a remitenţelor şi a salariilor nominale.
• Creşterea exporturilor pentru unele produse a contribuit la reducerea ofertei interne şi la ajustarea preţurilor
interne, ceea ce s-a reflectat în scumpiri la nivel local.

Sursa: Expert-Grup. A.Lupuşor, Expres-analiză nr.62 http://www.expert-grup.org

 Anticipările Odată lansată, inflaţia posedă capacitatea de autoîntreţinere prin
inflaţioniste mecanismul anticipărilor agenţilor economici. Anticipările inflaţioniste
reprezintă supoziţiile agenţilor economici privind ritmul inflaţiei
dintr-o perioadă ulterioară. Ele sunt divizate în anticipări adaptive şi anticipări raţionale.
Anticipările inflaţioniste adaptive sunt exprimate prin formula:
π te+1 = π te + µ (π t − π te )

unde π te – ritmul inflaţiei anticipat pentru perioada curentă (spre exemplu, pentru 2012)
π t – ritmul inflaţiei efective (pentru anul 2012)
π te+1 – ritmul inflaţiei anticipat pentru perioada următoare (spre exemplu, pentru 2013)
μ – coeficientul de adaptare (oscilează în limitele 0 < μ < 1).

Expresia dintre paranteze exprimă „eroarea previziunii”, adică diferenţa dintre ritmul
inflaţiei efective şi a celei anticipate. În modelul anticipărilor adaptive agenţii economici sunt în
permanentă revizuire a anticipărilor sale. Astfel, dacă în perioada curentă ritmul inflaţiei efective
depăşeşte ritmul inflaţiei anticipate, eroarea de previziune va fi luată în consideraţie şi, în
perioada viitoare, agenţii economici îşi vor corecta anticipările lor în direcţia majorării. Dacă,
însă, ritmul inflaţiei efective va fi mai mic decât cel anticipat, agenţii îşi vor corecta anticipările
în direcţia reducerii ritmului inflaţiei. Spre exemplu, se anticipează că în 2012 ritmul inflaţiei va
fi 12%. Coeficientul de adaptare este dat la nivel de 0,5. Ritmul inflaţiei efective a alcătuit 18%.
În aceste condiţii agenţii economici vor anticipa pentru anul 2013 următorul ritm al inflaţiei:
12 + 0,5 (18 – 12) = 15%.
Anticipările adaptive sunt deseori numite „anticipări orientate spre trecut”, deoarece
oamenii se orientează la ritmurile inflaţiei din perioade anterioare şi sub presiunea noilor date îşi
modifică treptat anticipările.
Una din problemele anticipărilor inflaţioniste adaptive este aceea că agenţii economici nu
evaluează corect viitorul. Pentru a demonstra acest lucru să luăm în considerare un individ pentru
care µ este 0,5 şi să presupunem că rata anticipată a inflaţiei pentru anul în curs este de 8%, în
vreme ce rata efectivă este de 16%. Previziunea din acest an pentru anul viitor va fi de 12%. Să
presupunem, acum, că rata efectivă va creşte anual, timp de 3 ani, ca rezultat al creşterii anuale a
masei monetare. Ratele efectivă şi anticipată sunt reprezentate în tabelul 5.1:
Tabelul 5.1
Ratele anticipată şi efectivă a inflaţiei
Perioada de timp Rata anticipată Rata efectivă Eroarea
Anul în curs (t) 8 16 8
Anul următor (t + 1) 12 24 12
Anul t + 2 18 32 14
Anul t + 3 25 40 15
 Este evident că, în acest caz, individul nu reacţionează exact: eroarea anticipării va creşte în
fiecare an şi individul va eşua în încercarea de a estima inflaţia, deşi aceasta creşte constant în
fiecare an şi este determinată de acelaşi factor (creşterea masei monetare). Tocmai din această
cauză ipoteza anticipărilor adaptive a dus la apariţia unei ipoteze a anticipărilor raţionale.
Anticipările inflaţioniste raţionale sunt descrise prin formula:
π te+1 = π te+1 (xi ), i=1, …n
Aceasta înseamnă că indivizii utilizează totalitatea informaţiilor accesibile la moment,
adică ei iau în calcul nu doar informaţia cu privire la ritmurile inflaţiei din perioada trecută, dar
şi estimează impactul tuturor factorilor care ar putea influenţa ritmul inflaţiei în viitor (mărimea
emisiei monetare, cursul de schimb valutar, ratele dobânzilor, preţurile la resursele energetice pe
pieţele internaţionale, strategiile guvernamentale orientate spre susţinerea activităţii economice,
etc.). Din acest motiv anticipările raţionale sunt deseori denumite „anticipări orientate spre
viitor”.
Ipoteza anticipărilor raţionale a fost criticată întrucât ea presupune că agenţii economici
îşi pot formula anticipaţiile la modul cel mai exact. Aceasta este o presupunere prea optimistă,
dar susţinătorii ipotezei au apărat-o cu următoarele două argumente:
1. În ultimul timp se pot obţine numeroase informaţii economice la un preţ scăzut. Ziarele,
televiziunea şi radioul furnizează, în mod constant, informaţii despre starea economiei şi
oferă opinii bine documentate cu privire la ceea ce s-ar putea întâmpla cu inflaţia,
şomajul, creşterea producţiei şi alte variabile economice în lunile următoare. Principalul
avantaj al ipotezei anticipărilor raţionale constă în recunoaşterea faptului că agenţii
economici utilizează întreaga informaţie disponibilă pentru a-şi formula anticipările.
2. Ipoteza nu impune ca toţi indivizii să aibă aceleaşi previziuni şi nici nu presupune ca
anticipările lor să fie întotdeauna corecte. Ea cere doar ca valorile anticipărilor să fie în
jurul valorii reale, încât ele să fie corecte în medie şi să nu se înregistreze o eroare de
predicţie sistematică, ca în cazul anticipărilor adaptive.
Anticipările inflaţioniste sunt importante pentru încheierea contractelor colective de muncă,
deoarece viitoarele scumpiri vor reduce cantitatea de bunuri şi servicii care poate fi cumpărată cu
un salariu nominal dat. Aceeaşi situaţie este întâlnită în procesul de stabilire a preţurilor de către
întreprinderi. Deoarece multe preţuri individuale rămân fixe o anumită perioadă, întreprinderile
care şi-au planificat publicarea unei noi liste de preţuri îşi pot majora preţurile individuale dacă
anticipează creşteri ale nivelului general al preţurilor sau ale salariilor în viitor.
Deci, dacă există pentru viitor anticipaţii inflaţioniste în sensul creşterii, comportamentul
agenţilor economici poate determina creşterea ratei inflaţiei.
 5.3. Măsurarea inflaţiei

Cum poate fi măsurată inflaţia? Cel mai evident criteriu de măsurare a procesului
inflaţionist este ecartul dintre cererea agregată şi oferta agregată de bunuri şi servicii.
Ecartul inflaţionist absolut se determină ca diferenţă între cererea solvabilă nominală,
dată de masa monetară aflată la dispoziţia agenţilor economici nonbancari, şi valoarea ofertei de
bunuri şi servicii. El reflectă excesul de monedă, neacoperit cu bunuri aflate pe piaţă. Ecartul
inflaţionist relativ se măsoară prin raportul procentual dintre ecartul inflaţionist absolut şi oferta
de bunuri şi servicii. El indică câte unităţi monetare sunt în plus la 100 de unităţi de ofertă reală.
Majoritatea ţărilor mai des la evaluarea inflaţiei aplică indicii de preţuri. De fapt, într-o
economie există milioane de preţuri deoarece există milioane de bunuri şi servicii. În mod
evident, nu este nici fezabil, nici de dorit ca toate aceste preţuri să fie luate în considerare, dar
nici adecvat ca numai câteva dintre acestea să fie analizate, deoarece ar putea să nu fie
reprezentative pentru nivelul general al preţurilor. Ca urmare, au fost delimitaţi câţiva indici ai
preţurilor mai importanţi: indicele preţurilor de consum, indicele preţurilor producţiei industriale
şi indicele general al preţurilor (sau deflatorul PIB).

Indicele preţurilor de Pentru a calcula IPC se analizează tiparele de cumpărare ale

consum (IPC) consumatorilor pentru a identifica bunurile şi serviciile pe care
aceştia le cumpără în mod obişnuit şi care pot fi considerate reprezentative pentru consumatorul
mediu într-o economie. Acestea includ produsele pe care cumpărătorii le achiziţionează zilnic
(de exemplu, pâine şi fructe), bunurile de folosinţă îndelungată (autoturisme, calculatoare,
mobilă etc.) şi tranzacţiile frecvente (servicii comunale, de transport, medicale etc.). Înscrierea
acestor produse şi servicii într-o „listă de cumpărături” şi ponderarea lor în funcţie de importanţă
în bugetele consumatorilor conduc la elaborarea a ceea ce este cunoscut drept „coşul de
consum”.
O armată de „controlori de preţ” verifică în fiecare lună preţurile acestor produse şi
servicii, la diferite puncte de desfacere. Ulterior costurile acestui coş sunt comparate în timp,
ceea ce permite stabilirea unei serii de date pentru calculul indicelui preţurilor de consum.
IPC este un indice de tip Laspeyres, care se calculează conform formulei:

IPC ( L ) =
∑q 0
i pi1
∑q0
i pi0

Ca urmare, rata inflaţiei, care determină ritmul de creştere a preţurilor bunurilor de consum,
se va calcula după formula:
 IPC − IPCt −1
π= × 100
IPCt −1
unde IPC – indicele preţurilor de consum în anul curent
IPC t–1 – indicele preţurilor de consum în anul precedent.

Să exemplificăm măsurarea inflaţiei cu ajutorul unui calcul numeric simplu (caseta 5.2).

Caseta 5.2. Modul de evaluare a inflaţiei cu ajutorul IPC

Să presupunem că un coş de consum reprezentativ pentru cheltuielile anuale este compus din pâine, cafea,
servicii de coafor şi haină de iarnă.
Cantităţi cumpărate în anul de bază Preţul anului de bază Preţul anului următor
unitar total unitar total

150 pâini 1,50 u.m. 225 u.m. 1,30 u.m. 195 u.m.
100 de ceşti de cafea 2,40 u.m. 240 u.m. 2,15 u.m. 215 u.m.
12 vizite la coafor 20,00 u.m. 240 u.m. 22,00 u.m. 264 u.m.
1 haină de iarnă 145,00 u.m. 145 u.m. 176,00u.m. 176 u.m.

Costul total al coşului 850 u.m. 875 u.m.

Indicele preţurilor 100,0 102,9
Rata inflaţiei 2,9%

Deci, iniţial au fost calculate cheltuielile totale pentru fiecare din produse, înmulţind cantităţile cumpărate
cu preţul unitar aferent. Al doilea pas a fost adunarea rezultatelor totale pentru toate produsele pentru a obţine
costul total de consum (anul de bază 850 u.m., anul următor 875 u.m.). Al treilea pas a fost calcularea IPC prin
împărţirea costului total al coşului pentru anul următor la costul coşului din anul de bază, raportul fiind înmulţit
la 100 (875 u.m. : 850u.m. x 100 = 102,9). Rata anuală a inflaţiei reprezintă variaţia în procente de la un an la
altul, ea fiind calculată prin împărţirea diferenţei dintre indicele preţurilor pentru anul respectiv şi indicele
preţurilor pentru anul anterior la indicelui preţurilor pentru anul anterior, raportul fiind înmulţit cu 100. În anul
următor aceasta se situează la nivelul de 2,9% (102,9 – 100) : 100 × 100.

Evoluţia nivelului preţurilor, identificată prin intermediul acestui coş, reflectă situaţia
unui consumator „mediu”, sau reprezentativ. Dacă obiceiurile de cumpărare ale unei persoane
diferă considerabil de tiparul mediu de consum, este posibil ca această persoană să cunoască o
evoluţie a costului vieţii diferită de cea sugerată de indice. Prin urmare, vor exista întotdeauna
oameni care vor resimţi o rată a inflaţiei mai ridicată în ceea ce priveşte propriul coş (în primul
rând persoanele cu venituri mici, în bugetul cărora produsele şi serviciile de prima necesitate
ocupă un loc important – peste 50%). Alţii vor percepe, dimpotrivă, o rată individuală mai
scăzută a inflaţiei (în primul rând persoanele cu venituri sporite, în bugetul cărora produsele şi
serviciile de prima necesitate ocupă o pondere relativ mică – până la 30%). Altfel spus, inflaţia
măsurată cu ajutorul IPC reprezintă doar o măsurare aproximativă a situaţiei medii din
economie. Ea nu este identică cu variaţiile nivelului general al preţurilor cu care se confruntă
fiecare consumator în parte, ce creează la unii iluzia că sunt „înşelaţi” de reprezentanţii organelor
de statistică.
 Caseta 5.3. Inflaţia în Republica Moldova, decembrie 2012 faţă de decembrie 2011( %)

Total 4,1
Produse alimentare (pâine, legume, fructe, carne, lapte şi produse lactate, zahăr, 5,4
ouă, ulei)
Produse nealimentare (haine, încălţăminte, medicamente, carburanţi, materiale de 3,6
construcţie)
Servicii (comunale, apă şi canalizare, energie electrică, gaz natural, încălzire 3,0
centralizată)
Transportul de pasageri 1,8
Alimentaţie publică 3,9

Sursa: Biroul Naţional de Statistică

Variantă a indicelui preţurilor de consum sunt indicii de preţ CORE1 şi CORE2. Primul se
determină eliminând din coşul IPC bunurile cu preţuri administrate (preţul la energie electrică şi
termică, gaze naturale, medicamente, transport feroviar etc.) şi reflectă modificarea preţurilor
libere. Al doilea se determină excluzând din indicele CORE1 influenţa preţurilor volatile ale
unor produse alimentare (legume, fructe, ouă) şi ale combustibililor Aceste preţuri pot avea un
impact semnificativ asupra inflaţiei pe termen scurt, iar acest indice a fost construit tocmai
pentru a analiza mai riguros evoluţia inflaţiei pe termen mediu, fără a ţine cont de fluctuaţii
temporare.
În zona euro inflaţia se măsoară prin indicele armonizat al preţurilor de consum (IAPC),
care permite Băncii Centrale Europene de a cuantifica şi monitoriza stabilitatea preţurilor pe
termen mediu în zona respectivă.

Indicelui preţurilor Acest indice măsoară evoluţia de ansamblu a preţurilor

producţiei industriale (IPPI) produselor – serviciilor industriale fabricate şi livrate de
producătorii interni într-o anumită perioadă faţă de o
perioadă anterioară. În calculul lui nu se cuprind: producţia de armament şi muniţie, extracţia şi
prepararea minereurilor radioactive, producţia industrială cu ciclu lung de fabricaţie, producţia
de unicate din ramurile constructoare de maşini, producţia de nave şi aeronave, producţia
fabricată şi consumată în cadrul aceleiaşi întreprinderi. Ca şi indicele preţurilor de consum (IPC),
indicele preţurilor producţiei industriale (IPPI) este de tip Laspeyres.
Rata inflaţiei care determină ritmul de creştere a preţurilor la produsele şi serviciile
industriale se va calcula după formula:
IPPI t − IPPI t −1
π= × 100
IPPI t −1
 Deflatorul PIB (IP) Deflatorul PIB este cea mai generală măsură a modificării
nivelului preţurilor, luând în considerare nu numai schimbările
de preţuri la bunurile şi serviciile ce intră în consumul populaţiei
(ca în cazul IPC), ci şi pe acelea înregistrate la cheltuielile de investiţii, cheltuielile
guvernamentale, export şi import.
Ca raport între PIB nominal şi PIB real, deflatorul PIB este un indice de tip Paashe, care
include totalitatea bunurilor de consum şi productive produse doar pe teritoriul ţării, calculat
conform formulei:

IP( P ) =
∑q p
1
i
1
i

∑q p
1
i
0
i

Ca urmare, rata inflaţiei se va calcula după formula:

IPt − IPt −1
π= × 100
IPt −1
Indicele preţurilor de consum deseori supraevaluează inflaţia, iar deflatorul PIB deseori o
subevaluează. Ca urmare, un indicator mediu devine Indicele Fischer, calculat ca medie
geometrică dintre IPC şi IP.

IF = IL × IP

Din diverse motive, orice încercare de a exprima printr-un număr variaţia nivelului general
al preţurilor prezintă unele dificultăţi.
În primul rând, un coş existent devine, în timp, din ce în ce mai puţin reprezentativ,
deoarece consumatorii au din ce în ce mai mult tendinţa de a înlocui bunurile mai scumpe cu
unele mai ieftine. De exemplu, scumpirea carburanţilor poate determina unele persoane să îşi
folosească mai puţin autoturismul şi să cumpere, în schimb, o cantitate mai mare de alte bunuri.
Prin urmare, dacă ponderile nu sunt ajustate, variaţia indicelui poate conduce la o uşoară
supraestimare a creşterii „reale” a preţurilor.
În al doilea rând, sunt dificil de incorporat în indicii de preţuri variaţiile calitative. În cazul
în care calitatea unui produs se îmbunătăţeşte în timp, iar preţul se majorează, variaţia preţurilor
este rezultatul acestei ameliorări calitative. De exemplu, autoturismele contemporane diferă mult
de cele fabricate în anii *70 ai sec. XX, care, la rândul lor, se deosebeau mult de cele din anii
*50. Majorările de preţuri determinate de schimbări calitative nu pot fi considerate factori
generatori de inflaţie, deoarece nu reduc puterea de cumpărare a banilor. Birourile de statistică
dedică mult timp efectuării ajustărilor necesare pentru a evidenţia schimbările de ordin calitativ,
dar, prin însăşi natura lor, aceste ajustări sunt dificil de estimat.
Luarea în considerare a noilor produse constituie, de asemenea, o problemă importantă şi
dificilă. De exemplu, a existat un decalaj între introducerea pe piaţă a DVD-urilor şi momentul
includerii acestora în datele statistice referitoare la preţuri, deoarece erau necesare informaţii
privind segmentele de piaţă, principalele canale de distribuţie, cele mai populare mărci etc.
Integrarea prea lentă a noilor produse în indicii de preţuri face ca aceştia să nu reflecte pe deplin
variaţiile medii efective ale preţurilor cu care se confruntă consumatorii.

Intensitatea Ţinând cont de ritmurile de creştere ale preţurilor se evidenţiază

inflaţiei următoarele tipuri ale inflaţiei: inflaţia rampantă, moderată, galopantă,
hiperinflaţia.
Inflaţia rampantă este situaţia când creşterea anuală a preţurilor nu depăşeşte 5% anual.
În aceste condiţii se manifestă o încredere mare în moneda naţională. Agenţii economici pot
încheia contracte pe termen lung, fiind convinşi că preţurile bunurilor pe care le vând şi le
cumpără vor fi previzibile. Ratele dobânzilor bancare sunt reduse, favorizând investiţiile şi, prin
aceasta, oferta agregată. Se consideră chiar că cea mai favorabilă creştere economică poate fi
atinsă doar în condiţiile inflaţiei rampante.
Inflaţia moderată se caracterizează printr-o creştere generalizată a preţurilor de 5-10%
anual. În acest caz apar anticipări inflaţioniste, care se manifestă în creşterea cererii din partea
agenţilor economici, ce creează premise pentru o majorare ulterioară a preţurilor. Pentru ţările
subdezvoltate acest nivel de inflaţie este considerat de performanţă , el fiind atins după realizarea
unor eforturi antiinflaţioniste considerabile.
Inflaţia galopantă este situaţia în care creşterea anuală a preţurilor depăşeşte 10% anual.
În acest caz apare aşa-numita spirală inflaţionistă. Creşterea preţurilor provoacă creşterea
costului vieţii. Ca rezultat, lucrătorii cer şi obţin salarii nominale mai ridicate. Administraţiile
firmelor, la rândul lor, compensează cheltuielile crescute prin majorarea preţurilor la bunurile
produse. În plus, pentru a-şi asigura profituri, firmele tind să ridice preţurile cu încă câteva
procente. Întrucât urmează o nouă scumpire a vieţii, lucrătorii din nou cer şi obţin salarii
nominale majorate. Iar aceasta provoacă o nouă creştere a preţurilor, etc. pe spirală (figura 5.3).
 Figura 5.3. Spirala inflaţionistă

Hiperinflaţia este situaţia când creşterea lunară a preţurilor depăşeşte 50%. Ea generează o
serie de efecte extrem de negative:
 Crahul sistemului financiar: banii încetează a mai avea importanţă, deoarece puterea lor
de cumpărare scade foarte rapid, tranzacţiile de troc devenind mai eficiente decât cele
monetare.
 Destrămarea mecanismului investiţional: investiţiile în producţie se recuperează pe o
perioadă relativ îndelungată, din care cauză ele încetează a mai fi efectuate.
 Creşterea tensiunii sociale în urma reducerii drastice a veniturilor unor pături largi ale
populaţiei, ce poate genera răsturnare de guvern şi conflicte civile.
În lucrarea sa Istoria monetară a SUA, M.Friedman a explicat deosebirea dintre inflaţie şi
hiperinflaţie în următorul mod haios: dacă omul care duce o căruţă plină de saci cu bani o lasă la
intrare în magazin şi, după ieşire, se vede cu căruţa dar fără de sacii de bani, avem inflaţie; dacă
se vede cu sacii de bani dar fără căruţă, avem hiperinflaţie.
 Caseta 5.4. Manifestări ale hiperinflaţiei
Hiperinflaţia din Germania din 1919-1923
În urma Primului Război Mondial Germania avea de plătit datorii şi despăgubiri de război uriaşi (1/10 din
venitul naţional total). De asemenea guvernul trebuia să plătească dobânda şi să ramburseze creditele contractate
în timpul războiului, să facă împrumuturi uriaşe pentru susţinerea programelor de ajutor social şi a măsurilor
pentru combaterea şomajului. Marea parte a acestor cheltuieli a fost efectuată prin simpla tipărire a unui număr
tot mai mare de bancnote, ce a condus la o devalorizare dramatică a monedei şi o erupţie a hiperinflaţiei.
La data de 20 noiembrie 1923 echivalentul unui dolar SUA era 4,2 trilioane de Reichsmark , unitatea
monetară germană devalorizându-se în fiecare oră. O pâine al cărui preţ în 1919 era de doar 50 de pfenigi costa
mai mult de 5 miliarde în 1923. Valoarea banilor era atât de mică încât era mai ieftin să faci focul cu ei decât să
cumperi combustibil. Banii şi-au pierdut funcţia de mijlocitor al schimburilor, oamenii recurgând tot mai activ la
troc: ouă şi unt în schimbul unor bilete la teatru sau a unor materii prime şi piese de schimb. Inflaţia consuma
totalmente profitul astfel încât nu mai puteau fi făcute investiţii.
Victimele principale au devenit oamenii cu venituri fixe şi mici, ei constituind segmentul principal care
au adus la putere guvernarea fascistă. Hiperinflaţia a fost lichidată prin reformă monetară care a introdus în
circulaţie o monedă nouă, Rentenmark, asigurată cu totalitatea producţiei agricole şi industriale ale Germaniei.

Hiperinflaţia din Ungaria din 1945-1946

Ungaria a deţinut un record mondial la această categorie. În primăvara anului 1945 cererea de bancnote
era atât de mare încât imprimeria de stat nu a putut satisface cerinţelor şi a recurs la ajutorul imprimeriilor
private. Pe parcursul unui singur an preţurile se dublau, în mediu, la fiecare 4 zile, sau 20000% lunar. Ca
urmare, au apărut bancnote cu valori nominale inimaginabile – de milioane şi miliarde de pengo, bancnota cea
mai mare conţinând 20 de zerouri: 100.000.000.000.000.000.000 pengo. Mijloc de schimb au devenit articolele
de îmbrăcăminte, ţigările şi chiar orezul. În 1946 banca centrală a Ungariei a introdus o nouă monedă – forintul,
a cărui valoare a fost stabilită în baza etalonului aur.

Hiperinflaţia din Zimbabwe din 2006-2009

A rezultat din emisia accelerată de monedă în vederea acoperirii de către stat a cheltuielilor publice. În
2007 inflaţia a atins nivelul de 24000%, iar în 2008 – 231.000.000%. Preţul unei pâini s-a ridicat la 2000 de
dolari zimbabweni, rafturile supermarketelor din Harare devenind absolut pustii. Ajutor umanitar a fost
considerat necesar pentru ½ din populaţia ţării. În 2009 autorităţile au stins hiperinflaţia prin permiterea utilizării
valutei străine stabile.

În funcţie de raportul dintre creşterea PIB şi creşterea ratei inflaţiei deosebesc creştere
economică noninflaţionistă şi creştere economică inflaţionistă. Dacă rata anuală de creştere a PIB
devansează rata anuală a inflaţiei, creşterea economică este considerată una noninflaţionistă.
Dacă rata anuală a inflaţiei devansează pe cea a PIB, asistăm la o creştere economică
inflaţionistă. În diferite ţări în diferite perioade creşterea economică poate purta fie un caracter
inflaţionist, fie noninflaţionist, după cum denotă datele din tabelul 5.2:
Tabelul 5.2
Ţările Europei: dinamica PIB şi a inflaţiei

Creşterea PIB real Inflaţia medie IPC

2007 2008 2009 2010 2011 2007 2008 2009 2010 2011
Economii 3,0 0,5 -4,0 1,7 1,6 2,1 3,4 0,7 1,8 1,7
dezvoltate
Economii 7,0 4,1 -6,0 3,9 3,8 7,8 12,0 8,5 6,1 6,1
emergente
UE 3,2 0,8 -4,1 1,7 1,7 2,4 3,7 0,9 1,9 1,8
R.Moldova 3,0 7,8 -6,5 3,2 3,5 12,4 12,7 0,0 7,4 7,8
Notă: Ţările cu economie emergentă sunt: Bulgaria, Estonia, Ungaria, Lituania, Letonia, Polonia, România,
Albania, Belarusi, Bosnia şi Herţegovina, Croaţia, Cosovo, Macedonia, Moldova, Muntenegru, Rusia, Serbia,
Turcia, Ucraina.
Sursa: FMI, baza de date „Perspectivele dezvoltării economiei mondiale”

După cum denotă datele tabelului, în perioada anilor 2007-2011, cu excepţia anului 2009
marcat de recesiunea economică profundă, economia ţărilor europene s-a caracterizat printr-o
creştere inflaţionistă, slab evidenţiată în ţările dezvoltate şi mai puternic în ţările cu economii
emergente, inclusiv Republica Moldova.

5.4. Consecinţele inflaţiei

Consecinţele inflaţiei depind în mare măsură de faptul dacă menajele, firmele sau
investitorii o pot anticipa sau nu. Ca urmare, aceste consecinţe sunt diferite pentru cazul inflaţiei
anticipate şi celei neanticipate.

Consecinţele În condiţiile inflaţiei anticipate agenţii economici sunt orientaţi

inflaţiei anticipate spre creşterea ulterioară a preţurilor, din care motiv tind să-şi
reducă pierderile din scăderea veniturilor lor reale prin
următoarele modalităţi:
 Menajele îşi sporesc cheltuielile de consum în detrimentul economisirii, plasând banii în
bunuri de folosinţă îndelungată sau în diverse bunuri de valoare (aur, opere de artă).
 Sindicatele insistă asupra indexării salariilor nominale în contractele colective de muncă.
 Firmele ridică nivelul preţurilor la produsele sale anticipând creşterea preţurilor la materiile
prime, materiale, piesele de schimb.
 Incertitudinea crescândă privind viitoarele preţuri şi salarii îi determină pe investitori să se
orientează la investiţii de scurtă durată; mai avantajoase devin operaţiunile speculative de
revindere a bunurilor şi de tranzacţionare la bursă.
 Creditorii acordă împrumuturi la rate nominale ale dobânzii.

Economiştii numesc rata dobânzii plătită de o bancă rată nominală a dobânzii. Rata reală a
dobânzii se concepe ca preţul acordării banilor cu împrumut, abstractizându-se de la nivelul
inflaţiei. Dacă i desemnează rata nominală a dobânzii, r rata reală a dobânzii, iar π rata inflaţiei,
atunci relaţia dintre aceste trei variabile poate fi exprimată prin următoarea ecuaţie:
i=r+π
 Deci, rata nominală a dobânzii reprezintă suma dintre rata reală a dobânzii şi rata inflaţiei.
Prin rearanjarea termenilor ecuaţiei se poate observa că rata reală a dobânzii este egală cu
diferenţa dintre rata nominală a dobânzii şi rata inflaţiei:
r=i-π
Important este de menţionat că atunci când un debitor (de exemplu, o persoană care doreşte
să cumpere o maşină nouă) şi un creditor ( de exemplu, o bancă) convin asupra unei rate
nominale a dobânzii, aceştia nu cunosc cu exactitate care va fi rata inflaţiei în perioada derulării
creditului. Prin urmare, este important să se facă distincţie între două forme ale ratei reale a
dobânzii: rata reală a dobânzii anticipată de debitor şi de creditor în momentul împrumutului, sau
rata reală ex ante (r*), şi rata reală a dobânzii înregistrată efectiv, sau rata reală ex post (r).
Deşi debitorii şi creditorii nu pot prevedea cu exactitate inflaţia viitoare, aceştia
anticipează oarecum rata inflaţiei în perioada următoare. Rata reală ex ante este i – πe, iar rata
reală ex post este i – π. Cele două rate ale dobânzii diferă atunci când inflaţia efectivă se
deosebeşte de cea anticipată. Deoarece rata nominală a dobânzii nu poate lua în considerare
inflaţia efectivă viitoare, întrucât aceasta nu este cunoscută în momentul calculării ratei nominale
a dobânzii, ea poate ţine seama doar de anticipaţiile inflaţioniste:
i = r * +π e
Ecuaţia formulată astfel este denumită „ecuaţia Fisher”, după numele economistului
I.Fisher (1867-1947). Ea demonstrează că rata nominală a dobânzii se poate modifica din două
motive, şi anume: ca urmare a modificării ratei reale a dobânzii anticipate (r*) sau ca urmare a
modificării ratei inflaţiei anticipate (πe). Dependenţa dintre rata nominală a dobânzii de rata
anticipată a inflaţiei, dată fiind rata reală ex ante, se numeşte efectul Fisher, formulat în felul
următor: dacă rata anticipată a inflaţiei creşte cu 1 punct procentual, rata nominală a
dobânzii va creşte proporţional, adică tot cu 1 punct procentual. Această relaţie
proporţională dintre rata inflaţiei anticipate şi rata nominală a dobânzii devine foarte importantă
pentru orice persoană care ia sau acordă bani cu împrumut.
Din efectul Fischer rata reală a dobânzii va fi:
r = i − π e.
Dacă πe > 10%, formula ratei reale a dobânzii devine mai complexă:
i −π e
r= × 100 .
1+ π e
Aceasta pe motivul că este necesar a evalua nu doar venitul (rata reală a dobânzii), dar şi
puterea de cumpărare a banilor, cont ţinând că noul nivel al preţurilor este 1 + πe .
 Consecinţele În condiţiile inflaţiei neanticipate minimizarea pierderilor din
inflaţiei neanticipate reducerea veniturilor reale la toate categoriile de agenţi
economici devine imposibilă, din care cauză are loc procesul de
redistribuire a veniturilor şi bogăţiei de la o categorie de agenţi economici la alta.
 Sunt dezavantajate persoanele cu venituri nominale fixe – bugetarii, pensionarii, invalizii,
şomerii. Dacă veniturile lor nu sunt indexate total sau parţial, veniturile lor reale scad brusc.
Totodată, persoanele cu venituri nominale variabile pot fi avantajate, dacă veniturile lor vor
creşte într-o proporţie mai mare comparativ cu rata inflaţiei.
 Obţin pierderi creditorii şi câştigă debitorii, care achită creditele cu bani depreciaţi. Să
presupunem că este acordată cu împrumut o sumă de 1000 lei cu o rată a dobânzii de 3%
anual. La expirarea anului creditorul va obţine 1030 lei. Însă dacă inflaţia va alcătui 10%, el
va obţine nu un venit de 3% ci pierderi în valoare de 7% din suma acordată în împrumut.
 Apar distorsiuni în sistemul de impozitare progresivă. Astfel, dacă veniturile nominale cresc,
contribuabilii trec dintr-o categorie de impozitare inferioară în una superioară, cu o cotă
impozitară mai mare. Astfel, dacă veniturile nominale între 10-15 mii u.m. se impozitează
după cota de 10%, iar cele peste 15 mii u.m. după cota de 20%, impozitele plătite din două
venituri – 12 mii şi 20 mii u.m. vor alcătui: Tx = 12 × 0,1 + 20 × 0,2 = 5,2 mii u.m. În cazul
în care nivelul inflaţiei se dublează, se vor dubla şi veniturile nominale, suma impozitelor
plătite alcătuind: Tx = 24 × 0,2 + 40 × 0,2 = 12,8 mii u.m.
 Pierd într-o măsură mai mică persoanele deţinătoare de acţiuni, care pot obţine venituri
inflaţioniste sub forma dividendelor plătite pe acţiuni, dar sunt dezavantajaţi cei care îşi
păstrează economiile sub forma banilor în numerar sau pe conturile la vedere. Deţinând bani
depreciaţi, oamenii plătesc un fel de impozit inflaţionist, care poate fi calculat după formula:
Txπ = C × π + D(π − i ) ,
unde C – monedă în numerar
D – monedă în conturi bancare
i – rata nominală a dobânzii.

Astfel, dacă C = 1000 u.m., D = 3000 u.m., π = 10%, i = 12%,

Txπ = 1000 × 0,1 + 3000 (0,1 – 0,12) = 100 + 3000 × (-0,02) = 40 u.m.
Prin urmare, partea mijloacelor băneşti păstrată în forma numeralului se devalorizează
integral, pe când cea depusă pe conturile bancare la termen se devalorizează doar parţial,
dobânda plătită compensând, într-o măsură, pierderile provocate de inflaţie.
Inflaţia de proporţii influenţează negativ nu doar creşterea economică internă, dar şi poziţia
economiei naţionale în economia mondială. Astfel, creşterea internă a preţurilor reduce
competitivitatea producţiei naţionale, ce provoacă creşterea deficitului balanţei comerciale şi
creează dificultăţi pentru echilibrarea balanţei de plăţi. În plus, inflaţia destabilizează ratele de
schimb valutar, devenind necesară revederea lor permanentă, ce creează obstacole suplimentare
pentru desfăşurarea operaţiunilor de import-export de produse şi servicii cu alte ţări. Deci,
inflaţia se prezintă nu doar ca o problemă pur internă a unor economii naţionale, dar şi ca un
factor destabilizator al relaţiilor economice internaţionale.

5.5. Raportul inflaţie - şomaj

Inflaţia şi şomajul sunt deseori numite „două dezastre” macroeconomice, ele fiind foarte
vizibile pentru oameni şi, deci, sensibile pentru politicieni.
În 1958 profesorul englez de origine neozeelandeză, A.W.Phillips (1914-1975) a făcut
unele cercetări asupra politicii de stabilizare, el fiind interesat de problematica vitezei cu care
preţurile intrărilor (factorilor de producţie) au răspuns la o cerere excesivă sau la o ofertă
excesivă. Pentru a elucida această problematică el a analizat evoluţia ratei salariilor nominale în
Regatul Unit pentru o perioadă de 100 ani. Prin corelarea acestor schimbări salariale cu nivelul
şomajului el a descoperit existenţa unei relaţii semnificative care a devenit cunoscută sub
denumirea de curba lui Phillips. Fiind verificată pe parcursul anilor 60 ai sec.XX în baza datelor
empirice din mai multor ţări, această curbă a primit rapid o recunoaştere largă din partea
comunităţii de economişti şi politicieni.

Curba Phillips Phillips a constatat că şomajul era mic în anii când salariile nominale
pe termen scurt creşteau rapid şi mare – când salariile nominale creşteau lent sau se
reduceau. Aceasta l-a determinat să lanseze ipoteza existenţei unei
relaţii inverse dintre ritmul de creştere a salariului nominal şi ritmul de creştere a ratei şomajului.
Argumentarea era următoarea: când se înregistrează un deficit al forţei de muncă, în condiţii de
boom economic, cresc salariile şi, respectiv, preţurile. Şi invers, în cazul recesiunii economice se
înregistrează un surplus de forţă de muncă, ce determină reducerea salariilor şi, respectiv, a
preţurilor.
 Figura 5.4. Curba Phillips, varianta iniţială

Ulterior, ritmurile de modificare anuală a salariului mediu nominal au fost înlocuite cu

ratele inflaţiei. Această deosebire nu are o prea mare importanţă, deoarece în perioadele în care
are loc creşterea rapidă a salariului se înregistrează, de regulă, şi o creştere rapidă a preţurilor.
Curba Phillips, pe care economiştii o folosesc în zilele noastre, se deosebeşte de cea iniţială
prin trei factori de influenţă:
1. inflaţia anticipată (inovaţie teoretică introdusă de economistul american Milton Friedman);
2. şomajul ciclic (decalajul dintre şomajul efectiv şi cel natural);
3. schimbările şoc ale ofertei (datorate şocurilor petroliere din 1973 şi 1978 prin care preţurile
la petrol au fost substanţial ridicate, influenţând nivelul şi dinamica ofertei globale).
Aceşti trei factori au fost uniţi în următoarea ecuaţie, denumită ecuaţia Phillips:

π t = π te − β (u − u *) + ε

unde πt – nivelul efectiv al inflaţiei în perioada t ; π te – nivelul inflaţiei anticipate; u – rata efectivă a şomajului;
u* – rata naturală a şomajului; β – reacţia inflaţiei la nivelul şomajului ciclic (înclinaţia curbei Phillips); ε – inflaţia
determinată de şoc extern de preţuri.

Teoria Friedman-Phelps denotă că, pe termen scurt, modificarea nivelului anticipat al

inflaţiei şi şocurile externe de preţuri sunt cauze care deplasează curba Phillips pe diferite
traiectorii. Spre exemplu, curba Ph1 intersectează osia absciselor în punctul nivelului natural al
şomajului, în condiţiile căruia ritmul inflaţiei anticipate este zero (valorile negative ale π
semnifică deflaţia) şi şocurile externe de preţuri lipsesc. Deci, de-a lungul întregii curbe Ph1
anticipările inflaţioniste πe = 0. Curba Ph2 denotă anticipări inflaţioniste la nivelul ratei de 2%,
curba Ph3 – anticipări inflaţioniste la nivelul ratei de 4% etc. Deci, cu cât rata anticipată a
inflaţiei şi şocurile externe de preţuri sunt mai înalte, cu atât curba Phillips se va deplasa mai sus
spre dreapta. Situaţia este ilustrată în figura 5.6:
 Figura 5.6. Setul de curbe Phillips pe termen scurt

Deci, pe termen scurt, curba Phillips reprezintă un set de variante alternative de

combinare a inflaţiei şi a şomajului. În caz că guvernul alege reducerea inflaţiei, consecinţă va fi
creşterea şomajului, iar dacă guvernul alege reducerea şomajului, consecinţă va fi creşterea
inflaţiei. Prin urmare, rata de sacrificiu „inflaţie – şomaj” poate fi redată în felul următor:
∆u
Rs = − .
∆π
Cum poate fi explicată dependenţa inversă dintre inflaţie şi şomaj? Atâta timp cât şomajul
efectiv este mai mare decât cel natural, adică cât există şomaj ciclic, lucrătorii nu vor înainta
revendicări în vederea majorării salariilor nominale. Deci, costurile salariale neschimbate nu îi
va determina pe producători să ridice preţurile la produsele fabricate. Însă pe măsura apropierii
de nivelul ratei naturale a şomajului şi a depăşirii ei, adică în condiţiile apariţiei deficitului
braţelor de muncă, producătorii, pentru a atrage forţă de muncă suplimentară, vor fi nevoiţi să
majoreze salariile plătite. Costurile salariale ridicate vor determina majorări de preţuri la bunurile
produse şi comercializate, determinând creşterea inflaţiei.
Economiştii teoreticieni susţineau că, menţinând un ritm rampant al inflaţiei, se poate timp
îndelungat de menţinut un şomaj de proporţii reduse. Însă începând cu anii 1970 legătura
alternativă dintre inflaţie şi şomaj nu s-a mai realizat în practica economică, creşterea inflaţiei
fiind urmată de creşterea şomajului. În teoria economică acest fenomen a primit denumirea de
stagflaţie – coexistenţă dintre stagnarea sau reducerea PIB şi inflaţie. În expresie grafică
stagflaţia poate fi reprezentată ca o deplasare a curbei Phillips spre dreapta (figura 5.7):
 Figura 5.7. Curba stagflaţiei

Cauzele stagflaţiei pot fi explicate în mod diferit. Unii economişti consideră că stagflaţia
este rezultatul stabilirii unor preţuri rigide la scădere, aceste preţuri fiind reglementate de către
stat sau sindicate; alţii susţin că stagflaţia este rezultatul dominării pe piaţă a oligopoliştilor, care
îşi coordonează strategiile în vederea menţinerii pe pieţe a unor preţuri înalte la produsele
confecţionate şi la serviciile prestate.

Curba Phillips Pe termen lung analiza curbei Phillips se bazează pe două ipoteze:
pe termen lung ipoteza anticipărilor adaptive şi ipoteza anticipărilor raţionale.
Conform ipotezei anticipărilor inflaţioniste adaptive, propusă de
monetarişti, procesele economice se adaptează, în timp, la schimbările intervenite printr-o serie
de etape:
1. Într-un moment, pe termen scurt, economia se află în situaţie de echilibru în punctul A1, în
care şomajul se află la nivelul său natural, ce corespunde ocupării depline, caracterizată prin
u = u* şi Y = Y*.
2. Datorită creşterii producţiei, proprie perioadei de boom economic, rata şomajului efectiv scade
sub nivelul celei naturale ( U<U*). În aceste condiţii economia se mişcă spre stânga pe curba Ph1
pe termen scurt. Ca rezultat, inflaţia creşte de la nivelul reflectat prin punctul A1 la nivelul
reflectat prin punctul B1.
3. Când se constată că a avut loc creşterea inflaţiei, agenţii economici îşi formează anticipările
lor inflaţioniste pornind de la noua rată ridicată. Ca urmare, curba Ph1 pe termen scurt se
deplasează în sus, luând forma Ph2.
4. Extinderea economică nu este de lungă durată. La un moment dat apar factori care provoacă
restrângerea activităţii economice. Odată cu reducerea PIB creşte şi şomajul efectiv, el revenind
la rata sa naturală, în punctul A2, dar la un nivel mai înalt al inflaţiei (figura 5.8):
 Figura 5.8. Curba Phillips pe termen lung: abordarea anticipărilor adaptive

Dacă vom uni punctele A1, A2, A3, vom obţine o linie verticală. Este curba Phillips pe
termen lung Phlr.
Ciclul descris poate acţiona şi invers, dacă economia se află în recesiune. În acest caz u>u*,
scade rata inflaţiei, iar preţurile scăzute stimulează relansarea economică şi revenirea la ocuparea
deplină a braţelor de muncă şi la PIB potenţial
Deci, atunci când rata şomajului deviază de la rata sa naturală, se schimbă şi rata inflaţiei.
Dacă, de exemplu, rata efectivă a şomajului este mai mică decât cea naturală, atunci inflaţia va
creşte. Când rata şomajului este mai mare decât cea naturală, inflaţia va cunoaşte procesul de
reducere. Ea se va stabiliza când şomajul efectiv se va găsi la nivelul ratei sale naturale. În aceste
condiţii inflaţia nu va creşte, dar nici nu va scădea. De aceea, pe termen lung, singurul nivel al
şomajului care „se împacă” cu o inflaţie stabilă este rata naturală a şomajului. Ca rezultat, curba
Phillips pe termen lung se prezintă ca o linie dreaptă verticală, care se suprapune peste
linia ratei naturale a şomajului. Încercările guvernului de a reduce nivelul şomajului va genera
un ritm al inflaţiei mai înalt la acelaşi nivel al ratei naturale a şomajului.

Conform ipotezei anticipărilor inflaţioniste raţionale, înaintată de „noii clasici”, agenţii

economici sunt în stare să prelucreze foarte rapid totalitatea informaţiilor posedate, înţelegând
foarte bine că creşterea salariilor nominale nu este altceva decât creşterea inflaţiei, din care motiv
ni-şi majorează oferta lor de muncă. La fel de „înţelepţi” sunt şi patronii firmelor. Dacă guvernul
va încerca să promoveze politici stimulatoare, menajele şi firmele vor fi convinşi că în rezultat
va creşte inflaţia şi se va reduce salariul real. Ca urmare, pe piaţa muncii nu va fi nici un fel de
ameliorare. Curba Phillips din start se va deplasa fin poziţia Ph1 în poziţia Ph2. Economia nu se
va plasa nici pe cel mai scurt timp în punctele B1, B2, B3, dar se va mişca direct pe traiectoria A1,
A2, A3. Cu alte cuvinte, ipoteza anticipărilor inflaţioniste raţionale demonstrează că nivelul
şomajului va rămâne la nivelul ratei sale naturale, deşi de fiecare dată la un nivel mai înalt al
ratei inflaţiei (figura 5.9):

Figura 5.9. Curba Phillips pe termen lung: abordarea anticipărilor raţionale

La mod general şi ipoteza anticipărilor adaptive, şi ipoteza anticipărilor raţionale presupune

că tentativele statului de a ameliora situaţia economică se soldează cu eşec, de unde concluzia că
intervenţia statului în activitatea economică poartă un caracter destabilizator. Totuşi, această
poziţie dură a reprezentanţilor monetarismului şi a „noilor clasici” nu împiedică majoritatea
statelor să promoveze politici economice antiinflaţioniste, în care lupta cu inflaţia de proporţii
sunt obiective de primă importanţă.

5.6. Importanţa stabilităţii preţurilor şi politicile antiinflaţioniste

După cum se poate observa, există costuri şi dezavantaje substanţiale legate de inflaţie.
Însă nici deflaţia nu este mai favorabilă creşterii şi dezvoltării economice. Ca proces de scădere
durabilă a nivelului general al preţurilor deflaţia s-a întâlnit mai rar în practica economică decât
inflaţia. Ea apare în condiţiile când nivelul redus al cererii provoacă o scădere bruscă a preţurilor,
a volumului producţiei şi a gradului de ocupare a braţelor de muncă.

Caseta 5.5. Manifestările deflaţiei în Japonia

Exemplu clasic de deflaţie este economia Japoniei din ultimii 20 ani. Procesul deflaţionist a demarat
odată cu prăbuşirea pieţei de valori şi pieţei bunurilor imobiliare. A urmat scăderea salariilor, creşterea
şomajului şi reducerea rapidă a cererii la produse şi servicii – populaţia pur şi simplu nu-şi putea permite, cu
veniturile posedate, cumpărarea lor. Producătorii şi vânzătorii de produse reduceau treptat preţurile în speranţa
de a stimula cererea de consum. Însă cumpărătorii potenţiali, observând tendinţa de reducere a preţurilor, nu se
grăbeau să facă cumpărături, anticipând că preţurile se vor reduce într-o proporţie şi mai mare. Produsele se
transformau în stocuri şi provocau falimentări în masă.
Ca urmare, economia niponă tot mai mult se împotmolea în spirala deflaţionistă: cerere redusă → preţuri
în scădere → cerere redusă → preţuri şi mai mici, etc. În ansamblu cu ratele mici ale dobânzii, caracteristice
Japoniei, şi deprecierea yenului aceasta a generat o depresie îndelungată.
 Pe termen scurt deflaţia poate fi favorabilă consumatorilor, însă pe termen lung, graţie
reducerii volumului de producţie şi creşterii şomajului, ea contribuie la reducerea veniturilor
reale ale agenţilor economici şi la intrarea economiei în perioada de recesiune economică.

Rolul stabilităţii Stabilitatea preţurilor împiedică majorarea costurilor inflaţiei şi

preţurilor în deflaţiei şi aduce avantaje tuturor agenţilor economici. Există
prosperitatea economică
mai multe modalităţi prin care stabilitatea preţurilor contribuie la
atingerea unor nivele ridicate de prosperitate economică, mai importante fiind cele prezentate
mai jos.
Reducerea incertitudinilor cu privire la evoluţia nivelului general al preţurilor.
Stabilitatea preţurilor permite populaţiei să identifice mai bine variaţiile la nivelul preţurilor
bunurilor în raport cu alte bunuri (preţuri relative). Să presupunem, de exemplu, că preţul unui
anumit produs creşte cu 3%. Dacă nivelul general al preţurilor este stabil, consumatorii ştiu că
preţul relativ al acestui produs a crescut şi pot decide, prin urmare, să cumpere o cantitate mai
mică din acesta. Dacă, însă, se înregistrează un nivel ridicat şi instabil al inflaţiei, este mai dificil
de calculat preţul relativ, care este posibil să fi scăzut chiar între timp. Într-o astfel de situaţie
poate fi preferabil ca respectivul consumator să cumpere o cantitate relativ mai mare din
produsul al cărui preţ a crescut cu „numai” 3%. Deci, dacă preţurile sunt stabile, consumatorii nu
riscă să interpreteze greşit variaţiile nivelului general al preţurilor, considerându-le variaţii ale
preţurilor relative, şi pot lua decizii raţionale legate de consum.
S-ar putea vorbi, de asemenea, despre irosirea resurselor în cazul în care lucrătorii şi
sindicatele ar avea îndoieli cu privire la inflaţia viitoare şi, prin urmare, ar solicita o majorare
considerabilă a salariilor nominale pentru a evita scăderi semnificative ale salariilor reale. Dacă
întreprinderile ar avea într-o astfel de situaţie anticipări inflaţioniste inferioare celor ale
lucrătorilor / sindicatelor, acestea ar considera o anumită creştere a salariului nominal ca o
majorare relativ puternică a salariului real, putând reduce forţa de muncă sau, cel puţin, angajând
un număr mai mic de lucrători decât în absenţa acestei majorări „percepute” a salariilor reale.
Deci, stabilitatea preţurilor reduce gradul de incertitudine asociat inflaţiei şi contribuie la evitarea
alocării defectuoase a resurselor economice.
Reducerea primelor de risc asociate inflaţiei. În cazul în care creditorii pot fi siguri de
menţinerea stabilităţii preţurilor în viitor, aceştia nu vor solicita nici o sumă suplimentară pentru
compensarea riscurilor inflaţioniste. Prin reducerea primelor de risc, reflectată în scăderea ratelor
nominale ale dobânzilor, stabilitatea preţurilor contribuie la o alocare eficientă a resurselor pe
pieţele de capital şi, astfel, la sporirea stimulentelor necesare investiţiilor. Aceasta favorizează
crearea de locuri de muncă şi, în general, prosperitatea economică.
 Reducerea efectelor de distorsiune ale sistemului fiscal. Sistemul fiscal poate crea
stimulente care distorsionează comportamentul economic, deoarece nu permite în mod normal
indexarea cotelor de impozitare şi a contribuţiilor de asigurări sociale cu rata inflaţiei. De
exemplu, majorările salariale destinate compensării lucrătorilor pentru creşterea inflaţiei pot
conduce la aplicarea unor cote de impozitare mai mari. Stabilitatea preţurilor reduce aceste
efecte de distorsiune.
Asigurarea stabilităţii financiare. Reevaluările bruşte ale activelor ca urmare a unor
variaţii neprevăzute ale inflaţiei pot compromite soliditatea bilanţului unei bănci. Să
presupunem, de exemplu, că o bancă oferă împrumuturi pe termen lung cu rată fixă a dobânzii,
finanţate din depozite pe termen scurt. O creştere neanticipată a inflaţiei va conduce la o scădere
a valorii reale a activelor. În consecinţă, banca se poate confrunta cu probleme de solvabilitate,
care pot produce „reacţii în lanţ” negative. Dacă prin politica monetară se menţine stabilitatea
preţurilor, şocurile inflaţioniste la adresa valorii reale a activelor nominale sunt evitate,
stabilitatea financiară fiind astfel consolidată.
Toate aceste argumente sugerează că o guvernanţă care menţine stabilitatea preţurilor
contribuie substanţial la realizarea obiectivelor economice generale, cum ar fi un nivel de trai
mai înalt, creştere economică şi un grad mai ridicat de ocupare a forţei de muncă. Această
concluzie este susţinută de datele empirice care demonstrează, pentru o mare varietate de ţări, că
pe termen lung economiile cu o rată mai scăzută a inflaţiei par să înregistreze, în medie, un ritm
de creştere mai rapid în termeni reali. De aici rezidă importanţa politicilor de combatere a
inflaţiei.

Politicile Politicile antiinflaţioniste trebuie să fie suficient de puternice pentru a

antiinflaţioniste combate inflaţia dar, totodată, suficient de suple pentru a nu afecta
creşterea economică, a nu provoca deflaţie, depresiune şi accentuarea
şomajului. În combaterea inflaţiei există două tipuri de politici:
– politici economice conjuncturale;
– politici economice structurale.

Politicile conjuncturale
Deoarece inflaţia este cauzată fie de excesul cererii agregate, fie de deficitul ofertei
agregate, politicile economice presupun, în primul rând, influenţarea acestor două agregate.
Reducerea cererii agregate se realizează prin:
 Promovarea unei politici monetar-creditare şi bugetar-fiscale restrictive, îndreptate spre
majorarea ratei dobânzii, reducerea cheltuielilor publice şi majorarea impozitelor şi a
 taxelor colectate. Keynesiştii pun accentul pe politica fiscală ca mijloc de control a cererii
agregate, iar monetariştii acordă un grad mai mare de importanţă ofertei monetare, în
primul rând menţinerii, pe termen lung, a ofertei monetare la o rată anuală constantă, de
preferinţă anunţată din timp de către autorităţile monetare.
 Reducerea deficitului bugetar şi a datoriei publice.
Consecinţe ale reducerii cererii agregate sunt scăderea veniturilor, a investiţiilor şi, ca
urmare, influenţă negativă asupra creşterii economice viitoare. În acest context, reducerea cererii
agregate este o măsură recomandată doar pe termen scurt şi însoţită de măsuri prin care să se
încurajeze oferta agregată.
Susţinerea ofertei agregate prin:
 Căutarea surselor alternative de aprovizionare cu resurse energetice şi materii prime.
 Liberalizarea mediului de afaceri şi intensificarea politicii antimonopoliste.
 Privatizarea întreprinderilor publice nerentabile.
 Atragerea activă a investiţiilor străine directe.
Politica economică externă presupune:
• Stabilizarea ratei de schimb faţă de valutele străine sau, dacă este posibil, creşterea valorii
monedei naţionale în raport cu valutele străine.
• Echilibrarea balanţei comerciale sau reducerea deficitului ei prin creşterea exporturilor.
• Stoparea exportului masiv de capital.

Politicile structurale
Politica de control al preţurilor şi veniturilor rezidă din faptul că preţurile şi salariile
sunt rigide la scădere în condiţiile unor pieţe cu concurenţă imperfectă. Această politică
presupune intervenţia statului prin următoarele forme:
 Guvernul recomandă firmelor să evite creşteri nejustificate de preţ şi sindicatelor –
solicitări salariale exagerate (care depăşesc ratele de creştere a productivităţii muncii).
 Guvernul impune o legislaţie care să reglementeze sau chiar să „îngheţe” salariile şi
preţurile.
Controlul preţurilor poate fi aplicat doar pe termen scurt deoarece, pe termen lung, va
conduce la reducerea ofertei prin reducerea profiturilor şi a investiţiilor, la alocarea neoptimală a
resurselor economice. În plus, firmele pot ocoli controlul preţurilor prin trecerea la producerea
bunurilor a căror preţuri se află în afara controlului sau prin delocalizarea producţiei în alte spaţii
geografice.
Controlul salariilor se poate efectua prin intermediul memorandumurilor cu sindicatele prin
care să fie acceptate fie reducerea salariilor, fie reducerea timpului de lucru. Şi această măsură
este utilă doar pe termen scurt, deoarece salariaţii nu pot suporta perioade îndelungate în care să
se reducă puterea de cumpărare. Prelungirea în timp a acestei măsuri poate genera proteste de
amploare şi schimbări de guvern. În plus, controlul preţurilor şi a veniturilor implică costuri
administrative semnificative, ce reduce din eficienţa aplicării lor.

Politica de favorizare a investiţiilor presupune:

• Creşterea volumului de investiţii prin crearea unui mediu investiţional favorabil.
• Asigurarea condiţiilor pentru activitatea stabilă a sistemului bancar şi a pieţei hârtiilor de
valoare în vederea transformării mai active a economiilor în investiţii.
• Stingerea anticipărilor inflaţioniste, deoarece anume ele conferă inflaţiei un caracter auto-
susţinut şi durabil. Succesul stingerii anticipărilor inflaţioniste depinde de competenţa
guvernului şi de gradul de încredere a agenţilor economici în guvernanţă: cu cât
competenţa şi încrederea vor fi mai mari, cu atât mai uşor va fi de stins anticipările
inflaţioniste; şi invers, cu cât competenţa şi încrederea vor fi mai mici, cu atât mai greu,
dacă nu imposibil, va deveni stingerea acestor anticipări.

Politica de susţinere a concurenţei presupune atenuarea efectelor negative ale

monopolizării şi oligopolizării economiei. Ea cuprinde o serie de măsuri, precum:
• Interzicerea înţelegerilor dintre întreprinderi cu privire la stabilirea preţurilor de
achiziţionare şi vânzare, limitarea producţiei, divizarea pieţelor şi a practicilor de
eliminare de pe piaţă a concurenţilor.
• Interzicerea abuzului legat de deţinerea poziţiei dominante pe piaţă.
• Controlul procesului de concentrare a întreprinderilor prin acceptarea sau refuzul
fuziunilor şi achiziţiilor de proporţii.
• Interzicerea ajutoarelor de stat de care pot privilegia doar unele întreprinderi în
detrimentul altora (în UE fiind acceptate ajutoarele pentru dezvoltarea regională,
dezvoltarea sferei de cercetare-dezvoltare-inovare şi protecţia mediului ambiant).

Măsurile de indexare funcţionează prin ajustarea variabilelor economice (cum sunt

salariile, pensiile şi dobânzile) ci indicele preţurilor de consum. Aceasta înseamnă că dacă IPC
creşte cu 5%, atunci toate salariile, pensiile şi dobânzile vor creşte automat cu 5%. Indexare este,
prin urmare, o metodă de a înlătura efectul de redistribuire a inflaţiei, astfel încât societatea să
suporte inflaţia într-un mod mai echitabil.
Însă indexarea poate fi ea însăşi inflaţionistă. Când sindicatele nu pot negocia creşterile
salariale nominale care să compenseze inflaţia, ele îşi utilizează întreaga lor putere de negociere
pentru a obţine indexări cât mai mari. Astfel, creşterea salariului nominal ar putea fi mai mare
decât aceea pe care ar fi obţinut-o fără indexare.
Când inflaţia devine galopantă şi tinde spre hiperinflaţie rămân puţine şanse a salva
moneda naţională prinsă în spirala de devalorizare rapidă prin măsuri de politică economică. Mai
eficientă devine calea reformei monetare.

Reforma monetară presupune schimbări efectuate de către autorităţile publice în circulaţia

monetară în vederea stabilizării sistemului monetar naţional 1. În cazul inflaţiei ea presupune fie
înlocuirea unei monede depreciate cu o monedă nouă, fie stabilizarea monedei existente prin
intermediul denominării 2.
Pentru a evalua eficienţa politicilor antiinflaţioniste este calculat coeficientul pierderilor,
care indică câte procente din PIB se cer a fi sacrificate pentru a reduce inflaţia cu 1 punct
procentual. Formula lui de calcul este:

k=
∑ (Y − Y *)
π t − π t −1
Dacă mărimea acestui coeficient este 4, înseamnă că fiecare procent de reducere a inflaţiei
scade PIB cu 4%.
Coeficientul pierderilor poate fi calculat şi ca raport între indicatorul acumulat al şomajului
ciclic şi mărimea reducerii inflaţiei (în puncte procentuale) pentru o anumită perioadă:

k=
∑ (u − u *)
π t − π t −1
Dacă mărimea coeficientului va fi 2, înseamnă că fiecare procent de reducere a inflaţiei va
conduce la creşterea şomajului ciclic cu 2 puncte procentuale.
Economiştii consideră, că în condiţiile când mărimea acestui coeficient depăşeşte raportul
1 : 5, politica antiinflaţionistă devine ineficientă, generând mai multe pierderi decât avantaje.

În condiţiile instabilităţii monetare multe ţări au recurs la ţintirea directă a inflaţiei ca regim
de politică monetară. Noua Zeelandă a fost prima ţară care a adoptat oficial acest tip de strategie
în 1990 fiind apoi urmată de Canada, Anglia, Suedia, Finlanda, Australia, Spania. Din 2006
susţinerea stabilităţii preţurilor a fost declarată ca obiectiv al politicii monetare şi în Republica
Moldova.

1
Pe parcursul anilor 1944-1953 ţările europene care au trecut prin nivele ridicate ale inflaţiei au efectuat 24
reforme monetare.
2
Denominarea este procedeul prin care se reduce valoarea nominală a unor monede, popular fiind numit şi
„tăierea zerourilor”. În perioade relativ recente a fost aplicat în Rusia (2003), rubla rusească fiind lipsită de 3
zerouri, şi în România (2005), 10000 de lei vechi (ROL) devenind 1 leu nou (RON).
 Conceptul de ţintire a inflaţiei constă în estimarea şi anunţarea unui nivel al inflaţiei,
urmată de încercarea de a ghida inflaţia spre acel nivel anunţat. Strategia de ţintire a inflaţiei
presupune următoarele caracteristici:
 stabilirea, prin consultare cu guvernul, a ţintei de inflaţie, în termenii indicelui
preţurilor de consum, ca punct central încadrat de un interval de variaţie (+/- 1 puncte
procentuale) în scopul ancorării anticipărilor inflaţioniste;
 familiarizarea publicului cu acest indicator şi asigurarea transparenţei şi credibilităţii
deciziilor de politică monetară;
 anunţarea unor ţinte anuale de inflaţie pentru un orizont mai lung de timp, ceea ce
accentuează perspectiva politicii monetare;
 definirea ex-ante a unui set restrâns de circumstanţe, independente de influenţa politicii
monetare, care condiţionează atingerea ţintei de inflaţie.
Ţintirea inflaţiei este recomandată atunci când banca centrală deja a redus inflaţia la un
nivel apropiat de stabilitatea preţurilor, aceasta fiind o strategie care asigură o stabilitate a ratei
inflaţiei la un nivel redus. Totodată, experienţa internaţională avertizează asupra faptului că, în
condiţiile de ţintire a inflaţiei, este important de avut o rată de schimb flexibilă, necesară pentru a
diminua presiunile asupra autorităţii monetare, în cazul utilizărilor masive de capital străin
(aprecierii monedei naţionale).
Banca centrală europeană defineşte stabilitatea preţurilor ca fiind o creştere anuală a
indicelui armonizat al preţurilor de consum (IAPC) de cel mult 2%. Ţinta Băncii Naţionale a
Moldovei este de 5% (±1,5 p.p.).

CONCLUZII

1. Inflaţia reprezintă un dezechilibru macroeconomic care exprimă existenţa în circulaţie a unei

mase monetare care depăşeşte nevoile economiei, ce provoacă creşterea asimetrică, durabilă
şi generalizată a preţurilor la produse şi servicii.
2. Scăderea durabilă a nivelului general al preţurilor se numeşte deflaţie, iar reducerea ratei de
creştere a nivelului general al preţurilor – dezinflaţie.
3. Ritmul inflaţiei reprezintă gradul de creştere a inflaţiei pe parcursul timpului. El se măsoară
prin indici de preţuri: indicele preţurilor de consum (IPC), indicele preţurilor producţiei
industriale (IPPI), deflatorul PIB (IP).
4. În funcţie de cauzele apariţiei sunt delimitate inflaţia prin cerere şi inflaţia prin costuri
(ofertă).
5. În funcţie de intensitatea manifestării deosebesc inflaţia rampantă, moderată, galopantă şi
hiperinflaţie.
6. Anticipările inflaţioniste sunt supoziţiile agenţilor economici privind ritmul inflaţiei dintr-o
perioadă ulterioară. Ele pot fi adaptive şi raţionale.
7. În condiţiile inflaţie anticipate agenţii economici tind să-şi reducă pierderile din scăderea
veniturilor lor reale prin: sporirea cheltuielilor de consum de către menaje, ridicarea
preţurilor la produsele fabricate de către firme, orientarea la investiţiile de scurtă durată
efectuate de către investitori, indexarea salariilor de către sindicate, acordarea
împrumuturilor la rate nominale ale dobânzii de către creditori.
8. În condiţiile inflaţiei neanticipate are loc procesul de redistribuire a veniturilor şi bogăţiei de
la o categorie de agenţi economici la alta. Astfel, sunt dezavantajate persoanele cu venituri
nominale fixe şi avantajate cele ale căror venituri cresc mai rapid decât inflaţia; obţin pierderi
creditorii şi câştigă debitorii; contribuabilii trec dintr-o categorie de impozitare inferioară în
una superioară, ce aduce statului venituri suplimentare; pierd într-o măsură mai mică
persoanele deţinătoare de acţiuni şi într-o măsură mai mare cele care îşi păstrează economiile
sub forma banilor în numerar sau pe conturile la vedere.
9. Pe termen scurt curba Phillips reflectă legătura alternativă dintre inflaţie şi şomajul ciclic: cu
cât mai înaltă este inflaţia, cu atât mai redusă este rata şomajului ciclic. Pe termen lung curba
Phillips va fi reprezentată printr-o linie verticală care denotă că nivelul şomajului va rămâne
la nivelul ratei sale naturale, deşi de fiecare dată la un nivel mai înalt al ratei inflaţiei.
10. Politicile antiinflaţioniste presupun reducerea cererii agregate, susţinerea ofertei agregate,
stingerea anticipărilor inflaţioniste, reforme monetare. Instrument relativ nou este politica
ţintirii inflaţiei.

NOŢIUNI–CHEIE

Inflaţie (inflation) Inflaţie neanticipată (unexpected inflation)

Dezinflaţie (disinflation) Anticipări inflaţioniste (inflationary expectations)
Inflaţie prin cerere (demand-pull inflation) Anticipări adaptive (adaptive expectations)
Inflaţie prin costuri (cost-push inflation) Anticipări raţionale (rational expectations)
Inflaţie rampantă (creeping inflation) Spirala inflaţionistă (inflationary spiral)
Inflaţie galopantă (galloping inflation) Stagflaţie (stagflation)
Hiperinflaţie (hyperinflation) Curba Phillips (Phillips curve)
Inflaţie anticipată (expected inflation)
SUBIECTE DE VERIFICARE

1. Care este conţinutul inflaţiei şi prin ce ea diferă de deflaţie şi dezinflaţie? Care este relaţia
dintre inflaţie şi puterea de cumpărare a monedei?
2. Caracterizaţi inflaţia cererii şi inflaţia costurilor (ofertei).
3. Ce indicatori permit măsurarea inflaţiei?
4. Care este rolul anticipărilor inflaţioniste şi a spiralei inflaţioniste în auto-susţinerea şi
extinderea inflaţiei?
5. Care sunt modalităţile de adaptare a agenţilor economii la condiţiile inflaţiei anticipate?
6. Explicaţi consecinţele inflaţiei neanticipate.
7. prezentaţi interpretarea curbei şi ecuaţiei Phillips pe termen scurt.
8. Prezentaţi interpretarea curbei Phillips pe termen lung.
9. Care sunt avantajele atingerii şi menţinerii stabilităţii nivelului general al preţurilor?
10. Descrieţi setul de politici antiinflaţioniste.

TESTE

1. În care din situaţiile de mai jos se manifestă inflaţia:

a) când sporesc preţurile la unele produse alimentare;
b) când sporesc preţurile la produsele de o calitate superioară;
c) când cresc preţurile la resursele energetice;
d) când are loc o creştere generalizată a preţurilor.

2. În timpul perioadelor de inflaţie:

a) PIB nominal creşte în acelaşi ritm cu PIB real;
b) PIB nominal creşte mai repede decât PIB real;
c) PIB nominal creşte mai încet decât PIB real;
d) nu se poate concluziona în legătură cu relaţia dintre PIB nominal şi PIB real.

3. Care din următoarele cauze generează inflaţia cererii şi care – inflaţia ofertei?
a) creşterea veniturilor disponibile ale menajelor;
b) creşterea remitenţelor;
c) creşterea preţurilor la resursele energetice;
d) creşterea gradului de monopolizare a economiei;
e) creşterea impozitului pe profit;
f) creşterea cheltuielilor publice;
g) creşterea masei monetare în circulaţie.

4. Rezultat al inflaţiei cererii este:

a) majorarea PIB şi a nivelului general al preţurilor;
b) reducerea nivelului general al preţurilor şi al PIB;
c) creşterea nivelului şomajului;
d) reducerea veniturilor publice.

5. Rezultat al inflaţiei ofertei este:

a) reducerea nivelului general al preţurilor şi a PIB;
b) creşterea nivelului general al preţurilor şi reducerea PIB;
c) creşterea gradului de ocupare;
d) creşterea cheltuielilor publice.

6. Pentru fiecare variantă determinaţi tipul inflaţiei, dacă ritmul de creştere al preţurilor
anual înregistrează:
 a) 20%;
b) 4%;
c) 9%;
d) peste 50% lunar.

7. Stagflaţia se caracterizează prin:

a) creşterea preţurilor şi creşterea volumului de producţie;
b) creşterea preţurilor şi reducerea volumului de producţie;
c) reducerea preţurilor şi a volumului de producţie;
d) reducerea preţurilor şi creşterea volumului de producţie.

8. Puterea de cumpărare a banilor şi nivelul preţurilor:

a) se află în dependenţă inversă în orice condiţii;
b) se află în dependenţă directă în faza de recesiune şi în dependenţă inversă în faza de
relansare economică;
c) se află în dependenţă directă, însă neproporţională;
d) între ele nu există nici o legătură.

9. Puterea de cumpărare a banilor:

a) creşte în perioada inflaţiei şi scade în perioada deflaţiei;
b) creşte în perioada deflaţiei şi scade în perioada inflaţiei;
c) are o tendinţă de creştere continuă;
d) are o tendinţă de scădere continuă.

10. Dacă pe parcursul anului venitul nominal a crescut de la 1200 u.m. la 1248 u.m., iar
nivelul preţurilor cu 7%, venitul real:
a) rămâne neschimbat;
b) creşte cu 5%;
c) scade cu 3%;
d) scade cu 7%.

11. În corespundere cu efectul Fisher, creşterea inflaţiei anticipate determină creşterea

proporţională:
a) a ratei reale a dobânzii;
b) a ratei nominale a dobânzii;
c) a masei monetare.

12. Dacă inflaţia anticipată creşte de la 4% la 8%, rata nominală a dobânzii:

a) va creşte până la 8%;
b) se va reduce până la 8%;
c) va rămâne nemodificată;
d) va creşte cu 4%.

13. Impozitul inflaţionist:

a) este un impozit indirect, plătit de producători graţie creşterii preţurilor la produsele
confecţionate de aceştia;
b) este un impozit asupra păstrării banilor în numerar;
c) este un impozit asupra banilor păstraţi pe conturile bancare;
d) este un impozit direct încasat de către stat.

14. Sunt dezavantajaţi de inflaţie:

 a) posesorii acumulărilor băneşti;
b) persoanele cu venituri fixe;
c) creditorii;
d) toate răspunsurile sunt corecte.

15. Curba Phillips pe termen scurt ilustrează:

a) dependenţa inversă dintre salariul real şi cel nominal;
b) dependenţa directă dintre salariul nominal şi rata inflaţiei;
c) dependenţa inversă dintre rata inflaţiei şi rata şomajului ciclic;
d) dependenţa directă dintre rata inflaţiei şi rata şomajului ciclic.

16. Curba Phillips pe termen lung este reprezentată de o curbă:

a) verticală;
b) orizontală;
c) crescătoare;
d) descrescătoare.

PROBLEME PROPUSE SPRE REZOLVARE

1. În baza datelor din tabel:

Anii IPC
2010 225
2011 274
2012 310
Determinaţi:
1) Rata inflaţiei pentru anul 2011.
2) Rata inflaţiei pentru anul 2012.
3) În 2012 faţă de anul 2010 există inflaţie, deflaţie sau dezinflaţie?

2. Indicele preţurilor de consum se determină în baza unui „coş de consum”, alcătuit din 5 bunuri
de consum. Preţurile acestor bunuri pentru două perioade, precum şi ponderea acestora în coşul
de consum sunt incluse în tabel:

Bunul IP anul 1 IP anul 2 Ponderea în coşul

de consum
1 112 124 10
2 115 135 25
3 130 140 30
4 140 150 15
5 125 130 20
Calculaţi:
1) Indicele Preţurilor de Consum pentru anul 1 şi 2
2) Rata inflaţiei.

3. Rata anticipată a inflaţiei în anul curent este de 20%, rata efectivă a inflaţiei 25%. Calculaţi
rata anticipată a inflaţiei pentru anul viitor dacă coeficientul de adaptare este 0,3.

4. În tabel sunt incluse date privind PIB nominal şi deflatorul PIB pentru 3 ani consecutivi:
Anii PIB nominal Deflatorul PIB
(mln. u.m.)
1 25000 100
 2 27500 112
3 32500 125
Determinaţi:
1) PIB real pentru fiecare an.
2) Nivelul inflaţiei pentru anul 2 şi 3
3) Dacă rata nominală a dobânzii constituie 22%, care va fi rata reală a dobânzii pentru anul
2 şi 3?

5. Mărimea masei monetare în numerar alcătuieşte 4 mld. u.m. Mărimea depozitelor bancare
depăşesc triplu mărimea monedei în numerar. Calculaţi mărimea impozitului inflaţionist dacă
ritmul anual al inflaţiei alcătuieşte 12% iar rata nominală anuală a dobânzii 10%.

6. În baza ecuaţiei Phillips calculaţi rata inflaţiei efective pentru următoarele condiţii:
coeficientul β=1, şocurile externe de preţuri lipsesc, rata naturală a şomajului = 6%, rata
şomajului efectiv = 4%, rata anticipată a inflaţiei = 2%.

7. O economie este descrisă de curba Phillips cu următorii parametri: π1 = π -1 – 0,6(u – 0,06).

Determinaţi:
1) Rata naturală a şomajului.
2) Cu cât va creşte rata şomajului ciclic dacă rata inflaţiei se va reduce cu 6 puncte
procentuale?
3) Reprezentaţi grafic dependenţa dintre inflaţie şi şomaj în perioada scurtă şi lungă de timp.

SARCINI ANALITICE
1. În baza datelor www.statistica.md analizaţi informaţiile privind rata inflaţiei în Republica
Moldova pentru perioada anilor 1992-2012 şi determinaţi tipul inflaţiei pentru diferiţi ani
(inflaţie rampantă, moderată, galopantă, hiperinflaţie).
2. În baza datelor www.statistica.md analizaţi tipul creşterii economice în Republica Moldova
pentru perioada anilor 1992-2012 (inflaţionistă, noninflaţionistă, stagflaţie).
3. În baza datelor www.knoema.com analizaţi dimensiunile globale ale inflaţiei.

TEME RECOMANDATE PENTRU REFERATE

♦ Anticipările inflaţioniste în Republica Moldova.
♦ Validitatea curbei Phillips.
Capitolul 6
MODELUL AD-AS_____________________________________________________________

În analiza macroeconomică o importanță deosebită se acordă studierii echilibrului

macroeconomic general. Modelul AD – AS se aplică pentru analiza fluctuaţiilor în volumul de
producţie şi a preţurilor, la fel şi a consecinţele acestor fluctuaţii. Acest model permite
descifrarea influenței politicilor macroeconomice asupra echilibrului macroeconomic general.
În acest capitol sunt caracterizate conceptele de bază cu care operează macroeconomia:
cererea agregată și oferta agregată, factorii determinanți ai acestora, consumul și investițiile; sunt
identificate principalele modele ale ofertei agregate prin cauzele care implică modificări în oferta
agregată, sunt analizate principalele teorii și modele ale echilibrului macroeconomic, fiind scoase
în evidență interacțiuniile și corelațiile complexe dintre variabilele ce determină echilibrul
macroeconomic general.

6.1.Cererea agregată. Determinanții cererii agregate.

Cererea agregată – totalitatea cheltuielilor efectuate de către agenţii economici agregaţi

pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii create în economie în decursul unei perioade de timp.
Este o relaţie complexă (cu natură de funcţie) între nivelul general al preţurilor şi cantitatea de
bunuri, servicii şi investiţii cerute la nivelul unei economii.

Componentele cererii agregate sunt:

 cheltuielile de consum ale menajelor (C) – includ cheltuielile menajelor legate de procurarea
bunurilor de consum current, alimentare şi nealimentare, pentru bunurile de folosinţă
îndelungată, pentru servicii comunale şi cultural,etc.;
 cheltuielile de investiţii ale firmelor (I) - reprezintă cheltuielile firmelor efectuate în pentru:
investiţi în maşini şi echipament; investiţii în construcţii; investiţii în stocuri.
 cheltuielile statului privind achiziţionarea de bunuri şi servicii( G) – include cheltuielile
statului pentru procurarea bunurilor şi serviciilor necesare pentru întreţinerea aparatului
administrative, a armatei şi poliţiei, securitatea națională, evenimente politice, etc;
 cheltuielile privind exportul net (Nx) – reflectă diferenţa dintre cheltuielile din străinătate
pentru procurarea bunurilor naţionale şi cheltuielile interne pentru bunurile străine (diferența
dintre export și import).
(6.1) AD = C + I + G + Nx

1
 Casetă 6.1. Cererea agregată în:
 modelul economiei simple: AD = C + I , nu există intervenţia statului în economie şi nu există legătură cu
străinătatea;
 AD = C + I + G nu există legătură cu străinătatea;
modelul economiei închise:
 modelul economiei deschise: AD = C + I + G + Nx

Unele componente ale cererii agregate, de exemplu cheltuielile de consum, sunt relativ
stabile, se modifică mai lent. Alte componente, precum cheltuielile de investiții, sunt mai
dinamice, si modificarea lor determină fluctuațile activității economice.

Curba cererii agregate AD reflectă totalitatea combinaţiilor dintre cantităţile de bunuri şi

servicii ce pot fi achiziţionate la anumite niveluri ale preţurilor. Ea reflectă combinaţiile dintre
nivelul preţului şi nivelul venitului la care piaţa bunurilor, serviciilor şi de capital se află, în mod
simultan, în echilibru.

Grafic cererea agregată se reprezintă sub forma unei curbe cu pantă negativă, care reflectă
interdependenţa negativă dintre nivelul achiziţionat al PIB real (Y) şi nivelul preţurilor (P).

P1

P0
AD

Y1 Y0 Y
Figura 6.1. Curba AD

Deplasarea pe curba AD reflectă modificarea cererii agregate în dependență de dinamica

nivelului general al prețurlor. Această dependență poate fi explicată prin intermediul ecuației
teoriei cantitative a banilor:
Mv = PY (6.2)
M *v M *v
respectiv: P = sau Y =
Y P
Panta negativă a curbei AD se explică prin faptul că creșterea nivelului prețurilor P
determină reducerea stocurilor reale de bani M/P. Ca rezultat se reduce cantitatea de bunuri și

2
servicii pentru care este prezentată cererea (în condițiile cînd masa monetară M și viteza de
circulație a banilor v sunt fixe).
Relația inversă dintre mărimea cererii agregate și nivelul prețurilor poate fi explicată și prin
următoarele efecte:
(1) Efectul ratei dobânzii presupune, că traiectoria curbei cererii agregate este
determinată de fluctuaţiile nivelului preţurilor asupra ratei dobânzii şi prin urmare asupra
cheltuielilor de consum şi investiţiilor. Dacă nivelul preţurilor creşte, atunci creşte rata dobânzii,
iar creşterea ratei dobânzii duce la scăderea cheltuielilor de consum şi de investiţii.
Presupunem că volumul masei monetare este constant: dacă nivelul preţurilor creşte, ca
rezultat avem nevoie de o sumă mai mare de bani pentru a efectua aceleasi cumpărături;
producătorii de asemenea au nevoie de mai mulţi bani pentru salarii şi alte cheltuieli. Dacă
volumul masei monetare este constant, aceasta duce la creşterea cererii de bani şi la creşterea
preţului de folosire a banilor. Acest preţ şi este rata dobânzii. Deci, un nivel mai înalt al
preţurilor măreşte cererea de bani şi ridică rata dobânzii, ceea ce aduce la reducerea cererii
pentru PIB.
↑P ⇒ ↑Dbani ⇒ ↑r ⇒ ↓I ⇒↓Y
(2) Efectul bogăţiilor: la creşterea preţurilor, costul real sau puterea de cumpărare a
activelor financiare acumulate care se găsesc pe mâinile populaţiei, scad, în special a activelor cu
preţuri fixe (obligaţiunile şi facturile scadente). Ca rezultat valoarea lor reală scade și populaţia
va deveni mai săracă (în termeni reali) şi îşi va micşora cheltuielile. Şi invers, cu scăderea
preţurilor, puterea de cumpărare şi preţul real al valorilor materiale va creşte şi, în rezultat, se vor
mări cheltuielile.
↑P ⇒ ↓Puterea de cumpărare a activelor financiare ⇒ ↓Consumul ⇒↓Y
(3) Efectul importului: volumul importului şi exporturile depind, în afară de toate, de
raportul preţurilor la bunurile de pe piaţa internă şi cea externă. Dacă nivelul prețurilor pe piaţa
internă crește, atunci bunurile autohtone devin mai scumpe pentru străini și bunurile de import
devin mai ieftine pentru consumatorii autohtoni, ceea ce va determina consumatorii naţionali să
achiziționeze mai mult produse de import. În acelaș timp, străinii vor cumpăra mai puţine
produse din țara noastră, ceea ce va determina scăderea exportului. Astfel, creşterea nivelului
preţurilor pe piața internă duce la creşterea importului şi scăderea exportului, ceea ce va
determina reducerea exportului net (export - import). Şi invers, scăderea nivelului preţurilor
duce la scăderea importului şi creşterea exportului, ceea ce duce la creşterea exportului net și a
cererii agregate.
↑P ⇒ ↓Export, ↑import ⇒ ↓Nx ⇒↓Y

3
 Determinanţii cererii agregate. În afară de preţuri, cererea agregată este determinată de
alţi factori, care sunt numiți determinanţii cererii agregate (factori non-preț ai AD).

P
Nivelul
preţurilor

AD2
AD1
AD3

Volumul de producţie Y
Figura 6.2. Modificarea cererii agregate

Modificările în factorii non-preţ ai cererii agregate determină modificarea cererii agregate

şi provoacă deplasarea curbei AD. Majorarea cereii agregate determină deplasarea curbei AD1
spre AD2 şi arată că pentru acelaș nivel al preţului, volumul solicitat de bunuri şi servicii creşte.
Şi invers, micşorarea cererii agregate prin deplasarea curbei de la AD1 către AD3 ne spune că
agenții economici vor cumpăra un volum de producţie mai mic (indiferent de preţuri).
Aceste schimbări au loc în cazul când se modifică unul sau mai mulţi factori, indiferent de
schimbarea preţului.
Factorii determinanţi ai cererii agregate:
1. Modificări în cheltuielile de consum, sunt determinate de:
- bunăstarea consumatorului. În dependenţă de venit şi de valoarea reală a activelor financiare
şi a bunurilor imobiliare. Schimbarea bruscă spre reducerea valorii reale a activelor
consumatorilor duce la creşterea economiilor (scăderea cheltuielilor de consum). Ca rezultat,
cererea agregată scade şi curba AD se deplasează la stânga. Şi invers. De exemplu, majorarea
cursului acţiunilor măreşte bunăstarea populaţiei indiferent de nivelul preţurilor (preţul la
apartamente, imobile), ca rezultat al creșterii încrederii în viitor.
- anticipările consumatorului. Schimbările ce au loc în cheltuielile de consum depind de
prognozele consumatorilor. Cînd populaţia aşteaptă o creştere în nivelul venitului, apare
tentația de a cheltui mai mult în prezent. Astfel, în acest timp cresc cheltuielile de consum şi
scad economiile, iar curba AD se deplasează în dreapta şi invers. De asemenea, anticipările
inflaţioniste măresc cererea agregată, deoarece consumatorii vor hotărî să facă cumpărături

4
 până la creşterea preţurilor. Şi invers, o anticipare a scăderii preţurilor duce la reducerea
cererii agregate.
- datoriile consumatorului. Nivelul înalt al datoriilor consumatorilor, format ca rezultat al
creditelor de consum poate micşora cererea agregată în prezent, pentru a plăti datoriile în
viitor, dacă cheltuielile de consum scad curba cererii agregate se mişcă spre stânga şi invers.
- impozitele. Micşorarea ratei impozitelor pe venit duce la creşterea venitului net şi la creşterea
cheltuielilor de consum la preţurile date. Deci, micşorarea impozitelor duce la deplasarea
curbei AD în dreapta şi invers.
2. Modificări în cheltuielile de investiţii, sunt determinate de:
- rata dobânzii. Mărirea ratei dobânzii ca rezultat al schimbării oricărui factor, în afară de
schimbarea preţurilor, duce la scăderea cheltuielilor pentru investiţii şi diminuarea cererii
agregate. Nu este vorba despre efectul ratei dobânzii, care apare în cazul schimbării nivelului
preţurilor. Este vorba de variția ratei dobânzii ca urmare, de exemplu, a modificării masei
monetare: creşterea masei monetare duce la scăderea ratei dobânzii, ceea ce duce la creşterea
investiţiilor şi invers.
- beneficiile aşteptate de la investiţii. O prognoză optimistă referitor la profitabilitate măreşte
cererea pentru investiţii şi deplasează curba cererii spre dreapta şi invers.
- impozitele plătite de întreprinderi. Majorarea impozitelor duce la reducerea beneficiilor
întreprinderilor în urma investiţiilor şi, ca urmare, la reducerea cheltuielilor investiţionale şi
reducerea cererii agregate. În rezultat, curba AD se deplasează spre stânga (şi invers).
- progres tehnologic. Tehnologiile noi au tendinţa de a stimula investiţiile şi, prin aceasta,
măresc cererea agregată. De exemplu, ultimele realizări şi succese în electronică au adus la
crearea de noi laboratoare şi mijloace fixe pentru utilizarea acestor noi tehnologii.
- surplus de fonduri fixe și creșterea stocurilor. Mărirea surplusului de fonduri (a capitalului
neutilizat) reţine cheltuielile pentru noi investiţii şi, ca urmare, duce la scăderea cererii
agregate şi mişcă curba AD spre stânga. Întreprinderile care au stocuri de produse și de
fonduri fixe n-au stimul să cumpere sau să construiască fonduri noi şi invers.
3. Modificări în achizițiile guvernamentale, care sunt determinate de adoptarea programelor de
stat, factori politici, evenimente politice,etc. Creşterea achiziţiilor guvernamentale va duce la
mărirea cererii agregate până când impozitele şi rata dobânzii vor rămâne neschimbate. Şi
invers, micşorarea cheltuielilor guvernamentale va duce la diminuarea cererii agregate.
4. Modificări în cheltuielile pentru exportul net.
Curba AD se deplasează în cazul când se petrec schimbări în exportul mărfurilor naţionale
indiferent de preţurile în ţara noastră. Este vorba despre modificările intervenite în exportul net

5
ca rezultat a factorilor determinanţi și nu ca rezultat al schimbării preţurilor. Creşterea exportului
net în rezultatul modificării acestor factori deplasează curba AD spre dreapta
Factorii ce influenţează exportul net:
1) Venitul Național al ţărilor de peste hotare. În cazul în care nivelul venitului național în
alte ţări creşte, atunci cetăţenii acestor ţări au posibilitatea să cumpere o cantitate mai mare de
marfă atât internă cât şi de import, deci exportul nostru creşte concomitent cu creşterea Venitului
Naţional al partenerilor noştri, şi invers.
2) Cursul valutar. Să presupunem, că preţul unui leu în dolari creşte, atunci dolarul se
devalorizează în comparaţie cu leul. Ca rezultat, moldovenii primesc mai mulţi dolari pentru o
oarecare sumă de lei, iar consumatorii în SUA vor primi mai puţini lei pentru 1 dolar. În acest
caz, pentru consumatorii moldoveni mărfurile americane vor deveni mai ieftine decât mărfurile
moldovenești. Iar consumatorii americani vor putea cumpăra mai puţine mărfuri moldovenești cu
o oarecare sumă de dolari. În aşa condiţii se poate aştepta o creștere a exportului şi reducerea
importului.
Totodată se cunosc încă doi factori non – preț a cererii agregate, care pot fi preluați din
teoria cantitativă a banilor: oferta de monedă M și viteza de rotație a banilor v.
Deseori influența unui factor non-preț nu este sigură și pentru aprecierea efectului final este
necesară o analiză suplimentară. Astfel, majorarea achizițiilor guvernamentale va duce
nemijlocit la creșterea cererii agregate. Dar, în cazul finanțării acestor cheltuieli prin vânzarea
hîrtiilor de valoare, statul retrage o anumită parte de resurse de pe piața monetară, ceea ce va
determina creșterea ratei dobânzii. Aceasta, la rândul său, constrânge activitatea investițională în
sectorul privat, reduce consumul de bunuri de o valoare înaltă, deci ca rezultat reduce alte
componente a cererii agregate.

6.2.Consumul – componentă al cererii agregate.

Consumul reprezintă partea de venit cheltuită pentru procurarea de bunuri şi servicii,

destinate satisfacerii necesităţilor menajelor şi/sau a necesităţilor personale.

Se disting următoarele forme ale consumului:

Consum intermediar, care include valoarea bunurilor economice provenite din procesele de
producţie anterioare, consumate în alte procese de producţie în scopul creării de noi bunuri şi
servicii și care nu se include în PIB.

6
 Consum final reflectă totalitatea cheltuielilor care permit satisfacerea directă a nevoilor
umane, individuale şi colective. Acesta poate fi:
- consum privat – bunurile materiale şi serviciile achiziţionate de populaţie, inclusiv
provenite din producţia proprie, în scopul satisfacerii necesităţilor personale;
- consum public – consumurile instituţiilor administraţiei centrale şi locale de stat,
efectuate pentru prestarea serviciilor publice.

Dependențele dintre venituri și cheltuielile pentru consum au fost analizate de numeroși

economiști, acestea fiind sintetizate în legități ale consumului. În cadrul acestora s-a impus
"Legea psihologică fundamentală", formulată de economistul englez J.M.Keynes, conform
căreia "odată cu creșterea sau scăderea venitului oamenii inclină, de regulă, să-şi mărească sau
să-şi diminueze consumul, dar intr-o proporţie mai mică decît modificaea venitului care a
provocat această schimbare."
Legătura funcţională dintre venit şi consum se exprimă prin anumiți indicatori, care
exprimă tendinţa indivizilor spre a cheltui o parte din venitul lor pentru procurarea bunurilor de
consum:
- înclinaţia medie spre consum ( c ) exprimă partea din venitul disponibil destinată
C
consumului: c=
YD (6.3)
- înclinaţia marginală spre consum (c') – reflectă consumul suplimentar realizat de menaje la
fiecare unitate monetară suplimentară de venit;
∆C
c′ =
∆YD (6.4)
Conform legii psihologice fundamentale, (c′) se prezintă, de regulă, ca o mărime pozitivă,
dar subunitară: 0 < c′ < 1 (6.5)
Funcţia macroeconomică a consumului:

C = C + c′YD (6.6)
Unde:
C – consumul autonom, care nu depinde de nivelul venitului disponibil;
YD – venitul disponibil al menajelor, respectiv YD = Y − T + TR (6.7)
c' – înclinaţia marginală spre consum.

7
 YD

Figura 6.3. Funcția consumului – reprezentare grafică.

Factorii determinanţi ai consumului

Venitul disponibil. Venitul ramas după achitarea tuturor taxelor și a plăților neimpozabile
și obținerea transferurilor reprezintă venitul disponibil. Consumul depinde în mod direct de
nivelul venitului disponibil. Creșterea venitului disponibil va determina o creștere a consumului
și invers.
Avuţia economică. Între modificarea avuţiei economice şi evoluţia consumului există o
relaţie directă. La un venit disponibil constant, pe măsură ce avuţia creşte şi consumul creşte. În
acest context trebuie să avem în vedere şi capitalul uman, ca fiind o formă de avuţie: un om cu o
înaltă calificare este mai bogat decât unul necalificat.
Nivelul preţurilor. La un nivel ridicat al preţurilor consumatorii cheltuiesc mai mult, dar
puterea de cumpărare a banilor scade şi, deci, consumul real se va reduce. Dimpotrivă, dacă
preţurile se reduc, consumul va creşte. Desigur că avem în vedere valoarea consumului real şi nu
consumul nominal.
Creditele de consum. Un nivel ridicat al cererii pentru creditele de consum în prezent va
determina o reducere a consumului viitor, ceteris paribus.
Anticipările consumatorilor referitor la evoluţia preţurilor, a volumului de bunuri
disponibile şi a veniturilor. În situaţia în care consumatorii vor anticipa o creștere a preţurilor
sau o reducere în cantitatea de bunuri oferite pe piaţă, consumul în prezent va creşte. Totodată,
dacă se consideră că veniturile în viitor vor creşte, consumul actual va creşte deasemenea. Însă,
această creştere este mai redusă pe o perioadă scurtă de timp, decât pe o perioadă îndelungată de
timp. În acelas timp consumul persoanelor în vârstă va creşte mai lent decât consumul tinerilor.
Impozitele și taxele. Între nivelul şi evoluţia taxelor şi mărimea consumului există o relaţie
negativă. Modificarea taxelor și a impozitelor determină aceleasi tendințe în sensul modificării
consumului şi a economiilor. Astfel, dacă taxele cresc, se vor reduce și consumul şi economiile.
8
 YD YD

Figura 6.4. Modificarea consumului.

Venitul are drept scop atât satisfacerea necesităților prezente, cât şi a celor viitoare, Astfel,
acesta se împarte într-o anumită proporţie în cheltuieli de consum (C) şi economii (S ).
Y =C+S (6.8)

Economiile (S – savings) reprezintă surplusul de venit peste cheltuieli. Economiile pot fi

pozitive și negative.

Astfel, economiile totale includ:

- economii personale ale menajelor: Spr = YD − C (6.9)
- economii brute ale firmelor: Sf = A + Profit nedistribuit (6.10)
- economii ale statului: Sstat = T − (G + TR ) (6.11)

În continuare, ne vom referi numai la economiile menajelor, care reflectă surplusul de

venit peste cheltuielile de consum. La fel ca și consumul, economiile depind de factorul obiectiv
şi primordial - venitul disponibil.
Indicatori care caracterizează economiile sunt:
→ înclinaţia medie spre economii ( s ) reprezintă ponderea economiilor în totalul venitului
disponibil; arată cît se economiseşte dintr-o unitate de venit disponibil:
S
s=
YD (6.12)
→ înclinaţia marginală spre economii (s') – arată cum variază economiile la variaţia cu o
∆S
unitate a venitului disponibil: s ′ =
∆YD (6.13)

9
Funcţia macroeconomică a economiilor: S = YD − C (6.14)
S = −C + (1 − c ′)YD
S = −C + s ′YD
s' + c' = 1 (6.15)

S>0

YD
S<0

Figura 6. 5. Funcția economiilor

Având în vedere factorii psihologici care determină comportamentul fiinţei umane,

obiceiuri şi tradiţii, Keynes a analizat o categorie aparte de factori, de natură subiectivă, care pot
influenţa economiile şi implicit consumul. Keynes a analizat careva motive (numite și mobiluri)
care determină indivizii şi familiile să diminueze cheltuielile de consum în favoarea creşterii
economiilor, precum: dorinţa de a crea o rezervă pentru a face fațî unor situaţii neprevăzute;
dorinţa de a putea beneficia de dobânzi şi sporuri de valoare; sentimentul de independenţă, de
siguranţă şi libertate; dorinţa de a avea o sumă lichidă curentă pentru a pune în aplicare unele
proiecte speculative sau comerciale; intenţia de a lăsa o avere considerabilă moştenitorilor;
uneori și lăcomia, proprie naturii umane, etc.
Economiile au un rol progresist în societate prin capacitatea lor de a se transforma în
investiţii. De altfel, pe termen lung, capitalului unei ţări este determinat de rata naţională de
economisire. În cazul în care o națiune economiseşte mult, cresc posibilităţile pentru investiţii,
economia beneficiind de o creştere accentuată a produsului potenţial. Dacă rata economiilor a
unei economii are o valoare scăzută, echipamentele şi unităţile productive se uzează moral, iar
infrastructura începe să se deterioreze.

Caseta 6.2. Teoriile postkeynesiste cu privire la consum şi economisire:

 Teoria ciclului de viaţă (Franco Modigliani) - economiile sunt rezultatul, în principal, al dorinţei
fiecărui individ de aşi asigura consumul la bătrîneţe. În legătură cu posibilităţile de consum, venitul
din muncă va fi egal cu venitul anual din perioada activă înmulţită cu numărul de ani lucraţi; În
legătură cu distribuţia consumului pe durata întregii vieţi a individului, se consideră că acesta va alege
alternativa unui consum relativ constant pe toată durata de viaţă fără oscilaţii mari. Funcţia
consumului are forma:
C = α W R + c 'Y L (6.16)
unde:

10
 α – înclinaţia marginală spre consum faţă de bogăţia reală;
WR – bogăţia reală;
c' – înclinaţia marginală spre consum în raport cu modificarea venitului de muncă;
YL – venitul din muncă.
 Teoria venitului permanent (Milton Friedman) - presupune că oamenii îşi adaptează
comportamentul de consum nu în funcţie de nivelul venitului curent, dar de oportunităţile de consum
pe termen lung. Cheltuielile pentru consum depind de venitul mediu pe termen lung. Consumul este
direct proporţional cu venitul permanent. Se consideră că venitului permanent asigură acea rată
stabilă a consumului pe care o persoană ar putea să o menţină pe tot parcursul vieţii, ţinînd cont de
nivelul actual al bogăţiei şi al venitului prezent şi viitor.
YP = Y0 + δ (Y1 − Y0 ) (6.17)
unde 0 < δ < 1;
YP – venitul permanent.
Y0, Y1, – venitul din perioada precedentă, respectiv curentă.

6.3.Investiţiile

Investițiile efectuate într-o economie națională constituie un ansamblu de active nou create,
într-un interval determinat de timp. Acestea determină creșterea nivelului de producție în
intervalele viitoare de timp.
Investițiile constituie, în accepțiunea lui J.M. Keynes, actul economic fundamental care
determină creșterea capacității de producție și deci, creșterea venitului.

Din punct de vedere economic, investiţiile reprezintă totalitatea cheltuielilor efectuate pentru
achiziţionarea bunurilor de capital.

În funcţie de destinaţia acestor bunuri, putem vorbi despre două tipuri de investiţii :
1) investiţii de înlocuire, destinate înlocuirii bunurilor de capital depreciate şi, deci, scoase
din funcţiune. Valoarea lor constituie capitalul depreciat sau consumat;
2) investiţii nete, destinate creşterii dimensiunilor capitalului real (formarea netă de
capital).
Suma investiţiilor de înlocuire şi a investiţiilor nete reprezintă investiţiile brute de capital
sau formarea brută de capital.
IB = A + In (6.18)
Dacă investiţiile brute (totale) sunt mai mici decât investiţiile de înlocuire, deci decât
deprecierea capitalului, se înregistrează o reducere a capitalului real, adică o dezinvestiţie.

11
 Investiţiile economice pot fi efectuate atât de sectorul privat (investiţiile private), cât şi de
guvern (investiţii publice), în cadrul graniţelor naţionale (investiţii interne), precum şi în alte sau
de către alte ţări (investiţii externe).
În funcţie de destinaţie delimităm investiţii pentru procurarea de maşini şi utilaje, investiţii
în construcţii și investiţii pentru creşterea stocurilor de mărfuri.
În continuare, ne vom referi numai la investiţiile nete private interne de capital, adică la
cheltuielile pe care întreprinzătorii interni doresc să le efectueze pentru achiziţionarea de noi
bunuri de capital. Volumul dorit al investiţiilor poate fi mai mare, egal sau mai mic decât
volumul investiţiilor reale efectuate de sectorul privat. Diferenţele pozitive sau negative se
concretizează în modificarea stocurilor de produse finite, produse neterminate, materii prime,
materiale etc. Dacă presupunem că toate investiţiile dorite sunt efectuate din economii, atunci
volumul investiţiilor este egal cu volumul economiilor.

Decizia de a investi
În deciziile lor, investitorii trebuie să ţină cont de o serie de factori, criterii şi reguli.
I. Primul criteriu : comparația dintre valoarea prezentă a venitului care urmează a fi
obţinut din investiţie și costul investiţiei. Argumentarea deciziei de a investi prin utilizarea
acestui criteriu presupune:
1) determinarea valorii prezente (VP) a unui venit viitor (Vn), care poate fi obţinut peste n
ani. Aceasta reprezintă valoarea actuală a venitului respectiv şi se calculează în baza formulei:
Vn
VP = (6.19)
(1 + i )n
în care i reprezintă rata nominală (de piaţă) a dobânzii.
Dacă pe o perioadă de n ani se obţine un venit anual, se calculează valoarea prezentă a
venitului obţinut în fiecare an şi apoi se însumează acestea. Suma obținută reprezintă, de fapt,
suma care poate fi împrumutată astăzi, pe o perioadă de n ani, la o anumită rată a dobânzii şi care
trebuie să fie încasată în perioada respectivă ca venit;
2) determinarea costului investiţiei - în situaţia în care investiţia durează mai mulţi ani,
costurile anuale ale investiţiei trebuie să fie actualizate, la fel ca şi veniturile. Dacă întregul
capital este cumpărat în prezent, deci întreaga investiţie se efectuează în prezent, nu mai este
nevoie de actualizare;
3) compararea valorii prezente a veniturilor care urmează a fi obţinute cu nivelul costului
investiţiei. Dacă valoarea prezentă este mai mare sau egală cu mărimea costului, se poate lua
decizia de a investi. Dacă valoarea prezentă este mai mică decât costul, investiţia nu este
rentabilă.

12
 Caseta 6.3. Compararea valorii prezente a veniturilor cu nivelul costului investiţiei.
Presupunem că de pe urma unei investiţii de 4 milioane lei, efectuată astăzi, se poate obţine peste
un an un venit de 1,98 milioane lei, iar peste doi ani 2,42 milioane lei. Considerând că rata nominală a
dobânzii este de 10%, iar întregul capital se depreciază în doi ani, ne putem întreba dacă această investiţie
poate fi realizată. Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să parcurgem cele trei etape:
1) VP = 1,98 + 2,42
= 3,8 milioane lei
(1 + 0,10) (1 + 0,10)2
2) Costul investiţiei = 4 milioane lei
3) 3,8 mil. < 4 mil., VP < costul, deci investiţia nu poate fi acceptată; dacă rata dobânzii ar fi de
maximum 5%,ar putea fi efectuată.

II. Al doilea criteriu: compararea ratei venitului net actualizat cu rata reală a dobânzii.
Folosirea acestui criteriu de fundamentare a deciziei presupune :
a) aprecierea ratei venitului net, care se calculează pe baza raportului dintre profitul net
actualizat şi costul investiţiei;
b) determinarea ratei reale a dobânzii, care este egală cu diferenţa dintre rata nominală (de
piaţă) a dobânzii şi rata inflaţiei (ecuația lui Fisher);
c) dacă rata venitului net este mai mare sau egală cu rata reală a dobânzii, investiţia poate fi
efectuată.
Caseta 6.4. Compararea ratei venitului net actualizat cu rata reală a dobânzii.
Presupunem că într-un an rata inflaţiei este de 5%, rata dobânzii pe piaţă este de 10%, venitul net
actualizat care poate fi obţinut de pe urma unei investiţii de 4 milioane lei este de 200 mii lei. Poate fi
realizată această investiţie? :
200 mii lei
a) Rata venitului net = × 100% = 5%
4 mil.lei
b) Rata reală a dobânzii = 10% - 5% = 5%
c) 5% = 5%, deci investiţia poate fi realizată.

Figura 6.6.1 Figura 6.6.2 Figura 6.6.3

Având în vedere că rata reală a dobânzii reprezintă costul oportun al investiţiei, între
nivelul ratei dobânzii şi al investiţiei există o relaţie negativă. Aceasta înseamnă că investiţiile se
extind (se contractă), dacă rata reală a dobânzii scade (creşte). Nivelul la care rata venitului net

13
este egală cu rata reală a dobânzii poartă denumirea de eficienţa marginală a investiţiilor (figura
6.6.1).
Pe o perioadă îndelungată de timp, la o anumită rată reală a dobânzii în orice economie
naţională există un volum dat de investiţii. În figura 6.6.2 se observă creşterea foarte lentă a
investiţiilor, în raport cu venitul. Investiţia care nu este afectată de evoluţia venitului poartă
denumirea de investiţie autonomă ( I ).
Totodată, la un anumit nivel de venit, în funcţie de o serie de factori, se poate înregistra o
creştere sau o reducere a investiţiilor (vezi figura 6.6.3).
Principalii factori care determină modificarea investiţiilor sunt:
1) Costul de utilizare. Utilizarea bunurilor de capital realizate prin investiţie presupune
anumite cheltuieli ocazionate de întreţinerea şi funcţionarea acestora, cheltuieli pentru
energie, combustibil, salarii, etc. Între nivelul acestor cheltuieli şi volumul investiţiilor
există o dependență negativă.
2) Progresul tehnic. Introducerea unor tehnologii moderne, descoperirea de noi metode de
producţie, de ridicare a calităţii bunurilor, de management, apariția de noi bunuri etc.
determină o creştere a investiţiilor. Între ritmul inovaţiilor şi invenţiilor, pe de o parte şi
investiţii, pe de altă parte, există o dependență directă.
3) Stocul bunurilor de capital. În situaţia în care există capacităţi de producţie excedentare,
neutilizate investiţiile se vor reduce.
4) Previziunile investitorilor în legătură cu evoluţia vânzărilor şi profiturile obţinute. Dacă în
economie există un grad înalt de incertitudine, anticipări pesimiste, etc., investiţiile se vor
reduce.
5) Taxele. Între nivelul taxelor pe profit şi investiţii există o relaţie negativă.
6) Asumarea riscurilor.
7) Rolul statului în organizarea directă a investiţiilor.
8) Situaţia economiei naționale și mondiale.

Ecuația lui Irving Fisher. În 1896 Fisher a publicat un articol în care a prezentat relația
dintre rata nominal a dobânzii (de piață) și rata reală a dobânzii :
i = r +π e (6.20)
în care:
i – rata dobânzii nominale (de piață);
r – rata dobânzii reale;

π e - nivelu anticipat al inflației (premium de inflație).

14
 Rata dobânzii reale reprezintă câstigul investitorului ca recompensă pentru consumul
amânat. Această rată este ex-ante - înainte ca rata inflatiei sa fie cunoscută. Dacă rata reală ex-
ante este constantă, atunci schimbările în nivelul ratei inflației vor determina schimbări în nivelul
ratei dobânzii nominale (de piață) în aceeași direcție, cu același procent al ratei inflației.
Rata reală ex - post - după ce rata inflației este cunoscută, se calculează scazând rata
inflației prezente ( π ) din rata dobânzii nominale:
r = i +π (6.21)
Dar rata inflației poate fi mai mare sau mai mică decât dobânda nominală și deci rata reală
ex-post poate fi atît pozitivă căt și negativă. Ratele reale ex-post vor fi negative în cazul în care
participanții pe piață subestimează inflația prezentă și poate fi pozitivă când participanții
supraestimează inflația prezentă.

Funcţia macroeconomică a investiţiilor:

 În cazul dependenţei investiţiilor de rata dobînzii:
I = I − dr (6.22)
 În cazul dependenţei investiţiilor de rata dobînzii şi de venit:
I = I − dr + i ′Y (6.23)
unde:
I – investiţii autonome;
r – rata reală a dobînzii;
Y – nivelul venitului;
d – coeficientul de sensibilitate a investiţiilor la modificarea ratei dobînzii;
i` – coeficientul de sensibilitate a investiţiilor la modificarea nivelului venitului.
∆I
i′ = (6.24)
∆Y
Reducerea ratei dobînzii provoacă creşterea investiţiilor şi invers. Grafic aceasta poate fi
reprezentată printr-o curbă, care are pantă negativă (figura 6.7). Astfel, reducerea ratei dobînzii
determină reducerea costului creditelor care va genera o creștere a cererii pentru creditele
investiționale

15
 și ca rezultat va avea loc o creștere a investițiilor.

r1
r

r1

r2
I (r)

I1 I2 I

Figura 6.7. Funcția investițiilor

Creşterea venitului determină creşterea investiţiilor de la I1 la I2 pentru acelaşi nivel al

ratei dobînzii (figura 6.8).

r
r

I2

I1

Figura 6.8. Modificarea investițiilor.

La nivel macroeconomic, economiile apar ca o condiţie a investiţiilor, astfel că ansamblul

economiilor realizate la nivel naţional nu reprezintă altceva decât potenţialele investiţii. Putem
spune că economiile şi investiţiile dintr-o ţară sunt, de fapt, faţete diferite ale aceluiaşi proces;
deci, pot fi considerate două mărimi egale: S = I
În modelul de echilibru al economiei închise, volumul investiţiilor trebuie să corespundă
nivelului economiilor totale.

Caseta 6.5. Corelaţia economii – investiţii.

Economiile pot fi:
- private: S pr = (Y − T + TR ) − C

16
 - publice: S st = T − G − TR
Astfel, economiile totale naţionale (ST): S T = S pr + S st
S T = (Y + TR − T ) − C + T − G − TR
ST = Y − C − G

Totodată, în economia închisă: Y = C + I + G => I = Y − C − G

Din calculele prezentate rezultă că economiile totale naţionale sunt egale cu investiţiie:
ST = I (6.25)

Egalitatea dintre economii şi investiţii se verifică atunci când considerăm investiţiile în

accepţiunea largă, adică luăm în considerare şi posibilitatea plasamentelor pe piaţa de capital a
unei părţi din veniturile neconsumate şi economisite. În caz contrar, relaţia de egalitate poate
deveni o relaţie de inegalitate relativă: I ≤ S.
Aşadar, putem afirma că volumul total al economiilor nu reflectă, în mod obligatoriu,
întregul volum al investiţiilor productive dintr-o economie naţională, acestea din urmă pot fi, în
realitate, mai mici (diferenţa constituind-o investiţiile financiare). Cu toate acestea, economiile
globale rămân principala sursă de finanţare a investiţiilor productive naţionale şi de aceea este
nevoie de o creştere susţinută a ratei economiilor.
Pe pieţele financiare economiile reprezintă oferta mijloacelor de împrumut. Ele reflectă
comportamentul colectiv al consumatorului. Totodată, investiţiile reprezintă cererea mijloacelor
de împrumut, reflectând comportamentul colectiv al întreprinzătorului.
Curba economiilor este verticală şi nu depinde de rata reală a dobînzii, în condiţiile în care
nivelul venitului, achizițiile guvernamentale și impozitele sunt constante. Funcţia investiţiilor are
pantă negativă, astfel dacă rata dobânzii crește, are loc reducerea investițiilor și invers. Rata
dobănzii se va modifica pînă la echilibrarea economiilor și a investițiillor. Curba economiilor şi
a investiţiilor se intersecrează în punctul E, care corespunde nivelului ratei dobînzii de echilibru
(figura 6.9).

rr1 S

E
r1 I (r)

S = I(r) I
Figura 6.9. Echilibrul economii – investiții.

17
 Multiplicatorul investițiilor
Principala motivaţie a agentului economic care investeşte într-o activitate economică este
speranţa obţinerii unor venituri, care să-i asigure realizarea profiturilor suplimentare. Astfel,
factorul determinant al oricărei investiţii este venitul anticipat de către investitor. Acestui venit,
suplimentar, îi va corespunde o creştere a cheltuielilor de consum, care va impulsiona producţia
de bunuri şi servicii, precum şi o creştere a economiilor, ceea ce va influenţa pozitiv volumul
investiţiilor. În afara investitorului, există numeroase alte subiecte economice care vor încasa un
venit imediat, ca urmare a investiţiei realizate. Astfel, potrivit modelului de analiză cheltuieli-
venit, orice cheltuială de investiţii pe care o efectuează un agent economic reprezintă pentru alt
subiect economic un venit. Acest venit, la rândul său, va fi cheltuit în scopuri de consum și în
scopuri de economii Pe măsura creșterii venitului, sporul acestuia se va împărţi, de asemenea, în
cheltuieli pentru consum şi economii, în funcţie de mărimea înclinaţiei marginale spre consum
(c') şi mărimea înclinaţiei marginale spre economii (s').
Rapoartele care se formează în timpul şi spaţiul economic între investiţii, venit, consum,
economii, etc., au fost analizate în teoria macroeconomică sub denumirile de principiul
multiplicatorului şi principiul acceleratorului.

Multiplicatorul investițiilor reprezintă raportul care se formează între creşterea veniturilor

şi creşterea investiţiilor și ne arată cum se modifică venitul, ca urmare a modificării cu o unitate
a investiţiilor.

∆Y
mI =
∆I (6.26)
Acesta evidenţiază efectul de multiplicare a veniturilor pe seama investiţiei, astfel că
sporirea investiţiilor influenţează de m ori creşterea veniturilor iar m > 1. Deci, putem spune că
sporul investiţiilor se cuprinde de m ori în sporul veniturilor.
Dacă I↑ => Y↑ => C↑ => Y↑ => C↑ => Y↑...etc. Astfel, 0 > mI >1 (6.27)
∆Y = ∆I * m I (6.28)
Multiplicatorul investițiilor reflectă legătura directă dintre intrările în sistemul economic,
concretizate în investiţii şi ieşirile acestuia, sub forma veniturilor participanţilor la activitatea
economică. Investiţiile sunt cele care produc efectele de antrenare asupra veniturilor, prin
intermediul creşterii producţiei de bunuri economice.
S = I => ∆S = ∆I => ∆I = ∆Y − ∆C =>

18
 ∆Y
mI = (raportăm la ΔY) =>
∆Y − ∆C
1
mI = =>
∆C
1−
∆Y
1
mI =
1 − c′ (6.29)

1
mI = (6.30)
s,

Potrivit celor două relaţii ale multiplicatorului, valoarea acestuia este cu atât mai mare cu
cât înclinaţia marginală spre consum este mai mare, sau, înclinaţia marginală spre economii este
mai mică.

Acceleratorul exprimă şi măsoară creşterea investiţiilor, ca urmare a sporirii veniturilor.

Conform acestui principiu, o sporire a cererii bunurilor de consum, în urma creşterii

veniturilor, va antrena o creştere, mai mult decât proporţională, a producţiei bunurilor de capital
(de investiţii). Principiul acceleratorului exprimă efectul creşterii veniturilor asupra investiţiilor,
sub impulsul stimulativ al sporirii cererii de consum. El evidenţiază relaţia existentă între
modificarea cererii bunurilor de consum şi cea a bunurilor de capital.
O creştere a venitului (ΔY) generează o sporire a cererii pentru bunuri de consum (ΔC);
producătorii de bunuri de consum tind să-şi adapteze oferta (producţia) la modificarea cererii;
pentru a spori producţia este necesară o investiţie suplimentară în bunuri de capital (I), crescând
cererea pentru astfel de bunuri şi implicit producţia acestora. Între cererea de produse finite -
bunuri de consum - şi cererea de bunuri de producţie (investiţii), care le creează, există o relaţie
de accelerare, astfel că modificările survenite în cererea de consum tind să determine variaţii mai
accentuate ale cererii de bunuri investiţionale. Se poate spune că investiţiile urmează dinamica
cererii pentru bunuri de consum, dar într-un ritm mai accentuat.
∆I
a= ; ∆I = a * ∆Y a>1 (6.31)
∆Y
Conform relaţiilor de mai sus, acceleratorul este o mărime care ne arată cu cât sporesc
investiţiile, în urma creşterii cu o unitate a venitului. Astfel, dacă toate capacităţile de producţie
sunt utilizate, o modificare a cererii de bunuri de consum generează o schimbare de o mai mare
amplitudine a investiţiei.
Există anumite condiţii specifice în care acţionează principiul acceleratorului, precum: faza
de expansiune economică, în care veniturile au o tendinţă de creştere, şi un orizont de timp mai

19
mare de un an, pentru a avea răgazul realizării investiţiei; utilizarea la capacitate maximă a
capacităţilor de producţie existente; se consideră că acceleratorul însuşi este o mărime constantă.
Pe lângă efectele benefice ale acceleratorului, Paul Samuelson consideră principiul
acceleratorului şi ca un puternic factor de instabilitate economică. Dacă vânzările întreprinderilor
cresc şi apoi scad, principiul acceleratorului poate amplifica fluctuaţiile create. El provoacă,
astfel, investiţii nete în perioadele de avânt, dar incită, în aceeaşi măsură, spre dezinvestiţii nete
în perioadele de criză sau cădere economică. Pe măsură ce sporul cererii de consum începe să se
reducă, nivelul cererii de investiţii va scădea într-o măsură mai mare. Chiar şi o scădere uşoară a
cererii de consum poate reduce investiţiile la zero.

6.4.Oferta agregată. Determinanții ofertei agregate.

Oferta agregtă reflectă cantitatea totală de bunuri economice disponibile pentru vânzare
într-o economie naţională, în funcţie de nivelul general al preţurilor, într-o anumită perioadă.
Oferta agregată – totalitatea de bunuri şi servicii produse în economie într-o perioadă de
timp în expresie valorică (deseori sinonim PIB).

Oferta agregată este un model economic, reprezentat în formă de grafic, care arată nivelul
existent al volumului real de producţie pentru nivel existent de preţuri. Un nivel mai mare al
preţului este un stimul pentru producerea unei cantităţi adăugătoare de mărfuri şi oferirea lor pe
piaţă, şi invers. Deci, dependenţa dintre nivelul preţului şi volumul produsului naţional, care este
oferit pentru vânzarea pe piaţă este directă sau pozitivă.

Figura 6.10. Curba ofertei agregate.

20
 Curba ofertei agregate descrie combinaţiile dintre nivelul volumului de producţie şi
nivelul general al preţului, la care agenţii economici sunt dispuşi să ofere o cantitate dată de
bunuri și servicii în condiţiile unui preţ dat. Curba AS ne arată ce volum al producţiei poate fi
propus pe piaţă la diferitele niveluri de preţ în economie (figura 6.10).
Teoria ofertei agregate este una dintre cele mai contraversate îm economie. Există mari
contradicţii și referitor la sensul şi forma curbei ofertei agregate. Această curbă constă din 3
segmente determinate: I – keynesist (orizontal); II – intermediar; III – clasic (vertical) (figura
6.11).

P AS

III

B ●
A
● II
I

Figura 6.11. Segmentele ofertei agregate.

Segmentul Keynesist: segmentul orizontal al curbei se numeşte keynesist şi arată

modificarea volumului real al producţiei, cînd nivelul preţurilor și salariilor este constant.
J.M.Keynes a efectuat analiza economiei în anii’30, când rata şomajului în SUA era egală cu
25%. În aceată situaţie de criză era evident că creșterea producţiei putea fi făcută fără mari
cheltuieli de producţie şi fără creșterea salariilor și ca rezultat a preţurilor, şi invers: scăderea
preţurilor şi a salariilor nu va duce la scăderea volumului de producţie.
Segmentul intermediar: segmentul crescător al curbei se numeşte intermediar şi reflectă
modificarea volumului real al producţiei ca rezultat al schimbării nivelului preţurilor. Aceasta
tendință continuă pînă se atinge volumul potențial de producție, în condițiile ocupării depline.
Segmentul neoclasic: segmentul vertical al curbei ofertei agregate corespunde teorie clasicilor şi
ne arată nivelul constant (potențial) al producţiei reale în condițiile nivelul variabil al preţurilor.
Deplasările pe curba AS depind, după cum vedem, de cerera agregată ce determină modificarea
în nivelul preţurilor (P). Volumul de producţie (Y) depinde de modificările în factorii de
producție: nivelul ocupării forței de muncă și a capitalului. În cazul în care unul sau mai mulţi
din aceşti factori se schimbă, atunci se deplasează şi întreaga curbă AS.

21
 Modificarea ofertei agregate AS sub influenţa aceluiaşi factor poate fi diferită în
dependenţă de perioada în care se află economia. Deosebirile dintre perioada scurtă şi lungă, în
macroeconomie sunt legate, în principal, de comportamentul variabilelor reale şi nominale.

Oferta agregată în modelul clasic

Modelul clasic descrie comportamentul unei economi în perioada lungă. Conform acestei
teorii volumul de producţie depinde numai de cheltuielile de forţă de muncă, de capital şi de
tehnologii. Volumul de producţie nu depinde de nivelul preţurilor. De aceea, curba ofertei
agregate este verticală, la un nivel de producţie ce corespunde ocupării depline (figura 6.12).
Analiza ofertei agregate în teoria clasică se bazează pe următoarele condiţii:
• volumul de producţie depinde numai de cantitatea factorilor de producţie (muncă,
capital, tehnologii) şi nu depinde de nivelul preţurilor;
• modificările în factorii de producţie şi tehnologii se produc foarte lent;
• economia funcţionează în condiţiile ocupării depline, de aceea volumul de producţie
este egal cu cel potenţial;
• preţurile şi salariul real sunt flexibile, modificarea lor menţine echilibrul pe piaţă.
Deci, volumul de producţie este în funcţie de factorii de producție și funcția de producție la
nivelul economiei naționale va fi:
( )
Y = F K, L = Y (6.32)

Figura 6.12. Modelul clasic al ofertei agregate.

Deplasarea curbei AS are loc numai la modificarea factorilor de producţie şi a

tehnologiilor. Dacă aşa modificări lipsesc, atunci curba AS în perioada lungă (LRAS) este fixată
la nivelul volumului potenţial de producţie şi modificările în cererea agregată afectează doar
nivelul preţurilor.

22
 Punctul de intersecţie a curbei cererii agregate cu curba verticală a ofertei agregate
determină nivelul preţurilor în economie. Modificările în cererea agregată influenţează numai
preţurile, dar nu și volumul de producţie. De exemplu, dacă oferta monetară scade, atunci curba
AD1 se deplasează în jos către AD2 şi se stabilește un nou punct de echilibru în E2 (figura 6.13).

Figura 6.13. Efectele modificării AD în modelul clasic.

Explicarea formei curbei AS în modelul neoclasic reiese din analiza pieţei muncii,
deoarece munca este considerată ca factor principal, modificările căruia pot influenţa volumul de
producţie. Creşterea nivelului general al preţurilor va determina scăderea salariului real și ca
rezultat cererea de forţă de muncă depășește oferta forţei de muncă. Aceasta va determina
creşterea salariului nominal, iar salariul real va creşte până la nivelul iniţial, ceea ce va readuce
la echilibru piaţa muncii, la nivelul existent al ocupării şi, deci, volumul de producţie practic va
rămâne neschimbat.
Oferta agregată în modelul keynesian
Modelul keynesian analizează comportamentul economiei pe termen scurt. În perioada
scurtă preţurile nu sunt atât de elastice şi din aest motiv nu se modifică la schimbările cererii.
Curba AS în modelul keynesian (SRAS) este orizontală (în cazul preţurilor fixe şi salariilor
nominale fixe) sau are o pantă pozitivă în cazul salariilor nominale fixe şi a preţurilor relativ
flexibile.
Analiza ofertei agregate în acest model se bazează pe următoarele condiţii:
• economia funcţionează în condiţiile utilizării nedepline a factorilor de producţie;
• preţurile, salariul nominal şi alte mărimi nominale sunt relativ fixe şi foarte lent
reacţionează la fluctuaţiile pieţei;
• mărimile reale (volumul de producţie, ocuparea, salariul real,etc) sunt mai flexibile şi
reacţionează rapid la fluctuaţiile pieţei.

23
 Cauzele mărimilor relativ fixe în perioada scurtă pot fi: contractele de muncă pe perioade
lungi, reglementarea salariului minim de către stat sau sindicate, semnarea contractelor pentru
furnizarea materiei prijme şi a producţiei finale, activitatea sindicatelor, efectul „meniului” etc.

SRAS

Figura 6.14. Modelul keynesian al ofertei agregate.

În acest model curba AS este limitată din dreapta de nivelul producţiei potenţiale, după
care această curbă trece într-o curbă verticală adică trece în curba LRAS.
În aşa fel, volumul ofertei agregate în perioada scurtă depinde, în primul rând, de cererea
agregată. Dacă guvernul doreşte să mărească volumul de producţie în economie, atunci conform
teoriei lui Keynes el trebuie să stimuleze cererea agregată prin intermediul politicii fiscale şi
monetare (creşterea cheltuielilor guvernamentale, scăderea impozitelor, creşterea ofertei de
bani).
În perioada scurtă, echilibrul economic se stabileşte la intersecţia curbei AD şi curbei
orizontalei SRAS. În acest caz modificările AD influenţează volumul de producţie şi nu
influenţează nivelul preţurilor. Deci, în cazul micşorării AD în perioada scurtă, volumul de
producţie scade, deoarece preţurile nu sunt atât de elastice încât să se modifice momentan. După
micşorarea AD firmele ţin preţurile la acelaşi nivel, chiar dacă ele sunt destul de înalte. Volumul
de realizare scade şi firmele sunt nevoite să reducă volumul de producţie și să micşoreze
numărul de lucrători.
Astfel, urmările modificăriilor în cererea agregată AD în dependenţă de perioada în care
activează economia sunt diferite. Pentru a găsi explicaţia acestor deosebiri este necesar să
determinăm ce factori determină poziţia şi unghiul de înclinaţie al curbei AS .
Deplasarea curbei SRAS poate avea loc în rezultatul unui șoc de producție sau a schimbării
bruște a preţurilor la resurse.

24
 Figura 6.15. Efectele modificării cererii agregate în modelul keynesian

Deoarece în teoria economică nu există o convenţie referitor la analiza AS, în continuare ne

vom referi la patru cele mai răspândite modele economice:
• Modelul AS în condiţiile salariilor fixe;
• Modelul necompetenţei lucrătorilor;
• Modelul informaţiei asimetrice;
• Modelul preţurilor inelastice (rigide).
La baza acestor modele se află analiza și explicarea cauzelor caracterului curbei SRAS.
În toate aceste modele AS este prezentată prin următoarea funcție:
(
Y = Y + α P − Pe ) (6.33)
unde: Y – volumul de producţie;
Y – volumul de producţie în condiţiile ocupării depline;
P – nivelul efectiv al preţurilor;
Pe – nivelul anticipat al preţurilor;
α – coeficient ce caracterizează sensibilitatea dependenței dintre modificarea volumului de
producție de modificările în nivelul prețurilor. α > 0
Sensul economic al acestei ecuații expune că mărimea volumului de producţie (Y) se abate
de la volumul de producţie potențial ( Y ), în condițiile în care nivelul preţurilor (P) diferă de cel
anticipat (Pe). Parametrul α arată cât de sensibilă este această abatere în dependenţă de
modificările neaşteptate ale preţurilor; 1 / α –este unghiul de înclinaţie a curbei SRAS.
Fiecare din cele patru modele are explicaţia proprie cu privire la această dependenţă,
exprimată prin ecuaţiea 6.33. Fiecare model indică o anumtă cauza a modificării volumului de
producţie și a prețurilor.
Analizând şi studiind aceste modele, se poate de stabilit că curba AS în perioada scurtă
reflectă dilema între cele două variabile de bază ce caracterizează starea unei economii: inflaţia şi
25
şomajul. Această dilemă presupune că pentru a reduce nivelul inflaţiei politicienii sunt nevoiţi
temporar să majoreze rata şomajului, iar pentru reducerea şomajului sunt nevoiţi să accepte o
creștere a inflaţiei. Dar această dilemă are loc la fel doar în perioadă scurtă.
În continuare prezentăm modelele AS în ordinea cronologică de elaborare a lor.

I. Modelul AS în condiţiile salariilor fixe

Explicând deosebirea dintre curba AS în perioada lungă şi scurtă, mulţi economişti pun
accentul pe influenţa unui aşa factor, precum salariul nominal. În majoritatea cazurilor(mai ales
în condiții de criză), salariul este determinat prin contracte, și nu poate fi modificat odată cu
schimbarea condiţiilor economice. De asemenea, salariul poate depinde de diferite norme şi
normative care, de asemenea, se schimbă destul de lent. De aceea în perioada scurtă, salariul
nominal poate fi considerat ca fix.
Acest model arată cum fixarea nivelului salariului influenţează AS. Conform acestui model
putem urmări ce se petrece cu volumul de producţie în condiţiile majorării nivelului preţurilor:
- când salariul nominal este fix, atunci are loc creşterea preţurilor şi scăderea salariului
real, ceea ce face munca mai ieftină;
- salariul real scăzut determină firmele să angajeze mai mulţi lucrători.
- un număr mai mare de muncitori contribuie la creşterea volumului de producţie.
Dependenţă pozitivă dintre nivelul preţurilor şi volumul de producţie, vorbeşte despre
faptul că, în perioada când salariul nominal rămâne fix, curba AS este înclinată în sus (are pantă
pozitivă).
Pentru deducerea acestei dependenţe, să presupunem că muncitorii şi firmele determină
salariul nominal (W), reieşind din salariul real (w) şi aşteptările privind nivelul preţurilor Pe :

W = w× Pe (6.34)
După ce a fost stabilit salariul nominal, dar înainte de a-i angaja pe muncitori, firmele au
aflat nivelul real al prețurilor (P). Atunci salariul real va fi:
W Pe
= w× (6.35)
P P
W
unde: – salariul real; P – nivelul real al preţurilor.
P
Această ecuaţie ne arată că mărimea salariului real deviază de mărimea salariului care a
fost luat ca scop, dacă nivelul real al preţurilor deviază de cel aşteptat.
W
Când : P > P ⇒ <w
e

26
 W
P < Pe ⇒ >w
P
În final să presupunem, că nivelul de ocupare este determinat numai de cererea de forţă de
muncă. Cu alte cuvinte, în contractele dintre firme şi muncitori, rata ocupării nu este determinată
de la bun început; muncitorii sunt de acord să ofere acea cantitate de muncă care le este necesară
firmelor la nivelul stabilit preventiv al salariului şi nivelul efectiv al preţurilor.
Acest proces de luare a deciziilor de către firme poate fi redat prin funcţia cererii de forţă
de muncă:

W 
L = Ld   , (6.36)
P
adică odată cu reducerea salariul real are loc creșterea cererii de forţă de muncă.

Figura 6. 16. Funcția cererii de muncă

Mărimea volumului de producţie se apreciază cu ajutorul funcţiei:

Y = F (L ) (6.37)
conform căreia, creşterea numărului angajaţilor va determina creşterea volumului de producţie.

Figura 6.17. Funcția de producție.

27
 Graficul din figura 6.18 ne prezintă curba AS (dependenţa dintre nivelul preţurilor şi
volumul de producţie).

Figura 6.18. Curba AS cu panta pozitivă.

În aşa fel, în corespundere cu modelul salariilor fixe, schimbările neanticipate în preţuri
duc la devierea mărimii salariului real în comparație cu salariul de echilibru. Iar modificările în
salariul real, la rândul său, duc la schimbări în ocuparea forţei de muncă şi mărimea volumului
de producţie. Ecuaţia curbei SRAS va fi următoarea:

(
Y = Y + α P − Pe . )
Așa dar, mărimea volumului de producţie efectiv deviază de la volumul de producţie în condiţiile
ocupării depline dacă nivelul preţurilor deviază de la cel aşteptat.

II. Modelul necompetenţei lucrătorilor (sf.anilor’60 – M. Fridman, E. Felras)

Acest model , de asemenea, presupune imperfecțiunea pieţei muncii. Spre deosebire de

primul model, acesta presupune că salariul poate fi uşor schimbat pentru echilibrarea cererii şi
ofertei. Acest model se bazează pe concepţia că lucrătorii pentru o anumită perioadă de timp pot
confunda salariul nominal cu cel real.
Cele două componente ale acestui model sunt:
 cererea de forţă de muncă;
 oferta de forţă de muncă.
Cererea de forţă de muncă depinde de salariul real (ca şi în primul model) şi are funcţia:

W 
Lα = Ld   (6.38)
P
Funcţia ofertei de muncă are următoarea formă:

W 
LS = LS  e  (6.39)
P 

28
Cantitatea de muncă oferită depinde de aşteptările referitor la mărimea salariului real. Lucrătorii
cunosc salariul nominal (W), dar ei nu cunosc nivelul general al preţurilor (P). Primind hotărârea
referitor la oferta forţei de muncă, lucrătorii iau în consideraţie aşteptările referitor la salariul real

W 
 e .
P 
Salariul aşteptat poate fi reprezentat în felul următor:
W W P
= × e (6.40)
Pe P P
W
unde: – salariul real;
P
P
– necompetenţa lucrătorilor referitor la nivelul preţurilor.
Pe
Pentru a vedea ce determină oferta de muncă, putem reformula funcţia curbei ofertei de
W
muncă, introducând :
Pe

W P 
LS = LS  × e  (6.41)
P P 
Oferta de muncă depinde de mărimea salariului real şi de gradul de necompetență a
lucrătorilor. Acest model afirmă că devierea preţurilor de la nivelul prognozat influenţează oferta
forţei de muncă şi o modifică. Ca rezultat funcţia curbei SRAS (la fel ca şi în modelul salariilori
fixe) este:

(
Y = Y + α P − Pe . )
Astfel, volumul de producţie efectiv deviază de la volumul potenţial, ca rezultat al devierilor
nivelului preţurilor de la nivelul prognozat al acestora.
III. Modelul informaţiei asimetrice (Robert Lucas – începutul anilor ’70)

Acest model presupune analiza echilibrului pieței şi diferenţierea dintre curbele AS în

perioada lungă şi perioada scurtă. Dar, spre deosebire de modelul necompetenţei lucrătorilor,
acest model nu presupune că firmele sunt mai bine informate decât angajații săi. În varianta cea
mai simplificată a acestui model nu se face nicio deosebire dintre competența lucrătorilor şi a
firmei.
Acest model presupune, că fiecare producător produce o singură marfă, dar consumă o
mulţime de alte mărfuri. Deoarece cantitatea mărfurilor este foarte mare, producătorii nu au
posibilitatea să urmărească condițiile de piață și preţurile pentru toate mărfurile, de aceea ei
cunosc preţurile pentru mărfurile care le produc şi mai puţin – la celelalte mărfuri. Prin urmare,
din cauza unei informaţii necomplete, ei confundă schimbările în nivelul general al preţurilor cu

29
schimbările preţurilor relative. Aceste erori influenţează deciziile luate de către firme şi duc la o
dependenţă pe o perioadă scurtă între nivelul preţurilor şi volumul de producţie.
Modelul informaţiei necomplete afirmă următoarele: când preţurile depăşesc nivelul
anticipat, producătorii consideră, că preţurile relative ale produselor lor au crescut, ceea ce
stimulează o creştere în producţie. Mărimea volumului de producţie deviază de la cel potenţial
când nivelul preţurilor diferă de cel prognozat. Modelul deduce funcţia curbei SRAS pe care o
cunoaştem deja:

(
Y = Y + α P − Pe . )

IV. Modelul preţurilor inelastice (rigide)

Acest model pune accentul pe faptul că firmele modifică preţurile la mărfurile produse nu
imediat după modificările intervenite în cererea agregată. Cauzele:
- în unele cazuri, preţurile sunt fixate în contracte pe un termen mai îndelungat;
- în anumite situaţii, producătorii nu-şi schimbă preţurile pentru ca să nu-şi piardă
clientela;
- în unele cazuri, preţurile nu pot fi schimbate reieşind din caracterul pieţei: răspândirea
cataloagele sau a listelor cu noi preţuri durează și costă (pentru firmă orice schimbare în
preţ este costisitoare).
Așa dar ăn cazul în care o firmă aşteaptă o creştere a preţurilor se aşteaptă şi o creştere a
cheltuielilor. Acele firme care stabilesc preţurile din timp se asigură de riscuri și le stabilesc la
un nivel mai înalt, ceea ce poate duce la situaţia în care alte firme, de asemenea, var ridica
preţurile. În aşa caz, un nivel înalt anticipat al preţului duce la un nivel și mai înalt al preţului în
realitate.
Paralel cu un nivel înalt al volumului de producţie, există şi o mare cerere pentru produse.
Firmele cu un sistem de preţuri flexibil îşi stabilesc preţurile la un nivel înalt, ceea ce duce la
ridicarea nivelului preţurilor.
Influenţa volumului de producţie asupra nivelului preţurilor depinde de ponderea firmelor
cu un sistem flexibil de preţuri. În aşa fel, nivelul general al preţurilor depinde de previziunile
referitor la nivelul preţurilor şi nivelul volumului de producţie.
Devierea mărimii volumului de producţie existent de cel potenţial depinde de devierea
nivelului preţurilor de la cel prognozat. Astfel, :

( )
Y = Y + α P − P e , unde
S
α= . (6.42)
[(1 − S )α ]

30
 Economiştii folosesc aceste modele ale SRAS pentru a explica deosebirile dintre curbele
ofertei agregate în perioada scurtă dintre diferite ţări , în dependenţă de specificul dezvoltării
economiei. Menționăm că în condițiile unei inflații înalte, valoarea coeficientului α este relativ
redusă, şi invers. În ţările cu dezechilibre majore, cererea agregată oscilează, la fel și prețurile.
Astfel coeficientul α este mic şi SRAS este relativ orizontală. În ţările unde cererea agregată și
prețurile sunt relativ stabile, orice modificare a preţurilor îi face pe producători să reacţioneze
adecvat, astfel α este mare.
Chiar dacă există deosebiri dintre aceste modele, ele sunt compatibile. Concluziile care pot
fi făcute pe baza lor sunt aceleași. Ideea de bază poate fi exprimată prin ecuaţia SRAS:

(
Y = Y + α P − Pe , )
care arată dependenţa dintre devierile volumului de producţie de la cel potenţial şi diferenţa
dintre nivelul existent al preţurilor şi cel prognozat. Dacă nivelul preţurilor este mai ridicat decât
cel aşteptat, atunci mărimea volumului de producţie este mai mare decât mărimea producţiei în
condiţiile ocupării depline. Dacă nivelul preţurilor este mai mic decât aşteptările, atunci mărimea
produsului creat este mai mică decât cel potenţial.

Figura 6.19. Funcția ofertei pe termen scurt și lung

6.5.Echilibrul macroeconomic general AD-AS

Modelul grafic al echilibrului AD – AS

Modelul echilibrului macroeconomic general constituie modelul interacţiunii dintre cererea
agregată (AD) şi oferta agregată (AS). Nivelul preţurilor la produsele finite, care se stabileşte pe
baza egalităţii dintre cererea agregată şi oferta agregată, determină nivelul de echilibru al
preţurilor (PE). Produsul naţional real, care se stabileşte pe baza egalităţii dintre cererea agregată
şi oferta agregată, determină volumul real al producţiei naţionale de echilibru (YE) (figura 6.20).

31
 A
P

E
PE
AD

YE Y

Figura 6.20. Echilibrul macroeconomic AD – AS.

 Echilibrul pe termen scurt în urma deplasării curbei AD

P
AS Cunoaştem, că orice modificare a factorilor
ce influenţează AD duce la deplasarea
P2 curbei AD (în afara prețurilor).
AD2
P1 Deplasarea curbei AD în dreapta la AD2
AD1 duce la creşterea nivelului general al
P3

AD3 preţurilor şi a volumului de producţie (în

urma creşterii variabilelor ce determină
modificări în AD).
Y3 Y1 Y2

Orice modificare în sensul diminuării

Figura 6.21. Modificarea echilibrului în
urma deplasării AD.
aceloraşi variabile ar determina deplasarea
curbei AD la stânga spre AD3 şi reducerea
preţurilor (P) şi a volumului de producţie
(Y).

32
 Modificarea echilibrului macroeconomic pe termen scurt în urma modificării AS

Figura 6.22. Modificarea echilibrului în

urma deplasării AS.

Deplasarea curbei AS în dreapta spre AS3

duce la descreşterea nivelului general al
preţurilor şi creșterea volumului de
producţie (în urma creşterii variabilelor ce
determină AS, de exemplu o descoperire de
importante zăcăminte de petrol).
Orice modificare în sensul diminuării
aceloraşi variabile (un cutremur devastator)
ar determina deplasarea curbei AS la stânga
spre AS2 va duce la creșterea preţurilor (P)
şi reducerea volumului de producţie (Y).

33
 Echilibru pe termen lung. Șocurile cererii agregate și ofertei agregate.
Echilibrul pe termen lung se stabileşte în condiţiile cînd cererea agregată este egală cu
oferta agregată pe termen scurt şi oferta agregată pe termen lung:

AD=SRAS=LRAS
(6.43)

P
LRAS

A
● SRAS

AD
Y Y

Figura 6.23. Echilibrul pe termen lung.

Schimbarea bruscă (șocurile) a cererii agregate și ofertei agregate va determina devierea

nivelului efectiv al producției de la nivelul potențial.
Șocurile cererii agregate pot apărea în rezultatul modificării bruște a ofertei de monedă sau
a velocității acesteia, oscilații puternice a cererii investiționale, etc.
Șocurile ofertei agregate pot fi determinate de schimbarea bruscă a prețurilor la resurse (de
exemplu, la resursele petroliere); calamnitățile naturale, care determină pierderea unei părți
importante a resurselor și reducerea potențialului economic; schimbările în legislație; creșterea
considerabilă a cheltuielilor privind protecția mediului ambiant, etc.
În continuare vom analiza modificarea echilibrului macroeconomic în rezultatul unui din
cazurile menționate mai sus. De exemplu șocul ofertei agregate, determinat de schimbarea
bruscă a prețurilor la resursele petroliere va deplasa curba ofertei agregate pe termen scurt în
sus, de la SRAS0 la SRAS1. Ca rezultat echilibrul pe termen scurt se stabileşte în punctul B, la un
nivel mai ridicat al preţurilor (figura 6.24).

34
 LRAS
P
B
P1 ● SRAS1

A
P0 ● SRAS0

AD
Y1 Y Y

Figura 6.24. Stabilirea echilibrului pe termen scurt.

În punctul B nivelul producţiei pe termen scurt este mai mic decît cel potenţial, ceea ce
caracterizează situaţia de ocupare incompletă a factorilor de producţie (şomaj).
Dacă statul nu întreprinde măsuri, atunci economia se acomodează la noua situație. În
condițiile unui nivel al producției mai mic decît cel potențial (punctul B), prețurile încep treptat
să scadă (corectarea prețurilor), iar nivelul producției și ocupării vor reveni la cel inițial.
Aceasta s-ar reprezenta grafic prin deplasarea în sers invers pe curba AD din punctul B în
punctul A. Însă acest proces de acomodare poate fi foarte îndelungat și însoțit de grave
probleme sociale.
În acest context, statul intervine prin politici de stimulare a cererii agregate, majorând masa
monetară, sau achiizițiile guvernamentale. Creșterea cererii agregate se reprezintă prin
deplasarea curbei cererii agregate spre drepta. Ca rezultat curba AD se deplasează către AD'.
Nivelul producţiei revine la cel potenţial, dar prețurile rămân majorate. Echilibrul pe termen
lung se stabileşte în punctul C. Nivelul preţurilor corespunde nivelului P1. (figura 6.25).

LRAS
P
C
B ●
P1 SRAS1
A
●
P0 SRAS0
AD'
AD
Y1 Y Y

Figura 6.25. Restabilirea echilibrului pe termen lung.

Astfel, politica economică a statului se confruntă cu dilema: fie o recesiune îndelungată și

șomaj, fie creșterea prețurilor cu menținerea nivelului ocupării și a producției.

35
 Decalajele venitului național
Decalajele nivelului venitului reprezintă o stare a economiei naţionale, caracterizată printr-un
dezechilibru parţial și se determină ca diferenţa dintre venitul realizat şi venitul potenţial.

Tipurile de decalaje a nivelului venitului:

 Decalaj recesionist, analizat de J.M. Keynes. În acest caz venitul realizat este mai mic decît
cel potenţial și se caracterizează printr-o subocupare a factorilor de producţie.

LRAS
P

E
Decalaj recesionist

AD
Y
Y1 Y

Figura 6.25. Decalajul recesionist.

Ajustarea decalajului recesionist se efectuează prin următoarele posibilități:

• ajustarea prin oferta agregată (creşterea AS pe termen scurt) și anume
- prin relansarea automată a activităţii economice; în recesiune există un surplus pe piaţa
factorilor de producţie ce antrenează o reducere a preţurilor factorilor de producţie şi
determină reducerea costurilor medii în economie. În consecinţă, oferta agregată se
deplasează spre dreapta.
- prin intermediul politicilor de stimulare a ofertei agregate (de exemplu, acordarea de
subvenţii).
• ajustarea prin cererea agregată (creşterea AD):
- printr-o relansare automată a cererii agregate şi a componentelor sale;
- prin politica macroeconomică de stimulare a cererii agregate (de exemplu, reducerea
impozitelor și taxelor).


Decalaj inflaţionist, este analizat de către noii economişti clasici. În condițiile decalajului
inflaționist venitul realizat este mai mare decât cel potenţial și aceasta caracterizează
supraocuparea factorilor de producţie. Printre factorii ce pot contribui la stabilirea unui astfel
de decalaj putem numi şocul negativ al cererii agregate .

36
 P LRAS AS

E
Decalaj inflaţionist
AD

Y1 Y
Y

Figura 6.26. Decalajul recesionist.

Ajustarea decalajului inflaţionist se poate efectua prin:

• ajustarea prin oferta agregată (scăderea AS pe termen scurt):
- reducerea activităţii economice: nivelul ofertei agregate pe termen scurt determină creşterea
preţurilor factorilor de producţie, în deosebi a salariilor, care încep să crească mai repede
decât productivitatea muncii. Ca rezultat cresc costurilor şi are loc o deplasare spre stânga a
SRAS, la un nivel mai ridicat al preţurilor ;
- politica de temperare a nivelului activităţii economice (restricţii fiscale).
• ajustarea prin cererea agregată (diminuarea AD):
- reducerea cheltuielilor agregate;
- prin politica macroeconomică de descurajare a cererii agregate.
Ajustările în nivelul venitului demonstrează stabilitatea echilibrului macroeconomic pe termen
lung. Înlănţuirea în dinamică a apariţiei şi ajustărilor decalajelor recesioniste şi inflaţioniste are
ca rezultat fenomenul ciclicităţii economice.

Caseta 6.6. Instrumente aplicate în vederea stimulării ofertei.

 Instrumente destinate să crească nivelul producției curent, prin care se îmbunătățește
eficiența alocării și utilizării principalelor resurse: muncă, pământ, capital. Aici se includ
instrumentele politice care reduc distorsiunile ce conduc la diferențe între prețurile unitare
ale produselor și costurile lor marginale. Astfel de distorsiuni pot apărea ca consecință a
concurenței imperfecte, controlului prețurilor, restricțiilor comerciale, etc.
 Instrumente destinate să majoreze rata de creștere pe termen lung a nivelului potențial al
producției. Aici se includ măsuri de stimulare a economiilor și investițiilor interne,
perfecționarea mecanismului de trecere a economiilor în investiții, stimularea inovațiilor
tehnologice. De asemenea, se includ măsuri de creștere a fluxului de investiții străine,
schimbărule structurale, etc.

37
 CONCLUZII
1. Cererea agregată reflectă totalitatea cheltuielilor efectuate de către agenţii economici agregaţi
pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii create în economie în decursul unei perioade de
timp. Componentele cererii agregate sunt cheltuielile de consum ale menajelor, cheltuielile
de investiţii ale firmelor, cheltuielile statului privind achiziţionarea de bunuri şi servicii,
cheltuielile pentru exportul net.
2. Grafic cererea agregată se reprezintă sub forma unei curbe cu pantă negativă, care reflectă
dependenţa negativă dintre nivelul achiziţionat al PIB real (Y) şi nivelul preţurilor (P).
Această dependență poate fi explicată prin intermediul ecuației teoriei cantitative a banilor
sau prin efecte cererii agregate: efectul ratei dobânzii, efectul bogăţiilor, efectul importului.
3. Consumul reprezintă partea de venit cheltuită pentru procurarea de bunuri şi servicii,
destinate satisfacerii necesităţilor menajelor şi/sau a necesităţilor personale. Odată cu
modificarea venitului indivizii inclină să-şi modifice consumul, dar intr-o proporţie mai
redusă.
4. Economiile reprezintă surplusul de venit peste cheltuieli. La nivel macroeconomic,
economiile apar ca o condiţie a investiţiilor.
5. Investiţiile reprezintă totalitatea cheltuielilor efectuate pentru achiziţionarea bunurilor de
capital. Reducerea ratei dobînzii determină creşterea investiţiilor. Creşterea venitului
determină creşterea investiţiilor.
6. Multiplicatorul investițiilor reflectă modificarea venitului, ca urmare a modificării cu o
unitate a investiţiilor. Acceleratorului măsoară creşterea investiţiilor, ca urmare a sporirii
veniturilor.
7. Curba ofertei agregate descrie combinaţiile dintre nivelul volumului de producţie şi nivelul
general al preţului, la care agenţii economici sunt dispuşi să ofere o cantitate dată de bunuri și
servicii în condiţiile unui preţ dat.
8. Modificarea mărimii AS sub influenţa aceluiaşi factor poate fi diferită în dependenţă de
perioada pentru care se face analiza. Deosebirile dintre perioada scurtă şi lungă, în
macroeconomie sunt legate, în principal, de comportamentul variabilelor reale şi nominale.
În teoriile keynesistă şi neoclasică, interpretarea formei curbei AS este diferită.
9. Curba keynesistă a ofertei agregate caracterizează economia în perioadă scurtă și este
orizontală, implicând faptul că firmele pot oferi orice cantitate de bunuri şi servicii care se
cer pe piaţă la nivelul existent al preţului. În acest caz există o ocupare nedeplină a factorilor
de producție. În condiţiile ofertei agregate keynesiste, expansiunea monetară şi expansiunea
fiscală duc la creşterea nivelului de echilibru al producţiei.
10. Curba neoclasică a ofertei agregate este verticală şi se aplică unei economii în care preţurile
şi salariile sunt pe deplin flexibile. În acest caz nivelul de producţie corespunde ocupării
depline. În condiţiile ofertei clasice o expansiune fiscală nu afectează nivelul de producţie,
dar va duce la creşterea preţurilor.
11. Oferta agregată pe termen scurt poate fi analizată prin intermediul a patru modele de bază:
modelul ofertei agregate în condiţiile salariilor fixe; modelul necompetenţei lucrătorilor;
modelul informaţiei asimetrice; modelul preţurilor inelastice. În toate aceste modele mărimea
volumului de producţie efectiv deviază de la volumul de producţie în condiţiile ocupării
depline dacă nivelul preţurilor deviază de la cel anticipat.
12. Echilibrului macroeconomic constituie modelul interacţiunii dintre cererea agregată şi oferta
agregată Nivelul preţurilor la produsele finite, care se stabileşte în baza egalităţii dintre
cererea agregată şi oferta agregată, determină nivelul de echilibru al preţurilor (PE).
38
13. Șocurile cererii agregate și ofertei agregate vor determina abaterea nivelului efectiv al
producției de la nivelul potențial. Șocurile cererii agregate pot apărea în rezultatul modificării
bruște a ofertei de monedă sau a vitezei de rotație a acesteia, oscilații puternice a cererii
investiționale, etc. Șocurile ofertei agregate pot fi determinate de: schimbarea bruscă a
prețurilor la resurse; calamnitățile naturale; schimbările în legislație; creșterea considerabilă a
cheltuielilor privind protecția mediului ambiant, etc.
14. Decalajele nivelului venitului se determină ca diferenţa dintre venitul realizat şi venitul
potenţial. Tipurile de decalaje a nivelului venitului: inflaţionist și recesionist. Decalajul
inflaționist poate fi ajustat fie prin scăderea ofertei agregate pe termen scurt, fie prin
diminuarea cererii agregate (politica restictivă). Decalajul recesionist poate fi ajustat fie prin
creşterea ofertei agregate pe termen scurt, fie prin creşterea cererii agregate (politica de
stimulare a cererii agregate):

NOȚIUNI – CHEIE
Cerere agregată (aggregate demand, AD) Modelul keynisian al ofertei agregate
Ofertă agregată (aggregate supply, AS) (Keynisian model of aggregate supply)
Consum (consumption, C) Modelul neoclasic al ofertei agregate
Înclinație marginală spre consum (marginal (neoclassical model of aggregate supply)
propensity to consume, MPC) Echilibrul AD – AS (equilibrium AD - AS)
Înclinație marginală spre economii (marginal Echilibru pe termen scurt (short run
propensity to save, MPS) equilibrium)
Economii (savings, S) Echilibru pe termen lung (long run
Investiții (investments) equilibrium)
Legea psihologică fundamentală (the Șocurile cererii agregate (aggregate demand
fundamental psychological law) shocks)
Multiplicatorul (multiplier) Șocurile cererii agregate (aggregate supply
Decalaj (GAP) shocks)

ENUNȚURI ADEVĂRAT/FALS
1. Dacă guvernul decide majorarea fiscalităţii, atunci consumul creşte.
2. Venitul şi consumul sunt două mărimi direct proporţionale, în timp ce venitul şi
economiile sunt două mărimi invers proporţionale.
3. Înclinaţia medie spre consum ( c ) reprezintă raportul dintre consumul total şi venitul
disponibil.
4. Suma invesiţiilor de înlocuire şi a investiţiilor nete formează investiţiile brute.
5. Relaţia dintre creşterea producţiei şi creşterea investiţiilor într-o economie naţională este
reflectată de multiplicatorului investițiilor.
6. Multiplicatorul investiţiilor arată cu cât este mai mare înclinaţia marginală spre consum,
cu atât efectul investiţiilor este mai mare.
7. Exportul net reflectă diferenţa dintre import şi export şi arată influenţa comerţului
exterior asupra cererii aggregate.

39
8. Modificarea cererii agregate în funcţie de alţi factori decât preţul, conduc la deplasarea
curbei cererii agregate paralel cu ea însăşi.
9. Oferta agregată (AS) exprimă producţia totală de bunuri şi servicii pe care firmele doresc
şi pot să o realizeze în funcţie de nivelul mediu al preţurilor din economie.
10. Curba ofertei agregate reflectă combinaţiile de preţuri şi venituri pentru care economia se
află în echilibru.
11. Panta pozitivă este o caracteristică a curbei AD.
12. În analiza macroeconomică pe termen scurt a ofertei agregate preţurile sunt considerate
constante.
13. Pe termen lung economia funcţionează la nivelul său potenţial şi AS este rigidă.
14. Pe termen scurt, echilibrul se ajustează la nivelul PIB-ului potenţial.
15. Decalajul inflaţionist se datorează unui echilibru macroeconomic la un nivel al PIB -ului
superior celui potenţial.

TESTE
1. Când se reduce venitul, consumul de regulă:
a) Se reduce şi el, dar într-o proporţie mai mică
b) Se reduce şi el, dar într-o proporţie mai mare
c) Se reduce în aceeaşi proporţie
d) Are loc creşterea consumului.

2. Curba ofertei agregate keynesiene există:

a) La un nivel al producţiei mai mare decât nivelul potenţial
b) La un nivel al producţiei mai mic decât nivelul potenţial
c) La un nivel al producţiei ce corespunde cu nivelul potenţial.
d) Nici una nu este corectă.

3. O schimbare a cheltuielilor publice:

a) Nu afectează curba cererii globale
b) Schimbă înclinaţia curbei cererii globale
c) Deplasează curba ofertei globale
d) Deplasează curba cererii globale.

4. Care din următorii factori vor determina deplasarea curbei cererii agregate spre
dreapta:
a) O creştere a nivelului ofertei agregate
b) O creştere a nivelului general al preţurilor
c) O creştere a cheltuielilor guvernamentale
d) O reducere a ofertei agrergate.

5. În modelul AD –AS creşterea consumului va determina:

a) Creşterea nivelului general a preţului şi a venitului de echilibru
b) Creşterea preţului şi scăderea venitului de echilibru

40
 c) Micşorarea venitului de echilibru şi a nivelului general a preţului
d) Creşterea venitului de echilibru şi scăderea nivelului general a preţului.

6. Care din următorii factori vor determina deplasarea de-a lungul curbei cererii
agregate:
a) O modificare a nivelului ofertei agregate
b) O modificare a nivelului general al preţurilor
c) O modificare a cheltuielilor guvernamentale
d) O modificare a venitului de echilibru.

7. Dacă investiţia se reduce se poate întâmpla că:

a) Venitul va scădea mai puţin decât s-a redus investiţia
b) Venitul va descreşte în aceeaşi măsură în care s-a redus investiţia
c) Venitul se va reduce într-o măsură care este multiplă celeia în care s-a micşorat
investiţia.
d) Nu putem afirma nimic.

8. Reducerea ratei dobânzii va avea următoarele efecte în economia naţională:

a) Reducerea investiţiilor şi a venitului de echilibru, creşterea nivelului general al
preţurilor
b) Creşterea investiţiilor, a venitului şi a nivelului general al preţurilor
c) Creşterea investiţiilor, creşterea nivelului general al preţurilor, venitul rămîne
constant;
d) Nici una nu este corectă.

9. Înclinaţia marginală spre economii reprezintă:

a) economiile realizate pe unitate de venit;
b) sporul de economii atunci când venitul creşte cu o unitate;
c) sporul de venit determinat de sporul de investiţii
d) nici una nu este corectă.

10. Multiplicatorul investiţiilor arată:

a) cu cât este mai mică înclinaţia marginală spre economii, cu atât efectul investiţiilor
este mai mare;
b) cu cât este mai mare înclinaţia marginală spre consum, cu atât efectul investiţiilor
este mai mare;
c) cu cât este mai mică înclinaţia marginală spre consum, cu atât efectul investiţiilor
este mai mare.

11. Particularităţile modelului neoclasic al ofertei agregate sunt:

a) economia funcţionează în condiţiile ocupării depline a factorilor de producţie;
b) economia funcţionează în condiţiile ocupării incomplete a factorilor de producţie;
c) mărimile nominale sunt rigide, se modifică lent şi reacţionează încet la fluctuaţiile
pieţei;
d) mărimile reale sunt flexibile şi reacţionează mai repede la fluctuaţiile pieţei.

41
12. Firma îşi reduce volumul producţiei şi numărul de angajaţi dacă:
a) volumul producţiei este mai mare ca nivelul cererii;
b) volumul producţiei este mai mic decât nivelul cererii;
c) volumul producţiei este egal cu nivelul cererii;
d) nici una nu este corectă.

PROBLEME PROPUSE SPRE REZOLVARE

1. Funcția macroeconomică de consum într-o economie națională ipotetică simplă este
C = 4000 + 0,75Y, iar investițiile totale sunt o mărime autonomă și constituie 2000 u.m..
Detereminați:
a) Funcția macroeconomică de economisire.
b) Venitul național de echilibru.
c) Multiplicatorul investițiilor.

2. Cheltuielile de consum sunt reprezentate prin funcţia: C = 800 + 0,6Yd.

Venitul disponibil (Yd) Consum (C) Economii (S)
1000
2000
3000
4000
5000
Determinaţi:
a) Consumul şi economiile pentru fiecare nivel al venitului disponibil.
b) Înclinaţia marginală spre consum
c) Înclinaţia marginală spre economii
d) Determinaţi multiplicatorul cheltuielilor.

3. Consumul iniţial constituie 70% din venit. Investiţia este autonomă şi constituie 180 u.m.
a) Care este nivelul venitului de echilibru?
b) Calculaţi consumul planificat şi cererea agregată pentru valori ale venitului
cuprinse între 500 şi 1200.
c) Care este nivelul de echilibru dacă investiţia creşte cu 30 u.m.

4. În anul t1 economiile totale nete ale unei ţări sunt 4000 u.m., sporind cu 10% faţă de
nivelul lor din anul t0. Rata consumului în anul t1 este 0,8. În condiţiile în care întreaga
creştere a economiilor din anul t1 faţă de anul t0 se transformă în spor de investiţii, iar
multiplicatorul investiţiei este 5, determinaţi:
a) înclinaţia marginală spre consum;
b) rata economisirii în anul t2, dacă înclinaţia marginală spre consum nu se modifică.

5. Se cunosc următoarele date cu privire la o economie ipotetică:

Funcţia economiilor: S = 0,2Yd – 700
Investiţiile: I = 500 u.m.
Impozitele şi taxele: T = 1000 u.m.
Cheltuielile guvernamentale: G = 800 u.m.

42
 Determinaţi:
a) Funcţia de consum.
b) Venitul de echilibru.
c) Venitul disponibil.
d) Valoarea consumului şi economiilor corespunzător situaţiei de echilibru.

6. Presupunem că venitul de echilibru este de 500 u.m. în model bisectorial, când:

C = 40 + 0,8Yd şi I = 60 u.m. Să se determine:
a) Nivelul venitului de echilibru în condiții inițiale.
b) Nivelul venitului de echilibru atunci cînd o cheltuială guvernamentală de 10 u.m.
este adăugată la model;
c) Nivelul venitului de echilibru atunci cînd taxe de 10 u.m. sînt adăugate la model,
caz în care Yd = Y - T.

7. Fie următoarele date referitoare la o economie:

Funcţia consumului: C = 650 + 0,8Yd
Funcţia impozitelor şi taxelor: T = 0,25Y
Investiţiile: I = 450 u.m.
Cheltuielile guvernamentale: G = 320 u.m.
Exportul net: Nx = 80 u.m.
Determinaţi:
a) Nivelul venitului de echilibru.
b) Venitul disponibil.
c) Consumul şi economiile personale.

8. Fie următoarele date referitoare la o economie:

Funcţia de consum: C = 1000 + 0,75Yd,
Investiţiile: I = 1500 u.m.,
Achizițiile guvernamentale: G = 2100 u.m.
Funcţia impozitelor: T = 400
Funcţia exportului net: Nx = 300
Determinaţi:
a) Venitul de echilibru,
b) Consumul şi economiile
c) Multiplicatorul investițiilor.
d) Cum se va modifica venitul de echilibru, dacă investițiile cresc cu 200 u.m.

TEME RECOMANDATE PENTRU REFERATE:

1. Analiza factorilori obiectivi şi subiectivi care influenţează cheltuielile de consum.
2. Investițiile și rolul lor în economia naţională.
3. Particularitățile cererii agregate în economia națională.
4. Analizați dependența dintre oferta agrgată și inflație.
5. Influenţa şocurilor asupra echilibrului macroeconomic.

43
 MODELUL KEYNESIST
„CHELTUIELI – VENITURI”

VENITURI

CHELTUIELI
MODELUL KEYNESIST „CHELTUIELI – VENITURI”

1
Cheltuielile de consum şi economiile: esenţă, indicatori, funcţii

2
Investiţiile şi multiplicatorul investiţional

3
Achiziţiile publice şi exportul net ca valori autonome

4
Echilibrul macroeconomic pe termen scurt: crucea lui Keynes
 TERMEN SCURT, PREŢURI FIXE

MODELUL
E-Y

E Y

Ye

Cererea sectoarelor Producţia

instituţionale (venitul agregat)
E = C + I + G + NX Y

Producţia (venitul) de
echilibru
Ye
 Mijloace monetare planificate a fi utilizate pentru
CHELTUIELI
achiziţionarea bunurilor de consum curent,
DE CONSUM
îndelungat şi servicii

transferurile publice anticipările privind

veniturile şi preţurile
şi private viitoare

venitul curent Impozitele pe venit

rata dobânzii pe gradul de îndatorare

creditele de consum a menajelor
 EVALUAREA CONSUMULUI
C
Rata
consumului
c
Yd
Indicatorii
consumului
Înclinaţia
C
marginală
c 
'
spre consum
Yd
Venitul Cheltuielile de Rata Înclinaţia
disponibil, u.m. consum, u.m. consumului marginală
Yd C spre consum
0 100 - -
80
100
160
175
2
1,75
0,75
0,75 C  100  0,75Y
200 250 1,25 0,75
400 400 1,00 0,75
600 550 0,92 0,75
800 700 0,88 0,75
1000 850 0,85 0,75
 E

Cheltuielile de consum care

CHELTUIELI
nu depind de venitul
AUTONOME
disponibil şi sunt absolut Ca
DE CONSUM
necesare supravieţuirii
Y

E=Y La modificarea venitului

LEGEA
disponibil cheltuielile de
PSIHOLOGICĂ
C consum se vor modifica într-
A LUI KEYNES
o proporţie mai mică
Y

E
Y=E

F UNCŢIA CONSUMULUI C=100+0,75Y

Ca=100

C  Ca  c '  Yd  Ca  c ' Y  T 
Y
Ye=400
ECONOMIILE
MENAJELOR Partea neconsumată a venitului disponibil

S  Yd  C  Y  T   C

Mărimea Mărimea
venitului cheltuielilor
disponibil de consum

Factorii de
influenţă
EVALUAREA ECONOMIILOR
S
Rata
economisirii
s
Yd
Indicatorii

S
economiilor
Înclinaţia
s  '
marginală spre
Yd
C  100  0,75Y economisire

Y C c c' S s s '
0 100 - - -100 - -
80 160 2 0,75 -80 -1,0 0,25
100 175 1,75 0,75 -75 -0,75 0,25
200 250 1,25 0,75 -50 -0,25 0,25
400 400 1,00 0,75 0 - 0,25
600 550 0,92 0,75 50 0,08 0,25
800 700 0,88 0,75 100 0,13 0,25
1000 850 0,85 0,75 150 0,15 0,25
 ECONOMIILE
Y CS E

c  s 1
' '

Y
400

c  1 s
' '
s'  1 c' -100

Funcţia economiilor
 
S  Sa  s '  Yd  Ca  1  c '  Yd
 
 Ca  1  c ' Y  T 
 INVESTIŢIILE

autonome induse

INVESTIȚII - cheltuielile planificate a fi efectuate pentru

achiziţionarea capitalului fix şi a bunurilor imobiliare

Y=E
INVESTIŢII AUTONOME -
investiţiile independente de
venitul naţional Ia

Y
 Capacități libere de
producție
Tehnologii aplicate Profitul și impozitul
pe profit

Transferuri publice Anticipările

investitorilor

Rata anticipată a Factorii de Rata anticipată a

profitului influenţă dobânzii
 INVESTIŢIILE AUTONOME
r
F UNCŢIA INVESTIŢIILOR AUTONOME

Ia  e  dr
I r2
d
r
r1

RELAŢIA ECONOMII – INVESTIŢII

a) abordare clasică b) abordare keynesistă
r E

I S
S

E Ia
re
Y
Ye
S,I
S(r) = I(r) S(Y) I(r)
INVESTIŢII PLANIFICATE ŞI EFECTIVE

1 S > I  ↑ stocurile de bunuri 

↓Y până la Ye

I > S  ↓ stocurile de bunuri 

↑Y până la Ye 2

Stocurile de bunuri = investiţii neplanificate

 INVESTIŢII PLANIFICATE ŞI EFECTIVE

E
INVESTIŢIILE Investiţiile Investiţiile
EFECTIVE
= planificate
+ neplanificate

stocare Ia
destocare

Y
Ye

Coeficientul care reflectă modificarea venitului

MULTIPLICATORUL
naţional la modificarea investiţiilor autonome cu
INVESTIŢIONAL
1 u.m.
 MECANISMUL DE MULTIPLICARE

ΔC ΔY etc.
ΔC ΔY
ΔIa ΔY ΔS
ΔS

Y
mI  E

I S

1 1
m  ' I2
1 c '
s I1

Y  mI  I Y1 Y2
Y
 CHELTUIELILE AGREGATE
E
Y C Ia E
100 175 25 200 Y=E

200 250 25 275

C+I
400 400 25 425 C
500 475 25 500 Ia
600 550 25 575 Ca

800 700 25 725

1000 850 25 875 Ye = 500
Y

Ia  ΔY  ↑ I induse

F UNCŢIA INVESTIŢIILOR INDUSE I

i  j Y
I
Înclinaţia marginală spre investiţii j
Y
 Cheltuielile planificate a fi efectuate de către
ACHIZIŢII
administraţiile publice în vederea cumpărării bunurilor
PUBLICE şi serviciilor

Mărimea
AUTONOME DE veniturilor
VENIT Dimensiune
publicec
Faza ciclului
a sectorului
economic
public
E

E=Y

Y Factorii de
influenţă
 CHELTUIELILE AGREGATE
Y C Ia G E
100 175 25 25 225
200 250 25 25 300
400 400 25 25 450
500 475 25 25 525
600 550 25 25 600
800 700 25 25 750
1000 850 25 25 900
E

E=Y

C+I+G
C+I
C

Y
Ye = 600
 EXPORT Cheltuielile planificate a fi efectuate în cadrul
NET schimbului de bunuri cu exteriorul

Venitul
agenților
AUTONOM LA străini Rata de
E
VENIT Venitul
schimb
E=Y
agenților
naționali valutar

NX

FUNCŢIA EXPORTULUI NET  g  m 'Y

Factorii de
înclinaţia marginală IM
m 
'
influenţă
spre import Y
 CHELTUIELILE AGREGATE
Y C I G NX E
100 175 25 25 50 275
200 250 25 25 50 350
400 400 25 25 50 500
500 475 25 25 50 575
600 550 25 25 50 650
800 700 25 25 50 800
1000 850 25 25 50 950
E
Y =E

C + I + G + NX
C+I+G
C+I
C

Y
Ye = 800

CRUCEA LUI KEYNES

 Starea economiei în care cheltuielile agregate
ECHILIBRUL
planificate sunt egale cu veniturile (producţia)
MACROECONOMIC
agregate

E A = Ca + Ia + G + NX
E=Y
E = A + c’  Y
C + I + G + NX
E=Y
C+I+G
NX C+I Y = A + c’  Y
A
G C Y – c’  Y = A
Ia
Ca
Y(1 – c’ ) = A
Y
Ye
A A
Ye   '
1 c s
'
RAPORTUL „PRODUCŢIE DE ECHILIBRU –
PRODUCŢIE POTENŢIALĂ”
MULTIPLICATORUL Y factor de
CHELTUIELILOR m  instabilitate
AUTONOME A
economică
a) ECARTUL RECESIONIST: b) ECARTUL INFLAŢIONIST:
E Ye < Y* E Ye > Y*
Y=E
Y=E

Y Y
Ye Y* Y* Ye
devine necesară stimularea devine necesară destimularea
cererii agregate cererii agregate
RAPORTUL „PRODUCŢIE DE ECHILIBRU –
PRODUCŢIE POTENŢIALĂ”
a) ECARTUL RECESIONIST: b) ECARTUL INFLAŢIONIST:
E
Ye < Y* Y=E
E
Ye > Y*
Y=E

E
E

Y
Ye Y* Y
Y* Ye
devine necesară stimularea devine necesară destimularea
cererii agregate cererii agregate
mărimea ecartului multiplicatorul
ΔY= X
recesionist cheltuielilor autonome

mărimea multiplicatorul
ΔY= X
– ecartului inflaţionist cheltuielilor autonome
 Capitolul 7
POLITICA BUGETAR-FISCALĂ. CHELTUIELILE
GUVERNAMENTALE ŞI DATORIA DE STAT
În perioada contemporană intervenţia statului în economie este extrem de complexă.
Evoluţiile economice, sociale, curentele de gândire economică au antrenat profunde transformări
în ceea ce priveşte rolul statului în economie. O formă importantă de intervenţie a statului în
economie o reprezintă politicile macroeconomice; ele desemnează un ansamblu de decizii luate
de puterile publice menite să atingă, prin utilizarea unor instrumente diverse, obiective sigure
privind situaţia economică.
În ansamblul politicilor macroeconomice ale statului, de funcţionare şi dezvoltare de
ansamblu a economiei, un rol deosebit de important ocupă politica bugetar-fiscală.
Politica bugetar-fiscală este acea politică de ajustare (de gestionare a dezechilibrelor) care
are drept scop macrostabilizarea economică prin intermediul dimensionării impozitelor (taxelor),
precum şi a cheltuielilor guvernamentale. Politica bugetar-fiscală este, în primul rând, un
instrument al Guvernului în influenţarea economiei, deci ea reflectă măsura în care un guvern se
implică în orientarea proceselor macroeconomice.
Această componentă ale politicii economice s-a cristalizat în sec. XX, odată cu utilizarea
sistematică a componentelor bugetului de stat. Anterior, bugetul nu realiza un rol economic
propriiu-zis, el având drept menire principală procurarea resurselor statului în scopul asigurării
bunei funcţionări a administraţiei. Numai în condiţiile crizei economice din anii '30 autorităţile
publice au început să considere bugetul, cheltuielile şi veniturile sale drept instrument de politică
economică. Analizele efectuate de Keynes au fundamentat teoretic această idee, arătând că
impozitele şi cheltuielile guvernamentale pot contribui la corectarea ciclului economic,
impulsionarea economiei stagnante şi restabilirea echilibrului economic.
În cele ce urmează ne propunem să dezvăluim conţinutul politicii bugetar-fiscale,
scopurile, instrumentele şi consecinţele ei. Efectele pe termen scurt a influenţei politicii bugetar-
fiscale asupra producţiei şi ocupării forţei de muncă, depind în mare măsură de sursele de
finanţare a sporului de cheltuieli ale statului asupra veniturilor sale, în condiţiile expansiunii
bugetare, în acest context fiind expuse modalităţile de finanţare a deficitului bugetar, precum şi
problemele care apar în realizarea politicii bugetar-fiscale.
Înainte de a purcede la analiza propriu-zisă a politicii bugetar-fiscale, vom analiza bugetul
de stat, ca instrument de reglare a activităţii economice şi sociale.
7.1. Bugetul de stat: conţinut şi caracteristici

Bugetul de stat este o realitate în economia oricărei ţări, având la bază politica bugetar-
fiscală, pe care o promovează un stat sau altul; el ocupă un loc de prim ordin în ansamblul
mijloacelor de care dispune puterea publică pentru a acţiona asupra economiei.
 Bugetul de stat este un plan financiar anual în care sunt reflectate cheltuielile planificate a
fi efectuate şi veniturile anticipate a fi obţinute de către autorităţile publice centrale.
El este de fapt planul financiar al guvernului, în care sunt prezentate programul de
cheltuieli, veniturile obţinute din impozite şi alte surse, cât şi deficitul sau surplusul propus.
Acesta este elaborat de guvern, prioritar de către Ministerul Finanţelor şi aprobat anual de
puterea legislativă – Parlamentul. Guvernul are şi responsabilitatea execuţiei bugetare, în sensul
că, prin instituţiile sale, trebuie să administreze cât mai bine procesul de colectare a veniturilor,
cât şi procesul de utilizare eficientă a alocaţiilor bugetare.
În prezent, „bugetul de stat nu mai este, doar un document, aprobat prin lege, de planificare
şi canalizare a resurselor financiare anuale ale statului spre destinaţii conform programului de
guvernare al puterii politice. El este un reper important al reflectării gradului în care statul se
implică în economie şi în viaţa socială, al capacităţii economiei naţionale de a contribui la
constituirea resurselor financiare” 1.
Bugetul de stat se bazează pe trei principii: anualităţii, ceea ce înseamnă că se calculează
pe un an; unităţii, în sensul că toate veniturile şi cheltuielile sunt cuprinse într-un singur act;
universalităţii, prevede că toate veniturile se contopesc într-o masă comună şi servesc acoperirii
cheltuielilor prevăzute.
În general, bugetul de stat are două mari componente: veniturile şi cheltuielile; ele cuprind
situaţia resurselor băneşti şi destinaţia acestora pe un an, cu defalcare pe trimestre.

Principalele surse ale veniturilor înscrise în bugetul de stat, pe

Venituri bugetare
exemplul Republicii Moldova, sunt veniturile fiscale, încasările
nonfiscale şi granturile.
I. Veniturile fiscale reprezintă încasările care provin din impozite directe şi indirecte
percepute de organele fiscale la termenele şi condiţiile prevăzute de legislaţie.
Impozitele sunt principalele forme de venit la bugetul de stat. Ele constituie o prelevare
asupra diferitor forme de venit, cu titlu obligatoriu, definitiv, deci nerambursabil. Atributele
esenţiale ale impozitelor sunt: obligativitatea, nerambursabilitatea şi dreptul de urmărire în caz
de neplată.
Legislaţia fiscală a ţării (în Republica Moldova – Codul Fiscal) stabileşte elementele
caracteristice fiecărui impozit:
• Subiectul impunerii - este orice persoană fizică sau juridică care realizează venituri ori
deţine bunuri impozabile ori taxabile, denumită contribuabil;

1
Jack Rabin. Handbook of Public Budgeting. New York, Ed. Marcel Dekker, 1992, p. 10
 • Obiectul impunerii - sunt atât bunurile, cât şi veniturile considerate ca fiind impozabile ori
taxabile (materia impozabilă);
• Cota de impunere – este cuantumul unitar al impozitului în raport cu obiectul impozabil.
Modul de stabilire a ratei (cotei) de impozitare în funcţie de dimensiunea materiei
impozabile asupra căreia se percep defineşte sistemul de impozitare, care cunoaşte următoarele
forme:
• Impozite proporţionale – presupun că rata de impozitare rămâne neschimbată indiferent de
mărimea venitului (ex.: impozitarea persoanelor juridice în Republica Moldova).
• Impozite progresive – presupun majorarea ratei impozabile pe măsura creşterii venitului şi
invers (ex.: impozitarea persoanelor fizice în Republica Moldoca).
• Impozite regresive - presupun creşterea ratei impozabile în măsura diminuării venitului şi
reducerea ei în măsura creşterii venitului. Ele nu apar ca modalitate practică de aşezare a
impozitului, ci ca o consecinţă a impozitelor indirecte. Varietatea veniturilor consumatorilor face
ca, în mod relativ, impozitul să fie cu atât mai mic cu cât venitul creşte. Prin aceasta impunerea
capătă caracter regresiv.

Caseta 7.1. Ratele impozitului pe venit pentru 2013

(Articolul 15 al Codului Fiscal a Republicii Moldova)
a) Pentru persoane fizice:
- 7% din venitul anual impozabil ce nu depăşeşte 26700 lei;
- 18% din venitul anual impozabil ce depăşeşte 26700 lei.
b) Pentru persoane juridice, fermieri şi antreprenori individuali:
- 12% din venitul anual – pentru persoanele juridice care desfăşoară activitate de întreprinzător;
- 7% din venitul anual - pentru gospodăriile ţărăneşti (de fermier);
- 3% din venitul anual - pentru agenţii micului business.

Impozitele se clasifică după mai multe criterii. În funcţie de metoda impunerii, se disting:
• impozite directe, se percep în mod direct asupra venitului subiectului impozabil; de la
contribuabilii care realizează venituri, beneficii şi profituri sau deţin bunuri impozabile. Obiectul
impunerii sunt deci veniturile şi averile agenţilor economici. Aceste impozite nu influenţează
nemijlocit nivelul preţurilor (ex.: impozitul pe profit, pe salariu, pe clădiri şi terenuri etc);
• impozite indirecte, se percep la vânzarea bunurilor sau la prestarea de servicii (ex.: TVA,
accizele, taxele vamale). Ele se realizează de la toţi cei care consumă bunuri din categoria celor
impuse, independent de veniturile, averea sau situaţia personală a acestora. Aceste impozite
afectează în mod deosebit pe cei cu venituri mici, deoarece impozitele indirecte se percep,
îndeosebi, la vânzarea bunurilor de larg consum. Impozitele indirecte se varsă la bugetul de stat
de către agenţii economici, dar sunt suportate de către consumatori, ceea ce afectează veniturile
reale ale acestora.
 În ţările dezvoltate impozitele directe asigură până la 2/3 din veniturile fiscale ale bugetului
de stat. În Republica Moldova, precum şi în alte state în curs de dezvoltare, situaţia este investă;
comoditatea, costul relativ redus al perceperii impozitelor indirecte, explică opţiunea acestor ţări
pentru aceste impozite. Astfel, aportul impozitelor indirecte la formarea veniturilor fiscale ale
statului este mai mare decât al impozitelor directe.
În funcţie de dependenţa de venit, impozitele se clasifică în:
• impozite autonome – care nu depind de mărimea venitului, ele fiind fixe la orice nivel al
venitului (Ta) (ex: impozitele indirecte, impozitul pe imobil etc.);
• impozite pe venit – care depind de mărimea venitului, mărimea lor fiind un produs al ratei
de impozitare (t) şi a venitului (Y).
Ca urmare funcţia impozitării poate fi prezentată astfel:
T =Ta + t ∙Y (7.1)
De menţionat că în macroeconomie, în calitate de surse de venituri la bugetul de stat sunt
examinate impozitele (impozitele autonome şi impozitele pe venit), pentru descrierea cărora este
aplicată funcţia impozitării (ecuaţia 7.1)
Majorarea şi instituirea de noi impozite constituie una din căile de creştere a resurselor
băneşti ale statului. Aceasta conduce la accentuarea fiscalităţii sau a presiunii fiscale, care
exprimă partea din PIB prelevată la dispoziţia statului pe calea impozitelor, la o creştere absolută
şi relativă a impozitelor.
Nivelul fiscalităţii diferă de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta. Statul preia la
dispoziţia sa, prin intermediul impozitelor, o parte însemnată din Produsul Intern Brut. Totuşi, în
ţările dezvoltate rata fiscalităţii este mai ridicată decât în ţările în curs de dezvoltare. Printre
ţările cu fiscalitate înaltă se situează Suedia, Danemarca, Finlanda şi Olanda, cu o rată în jur de
50%, iar printre ţările cu fiscalitate redusă se numără Mexicul şi Turcia, unde rata fiscalităţii este
sub 20%. Se poate spune că există o legătură directă între gradul de dezvoltare al unei ţări şi
nivelul fiscalităţii. În ţările în curs de dezvoltare, se urmăreşte stimularea creşterii economice
printr-o fiscalitate moderată, adică prin sporirea cererii de bunuri şi servicii a agenţilor
economici şi a populaţiei şi în activitatea investiţională.
II. Încasările nonfiscale. Spre deosebire de veniturile fiscale care reprezintă încasări
pentru bugetul de stat fără contraprestaţii, veniturile nonfiscale revin bugetului datorită faptului
că ele se obţin de către unităţile de stat (regiile autonome) sau instituţii publice (ex: venituri din
dividende la capitalul social al statului la societăţile comerciale, de vărsăminte din profitul net al
regiilor autonome, de vărsăminte de la instituţiile publice, restituiri de fonduri din finanţarea
bugetară a anilor precedenţi şi de diverse alte venituri). Ele au o pondere redusă în totalul
veniturilor bugetului de stat.
 Pe măsură ce resursele financiare ordinare, provenite din prelevări directe asupra
veniturilor şi averilor, cât şi din prelevări indirecte asupra vânzării bunurilor şi serviciilor nu au
mai fost suficiente pentru asigurarea finanţărilor angajate de către stat, motiv pentru care
autorităţile publice centrale ale Republicii Moldova au apelat, la resurse financiare externe, sub
forma granturilor.
III. Granturile sunt alocaţii nerambursabile de la alte ţări, instituţii internaţionale sau de la
companii private autohtone, care sunt utilizate pentru susţinerea bugetului şi pentru finanţarea
proiectelor din surse externe.
Mărimea veniturilor bugetare depinde de gradul de dezvoltare al activităţilor economico-
sociale generatoare de venituri, de nivelul presiunii fiscale individuale şi globale, de volumul
Produsului Intern Brut şi de structura acestuia (proporţia dintre fondul creşterii brute de capital şi
fondul de consum), de nivelul cheltuielilor publice şi de amploarea procesului de repartiţie a PIB
prin intermediul bugetului de stat, de posibilităţile valorificării de către stat a unor bunuri ce-i
aparţin. Totodată, creşterea reală a volumului veniturilor bugetare conduce la amplificarea
cheltuielilor bugetare, iar evoluţia corelativă a resurselor şi utilizărilor bugetare este determinată
de o multitudine de factori economici, politici, sociali, demografici, monetari, militari etc.

Cea de-a doua componentă a bugetului de stat este constituită din

Cheltuieli bugetare
cheltuielile bugetare – mijloace băneşti orientate spre asigurarea
financiară a sarcinilor şi funcţiilor statului.
Cheltuielile bugetare sunt destinate:
• Achiziţiilor publice (G) – cheltuieli efectuate de către autorităţile publice în vederea
cumpărării bunurilor şi serviciilor autohtone şi străine necesare întreţinerii aparatului de stat
administrativ, remunerării lucrătorilor bugetari etc., precum şi efectuării investiţiilor publice –
sunt cheltuielile în bunuri-capital (construcţia de şosele, şcoli, spitale etc.), a obiectivelor cu
destinaţie social-culturală, achiziţii care constituie o parte din cererea agregată (AD)
compunându-se din:

AD = C + I + G + NX, (7.2)
unde:
C – cheltuieli pentru consum ale gospodăriilor;
I – cheltuieli pentru investiţii;
NX – exportul net (diferenţa dintre export şi import).
• Transferurilor publice (plăţile de transfer) (Tr) – care pot avea destinaţii economice
(subvenţii pentru anumite ramuri sau întreprinderi) şi destinaţii sociale (pensii, burse, asistenţă
pentru săraci sau pentru şomaj). În timp de achiziţiile publice sunt o parte componentă a AD,
transferurile afectează în mod indirect cererea totală prin modificări în venitul disponibil al celor
ce beneficiază de acestea.
• Deservirii datoriei publice (N). În situaţiile în care cheltuielile bugetare nu pot fi
acoperite integral din veniturile sale, pentru acoperirea deficitului bugetar, statul apelează la
creditul public, contractând împrumuturi. Împrumuturile statului sunt purtătoare de dobânzi,
plata acestora şi restituirea creditului făcându-se pe seama veniturilor bugetare, în principal pe
seama impozitelor. Astfel, o bună parte din cheltuielile bugetare sunt destinate deservirii datoriei
publice – plata dobânzii care în anul respectiv urmează a fi plătită creditorului intern sau extern.
Există mai multe criterii de clasificare a cheltuieliior bugetare. După conţinutul economic,
se împart în: cheltuieli curente (cheltuieli care asigură buna funcţionare şi întreţinere a
instituţiilor publice (salarii, servicii, cheltuieli cu procurarea materialelor necesare activităţii
curente), cheltuieli de transfer (pensii, ajutor social etc.), dobânzile aferente datoriei publice), şi
cheltuieli de capital sau de investiţie (cheltuieli efectuate pentru creşterea patrimoniului public).
După caracterul lor permanent sau incidental, se divizează în: cheltuieli ordinare (care se
efectuează în fiecare an, volumul lor fiind previzibil) şi cheltuieli extraordinare, care se
efectuează numai în situaţii deosebite, volumul lor fiind imprevizibil (ex., cheltuielile statului
pentru acoperirea pierderilor în urma inundaţiilor din lunca Prutului, din vara anului 2010) 2.
Mărimea cheltuielilor bugetare depind de mai mulţi factori, cei mai importanţi fiind:
potenţialul economic al ţării, înclinaţia populaţiei spre consumul de bunuri şi servicii publice,
situaţia politică etc. La rândul său, mărimea cheltuielilor publice exercită o influenţă directă şi
indirectă asupra gradului de dezvoltare a ţării, asupra siguranţei politice, economice şi sociale,
precum şi asupra posibilităţilor de colectare a resurselor financiare necesare în viitor.
Cheltuielile publice au înregistrat o tendinţă de creştere rapidă după al doilea război
mondial. Dacă la începutul secolului al XX-lea ponderea cheltuielilor publice în produsul intern
brut era de aproximativ 3%, spre sfârşitul deceniului al nouălea, ele depăşeau 40% în majoritatea
statelor.
O caracteristică a fenomenului creşterii cheltuielilor publice în PIB o reprezintă
dependenţa acestora de nivelul de dezvoltare economico-socială a fiecărui stat. În statele în care
PIB pe locuitor este de peste $3400, se utilizează, de regulă, peste 30% din PIB pentru
cheltuielile publice, în timp ce în statele în care produsul intern pe locuitor este sub $1000,
proporţia cheltuielilor publice în PIB este de până la 30%.

2
Filip Nelly, Sorocean Olga. Teorie economică. Chişinău, 2011, p. 218.
 În secolul XIX economistul german Adolf Wagner a enunţat legea expansiunii crescânde a
activităţii statului, conform căreia creşterea locului sectorului public în ansamblul activităţii
economice este legat de industrializare. Aceasta este însoţită de o dezvoltare a urbanizării, de
complexitatea crescândă a activităţilor economice şi de ridicarea nivelului de viaţă. Prin urmare,
este necesar ca statul să intervină şi să cheltuiască mai mult pentru a dezvolta acţiunea sa de
reglementare şi reducere a tensiunilor de orice fel, în deosebi cele care rezultă din urbanizare
(cheltuieli de administraţie generală, de poliţie şi de justiţie), pentru a răspunde nevoilor
crescânde ale indivizilor în domeniul educaţiei, culturii şi acţiunilor sociale, precum şi pentru
realizarea lucrărilor de infrastructură, în special în domeniul comunicaţiilor. În teoria economică
această lege este denumită „efectul Wagner” sau legea cheltuielilor publice crescânde. Baza
cercetărilor lui Wagner a fost empirică. El a observat creşterea sectorului public într-un număr de
ţări europene, precum şi în S.U.A. şi Japonia, pe parcursul sec. al XIX-lea. Conform legii lui
Wagner, elasticitatea cheltuielilor publice (Cp) faţă de PIB (Y) este supraunitară:

∆C p ∆Y
eCp = ÷ 〉1 (7.3)
Cp Y

Intervalul de timp necesar încasării veniturilor şi realizării obiectivelor reprezintă exerciţiul

bugetar. În Republica Moldova el este anual şi coincide cu anul calendaristic.

Stările bugetului de stat În urma execuţiei bugetului de stat pot apărea una din următoarele
situaţii: buget echilibrat (cheltuielile bugetare (G) sunt egale cu
veniturile bugetare (T), buget deficitar (cheltuielile bugetare depăşesc veniturile colectate în decursul
anului fiscal) şi buget excedentar (veniturile bugetare depăşesc cheltuielile bugetare). Diferenţa
dintre venituri şi cheltuieli poartă denumirea de sold bugetar.

Sold bugetar: SB = T – G

G, T
excedentar Buget deficitar
(SB>0) de stat (SB<0) T =Ta + t ∙Y

Proficit
echilibrat G
(SB=0)
Deficit

Fugura 7.1. Stările bugetului de stat

 În legătură cu execuţia bugetară, în general, se consideră ca echilibrul bugetar corespunde
funcţionării echilibrate a economiei naţionale. În concepţia clasică, echilibrul bugetar era
considerat “regula de aur” a gestiunii financiare publice; el constituia un criteriu de bună
gestiune economică. În această optică, dezechilibrul bugetar este nu numai ilogic, dar şi
dăunător, deoarece riscă să antreneze un impozit deghizat sub formă de inflaţie sau să ducă la
mărirea ulterioara a fiscalităţii (pentru a face faţă plăţii datoriei) 3.
Pornindu-se de la concepţia keynesistă, s-a formulat opinia potrivit căreia disciplina
bugetului echilibrat este o doctrină desuetă; se consideră că politica financiară a unui guvern
trebuie să fie judecată după rezultatele obţinute, după efectele pe care le are asupra economiei şi
nu după echilibrul sau dezechilibrul bugetului de stat. În această viziune, deficitul bugetar ar
avea un efect de relansare asupra activităţii economice, deoarece trecerea de la starea de
echilibru la acea de dezechilibru este însoţită de distribuirea de putere de cumpărare suplimentară
care, la rândul său, antrenează un consum suplimentar, ducând la mărirea ritmului de dezvoltare.
Se afirmă că deficitele bugetare nu sunt “imorale”, de îndată ce ele reprezintă instrumente de
politică prin care se poate promova prosperitatea. De aceea, uneori, se spune ca echilibrul
bugetar ar trebui să se realizeze nu de la un an la altul, nu pe termen scurt, ci pe durata ciclului de
afaceri, în cadrul căreia surplusurile din anii de prosperitate compensează deficitele din
perioadele de scădere bruscă. Nu trebuie, însă, desprinsă concluzia că deficitele bugetare ar fi
binevenite oricând şi că ar trebui tolerată succesiunea lor la nesfârşit; aceasta cu atât mai mult cu
cât se ia în considerare şi faptul că perioada fiscală nu se identifică cu durata ciclului de afaceri.
În plus, efectul pozitiv al deficitului bugetar poate fi anulat de deficitul balanţei de plăţi externe
sau de creşterea preturilor, ori de către ambele. Statul poate să acţioneze asupra nivelului
activităţii economice şi fără sa dezechilibreze bugetul, fiind, astfel preferată starea de echilibru
bugetar. Se ştie că în vederea acoperirii deficitului bugetar se recurge la împrumuturi sau la
emisiune suplimentară de monedă, care poate să antreneze după sine fenomene inflaţioniste.
Începând din anii ′60 al sec.XX, se dezvoltă concepţiile neoliberale, care critică deficitele
bugetare persistente. Departe de a regulariza activitatea economică, aşa cum prevedeau
concepţiile keynesiene, ele au, de fapt, tendinţa de a perturba mersul economiei, constituind
surse de inflaţie, de îndatorare publică, în toate ţările. Tot mai mult se subliniază, în prezent,
consecinţele deficitelor bugetare chiar în ţări capitaliste puternic dezvoltate. Restaurarea
echilibrului bugetar a devenit, astfel, un obiect comun al aproape tuturor ţărilor industrializate.

3
Dobrotă Niţă. Economia politică. Bucureşti, 1997, p. 446.
 Caseta 7.2. Evoluţia Bugetul de Stat al Republicii Moldova, 2010-2013
2010 2011 2012 Proiect Evoluţia veniturilor bugetare ale
2013 Republicii Moldova în ultimii ani arată o
tendinţă de creştere a acestora.
Venituri, total 17167,7 18639,0 21033,1 22736,6
(mil. lei)
Veniturile bugetului de stat în anul
2012 au crescut cu 13% faţă de 2011 şi
Ponderea în PIB 23,9 22,7 23,3 22,9 cu 9 la sută faţă de 2010. În anul 2012,
(%) partea preponderentă a veniturilor
Cheltuieli, total 18797,8 20004,2 22164,3 23611,5 bugetului de stat – 78,1% o deţin
(mil. lei) veniturile fiscale. Veniturile nonfiscale
Ponderea în PIB 26,2 24,3 23,8 23,8 au constituit 3,9% în suma totală a
(%) veniturilor bugetare. Intrările de granturi
Deficitul bugetar 1630,1 1365,2 906,0 874,8 pentru susţinerea bugetului şi pentru
(mil. lei) proiectele finanţate din surse externe au
constituit 11,2% în suma totală a
Ponderea în PIB 2,5 2,4 1,32 1,14
(%) veniturilor bugetului de stat.

Ponderea veniturilor fondurilor speciale şi mijloacelor speciale au constituit 1,4% şi 5,4% respectiv.
Pentru anul 2013 se prognozează venituri la bugetul de stat de 22,737 mlrd. de lei, în creştere cu 5,8%
faţă de anul precedent. Această creştere este bazată, în principal, pe majorarea unor taxe şi impozite.
Ponderea impozitelor şi taxelor de import în suma totală a bugetului pentru anul 2013 este de aproximativ
68%.Veniturile formate din operaţiunile de import constituie 82,2% din totalul veniturilor fiscale, adică
va constitui suma de 14,908 mlrd. de lei.
O altă situaţie este dependenţa cronică a bugetului de stat de granturile externe, care pentru anul 2013
sunt prevăzute în mărime de 2,613 mlrd. lei, fiind în creştere cu 213,1 mln. lei. Aceasta vorbeşte despre
faptul că statul devine tot mai dependent de finanţele şi ajutoarele din străinătate.
Pe parcursul anilor se observă o scădere a ponderii cheltuielilor bugetare în PIB la 23,8% pentru 2013,
față de 26,2% în 2010 - şi o reduce a deficitului bugetar. Pentru anul 2013 se preconizează un deficit de
1,14% în PIB, faţă de 1,32% în 2012 şi 2,5% în 2010. Din perspectiva acestor indicatori și ținând cont de
excesele financiare ale multor țări europene, s-ar părea că Republica Moldova vrea să devină un exemplu
de disciplină macro-financiară. Totuși, este important de înțeles că acest obiectiv nu trebuie să
compromită finanțarea bugetară a proiectelor de infrastructură, vital necesare pentru valorificarea pe
termen lung a potențialului economic al țării. În programul măsurilor concrete de diminuare a deficitului
bugetar trebuie incluse şi realizate măsuri, care pe de o parte ar stimula fluxul disponibilităţilor băneşti în
fondul bugetar al ţării, iar pe de altă parte – ar contribui la reorientarea cheltuielilor din domeniul social
spre obiective economice, în particular spre investiţii publice, care ar putea crea premise pentru
îmbunătăţirea calităţii creşterii economice, ceea ce ar contribui la creşterea veniturilor populaţiei.
Practica internaţională, în ceea ce priveşte diminuarea deficitului bugetar, aplică pe larg atragerea în
ţară a capitalului străin. Atragerea capitalului străin ar deschide mai multe oportunități și va contribui la
înbunătățirea situației economice în Republica Moldova.

7.2. Politica bugetar-fiscală: tipuri şi instrumente. Efectele de multiplicare şi transmisie.

Stabilizatorii automaţi

Politica bugetar-fiscală cuprinde măsuri şi acţiuni ale statului de manipulare cu impozitele

şi cheltuielile bugetare în vederea atingerii scopurilor macroeconomice şi a echilibrului economic
general.
 Obiectivele politicii bugetar-fiscale pe termen scurt – menţinerea PIB la nivelul potenţial,
asigurarea ocupării depline a forţei de muncă, menţinerea stabilităţii preţurilor, asigurarea
echilibrului balanţei de plăţi; pe termen lung – asigurarea creşterii economice neinflaţioniste.
În funcţie de modalitatea influenţei instrumentelor politicii bugetar-fiscale asupra economiei
se delimitează două tipuri de politică: discreţionară şi nondiscreţionară (politica stabilizatorilor
automaţi).
I. Politica bugetar-fiscală discreţionară (activă) implică acţiuni şi decizii speciale ale
guvernului, adoptarea legilor corespunzătoare privind modificarea volumului achiziţiilor publice,
transferurilor şi impozitelor, şi soldului bugetului de stat în scopul stabilizării economiei.
Politica bugetar-fiscală discreţionară poate fi stimulativă sau restrictivă, promovată în
funcţie de stadiul ciclului de afaceri în care se află economia. În perioade de recesiune se
promovează politica stimulativă în scopul stimulării cheltuielilor totale (cererii agregate), fapt ce
generează deficit bugetar, ca rezultat al creşterii cheltuielilor guvernamentale (achiziţiilor şi
transferurilor) şi/sau reducerii impozitelor; în perioade de expansiune se promovează politica
restrictivă, având drept scop limitarea cererii agregate, generându-se proficit bugetar.
Măsurile de politică bugetar-fiscală discreţionară - modificarea volumului şi structurii
cheltuielilor guvernamentale, impozitelor autonome şi ratelor de impozitare - implică dezbateri
îndelungate în parlament, întrucât aplicarea lor necesită aprobarea oficială a organului legislativ
al ţării.
Politica bugetar-fiscală stimulativă (expansivă, expansiunea bugetară), pe termen scurt,
are drept scop depăşirea recesiunii economice. Expansiunea bugetară poate fi realizată prin
creşterea achiziţiilor publice şi transferurilor, reducerea impozitelor sau combinarea acestor
instrumente, modificarea cărora atrage după sine efecte de multiplicare. În rezultatul promovării
politicii bugetar-fiscale expansive are loc stimularea cererii agregate, care prin urmare determină
creşterea producţiei şi nivelului ocupării (reducerea ratei şomajului) şi creşterea deficitului
bugetar (sau reducerea proficitului bugetar). În figura 7.2 este ilustrată consecinţele pe termen
scurt a politicii bugetar-fiscale stimulative în modelul „crucea lui Keynes”.
 E
E=Y

E2
2

E1
1

G↑, sau Tr↑, sau T↓

0 Y1 Y* Y
Figura 7.2. Influenţa politicii bugetar-fiscale stimulative asupra venitului de echilibru

Politica bugetar-fiscală restrictivă (restricţia bugetară), pe termen scurt, are drept scop
limitarea expansiunii ciclice şi micşorarea inflaţiei prin cerere. Restricţia bugetară poate fi
realizată prin reducerea achiziţiilor publice şi transferurilor, majorarea impozitelor sau
combinarea acestor instrumente, acţiunea cărora atrage după sine efecte de multiplicare. Efectele
pe termen scurt a politicii restrictive de menţinere a cererii agregate sunt: reducerea producţiei şi
ocupării (figura 7.3), precum şi creşterea proficitului bugetar (sau reducerea deficitului bugetului
de stat).

E E=Y

E1
1

E2
2

G↓, sau Tr↓, sau T↑

0 Y* Y1 Y
Figura 7.3. Influenţa politicii bugetar-fiscale restrictive asupra venitului de echilibru

Dacă pe termen scurt majorarea impozitelor se aplică cu scopul de a reduce inflaţia prin
cerere, atunci pe termen lung această metodă poate determina apariţia inflaţiei prin costuri.
 Modificările în politica bugetar-fiscală într-o perspectivă de scurtă durată sunt însoţite de
efectele de multiplicare al achiziţiilor guvernamentale, impozitelor, transferurilor şi bugetului
echilibrat.

Efectul de multiplicare Unul din principalele instrumente ale politicii bugetar-fiscale,

al achiziţiilor care influenţează cererea agregată, deci şi nivelul venitului de
guvernamentale
echilibru îl constituie achiziţiile guvernamentale. Se pune
problema să vedem cu cât creşte venitul de echilibru atunci când cresc achiziţiile
guvernamentale. Vom analiza această problemă cu ajutorul figurii 7.4.

E Y=E

E2 = C+I+(G+∆G)
2

E1 = C+I+G

1
∆G

∆Y

Y1 Y2 Y

Figura 7.4. Efectul creşterii achiziţiilor guvernamentale asupra venitului de echilibru

Din figura 7.4. se observă că o creştere ∆G a achiziţiilor guvernamentale, determină o

creştere a cheltuielilor planificate de la E1 la E2, lucru ce schimbă echilibrul macroeconomic de
la punctul 1 la 2, iar nivelul de echilibru al venitului de la Y1 la Y2, deci ∆Y=Y2-Y1. Sporul de
venit ∆Y depăşeşte sporul achiziţiilor guvernamentale ∆G.
∆Y
Raportul este numit multiplicatorul achiziţiilor guvernamentale. Acesta arată cu cât
∆G
sporeşte nivelul venitului de echilibru la creşterea cu o unitate a achiziţiilor guvernamentale
(impozitele – cateris paribus) şi se determină după relaţia:
∆Y 1
= (7.4)
∆G 1 − c '
unde c' – înclinaţia marginală spre consum (exprimă cu cât se modifică cheltuielile de
consum la creşterea venitului disponibil cu o unitate).
 Pentru a determina sporul de venit în rezultatul creşterii achiziţiilor guvernamentale,
aplicăm relaţia:
1
∆Y = ∆G × (7.5)
1− c'
Efectul de transmisie a creşterii achiziţiilor guvernamentale asupra venitului de echilibru
poate fi descris astfel:
G↑=>E↑ de la E1 la E2 cu mărimea ΔG =>Y↑ de la Y1 la Y2 cu mărimea ΔY =>...
=>YD↑=>C↑=>AD↑=>Y↑=>...

Presupunem că înclinaţia marginală spre consum (c') este 0,75. Folosind formula (7.4), se
obţine valoarea multiplicatorului 4.
∆Y 1 1
= = = 4.
∆G 1 − 0,75 0,25
În acest caz, la un nivel dat al preţurilor, achiziţiile guvernamentale în valoare de 1 u.m. vor
creşte nivelul venitului de echilibru cu 4 u.m. Sunt luate în consideraţie atât nivelul actual al
achiziţiilor guvernamentale, cât şi creşterile induse în cheltuielile de consum. Prin urmare, pentru
a deplasa curba cererii agregate la dreapta cu 100 mil. u.m., dat fiind un multiplicator al
cheltuielilor cu valoarea 4, guvernul va trebui să îşi suplimenteze volumul achiziţiilor cu 25 mil.
u.m., dacă c' = 0,75. Desigur, aceasta este doar o aproximare, s-a presupus că nu există impozite
pe venit.
De asemenea, cu cât este mai mare înclinaţia marginală spre consum (c'), cu atât valoarea
multiplicatorului va fi mai mare, şi invers, dacă înclinaţia marginală spre consum scade, aceeaşi
tendinţă o va înregistra şi multiplicatorul achiziţiilor guvernamentale.
Impozitarea venitului va modifica funcţia consumului:
C = Ca + c' (Y – t×Y) = Ca + c' (1 – t)Y, (7.6)
şi respectiv multiplicatorul achiziţiilor guvernamentale va fi calculat astfel:
∆Y 1
= . (7.7)
∆G 1 − c (1 − t ' )
'

Efectul de multiplicare în economia deschisă este mai redus decât în cazul unei economii
închise, deoarece o parte a cererii agregate se va reorienta spre produsele de import, astfel
multiplicatorul achiziţiilor guvernamentale va avea relaţia:

∆Y 1
= , (7.8)
∆G 1 − c (1 − t ' ) + m '
'

unde:
m' - înclinaţia marginală spre import (m' = ∆IM / ∆Y).
 O influenţă analogică asupra venitului de echilibru va avea şi
Efectul de multiplicare
al impozitelor reducerea impozitelor. Dacă încasările din impozite se reduc cu
∆T, atunci venitul disponibil Yd = Y-T va spori cu mărimea ∆T
(figura 7.5). În mod corespunzător, creşterea cheltuielilor de consum cu ∆T×c', va deplasa
dreapta cheltuielilor planificate în sus, determinând creşterea venitului de echilibru de la Y1 la Y2
cu mărimea:

c'
∆Y = −∆T × , (7.9)
1− c'
unde
∆Y − c'
= – multiplicatorul fiscal. (7.10)
∆T 1 − c '

E Y=E

E2
2

E1

1
∆T

∆Y

Y1 Y2 Y
Figura 7.5. Efectul reducerii impozitelor asupra venitului de echilibru

Multiplicatorul fiscal (sau multiplicatorul impozitelor) arată cu cât se modifică nivelul

venitului de echilibru ca rezultat al modificării impozitelor cu o unitate, (G – cateris paribus).

Variaţia nivelului producţiei va fi de sens opus celei a impozitelor; o creştere a prelevărilor

către buget va antrena o scădere a nivelului venitului, şi invers, scăderea prelevărilor conduce la
creşterea venitului.

Efectul de transmisie a modificării impozitelor asupra venitului de echilibru va fi:

↓T ⇒↑Yd⇒↑C ⇒↑AD ⇒ ↑Y

↑T ⇒↓Yd⇒↓C ⇒↓AD ⇒ ↓Y
 Dacă presupunem, de exemplu, că suma impozitelor se reduce cu 25 mil. u.m., iar c' = 0,75,
sporul de venit generat de această măsură este de:
− 0,75
∆Y = −25 × = −25 × (− 3) = 75 mil. u.m.
1 − 0,75
Deci, multiplicatorul fiscal este:
∆Y − 0,75
= = −3 , inferior multiplicatorului achiziţiilor guvernamentale.
∆T 1 − 0,75
Într-adevăr, prin reducerea impozitelor prelevate de către stat, sporeşte partea de venit
rămasă la dispoziţia agenţilor economici, ceea ce le permite să mărească cheltuielile de consum,
pentru investiţii, adică cererea agregată, astfel încât, prin efectele de antrenare, se ajunge la un
spor al venitului de echilibru concomitent cu creşterea nivelului de ocupare a forţei de muncă şi a
cheltuielilor de consum.

Pentru o economie închisă, multiplicatorul fiscal se va determina conform relaţiei:

∆Y − c'
= , (7.11)
∆T 1 − c ' (1 − t ' )
iar pentru o economie deschisă:
∆Y − c'
= . (7.12)
∆T 1 − c ' (1 − t ' ) + m '

Se consideră, totuşi, că pentru depăşirea stării de recesiune este mai eficient să se recurgă la
mărirea achiziţiilor guvernamentale decât la reducerea impozitelor: aceasta, deoarece, în timp ce
cheltuielile publice suplimentare conduc direct la creşterea AD; iar reducerea de impozite
antrenează mai întâi o mărire a veniturilor disponibile, care pot să nu fie integral cheltuite (încât
să sporească AD), întrucât o parte a acestora poate fi economisită.

O influenţă analogică asupra venitului de echilibru va avea şi

Efectul de multiplicare a
transferurilor publice creşterea transferurilor publice. Creşterea transferurilor cu ∆Tr
(figura 7.6), va deplasa în sus dreapta cheltuielilor planificate,
determinând creşterea venitului de echilibru de la Y1 la Y2 cu mărimea:

c'
∆Y = ∆Tr × , (7.13)
1− c'
∆Y c'
unde = – multiplicatorul transferurilor. (7.14)
∆Tr 1 − c '
Multiplicatorului transferurilor arată cu cât sporeşte nivelul venitului de echilibru la o
creştere cu o unitate a transferurilor.
 E Y=E

E2
2

E1

1
∆Tr

∆Y

Y1 Y2 Y

Figura 7.6. Efectul creşterii transferurilor asupra venitului de echilibru

Efectul modificării transferurilor este de acelaşi tip cu al achiziţiilor guvernamentale, dar cu

o dimensiune mai mică, deoarece o modificare în plăţile de transfer influenţează cererea agregată
prin modificarea venitului disponibil, a cărei parte destinată cheltuielilor de consum este în
funcţie de înclinaţia marginală spre consum. De aceea, influenţa variaţiei acestei mărimi este
mai mică decât influenţa modificării achiziţiilor guvernamentale, incluse în totalitate în AD.
Efectul de transmisie a modificării transferurilor asupra venitului de echilibru poate fi
descris astfel:
↑Tr ⇒↑Yd⇒↑C ⇒↑AD ⇒ ↑Y
↓Tr ⇒↓Yd⇒↓C ⇒↓AD ⇒ ↓Y

Astfel, dacă vom continua exemplul numeric prezentat mai sus, presupunând că
transferurile publice cresc cu 25 mil. u.m., efectul asupra venitului de echilibru va fi:

c' 0,75
∆Y = ∆Tr × = 25 × = 75 mil. u.m.
1− c '
1 − 0,75
Deci, multiplicatorul transferurilor este 3, sensibil inferior multiplicatorului achiziţiilor
publice, care era 4.
Se observă că efectul variaţiei plăţilor de transfer asupra venitului de echilibru este exact
invers faţă de cel al variaţiei impozitelor.
Pentru o economie închisă, multiplicatorul transferurilor se va determina conform relaţiei:
 ∆Y c'
= , (7.15)
∆Tr 1 − c ' (1 − t ' )
iar pentru o economie deschisă:
∆Y c'
= . (7.16)
∆Tr 1 − c ' (1 − t ' ) + m '

În cazul analizei interdependenţei dintre buget şi venitul de

Multiplicatorul bugetului echilibru intervine multiplicatorul bugetului echilibrat (mBE). El
echilibrat
acţionează atunci când o modificare a cheltuielilor
guvernamentale este însoţită de o modificare de aceeaşi mărime şi sens a impozitelor, astfel încât
deficitul sau excedentul bugetar rămâne neschimbat. În acest caz, multiplicatorul va fi suma
multiplicatorului achiziţiilor guvernamentale şi multiplicatorului fiscal:
1 − c'
m BE = + = 1. (7.17)
1− c' 1− c'
Aceasta înseamnă că o creştere echilibrată a bugetului determină o creştere a venitului de
echilibru egală cu creşterea bugetului. În teoria economică, teorema bugetului echilibrat este
cunoscută sub denumirea de teorema Haavelmo-Wallich, elaborată de economiştii T.H.
Haavelmo şi H. Wallich.
Astfel, variaţia venitului determinat printr-un buget echilibrat în creştere este egală cu
variaţia cheltuielilor publice. Astfel „efectul Haavelmo-Wallich” arată că o creştere egală a
cheltuielilor şi impozitelor, în cadrul unui buget echilibrat, nu conduce la neutralizarea lor, ci la o
creştere a cererii totale şi a venitului global, cu o sumă egală cu cea a cheltuielilor publice.
Dacă, de exemplu, cheltuielile publice sunt majorate cu 20 mil. u.m., concomitent
impozitele mărindu-se cu aceeaşi sumă (pentru a nu dezechilibra bugetul), presupunem că
c'=0,75, efectul în modificarea venitului de echilibru va fi:
- ca urmare a creşterii cheltuielilor publice:

1 1
∆Y = ∆G × = 20 × = 80 mil. u.m.
1− c '
1 − 0,75
- ca urmare a majorării impozitelor:

− c' − 0,75
∆Y = ∆T × = 20 × = −60 mil. u.m.
1− c '
1 − 0,75

- efectul cumulat asupra venitului:

∆Y = 80 − 60 = 20 mil. u.m., egal cu creşterea echilibrată a bugetului.

 II. Politica bugetar-fiscală nondiscreţionară (pasivă) presupune variaţia automată (nu
necesită decizii speciale ale guvernului) a cheltuielilor guvernamentale şi încasărilor fiscale la
buget, exercitând o influenţă stabilizatoare asupra economiei.
Politica nondiscreţionară are la bază acţiunea stabilizatorilor automaţi, care în mod
automat, fără implicarea guvernului, conduc la formarea deficitului sau proficitului bugetar.
Stabilizatorii automaţi - sunt mecanisme economice, care reduc amplitudinea oscilaţiilor
ciclice ale producţiei şi ocupării fără implicarea guvernului.
Unul dintre cei mai importanţi stabilizatori automaţi este impozitul pe venit, care
stabilizează economia prin micşorarea efectelor de multiplicare la variaţia cheltuielilor
autonome.
Presupunem, că datorită dezvoltării progresului tehnico-ştiinţific sectorul privat a sporit
investiţiile autonome cu ∆I. Să comparăm efectele boomului investiţional asupra activităţii
economice, în condiţiile aplicării impozitului pe venit, precum şi în cazul neimpozitării venitului
(figura 7.7).

E
(a) E
E=Y (b)
E=Y
E2
2
∆I E1 E2
2

∆I E1
1
1

∆Y ∆Y

0 Y1 Y2 Y 0 Y1 Y2 Y

1 1
∆Y = ∆I × ∆Y = ∆I ×
1− c' 1 − c (1 − t )
'

Figura 7.7. Efectele creşterii cheltuielilor autonome: (a) – în lipsa impozitelor pe venit;
(b) – în prezenţa impozitelor pe venit

Odată cu amplificarea activităţilor economice cresc veniturile şi ocuparea. Însă, în

rezultatul impozitării veniturilor cu rată fixă t, încasările fiscale t×Y vor spori pe măsura creşterii
veniturilor, iar pe fundalul boomului vor provoca încă un efect: vor determina reducerea relativă
a cheltuielilor totale ca urmare a micşorării cheltuielilor de consum ale gospodăriilor. În
consecinţă, reducerea cheltuielilor vor determina micşorarea relativă a veniturilor.
 Efectul stabilizator al influenţei impozitelor pe venit asupra economiei se manifestă prin
acţiunea ratei de impozitare asupra mărimii multiplicatorului cheltuielilor autonome:
1 1
〉 .
1 − c ' 1 − c ' (1 − t )
Efectul acţiunii stabilizatorului automat se amplifică în condiţiile impozitării progresive a
veniturilor. Aplicarea sistemului progresiv de impozitare va determina, ca în perioadele de
expansiune venitul disponibil al gospodăriilor şi profitul nerepartizat al sectorului privat să
crească mai lent decât venitul total, ceea ce va limita creşterea cheltuielilor totale. În perioadele
de recesiune, sistemul progresiv de impozitare a veniturilor, dimpotrivă, încetineşte reducerea
cheltuielilor totale. Acţiunea impunerii progresive, se reflectă în grafic, prin deplasarea dreptei
cheltuielilor planificate totale, precum şi prin modificarea pantei ei.
Dacă investiţiile autonome sporesc cu ∆I în condiţiile impozitării proporţionale a venitului
(figura 7.8), curba cheltuielilor planificate E1 se va deplasa în poziţia E2, producţia de echilibru
va spori de la Y1 până la Y2. Însă în condiţiile sistemului progresiv de impozitare, rata
impozitului creşte pe măsura creşterii venitului, (presupunem, de la t1 la t2), creşterea investiţiilor
autonome cu ∆I va deplasa în sus dreapta cheltuielilor planificate cu ∆I, dar în acelaşi timp va
modifică panta ei; dreapta E3 devine mai puţin înclinată deoarece creşterea ratei impozitelor va
reduce înclinaţia pentru consum, iar nivelul venitului de echilibru va creşte numai până la Y3.
E E=Y

E2 = Ca + c' [Y-(Ta + t1Y)]+(I+∆I)+G

E3 = Ca + c' [Y-(Ta + t2Y)]+(I+∆I)+G

2
E1 = Ca + c' [Y-(Ta + t1Y)]+I++G

3
1
t 2 > t1

∆I

0 Y1 Y3 Y2 Y

Figura 7.8. Acţiunea sistemului progresiv de impozitare în condiţiile creşterii

investiţiilor autonome
Alături de impozitul pe venit şi rata de impozitare progresivă, acţiuni stabilizatoare asupra
conjuncturii economice exercită şi sistemul transferurilor sociale, care include compensaţii şi
ajutoare pentru şomaj. Astfel, în cazul în care economia se află în recesiune, creşterea
compensaţiilor şi ajutoarelor de şomaj stimulează cererea agregată, care va avea ca efect
stimularea ofertei, deci a producţiei, ceea ce va reduce şomajul, prin urmare se va reduce şi
necesitatea plăţilor de transfer. Deci, o creştere a Tr a condus automat la reducerea acestora.
Stabilizatorii automaţi nu înlătură cauzele oscilaţiilor ciclice ale producţiei şi ocupării, ci
doar reduc amplitudinea acestor oscilaţii şi nu sunt capabili să asigure funcţionarea economiei la
nivelul potenţial. De aceea stabilizatorii automaţi, de regulă, sunt combinaţi cu metode ale
politicii bugetar-fiscale discreţionare, orientată spre asigurarea ocupării depline.

7.3. Deficitul bugetar: cauzele apariţiei, modalităţile de reducere.

Finanţarea deficitului bugetar
În prezent, majoritatea ţărilor lumii înregistrează deficite bugetare. Desigur că o problemă
esenţială, în special pentru economiile în curs de dezvoltare, este aceea a aprecierii corecte a
deficitului bugetar. Pentru aceasta trebuie făcută distincţia între următoarele tipuri de deficite.
Deficit efectiv (primar) reprezintă diferenţa negativă dintre veniturile şi cheltuielile
bugetului executat în decursul anului curent:
T – (G+Tr).
În paragraful precedent s-a menţionat faptul că deficitul bugetar, într-o oarecare măsură,
poate fi rezultatul unor decizii de politică bugetar-fiscală discreţionare. Dar nivelul actual al
veniturilor şi cheltuielilor este afectat semnificativ de stadiul ciclului de afaceri. Atunci când
economia se contractă, bugetul se îndreaptă spre deficit pe măsură ce volumul de venituri
colectate scade, iar transferurile publice cresc. În timpul unei expansiuni, bugetul se îndreaptă
spre excedent. O modalitate de separare a efectelor generate de schimbările discreţionare de
politică bugetar-fiscală de efectele ciclului de afaceri constă în determinarea valorii deficitului
bugetar ce ar exista atunci când şomajul s-ar afla la nivelul ratei naturale. Acesta este deficitul
structural. Modificările în deficitul structural sunt interpretate drept efecte ale politicii bugetar-
fiscale discreţionare 4.
Astfel, deficitul structural este diferenţa dintre veniturile şi cheltuielile bugetare calculat în
condiţiile ocupării depline:
T – (G+Tr) în condiţiile ocupării depline

Diferenţa dintre deficitul actual şi deficitul structural se numeşte deficit ciclic.

Deficit ciclic = Deficit efectiv - Deficit structural

4
Angelescu C. Economie, (ediţia a VII-a). Bucureşti, Economica, 2005, p. 364.
 În perioade de recesiune Y < Y*, deficitul efectiv a bugetului de stat depăşeşte cel
structural, deoarece celui din urmă i se adaogă şi cel ciclic. În cazul unui boom economic Y >
Y*, deficitul efectiv este mai mic decât cel structural cu mărimea absolută deficitului ciclic.
Modificările în deficitul ciclic reflectă schimbările în presiunea fiscală şi în cheltuielile
guvernamentale, care se petrec automat pe măsură ce producţia reală, rata şomajului şi inflaţia
evoluează pe fondul unui ciclu de afaceri.
Deficit total. Dacă la deficitul primar se adaugă plăţile de dobânzi aferente împrumutului
de stat, înscrise în buget sub formă de cheltuială publică, se obţine deficitul total.
T – (G+Tr+N), N – deservirea datoriei publice.
Creşterea datoriei publice poate conduce la aceea că deservirea ei poate deveni principala şi
chiar unica cauză a deficitului bugetar total.

Existenţa deficitului bugetar se datorează mai multor cauze, cum

Cauzele apariţiei şi
modalităţile de reducere ar fi: scăderea volumului activităţii economice, care duce la
a deficitului bugetar micşorarea veniturilor persoanelor fizice şi juridice, ceea ce
înseamnă o scădere a bazei de impozitare şi deci o scădere a veniturilor bugetare; creşterea
accelerată a cheltuielilor publice în scopul realizării anumitor programe sociale; creşterea
activităţii sectorului invizibil al economiei.
În mod obişnuit, atenuarea deficitului bugetar impune o diminuare a cheltuielilor, o
creştere a veniturilor sau o combinare a lor. Majorarea veniturilor publice poate fi realizată prin:
creşterea ratelor de impozitare, mărirea bazei impozabile, introducerea unor impozite noi,
anularea facilităţilor fiscale, colectarea mai eficientă a impozitelor, creşterea cotelor impozitelor
indirecte etc.
Orice creştere sau scădere a nivelului impozitelor trebuie studiată prin prisma efectelor pe
termen scurt şi lung. Nivelul mai ridicat sau mai scăzut al impozitelor va avea influenţă atât
asupra ofertei de fonduri economisite, cât şi asupra cererii de astfel de fonduri. În condiţiile unui
deficit bugetar accentuat se creează premize pentru absorbirea într-o proporţie ridicată a
volumului fondurilor economisite în societate.
Indiferent de cauzele apariţiei, deficitul bugetar necesită finanţare. Problema finanţării
deficitului bugetar, a alegerii unei modalităţi optime de finanţare face obiectul a numeroase
dezbateri în rândul economiştilor. În acest sens, în literatura de specialitate întâlnim următoarele
modalităţi de finanţare a deficitelor: finanţarea prin emisiune monetară, finanţarea prin creşterea
fiscalităţii şi finanţarea prin datorie publică.
 Emisiunea monetară (monetizarea). Monetizarea deficitului
Modalităţi de finanţare
a deficitului bugetar bugetar constă în faptul, că statul pentru acoperirea lui efectuează
emisia de monedă. În rezultat apare seniorajul – venit din emisia
monetară, pe care statul îl obţine prin mecanismul impozitului inflaţionist. Creşterea masei
monetare în economie fără acoperire conduce la creşterea ratei inflaţiei, care la rândul său,
reduce puterea de cumpărare a banilor. Pierderile agenţilor economici din deprecierea banilor
este numit impozit inflaţionist, prin intermediul căruia o parte din veniturile lor se redistribuie în
folosul statului.
În cazul finanţării prin emisiune monetară, deficitul bugetului de stat şi instabilitatea
sistemului financiar poate să se aprofundeze, dacă în condiţiile creşterii ratei inflaţiei apare
efectul Oliver-Tanzi (denumit după numele economiştilor care au observat fenomenul în anii 70
ai sec. XX în ţările Americii Latine), care constă în faptul că contribuabilii amână conştient
termenul de achitare a impozitelor la bugetul de stat. Asemenea comportament al contribuabililor
este stimulat de creşterea inflaţiei, deoarece în rezultatul achitării întârziate a impozitelor agenţii
economici câştigă, defalcările fiscale se fac cu bani devalorizaţi.
Aşadar, finanţarea prin emisiune monetară, moment pozitiv al căreia constă în
operativitate, întrucât nu necesită dezbateri îndelungate în parlament, are un dezavantaj
considerabil – consecinţe inflaţioniste. Exemplul elocvent în ceea ce priveşte monetizarea
deficitului este reprezentat de Mexic, care în anii ’80 a promovat o politică prin care baza
monetară a crescut cu 80-90% pe an, determinând o majorare inflaţiei cu 100-130% pe an în
perioada respectivă.

Creşterea ratelor de impozitare poate reduce deficitul

Creşterea încasărilor fiscale la bugetar, însă ca sursă de acumulare a veniturilor la buget,

buget prin modificarea ratelor poartă un caracter limitat.

de impozitare şi creşterii Dependenţa dintre modificarea ratei de impozitare şi

impozitelor autonome venitul obţinut din impozite este redată cu ajutorul curbei
Laffer, curbă ce poartă numele profesorului american de
economie. Modelul clasic al curbei Laffer exprimă grafic veniturile fiscale ale statului (T) ca
funcţie de rata impozitării (t), figura 7.9.
 T

Tmax

0 t* 100% t
Figura 7.9. Curba Laffer

Din figura 7.9 se observă că atunci când rata fiscalităţii creşte de la 0 la 100%, veniturile
fiscale ale statului vor creşte până la un nivel maxim (la o animită rată de impozitare t*), iar apoi
se vor reduce până la zero. Veniturile fiscale colectate la buget se vor reduce dincolo de acest
punct de maxim deoarece o creştere a ratei fiscalităţii presupune descurajarea activităţilor
economice (se reduc investiţiile, se micşorează consumul ş.a.m.d.), şi deci o reducere a bazei de
impozitare. O altă cauză a reducerii veniturilor fiscale ar putea fi transferul activităţii economice
din sectorul formal (vizibil) în cel subteran (invizibil). La o rată a fiscalităţii de 100%, veniturile
fiscale vor fi zero pentru că producţia încetează. Similar, o scădere a ratei de impozitare poate
stimula activitatea economică, care va avea ca efect creşterea veniturilor bugetare din impozite.
De menţionat că mărimea optimă a ratei de impozitare nu poate fi determinată teoretic, ea
se apreciază empiric, în procesul monitorizării practicii fiscale naţionale.
Este important de subliniat şi faptul că nu există o cotă de impozitare unică, acceptabilă
pentru toate ţările. Multitudinea factorilor (psihologici, etno-culturali, economici, social-politici)
determină nivelul ei în ţara concretă şi în perioada dată.
Prin urmare, mărirea ratei impozabile nu întotdeauna permite de a soluţiona problema
dificitului bugetar.
I. Vânzarea de active proprietate de stat - veniturile obţinute prin privatizarea
întreprinderilor de stat, vânzarea terenurilor, aurului. La această modalitate se recurge tot mai rar,
întrucât acestea poartă un caracter limitat.
II. Împrumuturi interne (emiterea obligaţiunilor de stat)
Finanţarea deficitului prin datorie publică presupune apelarea la împrumuturi de pe piaţa
internă şi externă.
 Finanţarea deficitului prin împrumuturi interne constă în emiterea obligaţiunilor de stat.
Guvernul, de regulă prin intermediul băncii centrale, pune în vânzare pe piaţa financiară internă
obligaţiuni de stat. Mijloacele obţinute sunt utilizate pentru finanţarea deficitului bugetar.
În cazul unui deficit bugetar, recursul la împrumut de la agenţi economici, provoacă o
deplasare a resurselor economisite disponibile spre sectorul public şi deci în detrimentul altor
categorii de agenţi economici. Rezultatul acestui efect este o creştere a ratei dobânzii, deoarece
cererea de monedă creşte, iar în condiţiile ofertei de monedă neschimbate, rata dobânzii are
tendinţa de a se majora. Consecinţa acestui fenomen constă în reducerea investiţiilor private şi
parţial a reducerii cheltuielilor de consum legate de procurarea bunurilor de folosinţă îndelungată
(creditul de consum va deveni mai scump). Efectul de evicţiune (↓I private) provoacă, în
consecinţă, o temperare a activităţii economice.
V. Împrumuturi externe
O altă posibilitate de finanţare a deficitului constă în emiterea de obligaţiuni pe pieţele
internaţionale de capital sau contractarea împrumuturilor directe de la bănci şi de la instituţii
financiare internaţionale.
Atragerea împrumuturilor interne şi externe înseamnă o creştere a datoriei publice sau, cu
alte cuvinte, o creştere a poverii fiscale viitoare a contribuabililor autohtoni. Anticiparea unor
taxe mai ridicate în viitor duce la o creştere a economisirilor şi o reducere a cheltuielilor –
situaţie care contravine obiectivelor politicii de stimulare a cererii prezente.
Finanţarea deficitului prin datorie este considerată o modalitate noninflaţionistă, întrucât pe
termen scurt utilizarea ei nu exercită influenţă asupra masei monetare. Însă pe termen lung
finanţarea prin datorie poate deveni cauza unei inflaţii mai înalte comparativ cu cea care ar fi
determinată de finanţarea prin emisiune monetară.
În caz de finanţare prin împrumut poate apărea un risc important considerat efect de
avalanşă al datoriei. El antrenează următorul cerc vicios: existenţa unei datorii publice
importante implică plata de dobânzi considerabile către creditorii statului; în acelaşi timp, aceste
dobânzi mai grevează asupra cheltuielilor bugetare conducând la agravarea deficitului şi la o
nouă îndatorare publică, aceasta la rândul său conducând la noi dobânzi mai mari ş.a.m.d.

7.4. Datoria publică: indicatori şi modalităţi de acoperire

Una din problemele esenţiale ale economiei de piaţă, în general, şi ale economiei în curs de
dezvoltare, în special, o constituie modul cum sunt finanţate deficitele bugetare în condiţiile în
care este ştiut că datoria publică reprezintă o povară, iar finanţarea deficitelor are o serie de
implicaţii asupra ratei dobânzii şi creşterii economice.
 Datoria publică (DP) prezintă totalitatea angajamentelor contractate de către stat faţă de
creditorii interni şi externi la un moment dat.
Ea reprezintă suma împrumuturilor contractate de stat cu scopul finanţării deficitelor
bugetare din perioadele anterioare. Se determină ca suma deficitelor bugetare anterioare minus
suma excedentelor bugetare înregistrate.

DP = ∑ deficitelor bugetare – ∑ excedentelor bugetare (7.18)

Cu cât un stat înregistrează deficite bugetare în creştere, cu atât nivelul datoriei publice are
tendinţa de a creşte, iar aceasta urmează să fie rambursată în viitor împreună cu dobânzile
aferente. Rambursarea datoriei publice reprezintă o obligaţie a statului necondiţionată şi
irevocabilă de plată a capitalului, dobânzilor şi altor costuri aferente.
În funcţie de originea împrumutului, datoria publică poate fi:
• Datorie publică internă (DPI), când împrumuturile sunt contractate din interior. Cu
alte cuvinte, datoria internă este o datorie faţă de rezidenţii ţării;
• Datoria publică externă (DPE), provenită din împrumuturile efectuate din străinătate.
Altfel spus, datoria externă este o datorie faţă de nerezidenţii ţării.

DP = DPI + DPE (7.19)

În funcţie de termenul împrumutului, datoria publică apare ca o:

• Datorie consolidată, dacă este urmărită pe termen lung;
• Datorie flotantă, pe termen scurt.
Beneficiarul creditului este interesat ca termenul de rambursare să fie suficient de îndepărtat
pentru aşi putea procura resursele necesare restituirii acestuia şi achitării dobânzilor şi a altor
cheltuieli aferente.
Mărimea, structura şi evoluţia datoriei publice caracterizează situaţia financiară a unei ţări.
De subliniat că datoria publică nu este un rău în sine şi nu trebuie evitată în orice condiţii.
Împrumuturile îndeplinesc un rol pozitiv în măsura în care sunt folosite pentru dezvoltarea
industriei, modernizarea agriculturii, construcţia de căi de comunicaţie, protecţia mediului etc. În
asemenea situaţii, împrumuturile contribuie la sporirea producţiei materiale, la creşterea PIB şi,
pe această bază, la asigurarea resurselor necesare rambursării lor.
Important este să se asigure o eşalonare corespunzătoare a rambursării ei în timp, care să
ţină seama de capacitatea de plată a economiei naţionale.
 O problemă deosebit de importantă, în primul rând pentru
Indicatorii datoriei
publice debitor, dar în bună măsură şi pentru creditor, este aprecierea
gradului de îndatorare a unei ţări.
1. Gradul de îndatorare a ţării, la un moment dat, se calculează ca raport între volumul
datoriei publice şi produsul intern brut, astfel:

DP
GI = ×100 , (7.20)
PIB
în care: Gi – gradul de îndatorare a ţării;

DP –datoria publică totală;

PIB – produsul intern brut.

Acest indicator arată în ce măsură valoarea nou creată într-un an este grevată de datoria
publică, sau cât din PIB ar trebui alocat pentru rambursarea integrală a datoriei în anul respectiv.
Conform standardului de la Maastrich, ponderea datoriei publice (interne şi externe) în PIB nu
trebuie să depăşească 60% (prag critic).

Sunt cazuri în care nici chiar întregul produs intern brut realizat într-un an nu ar fi suficient
pentru rambursarea datoriei publice. Acest indicator are o valoare pur teoretică, deoarece nici o
ţară nu ar putea aloca întregul produs intern brut amortizării datoriei publice, ci numai partea din
acesta rămasă după efectuarea prelevărilor absolut indispensabile la fondul de consum şi la
formarea brută de capital.
Acesta este un indicator important în funcţie de care se realizează analizele financiare pe
categorii de state ţinând seama de gradul de dezvoltare economică.

2. Pentru măsurarea efortului financiar anual reclamat de datoria publică, se cuantifică

serviciul datoriei publice (S), care cuprinde: cheltuielile cu rambursarea împrumutului, dobânda
şi comisioanele aferente acestuia, efectuate în decurs de un an.

Ponderea serviciului datoriei publice în PIB se calculează astfel:

S DP
gS = ×100 , (7.21)
PIB
în care: gs – ponderea serviciului datoriei publice în PIB;

SDP – serviciul datoriei publice.

3. Ponderea serviciului datoriei publice în cheltuieli publice, care reflectă cât din
cheltuielile publice, la nivelul unui an, ar fi necesare pentru acoperirea serviciului datoriei
publice. Se calculează ca raport procentual între nivelul serviciului datoriei publice şi volumul
cheltuielilor publice:

S DP
gS = ×100 , (7.22)
CP

în care: - ponderea serviciului datoriei publice în cheltuieli publice;

SDP – nivelul serviciului datoriei publice ;

Cp – volumul cheltuielilor publice ale unei perioade.

Dacă mărimea acestui indicator depăşeşte 20%, povara datoriei este considerată ca foarte
grea şi chiar critică.
Pentru analiza datoriei externe şi a gradului de îndatorare a ţării faţă de străinătate, se
folosesc diverşi indicatori, cum ar fi:

4. Ponderea datoriei externe în PIB, arata cât din produsul intern brut al anului considerat,
ar fi necesar pentru rambursarea datoriei externe. Deoarece datoria externă se rambursează, de
regula, eşalonat pe perioade mai mari de un an, iar din produsul intern brut al unui an numai o
parte poate fi utilizata la plata datoriei externe, acest indicator are o valoare pur teoretica şi se
calculează astfel:

DPE
GDe = ×100 , (7.23)
PIB
în care: gDe – ponderea datoriei externe în PIB;

DPE – datoria publică externă;

PIB – produsul intern brut.

5. Ponderea serviciului datoriei externe în volumul exporturilor de bunuri şi servicii

(rata serviciului datoriei) - arată capacitatea de plată a ţării debitoare; evidenţiază capacitatea ţării
de a onora serviciul datoriei externe din valuta obţinută din exporturile realizate într-un an; se
calculează:

S DE
g De = ×100 , (7.24)
EX

în care: gDe – ponderea serviciului datoriei externe în volumul exporturilor de bunuri şi

servicii;
 EX – volumul exporturilor de bunuri şi servicii.

6. Datoria externă medie pe locuitor se obţine prin raportarea datoriei externe totale la
numărul total al populaţiei din ţara debitoare, servind la efectuarea de comparaţii în timp pe plan
internaţional sau naţional.

DPE
de = ×100 , (7.25)
N

în care: - datoria externă medie pe locuitor ;

De – datoria pubkică externă;

N – numarul de locuitori.

Cu cât acest indicator este mai mare, cu atât ţara este mai împovarată.

Caseta 7.3. Evoluţia datoriei publice a Republicii Moldova, 2010-2012

2010 2011 2012 Evoluţia datoriei publice a R.M.
Total datorie publică, mil.lei 22944,3 24873,7 29017,7 în ultimii ani arată o tendinţă de
Datorie publică / PIB 31,9% 30,2% 33% creştere. Astfel, la situaţia din
Datorie publică internă, mil.lei 5304,9 6989,0 7755,2 31decembrie 2012, soldul datoriei
Datorie publică internă / PIB 7% 8% 9% publice s-a majorat, comparativ
Datorie publică externă, mil.lei 17639,4 17016,37 21262,5 cu sfîrşitul anului 2011, cu 4144,0
Datorie publică externă / PIB 25% 22% 24% mil. lei sau cu 16,7% şi a
constituit 29 017,7 mil. lei.
Ponderea datoriei publice în PIB a constituit 33,0%, înregistrînd o majorare în raport cu perioada
similară a anului 2011 cu 2,8 p.p. La sfârşitul anului 2012, datoria publică externă a constituit 21 262,5
mil. lei (sau 73,3% din soldul datoriei publice), iar datoria publică internă a constituit 7 755,2 mil. lei
(26,7%).
Indicatorii datoriei publice externe şi interne arată că Republica Moldova are încă o îndatorare
redusă. În ciuda acestei poziţii, unele tendinţe încep să atragă atenţia, şi anume nivelul, costurile şi
structura datoriei publice ar putea, în mod separat sau corelat, să genereze serioase probleme politicii
economice.
Datoria publică este dependentă de nivelul deficitului bugetar, de ratele dobânzii, de rata creşterii
economice şi de nivelul anterior al datoriei. Managementul adecvat al datoriei publice înseamnă
procese de optimizare pentru minimizarea costului datoriei şi evitarea crizelor de lichiditate.

• Reeşalonarea (consolidarea) datoriei externe, constă în

Modalităţi de acoperire
transformare datoriei pe termen scurt în datorie pe termen
a datoriei publice
lung, în trecerea de la datorii la vedere la cele pe termen.
Această operaţiune este însă posibilă numai cu acordul creditorilor;
• Luarea unor împrumuturi noi pentru acoperirea împrumuturilor ajunse la scadenţă.
• Restructurarea (conversia) datoriei externe, constă în reducerea mărimii datoriei prin
transformarea împrumutului în investiţii străine pe termen lung, cum ar fi participarea
subiecţilor ţării - creditoare la privatizarea proprietăţii de stat în ţara debitoare.
Asemenea operaţiune conduce la sporirea ponderii capitalului străin în economia
 naţională fără a intra capital din afară. Ea uşurează povara datoriei externe, face posibilă
primirea de noi credite din afară şi stimularea apariţiei de noi fluxuri de capital;
• Refinanţarea datoriei publice prin emiterea noilor obligaţiuni;
• Majorarea veniturilor fiscale, în principal pe seama impozitelor.
Efectul datoriei publice asupra economiei pe termen scurt îmbracă forma dezlocuirii sau
stimulării investiţiilor, ca urmare a unei politici bugetar-fiscale expansioniste generatoare de
deficit bugetar. Pe măsură ce statul sporeşte cheltuielile publice, subminează economia naţională,
cu efect negativ asupra investiţiilor. Pe termen lung, datoria publică influenţează negativ atât
capitalul cât şi producţia naţională. Aplicarea unor politici economice bazate pe mari deficite ale
bugetului de stat şi pe acumularea unei mari datorii publice decapitalizează economia naţională.
În esenţă, mecanismul formării datoriei publice este următorul: deficitul bugetar generat de
costurile acţiunilor economice şi sociale ale guvernului şi instituţiilor publice în creştere, precum
şi deficitul balanţei de plăţi externe – cauzat, în principal, de dezechilibrul balanţei comerciale,
constituie principalele cauze generatoare de datorie publică.
Datoria publică nu poate spori la nesfârşit, trebuind să îndeplinească anumite standarde
privind sustenabilitatea şi gradul de îndatorare, standarde stabilite prin Tratatul de la Maastricht
pentru a se asigura că orice ţară este responsabilă din punct de vedere fiscal, iar pentru ţările
membre ale Uniunii Eutopene, suficient de “convergente”, pentru a garanta o politică monetară
comună. Criteriile bugetare de convergenţă prevăzute de tratat vizează, pe de o parte,
imposibilitatea utilizării emisiunii monetare – ca modalitate de finanţare a deficitului bugetar, iar
pe de alta, respectarea pragurilor de 3% din produsul intern brut (pentru deficitul bugetar) şi 60%
din PIB (pentru datoria publică).
În secolul XX şi mai cu seamă după criza economică mondială din 1929-1933, numeroşi
economişti au renunţat la concepţia neamestecului statului în viaţa economică a ţării, susţinând
necesitatea influenţării acesteia cu ajutorul diferitor pârghii economico-financiare, între care
impozitele, împrumuturile, cheltuielile publice ş.a. Ei recunosc faptul că împrumuturile de stat
sunt generatoare de cheltuieli bugetare, dar precizează că acestea, folosite ca instrumente de
intervenţie a statului în economie, contribuie la corectarea ciclului economic, impulsionarea
economiei stagnante, restabilirea echilibrului economic.

CONCLUZII
1. În condiţiile economiei de piaţă statul stabilizează fluctuaţiile ciclice prin intermediul
politicilor stabilizatoare. În cadrul politicilor stabilizatoare un rol deosebit îl ocupă
politica bugetar-fiscală, care are drept scop influenţarea economiei prin utilizarea
instrumentelor sale – impozite, achiziţii publice şi transferuri.
2. Sursa principală de venituri la bugetul de stat sunt veniturile fiscale. Mărirea impozitelor
reduc activitatea economică, micşorează producţia şi ocuparea cu efect multiplicativ,
generează excedentul (reducerea deficitului) bugetului de stat. Reducerea impozitelor
acţionează în direcţia opusă.
3. Cheltuielile bugetare sunt destinate achiziţiilor publice, efectuării transferurilor publice şi
deservirii datoriei de stat. Creşterea cheltuielilor guvernamentale (achiziţiilor publice şi
transferurilor) stimulează activitatea economică, multiplicativ scopesc producţia şi
ocuparea, poate fi însoţită de creşterea deficitului (reducerea excedentului) bugetar.
Reducerea cheltuielilor guvernamentale acţionează în sens opus.
4. În funcţie de modalitatea acţiunii instrumentelor politicii bugetar-fiscale se deosebesc:
politica discreţionară şi non-discreţionară. Politica non-discreţionară are la bază acţiunea
stabilizatorilor automaţi, care în mod automat, fără implicarea guvernului, conduc la
formarea deficitului sau excedentului bugetar.
5. În funcţie de stadiul ciclului de afaceri în care se află economia, politica bugetar-fiscală
discreţionară poate fi stimulativă şi restrictivă.
6. Politica stabilizatorilor automaţi reduc amplitudinea fluctuaţiilor ciclice, dar nu înlătură
cauzele apariţiei lor, de aceea ea este combinată cu politica discreţionară.
7. Influenţa stimulativă a deficitului bugetar asupra economiei depinde de modalităţile de
finanţare a acestuia. Politica bugetar-fiscală activă de finanţare prin datorie a deficitului
bugetar este însoţită de efectul de evicţiune, care în consecinţă reduce efectul stimulativ
al acestei politici.
8. Monetizarea deficitului determină creşterea inflaţiei. Efectul negativ ale politicii
stabilizatoare active este creşterea datoriei publice.

NOŢIUNI-CHEIE
• Politica bugetar-fiscală (fiscal
policy)
• Bugetul de stat (government budget)
• Impozite (taxes)
• Impozite directe (direct taxes)
• Impozite indirecte (indirect taxes)
• Rata de impozitare (tax rate)
• Curba Leffer (Laffer curve)
• Deficit bugetar (budget deficit)
• Surplus bugetar (budget surplus)
• Monetizarea deficitului
(monetization of deficit)
• Efectul de evicţiune («crowding out»
effect)
• Multiplicatorul bugetului echilibrat
(balanced budget multiplier)
• Politica bugetar-fiscală discreţionară
(discretionary fiscal policy)
• Stabilizatorii automaţi (automatic
stabilizers)
• Datoria publică (national debt)
• Refinanţarea datoriei publice (refinancing
the national debt)
 TESTE

1. Scopurile principale ale politicii bugetar-fiscale sunt:

a) reducerea fluctuaţiilor ciclului de afaceri;
b) stabilizarea ritmului de creştere economică;
c) asigurarea ocupării depline;
d) toate răspunsurile sunt corecte;
e) toate răspunsurile sunt corecte, cu excepţia p. (a).

2. Efectul multiplicator al politicii bugetar-fiscale depinde de:

a) înclinaţia medie spre consum;
b) înclinaţia marginală spre consum;
c) voinţa politică.

3. Eficienţa politicii bugetar-fiscale în combaterea recesiunii se bazează pe:

a) efectul multiplicator;
b) mărirea excedentului bugetar;
c) scăderea impozitelor.

4. Dacă înclinaţia marginală spre consum este 0,75, atunci multiplicatorul achiziţiilor
guvernamentale va fi:
a) 2; b) 3; c) 4; d) 5.

5. Dacă înclinaţia marginală spre consum este 0,75, atunci multiplicatorul fiscal va fi:
a) -2; b) -3; c) -4; d) -5.

6. Dacă veniturile bugetare depăşesc cheltuielile bugetare, apare:

a) deficit bugetar;
b) proficit bugetar;
c) datorie de stat.

7. Diferenţa dintre deficitul actual şi deficitul structural se numeşte:

a) deficit fictiv;
b) deficit cronic;
c) deficit ciclic;
d) deficit total.

8. Stabilizatorii automaţi acţionează în cadrul:

a) expansiunii creditare;
b) restricţiei creditare;
c) politicii bugetar-fiscale discreţionare;
d) politicii bugetar-fiscale nondiscreţionare.

9. Datoria publică internă nu poate provoca falimentarea statului, deoarece guvernul are
posibilitatea:
a) majorării impozitelor;
b) refinanţării datoriei;
c) creşterii emisiei monetare;
d) toate răspunsurile sunt corecte.

10. Efect negativ al datoriei externe este:

a) reducerea diferenţierii veniturilor;
 b) majorarea stimulentelor spre creşterea eficienţei producţiei;
c) transferarea unei părţi din venitul naţional peste hotarele ţării;
d) creşterea nivelului economiilor.

11. Politica bugetar-fiscală restrictivă presupune:

a) majorarea achiziţiilor publice şi a impozitelor;
b) reducerea impozitelor;
c) majorarea concomitentă a achiziţiilor publice şi impozitelor;
d) reducerea achiziţiilor publice şi majorarea impozitelor.

12. Politica fiscală stimulatoare presupune:

a) majorarea achiziţiilor publice şi a impozitelor;
b) reducerea achiziţiilor publice şi a impozitelor;
c) majorarea achiziţiilor publice şi reducerea impozitelor;
d) reducerea achiziţiilor publice şi majorarea impozitelor.

13. Curba Laffer reflectă dependenţa dintre rata de impozitare şi:

a) nivelul activităţii economice;
b) nivelul cererii agregate;
c) suma impozitelor colectate în buget;
d) nici un răspuns nu este corect.

14. Dacă achiziţiile publice cresc cu 100 mln.u.m. înclinaţia marginală spre consum este
0,75, venitul de echilibru va creşte cu:
a) 75 mii u.m.;
b) 100 mii u.m.;
c) 175 mii u.m.;
d) 400 mii u.m.

15. Într-o economie naţională în care înclinaţia marginală spre consum este de 0,8, un spor
al achiziţiilor guvernamentale de 200 mlrd. u.m. va avea ca rezultat un spor al venitului
de echilibru de:.
a) 500 mlrd. u.m.;
b) 160 mlrd. u.m.;
c) 1000 mlrd. u.m.;
d) 200 mlrd. u.m..

16. Gradul de îndatorare al unei ţări se reflectă în:

a) participarea donaţiilor la consolidarea rezervelor valutare;
b) ponderea participării împrumuturilor statului la acoperirea deficitului bugetar;
c) ponderea datoriei publice în PIB;
d) finanţarea nonmonetară a deficitului bugetar.

PROBLEME PROPUSE SPRE REZOLVARE

1. Rata de impunere fiscală a crescut de la 30%, în t0, la 40%, în t1, în condiţiile în care
volumul total al veniturilor impozabile ale agenţilor economici era, în t1, de 500 de milioane
u.m., depăşind cu 2% nivelul lor din perioada t0.
Să se calculeze:
a) venitul total impozabil, din t0;
b) venitul mobilizat la bugetul de stat, în t0 şi t1 ;
 c) sporul de venit mobilizat la bugetul de stat.
d) să se aprecieze, pe baza datelor respective, dacă mărimea ratei de impunere fiscală este
sau nu avantajoasă din punct de vedere al resurselor mobilizate la bugetul de stat.

2. Economia unei ţări este descrisă prin următoarele date:

C=1500+0,75Yd, I=1500, G = 1000, T = 0,2Y.
Să se calculeze:
a) venitul de echilibru, consumul şi economiile;
b) dacă T cresc cu 100 u.m., ceilalţi factori fiind constanţi, cum se va modifica venitul de
echilibru. Determinaţi multiplicatorul fiscal.

3. Economia unei ţări este descrisă prin următoarele date: C = 20 + 0,8 (Y – T + TR), I = 60,
T = 40; TR = 10, G = 30.
a) Determinaţi nivelul venitului de echilibru.
b) Presupunem că guvernul majorează achiziţiile guvernamentale până la 40 cu scopul
stimulării economiei:
- cum se va modifica poziţia graficului cheltuielilor planificate?
- cum se va modifica nivelul venitului de echilibru?
- care este mărimea multiplicatorului achiziţiilor guvernamentale?
- cum se va modifica soldul bugetului de stat?
c) Presupunem că guvernul majorează impozitele de la 40 la 50 (în condiţiile când G=30):
- cum se va modifica poziţia graficului cheltuielilor planificate?
- cum se va modifica nivelul venitului de echilibru?
- care este mărimea multiplicatorului fiscal?
- cum se va modifica soldul bugetului de stat?
d) Presupunem că guvernul majorează simultan achiziţiile guvernamentale de la 30 la 40 şi
impozitele de la 40 la 50:
- cum se va modifica poziţia graficului cheltuielilor planificate?
- cum se va modifica nivelul venitului de echilibru?
- care este efectul de multiplicare?
- cum se va modifica soldul bugetului de stat?

4. Presupunem că cheltuielile guvernamentale constituie 500, funcţia impozitelor are forma

T = 0,4Y, funcţia transferurilor TR = 0,2Y, nivelul preţurilor P = 1. Datoria publică (DP) =
1000, la rata dobânzii R = 0,1. Nivelul real al producţiei este 2000, iar cel potenţial constituie
2500. Să se calculeze:
a) soldul bugetului de stat;
b) mărimea deficitului structural al bugetului de stat?
c) mărimea deficitului ciclic al bugetului de stat?

TEME RECOMANDATE PENTRU REFERATE

• Bugetul de Stat al Republicii Moldova: dinamică, structură, tendinţe.
• Rolul politicii bugetar-fiscale în relansarea economică.
• Datoria publică şi consecinţele ei pentru ţară.
 Capitolul 8
PIAŢA MONETARĂ ŞI MECANISMELE PIEŢEI
MONETARE

Piaţa monetară reprezintă un mecanism important în sistemul monetar şi financiar.

Aceasta joacă un rol strategic în redistribuirea resurselor de creditare din economie şi reprezintă
locul în care intervine banca de emisiune în scopul controlării volumului de lichidităţi al pieţei
sau al influenţării nivelului ratei dobânzii.
Dintre toate domeniile ştiinţei economice, puţine sunt mai lipsite de consens decât
aspectele monetare. Deseori întâlnim controverse acerbe: care este masa monetară optimă de
care are nevoie sistemul economic? în ce măsură şi când sunt mai bine de utilizat „banii ieftini”
sau „banii scumpi”? există funcţii economice pe care trebuie să le îndeplinească banca centrală şi
de ce? care trebuie să fie rolul guvernelor în problemele de natură monetară? Asemenea
probleme şi multitudinea de opinii asupra aspectelor monetare definesc, în general, explicaţiile
teoretice şi dezbaterile publice cu privire la monedă. Unii economişti consideră că fenomene
precum inflaţia şi ciclul economic au surse monetare. Alţi economişti consideră că banii au un
rol mai puţin important, fără însă a nega semnificaţiile monedei şi impactul sistemului monetar
asupra funcţionării economiei şi performanţelor acesteia.
Obiectul prezentului capitol îl constituie esenţa pieţei monetare şi determinarea efectelor
politicii monetare asupra economiei reale.
În cele ce urmează ne propunem:
♦ să analizăm rolul monedei în economia modernă;
♦ să determinăm premisele procesul de extindere sau contracţiei a monedei;
♦ să prezentăm explicaţii privind abordările conceptuale ale cererii şi ofertei
monetare;
♦ să explicăm funcţionarea instrumentelor politicii monetare şi a mecanismelor de
transmisie monetară.

8.1. Moneda şi agregatele monetare

Apariţia monedei constituie un fenomen obiectiv, generat de nevoile reale ale oamenilor
pentru înlesnirea şi echivalarea schimbului de bunuri. Acest eveniment istoric a deschis calea
afirmării depline a sistemului instituţional al diviziunii muncii prin faptul că a dat naştere
posibilităţii calculului economic (monetar). Efectele pozitive ale utilizării banilor în comparaţie
cu trocul sunt colosale. Derularea procesului de schimb prin intermediul banilor atrage dispariţia
obstacolelor ridicate de dubla coincidenţă a nevoilor, problemă definitorie a oricărui schimb
direct.

Moneda reprezintă un activ financiar, un echivalent general al valorii tuturor

mărfurilor și un instrument de schimb.

Prin activ (asset) se subînţelege ceea ce constituie o valoare. Activele pot fi de două tipuri:
1. active reale (real assets) reprezentate prin valorile materiale (anticariat, imobil, tehnică
de uz casnic, opere de artă, mobilă, etc.);
2. active financiare (financial assets) - reprezintă valori, exprimate prin hârtii de valoare.
La rândul lor, activele financiare se împart în:
• monetare (banii) 1;
• nonmonetare (hârtii de valoare: acţiuni şi obligaţiuni).
Valoarea activelor financiare nonmonetare constă în capacitatea acestora de a genera
venituri: acţiunile – sub formă de dividende, obligaţiile – sub formă de dobânzi.
Valoarea banilor se regăseşte în gradul înalt de lichiditate, în capacitatea de a se schimba
pe bunuri şi servicii.

Un activ este mai

Lichiditatea reprezintă
lichid decât
(liquidity) capacitatea
un altul dacă oferăactivului de aposibilitatea
posesorului se transforma
de rapid și cu
a obţine mai
în comparaţie
costuri
facil, cu celălalt
minimale într-un activ,real
alt activ, banisau
saufinanciar
bunuri însau,
schimbul într-un mijloc
său. Capacitatea
transformarea de plată o
de lichiditate
posedă
acceptat activele (şi cele reale, şi cele financiare). Cu toate acestea diferite active au diverse
în economie.
toate
grade de lichiditate. Un grad mai scăzut de lichiditate o deţin activele reale, deoarece
comercializarea lor este mai anevoioasă în comparaţie, spre exemplu, cu hârtiile de valoare.
Pentru activele financiare – cea mai înaltă lichiditate o au activele financiare monetare, deoarece
în economia de piaţă numai banii pot efectua tranzacţii şi reprezintă un mijloc de plată universal
acceptat. Banii în numerar posedă cel mai înalt grad de lichiditate, şi anume, lichiditate absolută.

Funcţiile banilor Chintesenţa banilor se reflectă prioritar în funcţiile sale pe care le

prezentăm infra:
1. Intermediar al schimbului (medium of exchange).
În calitate de intermediar al schimbului, banii servesc la efectuarea tranzacţiilor. Totul se vinde şi
se cumpără prin intermediul banilor. Alternativa schimbului monetar este barterul, schimbul

1
Noțiunile bani, monedă sunt identice, acestea fiind folosite în diverse surse ca sinonime.
bunurilor se efectuează nu pe bani, ci contra unui alt bun. Cu toate acestea, barterul presupune
costuri tranzacţionale destul de înalte. Schimbul marfă-marfă se poate realiza numai în cazul
dublei coincidenţe a nevoilor (double coincidence of wills). Pentru aceasta, însă, vor fi
consumate eforturi şi timp. Iată de ce, barterul este o formă de schimb ineficientă şi iraţională.
Apariţia banilor în calitate de intermediar al schimbului a soluţionat problema dublei coincidenţe
a nevoilor şi a redus considerabil costurile schimburilor.
2. Etalon al valorii (unit of account).
Banii servesc drept mijloc de măsurare a valorii bunurilor şi serviciilor. Aşadar, precum etalonul
greutăţii îl constituie kilogramul, etalonul distanţei – metru, etalonul volumului – litru, analogic,
etalonul valorii îl reprezintă cantitatea de bani. Valoarea banilor poate fi exprimată dar în
termenii celorlalte mărfuri. Prin urmare, ”preţul” sau ”valoarea” obiectivă a banilor constă în
puterea de cumpărare a unităţii monetare.
3. Instrument de tezaurizare (store of value).
Valoarea banilor, după cum s-a menţionat mai sus, rezidă în gradul înalt de lichiditate, în
uşurinţa de a procura un produs, un serviciu sau nişte hârtii de valoare. Într-o economie
noninflaţionistă valoarea banilor se păstrează şi nu se modifică în timp, puterea de cumpărare a
banilor fiind transmisă din prezent în viitor. Din aceste considerente banii pot servi la
conservarea valorii în timp, adică, drept mijloc de acumulare sau mijloc de economisire. În
condiţii inflaţioniste, banii îşi pierd din valoare prin diminuarea capacităţii lor de cumpărare,
explicând nedorinţa de a-i economisi. Astfel, banii nu reprezintă cel mai atractiv activ financiar,
deoarece nu poate genera venituri suplimentare. Printre activele financiare generatoare de
venituri, se numără acţiunile şi obligaţiunile.
Totalitatea activelor (reale şi financiare) de care dispune persoana formează avuţia, iar
banii reprezintă doar o parte din ea.

Tipuri de monedă Funcţiile descrise supra sunt realizate prin două tipuri de monedă:
1. Monedă fiduciară 2 (currency), care reprezintă moneda în
numerar, banii de hârtie şi piesele metalice cărora statul le conferă un curs legal. Valoarea
acestor bani se bazează pe încrederea populaţiei faţă de instituţiile care le emit (Banca Centrală şi
Trezoreria);

2
Provine de la cuvântul latin ”feducio” și semnifică ”încredere”
 2. Monedă scripturală 3 (demand deposits) - moneda existentă sub formă de înscrisuri
contabile care certifică banii depozitaţi pe conturile bancare. Instituţiile care o creează sunt
Băncile Comerciale.

Totalitatea instrumentelor monetare fiduciare (C) și scripturale (D) existente la un

moment dat în economia unei ţări formează masa monetară.

M=C+D

Structura masei Structura şi evoluţia masei monetare poate fi cercetată cu ajutorul unor
monetare
unităţi de măsură, denumite agregate monetare.

Agregatul monetar desemnează, în contextul Sistemului Conturilor Naţionale, o parte

constitutivă a masei monetare şi semimonetare, parte autonomizată prin funcţiile ei specifice,
prin agenţii specializaţi care emit instrumentele de schimb şi de plată, prin instituţiile bancar-
financiare care le gestionează, prin fluxurile economice reale pe care le intermediază.

Masa monetară se alcătuieşte din agregate succesive, prin suplinirea cu noi categorii de
active financiare, cu grad de lichiditate din ce în ce mai mici.
Numărul lor în diferite ţări variază, în funcţie de etapa de dezvoltare, stadiul pieţei
monetare (În Japonia şi SUA, spre exemplu, se operează cu 4 agregate, în Franţa - cu 7, în
Germania – cu 3, în Republica Moldova - cu 4 agregate monetare). Cu toate acestea, principiul
constituirii sistemului agregatelor monetare în toate ţările este identic. Fiecare agregat următor:
• include precedentul agregat;
• dispune de un gard de lichiditate mai redus;
• este mai profitabil.
În Republica Moldova se aplică agregatele monetare M0, M1, M2 şi M3 (vide Tabelul 8. 1).

Tabelul 8.1
Structura masei monetare în Republica Moldova
(februarie 2013, mil. lei)
M3 (49808.9)
M2 (35189.5) Depozite în
M1 (20183.1) Depozite la valută străină

3
Provine de la cuvântul latin ”scriptura” și semnifică ”înscrisuri”
 M0 (12902.8) Depozite la termen (14619.4)
Banii în vedere (15006.3)
circulaţie (7280.3)
Sursa: http://www.bnm.md/md/agregate_monetare

M0 = moneda în afara sistemului bancar, banii lichizi în circulaţie (moneda divizionară şi

banii de hârtie + cecurile la purtător), banii în numerar care pot fi utilizaţi imediat
pentru tranzacţii;
M1 = componenta M0 + depunerile la vedere în băncile comerciale (bani în sens restrâns);
M2 = componenta M1 + depunerile la termen în băncile comerciale (bani în sens larg);
M3 = componenta M2 + depozite în valută străină.
În economiile ţărilor dezvoltate există şi agregatul:
L = M3 + titluri emise pe termen mediu şi lung cu caracter negociabil.
Gradul de lichiditate a agregatelor monetare se majorează de la M3 spre M0, profitabilitatea
– de la M0 spre M3. Astfel, agregatul monetar M1 posedă cel mai înalt grad de lichiditate şi cel
mai scăzut grad de profitabilitate.
De asemenea, pentru analiza masei monetare se utilizează agregatul baza monetară („BM”)
care se află sub controlul statului. În structura acestui agregat se înscriu: numerarul în afara
sistemului bancar („C”) şi rezervele băncilor comerciale („R”), păstrate în banca centrală, (care pot
fi atât rezerve obligatorii, cât şi cele formate de băncile comerciale pentru a garanta rambursarea
banilor la cererea clienţilor), spre exemplu:
BM = C + R

Corelaţia dintre baza monetară şi masa monetară este reflectată prin intermediul figurii de
mai jos (vide Figura 8.1.)
BM
Monedă în numerar (C) Rezerve obligatorii (R)

Monedă în numerar (C) M Depozite (D)

Figura 8.1. Masa monetară şi baza monetară

Baza monetară mai este numită ”monedă cu eficienţă sporită”, datorită capacităţii de a crea
o nouă monedă lichidă.
 Caseta 8.1.
În Republica Moldova, baza monetară la 01 februarie 2013 a constituit 17437,4 mli.lei., majorându-se de
aproximativ 72 de ori în comparaţie cu anul 1993 (242,3 mil.lei).
Sursa: www.bnm.md

Structura masei monetare se compune din partea activă şi pasivă.

La partea activă se referă mijloacele care real deservesc circuitul economic. Partea pasivă
include acumulările monetare, soldurile în conturile bancare care ar putea servi drept un potenţial
mijloc de plată. Partea pasivă este numită quasimonedă sau semimonedă, deoarece indirect
participă în circuit. Agregatele monetare, formând masa monetară, sunt utilizate la realizarea
politicii monetar-creditare a statului.

8.2. Cererea de monedă: abordarea clasică şi keynesistă

Banii sunt solicitaţi, in grosso modo, drept mijloc de schimb care, analogic bunurilor
economice în ansamblu, se caracterizează printr-un stoc existent, se confruntă cu cereri din
partea oamenilor de a-i cumpăra, de a-i deţine etc. Similar oricăror mărfuri, „preţul” banilor,
este determinat prin interacţiunea stocului de bani (ofertei totale) cu cererea totală (dorinţa de a
deţine bani) a oamenilor.
Conceptualizarea fundamentală a cererii de bani presupune luarea în considerare a
faptului că venitul bănesc este un flux, iar cantitatea de bani deţinută reprezintă un stoc. De
aceea, cuantificarea deţinerilor de bani drept un stoc se realizează în orice moment, pe când
mărimea venitului ca şi flux se măsoară pentru o anumită perioadă de timp. Cantitatea de bani pe
care oamenii aleg să o deţină (stocul) este interdependentă de mărimea veniturilor lor (fluxul).
Aşadar, masa monetară poate fi abordată atât ca un stoc, cât şi ca un flux.
1) Masa monetară ca stoc reprezintă ansamblul instrumentelor monetare, disponibile
agenţilor economici nonfinanciari dintr-o ţară şi existente la un moment dat;
2) Masa monetară ca flux reflectă produsul între dimensiunea medie a stocului de bani şi
viteza de rotaţie a banilor din economia naţională în decurs de un an.
Mflux = Mstoc x Vrotaţie a monedei
Elementul fundamental al cererii de bani constă în aceea că toate persoanele sunt interesate
de puterea de cumpărare a banilor pe care îi deţin.

Cererea de monedă exprimă cererea de active monetare, adică, active ce îndeplinesc

funcțiile banilor la un moment dat (ca stoc) și în medie întru-un interval de timp (ca flux).
 Caseta 8.2.
Prima încercare de definire a cererii de monedă aparţine lui Leon Wallras (1874), care a formulat ideea
potrivit căreia aceasta exprimă o încasare dorită. Încasarea monetară a unui agent economic este cantitatea de
monedă pe care acesta o deţine, indiferent de motivele sale. Astfel, în concepţia autorului, cererea de monedă
rezidă în deţinerea de monedă.

Cererea de monedă este diferită de cea a altor mărfuri. Banii sunt păstraţi pentru valoarea
lor indirectă. Dar deţinerea banilor este limitată, deoarece păstrarea lor în numerar presupune un
cost de oportunitate: atunci când banii sunt tezaurizaţi, se renunţă la câştigul care putea fi obţinut
din dobândă.

Abordări Macroeconomiştii de sorginte clasică şi keynesistă abordează cererea în

conceptuale ale
mod diferit.
cererii monetare

Abordarea clasică a cererii monetare: teoria cantitativă a banilor

Deseori această abordare este numită şi monetaristă, deoarece teoria clasică a pieţei
monetare a fost elaborată, în special, de reprezentanţii monetaristului economic. Teoria
monetaristă a cererii utilizează principiile de bază a teoriei cantitative a banilor, fundamentată în
sec. XVIII. Principalele idei sunt expuse în lucrările clasicilor John Stuart Mill, Alfred Marshall,
A. Pigou, Irving Fisher ş. a. Monetarismul contemporan ia naştere printr-o nouă versiune a teoriei
cantitative a banilor în lucrările economiştilor şcolii de la Chicago (Milton Friedman, K. Bruner
ş.a.) la mijlocul sec. XX.
Caseta 8.3. Unele incursiuni istorice în analiza cantitativă a banilor
Teoria cantitativă a banilor a fost propusă pentru prima dată de economiştii italieni încă în sec. al XVII-lea.
Modelul matematic, aplicat în determinarea cantităţii de bani în circulaţie în dependenţă de cantitatea de tranzacţii
efectuate, a fost propusă de Irving Fisher. În lucrarea „The Purchasing power of Money” I. Fisher a enunţat, în anul
1911, ecuaţia schimburilor, în forma: MV=PT, în care: M - cantitatea nominală de monedă; V - viteza de circulaţie
a monedei, respectiv, de câte ori o unitate monetară este utilizată într-o unitate de timp; P - nivelul general al
preţurilor; T- volumul tranzacţiilor.
Ecuaţia demonstrează că, pentru ansamblul schimburilor dintr-un an suma totală plătită este egală cu valoarea
totală a bunurilor cumpărate.
O asemenea idee, potrivit căreia nivelul general al preţurilor depinde de cantitatea de monedă existentă, este
atestată în antichitate (la Aristotel şi Xenophon), ulterior în secolul al XV-lea la Copernic şi scolastici, iar din sec. al
XVII-lea la John Locke, David Hume, Richard Cantillon şi Adam Smith, John Stuart Mill etc., respectivii autori
etalând rapiditatea circulaţiei monetare.
O modificare decisivă a acestei ecuaţii cantitative este adusă de reprezentaţii Şcolii de la Cambridge, în
frunte cu Milton Friedman. Arthur Pigou a modificat ecuaţia iniţială în forma MV=PY , unde Y - venit real şi „V”
viteza de circulaţie a monedei, semnificând de câte ori moneda este transformată în venit în decursul unei perioade
date. Formularea pentru care optează şcoala de la Cambridge este M/P=KY, în care K este numit coeficient de
utilizare monetară, semnificând proporţia resurselor pe care agenţii economici le menţin sub formă monetară, în
scopul realizării unor tranzacţii şi al constituirii rezervelor. În concepţia lui Alfred Marshall, ecuaţia cantitativă este
o condiţie a echilibrului monetar, ceea ce l-a condus pe autor la formularea funcţiei cererii de monedă, pe baza
ecuaţiei: M/P=KY . Partea stângă a ecuaţiei reprezintă oferta de monedă la valoarea reală, fiind o variabilă exogenă,
respectiv, independentă de factorii din economie. În schimb, partea dreaptă, KY, constituie o funcţie a cererii de
monedă.
Cu toate acestea, deoarece teoria cantitativă a banilor a fost propusă de reprezentanţii curentului economic clasic,
premisele ce stau la baza teoriei sunt, în primul rând, viteza de rotaţie a monedei, considerată o mărime constantă pe
perioadă lungă de timp, şi, în al doilea rând, mărimea volumului de producţie corespunde mărimii potenţiale.
 Cererea de monedă este concepută drept cantitatea de monedă necesară efectuării
tranzacţiilor, fiind determinată în baza relaţiei de egalitate a teoriei cantitative a banilor:

M ∗ V = P ∗ Y , unde
M – cantitatea de monedă în circulaţie;
V – viteza de rotaţie a monedei, desemnează numărul mediu de operaţiuni de vânzare-
cumpărare pe care o unitate monetară naţională o intermediază într-o perioadă de timp
(de regulă, un an);
P – nivelul general al preţurilor (deflatorul PIB);
Y – volumul real al producţiei (PIB real);
P ∗ Y – PIB nominal.
Aşadar, în temeiul relaţiei sus-prezentate, cantitatea de monedă aflată în circulaţie
dependentă de viteza de rotaţie a monedei corespunde mărimii PIB-ului exprimat în preţurile
anului de gestiune, adică PIB-ului nominal. Această egalitate mai poartă denumirea de ecuaţia
schimbului.
P ∗Y
Din relaţie rezultă că M =
V
Viteza de rotaţie (V) a monedei se consideră relativ constantă (pe termen lung),
modificarea ei fiind determinată de transformări cardinale în sistemul de plăţi (de exemplu:
apariţia bancomatelor, emisie monetară). În condiţiile date, schimbarea masei monetare va
determina modificarea proporţională a PIB-ului nominal. Însă, conform abordării clasice, pe
termen lung PIB-ul se află la nivelul său potenţial şi poate să se modifice cu o viteză relativ
constantă, stabilită de oscilaţiile cantitative de resurse economice şi a tehnologiilor aplicate.
În concluzie: cererea monetară, în abordare clasică, este determinată de modificarea
nivelului general al preţurilor şi nu de modificarea PIB-ului real (vide Figura 8.2).
P

P2 M

P1

p
P
M

M1 M2

Figura 8.2. Cererea de monedă în abordare clasică

 Autonomia, pe termen lung, a volumului de producţie faţă de cantitatea de monedă
reprezintă neutralitatea banilor.

Deseori viteza de rotaţie este substituită printr-o altă mărime – k, denumit coeficient de
monetizare, care se află într-o relaţie indirectă cu viteza de rotaţie, adică:
1
k =
V

Coeficientul de monetizare caracterizează gradul de saturaţie a economiei cu masă

În acest caz, o altă versiune a ecuaţiei schimbului, abordarea Şcolii de la Cambridge,
M
monetară
poate şi se determină
fi redată astfel: ca raport dintre masa monetară şi PIB: k =
P ∗Y
M = k ∗ PY
Atunci când k este o mărime constantă, putem conchide că cererea de monedă depinde
doar de dinamică PIB – ului (PY). Astfel, corespunzător teoriei monetariste, cererea de
monedă este predictibilă şi stabilă.
În scopul eliminării influenţei inflaţiei, analiza macroeconomică utilizează cererea
D
M 
monetară reală:   = k ∗ PY
 P 

Abordarea keynesistă a cererii monetare: teoria preferinţei lichidităţii

Adepţii teoriei keynesiste se distanţează de abordarea clasică, tratând diferit cererea de
monedă.
Definirea poziţiei de teoretician a lui J. M. Keynes în calitate de “disident”, faţă de clasici,
se axează şi pe viziunea acestuia faţă de condiţia monedei. Este una dintre “marile” teorii din
economie, în special ”mare”, pentru numeroasele intervenţii în dezbatere şi pentru calitatea
dezbaterii. Contribuţia esenţială a lui J. M. Keynes în ceea ce priveşte teoria monedei porneşte de
la faptul că autorul optează pentru apartenenţa acestei părţi a teoriei legate de masa monetară (M)
la ofertă, ”masa monetară se identifică cu oferta de monedă”.
Concepţia keynesistă apreciază că, pe lângă elementele examinate de clasici, cererea de
monedă depinde de intensitatea înclinaţiei spre lichiditate. Rata de lichiditate reflectă raportul
dintre mărimea medie anuală a masei monetare şi volumul tranzacţiilor economice intermediate
de monedă.
 În viziunea lui J. M. Keynes, înclinaţia spre lichiditate, adică dorinţa de a deţine o parte din
avuţie în formă lichidă, se întemeiază pe următoarele mobiluri:
1. Mobilul tranzacţional (Lt), care se raportează la economia reală, în circumstanţele în care
reprezintă cererea de monedă pentru tranzacţiile de pe piaţa bunurilor şi serviciilor. Spre
exemplu, menajele au nevoie de mijloace monetare pentru a procura produse alimentare,
achitarea serviciilor etc. Aceasta este zona văzută şi de clasici, care considerau moneda un
“lubrefiant” al economiei reale, cu deosebirea că aceştia refuzau dualitatea cerere-ofertă.
Mărimea acestei cereri depinde de venitul indivizilor, iar la nivel macroeconomic – de
mărimea venitului naţional (Y). Cererea de monedă motivată tranzacţional (vide Figura
8.3.) nu depinde de rata dobânzii, astfel, ea se prezintă print-o dreaptă verticală.
Aplicând notaţia funcţională, putem propune expresia: LT = f(Y)

i
LT

Figura 8.3. Cererea de monedă pentru tranzacţii

2. Mobilul speculativ (LS). Banii pot fi deţinuţi şi pentru serviciile lor potenţiale în calitate de
active, cererea de monedă “pentru ea-înseşi”, referindu-ne în cazul dat la părăsirea
economiei reale şi tranzacţiilor de pe piaţa principală pentru o altă piaţă, cea a titlurilor de
valoare considerată una paralelă. Firmele şi indivizii pot deţine sume de bani drept un scut
protector împotriva incertitudinii inerente legate de oscilaţiile fluctuaţiile preţurilor sau de
fluctuaţiile cursurilor activelor financiare. În anumite condiţii, banii lichizi constituie un
activ superior în raport cu alte active financiare. Însă deţinerea, nu aduce venit posesorilor.
Moneda depusă pe conturi bancare aduce venit sub formă de dobânzi. Astfel, costul de
oportunitate al deţinerii monedei lichide este dobânda neobţinută. Cu cât dobânda va fi mai
mare, cu atât mai avantajos va fi transformarea monedei lichide în activ financiar. Şi
viceversa, cu cât dobânda va fi mai mică, cu atât mai avantajos va deveni deţinerea
monedei lichide. Prin urmare, cererea de monedă speculativă (vide Figura 8.4.) se află în
relaţie indirectă cu nivelul ratei dobânzii (i). Aplicând notaţia funcţională propunem
expresia: LS = f(i)
 i
LS

0
M

Figura 8.4. Cererea de monedă speculativă

3. Mobilul precauţional (Lp) sau al prudenţei, respectiv, înclinaţia posesorului de monedă de

a fi pregătit pentru a depăşi anumite situaţii neprevăzute. Numeroase cheltuieli intervin
fortuit (o deplasare neprogramată, un tratament medical accidental, şocuri
macroeconomice). Ca o precauţie împotriva apariţiei unei “crize de bani gheaţă” populaţia
şi firmele decid să păstreze anumite sume de bani în rezervă. Analizând rezerva luată de
agenţii economici pentru contracararea viitoarelor creşteri de preţuri conchidem că, nu
diferă calitativ (esenţial) de moneda de tranzacţie, în plus, indică un comportament absolut
similar (vide Figura 8.5.). Aplicând notaţia funcţională propunem expresia: LP = f(Y)

i
LP

M
Figura 8.5. Cererea de monedă precauţională

Cererea monetară totală (vide Figura 8.6.) reprezintă suma cererii sub aspect tranzacţional,
speculativ şi precauţional. Prin urmare, cererea totală (Ltotal) este determinată de doi factori – rata
dobânzii şi venitul naţional.

i i i
LTOTAL
LT LS

+ =
0 0 0
MT M MT M
Cererea de monedă pentru tranzacții Cererea de monedă speculativă Cererea monetară
totală

Figura 8.6. Cererea de monedă în abordare keynesistă

 Îmbinarea ambelor abordări (clasică şi keynesistă) permite deducerea funcţiei cererii
monetare:
D
M 
  = L(Y , i ) = kY − hi unde,
 P 
coeficienţii k şi h reprezintă, corespunzător, sensibilitatea cererii monetare totale faţă de
venit şi rata dobânzii. La un nivel dat al venitului, mărimea cererii monetare totale va creşte
pe măsura reducerii ratei dobânzii, şi viceversa (vide Figura 8.7.).

Δi

Figura 8.7. Modificarea cererii monetare totale sub influenţa ratei dobânzii

Modificarea venitului va fi reflectată prin deplasarea curbei cererii monetare totale la

dreaptă sau la stânga în mărimea k∆Y (vide Figura 8.8).

i
L
∆Y

L2
L1
0 M
M1 M M2

Figura 8.8. Modificarea cererii monetare totale sub influenţa venitului

Informaţiile privind mărimea şi evoluţia cererii de monedă servesc la fundamentarea

politicii monetare şi a măsurilor antiinflaţioniste într-o anumită perioadă.

8.3. Modelul ofertei monetare. Multiplicatorul monetar.

Economia monetară este abordată sub aspectul divizării sale în cele două zone şi din
perspectiva unui alt criteriu, şi anume: criteriul apropierii respectiv, pe de o parte, apropierea de
economia reală, iar, pe de altă parte, de controlul autorităţii. Astfel, cererea de monedă este mai
aproape de economia reală, iar masa monetară rămâne mai aproape de controlul autorităţii, în
ciuda fenomenului multiplicator.
Caseta 8.4. Unele incursiuni istorice în analiza ofertei monetare
Abordările privind oferta de monedă au avut un rol fundamental înainte de secolul al XX-lea, un loc
primordial în cadrul analizei monetare, ulterior, prioritatea a fost acordată cererii de monedă. Abia după anii ’60, ca
urmare a unor evenimente monetare majore, analiza ofertei de monedă a redobândit importanţa corespunzătoare, iar
aspectul normativ a căpătat accente deosebite.

În sistemele monetare moderne, ofertanţii de masă monetară sunt Banca Centrală şi

Băncile Comerciale. Banca Centrală oferă numerarul sau baza monetară (BM), Băncile
Comerciale creează monedă scripturală şi diverse instrumente monetar-financiare. De regulă,
oferta de masă monetară este legată de o operaţiune de creditare pe termen scurt, ceea ce
înseamnă monetizarea unei creanţe bancare.

Oferta de monedă reprezintă cantitatea de monedă disponibilă să circule în economie

pentru oricare dintre motivele cererii de monedă.

Cererea de monedă provine de la agenţii economici care, prin natura activităţii pe care o
desfăşoară, ajung în situaţia de a cheltui mai mult decât resursele proprii. Din acest motiv, ei
recurg la credite, graţie cărora şi-ar satisface interesele. Aşadar, cantitatea de monedă în
economie se află în relaţii directe cu: mecanismul compensării excedentelor, deficitele de
monedă, creşterea sau diminuarea volumului creditelor, cantitatea de bunuri economice care se
tranzacţionează pe piaţă, normele obligatorii stabilite de banca de emisiuni pentru toate celelalte
bănci etc.
Pentru reglementarea masei monetare în circulaţie şi garantarea depunerilor agenţilor
economici, Banca Centrală fixează rata rezervelor obligatorii (rr) (reguired reserve ration).

Rata rezervelor obligatorii (rr) constă în obligaţia (legală) pe care Banca Centrală o
impune Băncilor Comerciale de a deţine o fracţiune din activele lor sub formă de rezerve.

Modelul de calcul al ratei rezervelor obligatorii poate fi redat prin formula:

R
rr = (8.1) unde,
D
R – rezervele obligatorii în mărime absolută;
rr – rata rezervelor obligatorii;
D – mărimea depozitului bancar.
În urma unor transformări ale relaţiei de mai sus, deducem una nouă pentru determinarea
mărimii absolute a rezervelor obligatorii, şi anume:
 R = D × rr (8.2)
Ţinând cont de relaţiile examinate, determinăm că posibilităţile de creditare a Băncii
Comerciale (K) reprezintă diferenţa dintre suma depozitelor băncii şi mărimea absolută a
rezervei obligatorii.

K =D−R (8.3)
Prin aplicarea relaţiilor sus prezentate (1) şi (2), posibilitatea de creditare poate fi ilustrată
şi astfel:

K = D − (rr × D) = D(1 − rr ) (8.4)

Dacă Banca Comercială acordă toate mijloacele deţinute în credit, atunci rezultă că
instituţia îşi utilizează toate posibilităţile de creditare. În situaţia în care banca îşi formează
propriile rezerve, numite rezerve excedentare (excess reserves), aceasta ar putea să-şi majoreze
potenţialul de creditare.

Rezervele excedentare reprezintă diferenţa dintre masa monetară deţinută de băncile

comerciale şi suma rezervelor obligatorii.

Suma rezervelor obligatorii şi excedentare formează rezervele Băncilor Comerciale (vide

Figura 8.9.).

Rezerve Rezerve
excedentare obligatorii

Rezervele Băncilor

Figura 8.9. Structura rezervelor băncilor

Expansiunea depozitelor bancare are loc prin procesul de multiplicare a monedei
scripturale sau multiplicarea depozitelor.

Procesul de creare a monedei scripturale de către Băncile Comerciale se numeşte

multiplicare creditară.

Premisele demarării procesului de multiplicare au la bază două condiţii:

• intrarea de masă monetară în sistemul bancar;
• majorarea depozitelor bancare.
 Dacă mărimea depozitelor bancare se reduce (retragerea depozitelor de către agentul
economic), atunci procesul se inversează şi are loc o constrângere creditară.

Multiplicatorul Prin multiplicare creditară se înţelege transformarea creditului bancar

bancar
în injecţie monetară (creştere de masă monetară). Mai precis,
depunerea unei sume de monedă efectivă în conturi bancare
multiplică masa monetară totală cu un coeficient determinat şi finit numit multiplicator bancar
(deposit multiplier).

Cantitatea maximală de monedă scripturală care poate fi creată dintr-o unitate

monetară depusă pe un cont bancar la un nivel al ratei rezervelor obligatorii se numeşte
multiplicator bancar (mb).

D (8.5) sau 1
mb = mb = (8.6)
R rr
Prin urmare, masa monetară scripturală creată de sistemul Băncilor Comerciale va fi
exprimată prin relaţia:
1
M = mb × D sau M = D ∗ (8.7)
rr
Orice bancă poate realiza o expansiune multiplă a depozitelor pe baza unei sporiri iniţiale a
numerarului, numai dacă şi alte bănci, de asemenea, îşi sporesc depozitele. Să considerăm că
fiecare bancă începe să-şi extindă depozitele pe baza celor 1.000 u.m. de rezerve noi. Pe de o parte,
de vreme ce fiecare bancă reţine ca rezervă doar 10%, diferenţa de 90% din valoarea oricărui
depozit nou creat îşi va găsi drumul spre alte bănci, pe măsură ce clienţii plătesc diferiţilor lor
creditori. Aceasta reprezintă un flux de numerar către celelalte bănci (vide Figura 8.10.).
Astfel, banca încasează un nou numerar şi toate încep simultan să creeze depozite. Toate
băncile pot continua extinderea depozitelor, fără a pierde numerarul una în defavoarea alteia. Ele
trebuie numai să păstreze suficienţi bani chesh pentru a satisface cererile deponenţilor care au
nevoie de numerar.

BANCA A BANCA B BANCA C

Injecție de Împrumut 900 Împrumut 810 Împrumut 729

numerar 1000 lei lei lei
D1 = 1000 lei D2 = 1900 lei D3 = 2710 lei D4 = 3439 lei

Figura 8.10. Efectul de multiplicare a monedei scripturale

 Astfel, dacă se măresc depozitele băncilor comerciale, atunci masa monetară creşte în
măsură mai mare, în urma acţiunii efectului multiplicator.
1 D 1000
mb = = 10ori ; sau mb = = = 10ori
0,1 R 100
În exemplul sus-expus, la rata rezervei obligatorii de 10% şi depozitul nou de 1000 u.m.,
masa monetară va creşte cu:
1
M = 10 × 1000 = 10000u.m. ; sau M = 1000 ∗ = 10000u.m.
0,1
Respectiv, fiecare unitate monetară a depozitului iniţial a asigurat 10 u.m. pe contul
bancar.
Mecanismul de multiplicare funcţionează atât în ceea ce priveşte creşterea masei monetare
(dacă apare un depozit), cât şi în direcţia reducerii (dacă un depozit este retras).
Deoarece masa monetară, în situaţii obişnuite, nu oscilează în limite mari, or, pe termen
scurt oferta monetară este constantă (vide Figura 8.11.).

i MS

0
M

Figura 8.11. Curba rigidă a ofertei monetare

Multiplicatorul Procesul de creaţie monetară este ilustrat şi prin intermediul

monetar multiplicatorului monetar care face legătura între BM (baza
monetară) şi MS (masa monetară), respectiv indică de câte ori este
mai mare masa monetară în raport cu baza monetară a sistemului:
masa monetară M S C + D C/D+ D/D cr + 1
mm = = = = = (8.8)
baza monetară MB C + R C / D + R / D cr + rr
unde, cr – coeficientul de depozitare, exprimat prin preferinţele agenţilor economici de a deţine
monedă în sistemul bancar, calculat ca raport dintre agregatul monetar M0 şi depozitele (D).
În urma unor transformări, deducem că oferta monetară totală poate fi redată prin relaţia:
cr + 1
M S = MB × mm = MB × (8.9)
cr + rr
 Relaţia ofertei de monedă, sub această formă, demonstrează că nivelul ofertei de monedă
este un multiplu al bazei monetare, determinat prin valoarea multiplicatorului monetar.
Respectiv, modificarea ofertei monetare (vide Figura 8.12.) este condiţionată direct de
modificarea bazei monetare şi a multiplicatorului bancar.

MS1 MS MS2
i

0
M1 M M2

Figura 8.12. Modificarea curbei ofertei monetare

Pe termen lung curba ofertei monetare depinde de politica monetară a Băncii Centrale.
• Dacă prioritatea Băncii Centrale constă în menţinerea unui anumit nivel al inflaţiei,
respectiv menţine şi o anumită cantitate de bani în circulaţie, atunci curba ofertei
monetare este perfect inelastică, reprezentând o linie verticală (vide Figura 8.13 ).
i MS

Figura 8.13. Curba ofertei monetare rigide

• În scopul stimulării investiţiilor, Banca Centrală fixează o rată constantă a dobânzii, în

acest caz, curba ofertei monetare va fi perfect elastică, reprezentând o linie orizontală
(vide Figura 8.14.).

MS

Figura 8.14. Curba ofertei monetare flexibile

 • În situaţia coordonării ritmurilor de creştere a PIB-ului cu masa monetară, curba
ofertei monetare este crescătoare (vide Figura 8.15.).

i MS

Figura 8.15. Curba ofertei monetare intermediare

8.4. Piaţa monetară: echilibrul şi modificarea lui

Piaţa monetara reprezintă o piaţa specifică, în cadrul căreia se tranzacţionează moneda

creată de întregul sistem bancar. Pe această piaţă se confruntă cererea cu oferta de monedă, iar în
funcţie de preţul acesteia - dobânda.
Piaţa monetară este o piaţă specială, care are rolul de a compensa excedentul cu deficitul
de monedă existent la diferiţi agenţi economici şi de a regla masa monetară în economie.

Piața monetară reprezintă o componentă a pieţei financiare al cărui obiect îl formează

tranzacţiile cu active monetare pe termen scurt, împreună cu mecanismele de confruntare dintre
cererea şi oferta de monedă, în funcţie de preţul acesteia, rata dobânzii bancare.

Implementarea conţinutului pieţei monetare reprezintă o activitate cu caracter lucrativ,

comercial, realizată de agenţi economici specializaţi, care concentrează cererea şi oferta de
monedă provenite de la agenţii economici primari. Purtători primari ai cererii de monedă sunt
agenţii economici care temporar înregistrează necesităţi de monedă mai mari decât posibilităţile
proprii (menaje, firme, administraţii publice, instituţii financiare etc.). Purtători primari ai
ofertei de monedă sunt cei care economisesc, înregistrând temporar resurse monetare
suplimentare peste nevoile proprii (menaje, firme, Banca Centrală, administraţii publice etc.),
obiectul pieţei monetare constituindu-l masa monetară.
Piaţa monetară este piaţa lichidităţilor. Caracteristicile pieţei monetare sunt:
 subiecţii acestei pieţe sunt băncile;
 obiectul tranzacţiilor sunt disponibilităţile monetare;
 termenele de acordare a împrumutului sunt foarte scurte (de regulă până la un an);
 creditele oferite pe piaţa monetară sunt credite personale (de la bancă la bancă şi
implică, de regulă, riscuri reduse);
  dobânda practicată pe piaţa monetară se stabileşte zilnic în raport cu cererea şi
oferta.

Starea de echilibru a pieţei monetare (E) se realizează în condiţia când, la o anumită

mărime a ratei dobânzii (ie), oferta de monedă (MS) este egală cu cererea de monedă (L), ambele
fiind egale cu volumul masei monetare de echilibru (Mde echilibru).

Formarea şi Având în vedere subiectele analizate supra, conchidem că echilibrul pieţei

restabilirea
echilibrului monetare poate fi reprezentat grafic în felul următor: (vide Figura 8.16.).

i MS

ie
E

d’0 L
d’1
M
Mde echilibru

Figura 8.16. Echilibrul pieţei monetare

Echilibrul pieţei monetare este influenţat de mai mulţi factori, între care rata dobânzii
deţine o pondere substanţială. La o anumită dimensiune a ratei dobânzii, presupunând celelalte
condiţii neschimbate, mişcarea cererii şi mişcarea ofertei de monedă tind spre obţinerea
echilibrului pieţei monetare. Echilibrarea pieţei monetare se datorează flexibilităţii ratei
dobânzii. În situaţia când rata dobânzii bancare se va stabili la un nivel inferior celui de echilibru
(de la i0 spre i1), atunci costul alternativ al păstrării monedei în numerar se va micşora (apare
deficit de masă monetară), cererea de monedă va creşte (de la M0 spre M1), în final, Băncile
Comerciale vor majora dobânda până la restabilirea nivelului precedent (vide Figura nr.17).
Dacă rata dobânzii depăşeşte nivelul de echilibru (de la i0 la i2), atunci agenţii economici îşi vor
diminua cererea pentru lichidităţi (de la M0 spre M2) în schimbul obţinerii unor dobânzi mai mari
pe obligaţiuni. Astfel, pe piaţa monetară se formează o ofertă monetară excedentară (vide Figura
8.17.).
 i MS
i2

i0
E
i1
L

M2 M0 M1 M

Figura 8.17. Excedentul şi deficitul pieţei monetare

Însă condiţiile de echilibru pe piaţa monetară sunt în perpetuă

Modificarea
echilibrului pieţei schimbare, ajungându-se la dezechilibru şi, ulterior, la un nou echilibru,
printr-un mecanism concurenţial, ce presupune schimbarea condiţiilor
de cerere sau ofertă ce determină noi curbe ale cererii şi ofertei.
Modificarea echilibrului pieţei monetare poate fi influenţat de următorii factori:
a) Variaţia bazei monetare.
Oferta de monedă influenţează echilibrul pieţei monetare, astfel (vide Figura 8.18.):
mărirea ofertei de monedă (din MS în M2S) condiţionează diminuarea nivelului ratei dobânzii
(din i în i2) şi sporirea masei monetare tranzacţionate pe piaţă; cantitatea de monedă suplimentară
nu poate fi absorbită decât dacă se reduce rata dobânzii, care, la rândul ei, conduce la creşterea
cererii de monedă. Reducerea ofertei de monedă (din MS în M1S) favorizează creşterea ratei
dobânzii (din i în i1) şi scăderea cantităţii de monedă tranzacţionată pe piaţă. De asemenea,
mărirea ratei dobânzii este generată de lipsa acută de monedă, lipsă ce influenţează tot mai intens
creşterea ratei dobânzii.
M1S MS M2S
i L

i1
i
i2

M
Figura 8.18. Variaţia ratei dobânzii la variaţia ofertei de monedă

a) Variaţia venitului.
Cererea de monedă poate să se schimbe, fiind influenţată de modificarea venitului
naţional. În asemenea circumstanţe, curba cererii de monedă se va deplasa la dreapta (din L în
L2) (vide Figura 8.19.), daca venitul creşte, majorând nivelul ratei dobânzii (din i în i2).
Reducerea venitului va determina reducerea cererii monetare (din L în L1), în consecinţă se va
reduce nivelul ratei dobânzii (din i în i1).

i
i2
E2
i
E
i1 L2
E1
L
L1

MS M

Figura 8.19. Variaţia ratei dobânzii la variaţia cererii de monedă

Generalizând, menţionăm că reglementarea cererii şi ofertei de monedă se realizează prin
mecanismele politicii monetar-creditare.

8.5. Politica monetar-creditară: instrumente, tipuri şi efecte

Într-o perioada scurtă de timp economia naţională se dezvoltă neuniform. Perioadele de
avânt economic fiind succedate de perioade de recesiune, impune necesitatea reglementarii
masei monetare în port cu conjunctura economică. Politica monetar-creditară reprezintă una din
politicile anticiclice, orientată spre atenuarea fluctuaţiilor ciclice. Totodată, modificarea PIB-ului
real reclamă modificarea masei monetare în conformitate cu necesităţile economiei naţionale.
Politica monetar-creditară este realizată şi promovată de către Banca Centrală 4.

Politica monetar-creditară reprezintă ansamblul obiectivelor, instrumentelor,

măsurilor şi metodelor prin care autorităţile publice abilitate caută să influenţeze condiţiile
macroeconomice prin ajustarea cererii şi ofertei de bani.

Obiectivul fundamental al politicii monetare îl constituie asigurarea şi menţinerea

stabilităţii preţurilor concomitent cu:
a) asigurarea creşterii economice;
b) ocuparea forţei de muncă.

4
În conformitate cu prevederile Legii cu privire la Banca Naţională a Moldovei nr. 548–XIII din 21 iulie 1995,
Banca Naţională a Moldovei este Banca Centrală a Republicii Moldova, este persoană juridică publică autonomă
care stabileşte şi promovează politicile monetară şi valutară.
 Drept exemplu al obiectivului final al politicii monetar-creditare realizate de unele Bănci
Centrale poate servi informaţia prezentată în tabelul de mai jos:
Tabelul 8.2
Obiective ale politicii monetar-creditare
ŢARA OBIECTIV FINAL
SUA Rata şomajului şi creşterea economică
Uniunea Europeană Stabilitatea preţurilor
Ţările scandinave (Suedia, Norvegia, Stabilitatea preţurilor şi rata şomajului
Finlanda)
România Rata inflaţiei
Bulgaria Stabilitatea externă
Republica Moldova Rata inflaţiei

Tipuri de politici Abordând clasificarea politicilor monetare, distingem două tipuri

monetar-creditare fundamentale de politici monetar - creditare: discreţionară şi
nondiscreţionară
I. Politica monetară discreţionară
Politica monetar-creditară influenţează conjunctura economiei naţionale, modificând astfel
cererea agregată. Drept obiect al reglementării este piaţa monetară, în special masa monetară.
Scopurile politicii promovate de Banca Centrală sunt direcţionate spre asigurarea:
a) stabilităţii puterii de cumpărare a monedei naţionale prin reglementarea masei
monetare;
b) creşterii economice prin optimizarea nivelului ratei dobânzii;
c) stabilităţii valutei naţionale prin optimizarea nivelului cursului valutar.
Modificarea masei monetare poate fi efectuată de către Banca Centrală prin intermediul
influenţei atât asupra rezervelor Băncilor Comerciale (R) (inclusiv, asupra posibilităţilor de
creditare (K)), cât şi asupra multiplicatorului bancar (mb). În condiţiile actuale, reglementarea
ofertei monetare se realizează înrâurind mărimea rezervelor bancare.

Tipuri de politici Abordând clasificarea politicilor monetare, distingem două tipuri

monetar-creditare fundamentale de politici monetar - creditare: discreţionară şi
nondiscreţionară
I. Politica monetară discreţionară
 Politica monetar-creditară influenţează conjunctura economiei naţionale, modificând astfel
cererea agregată. Drept obiect al reglementării este piaţa monetară, în special masa monetară.
Scopurile politicii promovate de Banca Centrală sunt direcţionate spre asigurarea:
a) stabilităţii puterii de cumpărare a monedei naţionale prin reglementarea masei
monetare;
b) creşterii economice prin optimizarea nivelului ratei dobânzii;
c) stabilităţii valutei naţionale prin optimizarea nivelului cursului valutar.
Modificarea masei monetare poate fi efectuată de către Banca Centrală prin intermediul
influenţei atât asupra rezervelor Băncilor Comerciale (R) (inclusiv, asupra posibilităţilor de
creditare (K)), cât şi asupra multiplicatorului bancar (mb). În condiţiile actuale, reglementarea
ofertei monetare se realizează înrâurind mărimea rezervelor bancare.

Instrumentele politicii Pentru promovarea politicii monetar-creditare, Banca Centrală

monetar-creditare
aplică următoarele trei instrumente:
discreţionare

1. Modificarea ratei rezervelor obligatorii (reguired reserve ration).

Modificarea ratei rezervelor obligatorii afectează direct procesul creaţiei monetare prin
modificarea multiplicatorului monetar. Creşterea ratei rezervelor obligatorii cauzează scăderea
mărimii multiplicatorului şi încetineşte crearea monetară şi viceversa. De exemplu, în condiţiile
în care Banca Centrală ia decizia de a creşte rata rezervei obligatorii, băncile sunt obligate să
restricţioneze volumul creditului şi să sporească lichiditatea activelor lor conform proporţiei
stabilite de Banca Centrală. Modificarea ratei rezervelor obligatorii va înrâuri oferta monetară
după cum urmează (vide Figura 8.20.).

Caseta 8.5.
În Republica Moldova rezervele obligatorii sunt utilizate ca un instrument al politicii monetare
având drept scop limitarea excesului de lichiditate, atenuarea impactului acestuia asupra ratelor interbancare
ale dobânzilor. Totodată, ele au şi un rol prudenţial, în special ţinând cont de mărimea limitată a
Fondului de garantare a depozitelor. Rezervele obligatorii sunt păstrate în conturile băncilor autorizate la
Banca Naţională a Moldovei (BNM) la o rată stabilită de către Consiliul de administraţie al BNM 5.

5
Strategia Politicii Monetare pe termen mediu aprobată prin Hotărârea Consiliului de administrație al Băncii
Naționale a Moldovei nr. 303 din 27 decembrie 2012)
 Rata rezervelor obligatorii

Rezervele obligatorii

Rezervele suplimentare

Posibilităţile de creditare

Oferta de monedă

Figura 8.20. Modificarea masei monetare drept rezultat de

modificare a ratei rezervelor obligatorii

2. Operaţiunile cu titluri pe piaţa deschisă (open-market) (open market operations)

Operaţiunile cu titluri pe piaţa deschisă presupun intervenţiile Băncii Centrale în calitate
de cumpărător sau de vânzător de obligaţiuni de stat de scurtă durată. Prin achiziţionarea de către
Banca Centrală de efecte publice de la firme şi menaje are loc creşterea bazei monetare din
economie. Dacă Banca Centrală cumpără obligaţiuni din sistemul bancar, atunci creşterea
rezervelor Băncilor Comerciale creează posibilitatea multiplicării acestor rezerve prin
expansiunea masei monetare scripturale (vide Figura 8.21.). Acest instrument este cel mai des
aplicat în ţările dezvoltate.

Caseta 8.6.
Operaţiunile cu titluri pe piaţa deschisă reprezintă instrumentul principal al politicii monetare utilizat de
BNM care are drept scop echilibrarea cererii şi ofertei pe piaţa monetară prin nivelul ratelor dobânzilor pe
termen scurt 6. În Republica Moldova operaţiunile pe piaţa deschisă, numite operaţiuni REPO, presupun
încheierea acordurilor cu privire la răscumpărarea certificatelor BNM. Instrumentul aplicat este cel mai flexibil
şi operativ.

6
Strategia Politicii Monetare pe termen mediu aprobată prin Hotărârea Consiliului de administrație al Băncii
Naționale a Moldovei nr. 303 din 27 decembrie 2012)
 Cumpărarea obligaţiunilor de către Banca
Centrală de la firme, menaje, Bănci Comerciale

Volumul rezervelor Băncilor Comerciale

Rezervele suplimentare

Posibilităţile de creditare

Oferta de monedă

Figura 8.21. Modificarea masei monetare ca rezultat a

operaţiunile cu titluri pe piaţa deschisă

3. Manevrarea taxei rescontului (discount rate)

Banca Centrală are un rol important în crearea de monedă (bază monetară) prin tehnica
indirectă a rescontării.
Rescontarea este operaţiunea de achiziţionare de către Banca Centrală de la Băncile
Comerciale a efectelor de comerţ deja scontate de acestea din urmă.
Taxa rescontului este rata dobânzii pe care o calculează Banca Centrală în momentul
rescontării titlurilor de credit de către Băncile Comerciale, adică rata dobânzii la care Banca
Centrală acordă împrumuturi Băncilor Comerciale.
Deoarece o parte din rezervele Băncilor Comerciale sunt formate în baza resurselor atrase
de la Banca Centrală, manevrarea taxei rescontului va determina modificarea ofertei de monedă
(vide Figura 8.22.).

Caseta 8.7.
În Republica Moldova taxa rescontului poartă denumirea de rată de refinanţare bancară. Termenul de
furnizare a lichidităţilor de către Banca Centrală băncilor comerciale este de maxim 90 zile.
 Taxa rescontului

Valoarea creditelor Băncii Centrale pentru Băncile Comerciale

Volumul rezervelor Băncilor Comerciale

Rezervele suplimentare

Posibilităţile de creditare

Oferta de monedă

Figura 8.22. Modificarea masei monetare ca rezultat a

modificării taxei rescontului

Tipurile politicii Utilizarea instrumentelor descrise supra permit elucidarea tipurilor de

monetar-creditare politică monetar-creditară discreţionară: restrictivă şi expansivă.
discreţionare

1. Politică monetar-creditară restrictivă (contractory monetary policy), numită şi politica

banilor scumpi, promovată în condiţiile unei economii supraîncălzite (boom economic), având
ca scop reducerea ofertei monetare (vide Figura 8.23.) prin:
♦ majorarea ratei rezervelor obligatorii;
♦ vânzarea hârtiilor de valoare publice;
♦ majorarea taxei rescontului.
M2S M1S
i L

i2

i1

M
Figura 8.23. Scopul politicii monetar-creditare restrictive
(reducerea ofertei monetare)
 2. Politică monetar-creditară expansivă (expansionary monetary policy), numită şi
politica banilor ieftini, promovată în condiţiile recesiunii economice, având ca scop
majorarea ofertei monetare (vide Figura 8.24.) prin:
♦ reducerea ratei rezervelor obligatorii;
♦ cumpărarea hârtiilor de valoare publice;
♦ reducerea taxei rescontului.

M1S M2S
i L

i1

i2

M
Figura 8.24. Scopul politicii monetar-creditare expansive
(majorarea ofertei monetare)

Mecanismul de modificare a ofertei monetare asupra situaţiei de pe piaţa bunurilor şi

serviciilor este desemnat prin termenul mecanism de transmisie monetară (money
transmision mechanism).
Mecanismul demonstrează modalitatea de modificare a situaţiei pe piaţă monetară,
influenţează situaţia de pe piaţa bunurilor şi serviciilor (piaţa reală.) Elementul, prin intermediul
căruia se efectuează această transmisie între pieţele monetară şi reală, reprezintă rata dobânzii.
Relaţia dintre rata dobânzii şi oferta monetară este de natură indirectă: dacă oferta monetară se
reduce, rata dobânzii va creşte; respectiv, la majorarea ofertei monetare, rata dobânzii scade
(vide Figura nr.18). Reprezentând preţul creditului, rata dobânzii înrâurează cheltuielile
investiţionale ale firmelor. La un nivel mai înalt al ratei dobânzii, firmele vor solicita mai puţine
credite, prin urmare, şi cheltuielile investiţionale se vor reduce. Drept consecinţă, se va reduce şi
cererea agregată, respectiv, şi volumul producţiei (PIB-ul).

Politica promovată de Banca Centrală în condiţiile unei economii

Mecanismul de
transmisie monetară: supraîncălzite are drept obiectiv reducea inflaţiei prin încetinirea
perioada de boom ritmurilor activităţilor economice.
economic

Efectele politicii monetar-creditare restrictive sunt următoarele (vide Figura 8.25.):

economia este supraîncălzită ═> Banca Centrală vinde hârtii de valoare ═> rezervele băncilor
comerciale scad ═> potenţialul de creditare a băncilor comerciale se reduce ═> oferta monetară
multiplicată scade (deplasarea curbei ofertei monetare spre stânga din M1S în M2S (vide Figura
nr. 25 a)) ═> rata dobânzii creşte (de la i1 la i2) ═> cererea firmelor pentru credite scade ═>
mărimea cheltuielilor investiţionale se reduce (de la I1 la I2) (vide Figura nr.25 b)) ═> cererea
agregată scade (deplasarea în stânga a curbei AD1(I1) în AD2(I2) (vide Figura nr.25 c)) ═>
volumul producţiei scade (de la Y1 la Y*), ajungând la nivelul său potenţial Y*, iar nivelul
general al preţurilor se reduce (de la P1 la P2). Grafic mecanismul de transmisie monetară în
perioada boom-ului economic poate fi reprezentat după cum urmează:

a) Piaţa monetară b) Funcţia investiţiilor c) Piaţa bunurilor

şi serviciilor
i
M2 S M1 S
i P
I(i) LRAS
B P1 SRAS
i2 i2 B P2
A A
i1 A
L i1
B
AD1
M (I )
M2 M1 AD2
I2 I1 I (I2)
Y* Y1

Figura 8.25. Mecanismul de transmisie monetară a politicii monetar-creditare

restrictive (politica banilor scumpi)

Mecanismul de Politica promovată de Banca Centrală în perioada de recesiune

transmisie monetară:
perioada de recesiune economică are drept obiectiv înviorarea activităţii economice şi
economică creşterea nivelului ocupării.

Efectele politicii monetar-creditare expansive sunt următoarele (vide Figura 8.26.): Banca
Centrală cumpără titluri de valoare ═> rezervele băncilor comerciale cresc ═> potenţialul de
creditare a băncilor comerciale se majorează ═> oferta monetară multiplicată creşte (deplasarea
curbei ofertei monetare spre dreapta din M1S în M2S (vide Figura 8. 26 a)) ═> rata dobânzii
scade (de la i1 la i2) ═> firmele împrumută mai multe credite ieftine ═> cheltuielile investiţionale
cresc de la I1 la I2 (vide Figura 8. 26 b)) ═> cererea agregată creşte (deplasarea în dreapta a
curbei AD1 în AD2 (vide Figura 8. 26 c)) ═> volumul producţiei creşte ( de la Y la Y*).
Grafic mecanismul de transmisie monetară în perioada recesiunii economice poate fi
reprezentat ca în figura 8.26.
a) Piaţa monetară b) Funcţia investiţiilor c) Piaţa bunurilor
şi serviciilor
i i
M1 S M2 S
P
I(i) LRAS SRAS
A P2
i1 i1 A P1
B
B
i2 B
i2 A
L
AD2
M1 M2 M AD1
I1 I2 I Y1 Y* Y

Figura 8.26. Mecanismul de transmisie monetară a politicii monetar-creditare

expansive (politica banilor ieftini)
Drept consecinţă a politicii monetar-creditare expansive bazate pe majorarea ofertei
monetare se explică prin apariţia procesului inflaţionist, ceea ce ar putea majora rata nominală a
dobânzii. Drept urmare, ar putea avea loc procesul invers decât cel aşteptat – reducerea
volumului de investiţii. Acest efect este numit efectul Fisher.

Caseta 8.8.
În Republica Moldova, procesul de formare a mecanismului de transmisie a politicii monetare a debutat în
perioada 1993-1995, ca rezultat al introducerii monedei naţionale – leul moldovenesc – şi adoptării Legii cu
privire la Banca Naţională a Moldovei în care a fost stabilit obiectivul de bază al politicii monetare a BNM –
stabilitatea monedei naţionale, precum şi funcţiile şi responsabilităţile BNM privind atingerea acestui obiectiv.
În perioada 1993-1997 au fost puse bazele mecanismului de transmisie a efectelor politicii monetare şi, prin
contribuţia BNM, a fost creat un cadru favorabil de transmitere a impulsurilor monetare economiei reale.
În economia naţională viteza modificărilor în lanţul transmisiei monetare este mult mai mare
decât în cazul economiilor dezvoltate. Acest lucru se datorează în special schimbărilor structurale şi
comportamentale din economie. Dificultatea analizei mecanismului de transmisie este influenţată de persistenţa
producerii în mod simultan a unei multitudini de şocuri, care reprezintă evenimente imprevizibile sau
neaşteptate şi cauzează fluctuaţii economice. Totodată, scopul politicii monetare este de a stabiliza
sistemul prin absorbţia, într-o măsură mai mare sau mai mică, a efectelor perturbaţiilor exogene ale acestuia. În
Republica Moldova există mai multe căi de propagare a acţiunilor de politică monetară în cadrul
mecanismului de transmisie, fiind denumite canale de transmisie. Acestea au efecte diferite asupra
economiei, atât ca intensitate cât şi ca sens. În multe cazuri acestea pot fi de sens opus. Momentan,
principalele canale de transmisie a acţiunilor de politică monetară sunt canalul ratei dobânzii, canalul
7
creditului, canalul cursului de schimb şi canalul aşteptărilor inflaţioniste .

II. Politica monetară nondiscreţionară, numită politica ”regulii monetare”, a fost

propusă de reprezentanţii şcolii monetariste în frunte cu M. Friedman. Politica presupune
corespunderea ritmului anual de creştere a masei monetare cu tempoul mediu de creştere a PIB-
ului potenţial.

Stabilirea limitelor masei monetare pentru o anumită perioadă de timp se numeşte

7
targetare.
Strategia Politicii Monetare pe termen mediu aprobată prin Hotărârea Consiliului de administrație al Băncii
Naționale a Moldovei nr. 303 din 27 decembrie 2012)
 Esenţa regulii este următoarea: la reducerea ritmului de creştere a PIB-ului cu 1%, masa
monetară sporeşte cu 3-5%. Drept rezultat, se va reduce rata dobânzii stimulând investiţiile şi,
prin urmare, majorarea PIB-ului. Orice creştere a PIB-ului într-un ritm mai înalt decât ritmul de
creştere a masei monetare va determina un deficit al mijloacelor monetare şi creşterea ratei
dobânzii. Creşterea ratei dobânzii va diminua investiţiile, respectiv, se va diminua cererea
agregată şi se va reduce PIB-ul.
Practica economică aplică elementele ambelor tipuri de politică monetară: discreţionistă şi
nondiscreţionistă.

CONCLUZII

1. Apariţia monedei constituie un fenomen obiectiv, generat de nevoile reale ale oamenilor
pentru înlesnirea şi echivalarea schimbului de bunuri. O funcţionare corectă a sistemului
monetar contribuie la o creştere economică reală, la o ocupare deplină a forţei de muncă şi a
capitalului, la o bunăstare socială.
2. Banii, fiind o marfă specifică, îndeplinesc un şir de funcţii macroeconomice: intermediar al
schimbului, etalon al valorii, instrument de tezaurizare.
3. Structura şi evoluţia masei monetare poate fi cercetată cu ajutorul unor unităţi de măsură,
denumite agregate monetare.
4. Cererea monetară reprezintă cantitatea de monedă pe care agenţii economici şi populaţia
intenţionează să o deţină.
5. Cererea monetară, în abordare clasică, este determinată de modificarea nivelului general al
preţurilor şi nu de modificarea PIB-ului real
6. Conform teoriei keynesiste cererea monetară este determinată de ”preferinţele spre
lichidităţi”, bazată pe trei motive psihologice: mobilul tranzacţional, mobilul speculativ şi
mobilul precauţional.
7. Oferta monetară reprezintă cantitatea de monedă aflată în circulaţie într-o economie la un
moment dat. Mărimea ofertei monetare exercită o influenţă puternică asupra dezvoltării
proceselor inflaţioniste, nivelul şomajului şi PIB-ul ţării.
8. Piaţa monetară reprezintă o componentă a pieţei financiare al cărui obiect îl formează
tranzacţiile cu active monetare pe termen scurt, împreună cu mecanismele de confruntare
dintre cererea şi oferta de monedă, în funcţie de preţul acesteia, rata dobânzii bancare.
9. Echilibrul pe piaţa monetară se stabileşte atunci când, oferta monetară este egală cu cererea
monetară.
10. În teoria economică clasică se presupune că, oferta monetară nu influenţează indicatorii
reali, adică se respectă principiul ”neutralităţii banilor”.
11. Oferta monetară este stabilită de stat şi depinde de proporţionalitatea divizării monedei în
monedă fiduciară şi monedă scripturală.
12. Prin multiplicare creditară se înţelege transformarea creditului bancar în injecţie monetară
(creştere de masă monetară). Depunerea unei sume de monedă efectivă în conturi bancare
multiplică masa monetară totală cu un coeficient determinat şi finit numit multiplicator
bancar.
13. Obiectivul fundamental al politicii monetar-creditare îl constituie asigurarea şi menţinerea
stabilităţii preţurilor concomitent cu: asigurarea creşterii economice, ocuparea forţei de
muncă.
14. Principalele instrumente ale politicii monetar-creditare utilizate de Banca Centrală pentru a
influenţa masa monetară sunt:
♦ operaţiunile cu titluri pe piaţa deschisă
♦ manevrarea taxei rescontului;
♦ modificarea ratei rezervelor obligatorii.

15. Mecanismul de modificare a ofertei monetare asupra situaţiei de pe piaţa bunurilor şi

serviciilor este desemnat prin termenul mecanism de transmisie monetară.

NOŢIUNI–CHEIE

Agregat monetar (monetary aggregate) Rezerve monetare – (monetary reserves)

Cerere monetară (monetary demand )
Oferta monetară ( money supply)
Piaţa monetară (money market)
Lichiditate monetară ( monetary liquidity)
Baza monetară (monetary base)
Masa monetară (money supply)
Cerere monetară pentru tranzacţii (transactions
demand for money)
Cerere monetară speculativă (speculative money
demand)
Multiplicator monetar (monetary multiplier)
Multiplicator bancar (deposit multiplier)
Politica monetara ( monetary policy)
Mecanism de transmisie monetară (money
transmision mechanism)
Operaţiunile cu titluri pe piaţa deschisă (open
market operations)
Manevrarea taxei rescontului (discount rate)
Modificarea ratei rezervelor obligatorii (reguired
reserve ration).
 TESTE

1. Cererea monetară reprezintă:

b) dorinţa persoanelor de a fi mai bogate;
c) dorinţa de a deţine active financiare sub formă monetară;
d) mijloc de control al ofertei monetare;
e) nici unul din răspunsurile de mai sus.

2. In abordare keynesistă, în condiţiile creşterii veniturilor, cererea monetară:

a) creşte pe motive de tranzacţie şi precauţie;
b) scade pe motive de speculaţie;
c) scade pe motive de tranzacţie şi speculaţie;
d) nici un răspuns corect.

3. Cererea de bani creşte când:

a) PIB-ul real creşte;
b) PIB-ul real scade;
c) rata nominală a dobânzii creşte;
d) rata nominală a dobânzii scade.

4. Baza monetară reprezintă:

a) banii în numerar plus rezervele bancare;
b) banii în numerar;
c) banii în numerar plus depozitele bancare;
d) totalitatea depozitelor bancare.

5. Creşterea masei monetare în economie este rezultatul:

a) majorării bazei monetare;
b) micşorării ratei rezervelor obligatorii;
c) micşorării rezervelor excedentare a băncilor comerciale;
d) toate cele enumerate mai sus.

6. Principalele instrumente ale politicii monetar-creditare sunt:

a) cheltuielile publice, impozitele şi rata rezervelor obligatorii;
b) oferta monetară, achiziţiile publice şi impozitele;
c) rezervele bancare şi rata dobânzii;
d) operaţiunile pe piaţa deschisă, rata rezervelor obligatorii şi rata dobânzii.

7. Oferta de bani va creşte, dacă:

a) BNM va mări rata rezervelor obligatorii;
b) BNM va reduce rata rezervelor obligatorii;
c) BNM va majora rata de refinanţare;
d) BNM va vinde obligaţiuni pe piaţă.

8. Dacă coeficientul de depozitare creşte, iar rata rezervelor şi baza monetară rămân
nemodificate:
a) oferta de bani creşte;
b) oferta de bani se reduce;
c) oferta de bani rămâne neschimbată.
d) devine imposibil a determina modificarea ofertei de bani.

9. Majorarea ratei de refinanţare determină:

a) extinderea capacităţilor de creditare ale băncilor comerciale;
b) restrângerea capacităţilor de creditare ale băncilor comerciale;
 c) creşterea multiplicatorului monetar;
d) reducerea multiplicatorului monetar.

10. Creşterea ratei de refinanţare contribuie Ia:

a) creşterea preţurilor la acţiuni şi obligaţiuni;
b) creşterea preţurilor la acţiuni şi micşorarea preţurilor la obligaţiuni;
c) micşorarea preţurilor la acţiuni şi obligaţiuni;
d) nici un răspuns corect.

11. Vinderea de către banca centrală a HVS băncilor comerciale:

a) majorează rezervele obligatorii ale băncilor comerciale;
b) reduce rezervele obligatorii ale băncilor comerciale;
c) majorează taxa de refinanţare;
d) reduce rezervele băncilor comerciale pe care acestea le pot acorda în credit.

12. Măsură stimulativă a politicii monetar-creditare este:

a) vânzarea de către banca centrală a obligaţiunilor pe piaţa deschisă;
b) procurarea de către banca centrală a obligaţiunilor pe piaţa deschisă;
c) majorarea ratei dobânzii;
d) reducerea ratei dobânzii.

13. Politica monetar-creditară restrictivă se realizează:

a) în condiţiile unei situaţii economice stabile;
b) cu scopul reducerii nivelului inflaţiei;
c) cu scopul stimulării activităţii de antreprenoriat;
d) nici un răspuns corect.

14. În circulaţie în ţară există doar monedă în numerar. Baza monetară constituie 60
mld u.m. Banca Centrală majorează baza monetară de 3 ori. Mărimea masei monetare:
a) va creşte de 3 ori;
b) se va diminua de 3 ori;
c) nu va suporta modificări;
d) date disponibile nu permit determinarea modificării ofertei monetare.

15. Ecuaţia schimbului a lui I.Fischer:

a) se abstractizează de la viteza de rotaţie a banilor;
b) denotă dependenţa dintre cantitatea de monedă în circulaţie şi mărimea
ratei dobânzii;
c) denotă dependenţa dintre cantitatea de monedă în circulaţie şi volumul
nominal de producţie;
d) se abstractizează de influenţa preţurilor.

PROBLEME PROPUSE PENTRU REZOLVARE

1. Problemă. Cererea de monedă pe motiv tranzacţional alcătuieşte 400 mlrd.u.m. Oferta

monetară este de 510 mlrd.u.m.
Rata anuală a Cererea de monedă pe Cererea monetară
dobânzii, % motiv speculativ totală
14 30
13 50
12 70
11 90
10 110
 9 130
8 150
Determinaţi:
a) Cererea monetară totală;
b) Rata dobânzii de echilibru;
c) Rata dobânzii de echilibru pentru condiţiile când oferta monetară creşte până la
530 mlrd.u.m.;
d) Rata dobânzii de echilibru pentru condiţiile când oferta monetară se reduce până la
450 mlrd.u.m..

2. Cererea de monedă pe motiv tranzacţional alcătuieşte 10% din PIB nominal, oferta monetară
este de 350 mlrd.u.m., iar cererea pe motiv speculativ este reflectată în tabel:
r Ls
16 100
14 150
12 200
10 250
Determinaţi:
a) Rata dobânzii de echilibru pentru PIB nominal egal cu 2000 mlrd.u.m.;
b) Cum se va modifica rata dobânzii de echilibru dacă oferta monetară va creşte de la
350 la 400 mlrd.u.m.?

3. Dacă rezervele obligatorii ale băncii alcătuiesc 25 mln. u. m., iar depozitele bancare 200
mln. u. m., rata rezervelor obligatorii este:
a) 8%;
b) 10%;
c) 12,5%;
d) 20%.

4. Dacă rezervele obligatorii ale băncii alcătuiesc 40 mln. u. m., iar depozitele bancare 200
mln. u. m., multiplicatorul bancar este:
a) 2;
b) 4;
c) 5;
d) 8.

5. Dacă banca comercială deţine un depozit de 10 mii u.m. şi rata rezervelor obligatorii este
de 20%, acest depozit poate contribui la creşterea masei creditare cu:
a) 8 mii u.m.;
b) 10 mii u.m.;
c) 20 mii u.m.;
d) 40 mii u.m.

6. Dacă rata rezervelor obligatorii este 10%, iar rezervele obligatorii ale băncii comerciale sunt
50 mln. u.m., mărimea maximă a sumei ce poate fi acordată în credit de banca comercială este:
a) 4000 mln. u.m.;
b) 4500 mln. u.m.;
c) 5000 mln. u.m.;
d) 5500 mln. u.m.
 SARCINI ANALITICE
1. Analizaţi dinamica şi structura bazei monetare în Republica Moldova, utilizând datele
statistice ale Băncii Naţionale (sursa: www.bnm.md).

2. În baza datelor Biroului Naţional de Statistică (www.statistica.md) determinaţi

evoluţia agregatelor monetare în Republica Moldova.
Anul Bani în Depozite Depozite Depozite M1 M2 M3
circulaţie la vedere la termen în valută
1993 118,4 71,4 105,2 53,2
2000 1469,3 493,8 551,2 997,0
2005 4571.2 2761.9 3792.3 4701.2
2008 7578.7 4030.5 10148.0 9906.7
2009 8849.0 4357.8 7733.9 11742.3
2010
2011
2012
Completaţi tabelul şi reprezentaţi evoluţia agregatelor M1, M2, M3 prin intermediul
diagramelor.
3. Analizaţi, pe termen mediu, Strategia politicii monetare a Republicii Moldova. Identificaţi
tendinţele politicii monetare şi a mecanismelor de transmisie monetară asupra inflaţiei.
(sursa: www.bnm.md).

TEME RECOMANDATE PENTRU REFERATE

♦ Analiza dinamică şi structura masei monetare în Republica Moldova în perioada 2000-
2012.
♦ Banii contemporani: esenţă, forme şi evoluţie.
♦ Analiza mecanismului de transmisie a politicii monetare promovate de către BNM.
♦ Piaţa monetară a Republicii Moldova şi trăsăturile ei.
♦ Politica monetară în condiţii de criză.
♦ Politici adoptate de BNM pentru controlul inflaţiei.
♦ Politica monetară promovată de BNM înainte şi în timpul crizei economice. Analiză
comparativă.
♦ Implicaţii ale politicii monetare asupra ciclului afacerilor
♦ Politica monetară în Republica Moldova. Provocări şi soluţii
♦ Implicaţiile politicii monetare asupra economiei reale.
♦ Strategia politicii monetare a Republicii Moldova pentru perioada 2010-2012.
 Capitolul 9
MODELUL IS-LM. ECHILIBRUL SIMULTAN PE PIAŢA
BUNURILOR, BANILOR ŞI A HÂRTIILOR DE VALOARE

Modelul IS - LM este cunoscut în literatura de specialitate ca exprimând "esenţa

macroeconomiei moderne". Acest model arată legăturile existente între piaţa bunurilor şi
serviciilor şi cea a activelor financiare în raport cu venitul naţional şi rata reală a dobânzii.
Dinamica creşterii economice, variațiile venitului național şi efectele politicii monetar-
creditare şi politicii bugetar-fiscale pot fi estimate cu ajutorul diferitor indicatori şi instrumente
economice. Unul dintre cele mai răspândite procedee de analiză a efectelor economice a
aplicării instrumentelor politicii financiare se bazează pe principiile modelului economic,
elaborat de John Maynard Keynes în lucrarea sa fundamentală „Teoria generală a folosirii
braţelor de muncă, a dobânzii şi a banilor” (1936), în care sunt studiate instrumentele politicii
fiscale şi politicii monetar-creditare prin care autorităţile publice influenţează economia.
Pornind de la premisele sale teoretice Keynes a ajuns la concluzia că în condiţiile depresiei
economice metodele monetariste de reglementare şi stimulare a economiei au suferit eşec. El
conclude că modificarea sistemului de impozitare şi a structurii cheltuielilor publice este un
mijloc mai eficient de stabilizare a economiei. Dezvoltarea teoriei economice şi practica
economică au arătat că neglijarea politicii monetar-creditare poate conduce la procese
inflaţioniste (inflaţia anilor `70 în SUA, anii 90 în Europa), iar ignorarea instrumentelor
politicii bugetar-fiscale complică procesul de dirijare şi echilibrare a economiei.
Keynes a presupus că nivelul redus al venitului şi nivelul sporit al şomajului ce
caracterizează crizele economice, sunt urmările nivelului redus al cererii agregate. El critică
teoria clasică pentru afirmaţie că numai oferta agregată (capitalul, munca şi tehnologiile)
determină nivelul venitului naţional.
Economiştii contemporani combină aceste două puncte de vedere în modelul AD-
AS (pe care l-am studiat deja), explicând că în perioada lungă preţurile sunt flexibile şi oferta
agregată este determinată de nivelul venitului, iar în perioada scurtă preţurile sunt fixe şi nivelul
venitului este influenţat de modificarea cererii agregate.

9.1. Caracteristicile şi ecuaţiile modelului IS-LM.

Modelul cererii agregate, care este numit şi modelul IS-LM este interpretarea principală a
teoriei lui Keynes. Acest model a fost propus de săr John R. Hicks
(laureat al premiului Nobel (1972) în lucrarea sa „Keynes şi clasicii” (1937). În lucrarea sa
Hicks fundamentează teoria echilibrului macroeconomic general în economie. Interpretarea
geometrică a acestei teorii se efectuează prin diagrama a două curbe plasate în sistemul de
coordonate dobândă /venit. (fig.1). Una din aceste curbe numită IS (I – investment, S – saving)
are pantă negativă şi caracterizează echilibrul care se stabileşte pe piaţa de bunuri şi servicii.
Cealaltă curbă LM (L – liquidity (lichiditate), M – money (bani) are pantă pozitivă şi
caracterizează echilibrul care se stabileşte pe piaţa monetară între cererea de mijloace băneşti şi
oferta de bani. Punctul de intersecţie a acestor două curbe (E) reprezintă punctul de echilibru
concomitent pe piaţa de bunuri şi servicii, şi pe piaţa monetară.
Acest model permite determinarea nivelului venitului de echilibru la nivelul respectiv al
ratei reale a dobânzii. Modelul permite analiza efectelor şocurilor din economie şi deciziilor de
politică financiară.
În modelul IS-LM preţurile reprezintă un parametru exogen şi pot fi fixe (în perioada
scurtă) sau flexibile (perioada lungă).
În perioada scurtă economia este caracterizată de ocuparea parțială a factorilor de
producţie, respectiv, Yefectiv≠Y*, P-fix, iar nivelul R şi Y – mobile. Deoarece P (preţurile) sunt
constante  atunci mărimile reale şi nominale la toate variabilele sunt egale.
În perioada lungă volumul de producţie creat este cel potenţial Ycreat=Y*, în economie
avem ocupare deplină şi un nivel flexibil al preţurilor. În acest caz variabila Ms (oferta de bani)
este o mărime nominală, iar toate celelalte variabile ale modelului – reale.
Noi vom analiza modelul cu admiterea preţurilor fixe, adică în condiţiile perioadei
scurte. În acest caz el poate fi tratat ca model care dezvăluie factorii ce provoacă modificarea
venitului naţional în perioada scurtă cu nivelul fixat al preţurilor.

Construirea modelului este precedată de prezentarea funcţiei de consum, funcţiei de

investiţii şi a modelului „Crucea lui Keynes”.
Noi ştim că teoria clasică se bazează pe 2 concepţii:
1. se afirmă că în economie nu poate exista situaţia în condiţiile căreia nivelul
cheltuielilor agregate Y=C+I+G+Nx nu vor fi îndeajuns pentru procurarea producţiei care este
produsă în condiţiile ocupării depline a resurselor (adică situaţia AD≠AS este dificilă).
2. în caz că această situaţie apare pe piaţă , ca rezultat imediat au loc schimbări în nivelul
salariilor, a preţurilor şi al ratei dobânzii şi, ca urmare, al AD, ceea ce va duce la o modificare
rapidă a ASof, ceea ce va determina stabilizarea situaţiei.
Important este că piaţa monetară permanent garantează egalitatea I=S (economii,
investiţii) şi, ca urmare, o ocupare deplină a resurselor. Este posibil doar un şomaj voluntar în
limitele ratei naturale. Aceasta înseamnă că în punctul de echilibru AD-AS volumul de produc.
Y=Y*potenţial.
Teoria Keynesistă combate existenţa unui astfel de mecanism de autoreglare. Pe baza
datelor empirice, primite în perioada Marii Depresii (29 octombrie 1929 – joia neagră) Keynes
demonstrează că ocuparea deplină într-o economie nereglementată poate avea loc doar din
întâmplare. Echilibrul dintre AD-AS (fig.9.1) de regulă nu coincide cu ocuparea deplină a
resurselor: în p.A avem egalitatea AD=AS, dar volumul producţiei de echilibru Yo<Y*.

P AS

P0

AD

Y0 ≠Y‫٭‬ Y

Figura 9.1. Echilibrul AD-AS

Una din cauzele acestei divergențe este neconcordanţa dintre planurile de investiţii şi de
economii, ale diferitor agenți economici și a factorilor care le determină.
Motivele economiilor menajelor:
1. procurarea obiectelor de o valoare mare;
2. asigurarea bătrâneților;
3. asigurarea unor situaţii imprevizibile (boală, accident);
4. asigurarea viitorului copiilor, etc.
Motivele investiţiilor a firmelor:
1. maximizarea profitului net;
2. modificările în rata reală a dobânzii;
3. dezvoltarea afacerilor, etc.
Conform teoriei clasice, factorul principal care determină dinamica economiilor şi a
investiţiilor este rata dobânzii: ca rezultat al creșterii ratei dobânzii menajele economisesc mai
mult şi respectiv, consumă mai puţin din fiecare unitate adiţională de venit (înclinaţia marginală
spre economii creşte). Creşterea economiilor menajelor presupune a reducere a preţului la
credite, ceea ce asigură creşterea investiţiilor.
 Conform teoriei lui Keynes factorul principal nu este rata dobânzii, dar mărimea venitului
disponibil al menajelor care determină dinamica consumului şi economiilor. În această situaţie se
economiseşte acea parte a venitului care rămâne după efectuarea tuturor cheltuielilor de consum.
Inflaţia ratei dobânzii în acest caz este secundară şi nu joacă un mare rol în influenţa venitului
asupra consumului şi economiilor.
Într-acelaşi timp dinamica investiţiilor este determinată, în primul rând, de dinamica ratei
dobânzii, ceea ce îşi găseşte reflectarea, respectiv, în funcţiile de consum, economii şi investiţii.
Cea mai simplă funcţie a consumului are următoarea formă:

𝐶 = 𝐶𝑎 + 𝑐 ꞌ (𝑌 − 𝑇), (9.1)

Unde:
C – cheltuielile de consum;
Ca– consumul autonom;
cꞌ – înclinaţia marginală spre consum;
Y – venitul ;
T – impozitele;
(Y-T) – venitul disponibil.
Înclinaţia marginală spre consum reprezintă creşterea consumului de bunuri şi servicii la
fiecare unitate adiţională de venit:
∆𝐶
𝑐ꞌ = (9.2)
∆𝑌𝑑
Unde:
cꞌ – înclinaţia marginală de consum;
∆C - modificarea cheltuielilor de consum;
∆Yd – modificarea venitului disponibil.

La rândul său, înclinaţia medie spre consum reflectă cota cheltuielilor de consum în
fiecare unitate de venit disponibil:
𝐶
𝑐‫= ٭‬ (9.3)
𝑌𝑑
Unde:
c‫ –٭‬înclinaţia medie spre consum;
C - cheltuielile de consum;
Yd – venitul disponibil.
Cea mai simplă funcţie a economiilor are forma:
𝑆 = sꞌ 𝑌𝑑 − 𝐶𝑎 , (9.4)
Unde:
S – mărimea economiilor în sectorul privat;
Ca – consumul autonom;
sꞌ – înclinaţia marginală spre economii;
Yd – venitul disponibil.
Înclinaţia marginală spre economii indică asupra creșterii economiilor la creşterea
venitului cu o unitate, se calculează prin formula:
∆𝑆
sꞌ = ∆𝑌𝑑 (9.5)
sau
sꞌ = 1 − 𝑐ꞌ (9.6)

Unde:
sꞌ – înclinaţia marginală de consum;
∆S - modificarea cheltuielilor de consum;
∆Yd – modificarea venitului disponibil.
La rândul său, înclinaţia medie spre consum reflectă cota cheltuielilor de consum în
fiecare unitate de venit disponibil:
𝑆
𝑠‫= ٭‬ (9.7)
𝑌𝑑
Unde:
s‫ –٭‬înclinaţia medie spre economii;
S – economiile.
În perioada scurtă, odată cu creşterea venitului disponibil înclinaţia spre consum (cꞌ)
scade, iar înclinaţia spre economii (sꞌ) creşte, adică cu creşterea venitului familiei scade rata
cheltuielilor pentru consum şi relativ creşte rata economiilor.
În perioada lungă: înclinaţia spre consum c* se stabilizează, deoarece consumul este
influenţat nu numai de Yd venitul disponibil al familiei, dar şi de nivelul general de asigurare şi
de mărimea venitului efectiv şi anticipat.

Factorii ce determină dinamica consumului şi a economiilor:

1. venitul menajelor;
2. creditele de consum;
3. anticipările consumatorilor referitor la evoluţia prețurilor, venitului, etc.
4. bogăţiile acumulate;
5. nivelul preţurilor;
6. gradul de îndatorare;
7. povara fiscală.
 Mărimile consumului şi a economiilor sunt relativ stabile în condiţiile când statul nu
întreprinde careva măsuri pentru a le modifica, inclusiv şi prin sistemul de impozitare.
Dacă cheltuielile de consum (ca primul componentă a cererii agregate) sunt relativ
stabile, atunci componenta a doua – investiţiile sunt destul de flexibile. Funcţia cea mai simplă a
investiţiilor este:
𝐼 = 𝐼𝑎 − 𝑑𝑅, (9.8)
unde:
I – cheltuielile pentru investiţii;
Ia – investiţiile autonome determinate de factori externi (resursele solului, zăcămintele naturale,
etc.);
R – rata reală a dobânzii;
d – coeficient empiric al sensibilității investiţiilor la dinamica ratei dobânzii.
Factorii ce determină dinamica investiţiilor:
1. profitul net anticipat;
2. rata reală a dobânzii;
3. gradul de impozitare;
4. procesul tehnologic;
5. progresul tehnic;
6. stocul bunurilor;
7. previziunile investitorilor.;
8. asumarea riscului;
9. rata rentabilităţii;
10. situaţia economică şi politică la nivel național și mondial;
11. stocul de capital;
12. dinamica venitului agregat.
Cu creşterea mărimii venitului agregat investiţiile autonome se completează cu cele
stimulate, care cresc concomitent cu creşterea PIB şi cu creşterea venitului.
Dependenţa pozitivă a investiţiilor de dimensiunile PIB-lui este redată prin funcţia:
𝐼 = 𝐼𝑎 − 𝑑𝑅 + 𝛾𝑌, (9.9)
unde:
Y – venitul;
γ – înclinaţia marginală spre investiţii, se calculează prin formula:
∆𝐼
𝛾= (9.10)
∆𝑌
unde:
∆Y – modificarea venitului;
∆I – modificarea investițiilor.
După cum a fost relatat mai sus, investițiile sunt destul de flexibile, spre deosebire de
cheltuielile de consum.

Factorii principali ai instabilităţii investiţiilor sunt:

1.oscilaţiile ciclice ale PIB;
2. modificările anticipărilor;
3. inovaţiile tehnice şi tehnologice;
4. perioada îndelungată de funcţionare a utilajului şi de folosire a fondurilor fixe.
Divergențele dintre planul de investiţii şi economii determină oscilaţiile volumului
efectiv de producţie în raport cu cel potenţial şi necorespunderea nivelului efectiv al şomajului
celui natural. Aceste oscilări sunt favorizate de rigiditatea salariilor şi a preţurilor (de aceea
şomajul ciclic, având un caracter involuntar, este o legitate economică).
Pentru a evita şi a diminua pierderile ce sunt o consecinţă a perioadei de recesiune este
necesară promovarea unei politici stimulative, care ar stimula cererea agregată. Din acest motiv
teoria lui Keynes şi este numită teoria cererii agregate.
Investiţiile efective conţin atât investiţiile planificate cât şi cele neplanificate. Cele
neplanificate reprezintă un mecanism de echilibrare a economiilor şi investiţiilor efective şi ca
rezultat, stabilirea unui echilibru macroeconomic.
Cheltuielile planificate în economie reprezintă acele cheltuieli pe care menajele, firmele,
guvernul şi restul lumii planifică, s-o cheltuiască pentru bunuri şi servicii.
Cheltuielile reale diferă de cele planificate prin cheltuielile pe care firmele sunt obligate
să le facă pentru investiţii neprevăzute în stocuri în condiţiile modificărilor neanticipate în
volumul de vânzări. Putem determina cheltuielile planificate ca E=C+I+G+Nx.(pentru o
economie închisă Nx=0, respectiv E=C+I+G).
Grafic, cheltuielile planificate sunt prezentate printr-o dreaptă similară celei a funcţiei
consumului, unde C= Ca+cꞌ(Y-T), graficul dat fiind deplasat în sus cu mărimea I+G+Nx. Curba
cheltuielilor planificate are o pantă pozitivă (↑Y→↑C→E) şi ne arată cu cât cresc cheltuielile la
creşterea cu o unitate a venitului (fig. 9.2).
Presupunem că economia se află în echilibru atunci când cheltuielile planificate sunt
egale cu cele reale. Deci condiţia echilibrului este următoarea:
𝑌 = 𝐸, (9.11)
unde:
Y – cheltuieli efective;
E – cheltuieli planificate.
 Linie din grafic, cu unghiul de înclinaţie 45˚ ne prezintă toate combinaţiile pentru care se
respectă condiția de echilibru. Dacă vom adăuga şi funcţia cheltuielilor planificate atunci acest
grafic va reprezenta modelul „Crucea lui Keynes”, comform căruia echilibrul din economie
corespunde punctului A:

E
Y=E

stoc E=C+I+G+Nx
E1
A
E0

E2
stoc

45ᵒ
Y2 Y0 Y1 Y
Figura 9.2. „Crucea lui Keynes”

În punctul A din grafic cheltuielile reale = cheltuielile planificate, acestui punct îi corespunde
echilibru dintre economii şi investiţiile planificate şi cele reale și, după cum s-a menționat, se
stabileşte echilibrul macroeconomic.
Crucea lui Keynes reprezintă cea mai simplă interpretare a teoriei lui Keynes referitor la
venitul național şi ne oferă informaţii pentru construirea unui model mai complex – modelul IS-
LM.
Să vedem, în ce mod, conform Crucii lui Keynes, economia îşi atinge condiţia de
echilibru?
Noi ştim că un rol important în dezvoltarea producţiei joacă stocurile. Deci, dacă se
produce mai multă producţie decât cererea existentă pe piaţă ⇒ stocurile cresc, dacă mai puţină
– invers scad. Modificările neplanificate în stocuri impun firmele să-şi modifice volumul de
producţie.

Presupunem că PIB se află la nivelul Y1>Y0. În acest caz E1<Y1. Deoarece cheltuielile
planificate E1 < volumul de prod. ⇒ firmele vând mai puţin decât au produs ⇒ stocurile cresc ⇒
ceea ce prezintă o creştere neplanificată a investiţiilor din partea firmelor. Creșterea stocurilor ⇒
↑șomajului, ↓volumului de producție ⇒↓PIB. Acest proces are loc până în momentul când
venitul se diminuează până la nivelul de echilibru şi invers. Dacă PIB – este la nivelul
Y2<Y0⇒E2>Y2 (firmele vând mai mult decât au produs), ca rezultat, scad stocurile ⇒↓şomajul,
↑volumul producție, ↑PIB şi astfel până când nivelul venitului nu se egalează cu cheltuielile
planificate.

Crucea lui Keynes ne arată cum poate fi determinat nivelul venitului la un nivel dat al
investiţiilor planificate şi prin utilizarea politicii bugetar-fiscale.

Putem folosi acest model pentru a analiza modificarea venitului în dependenţă de ariabile
exogene. De exemplu, efectele politicii bugetar-fiscale pot fi evaluate folosind Crucea lui eynes.
Deoarece G este o componentă a cererii agregate ↑G ⇒↑ cheltuieli planificate (la un nivel fixat
al venitului).

Dacă cheltuielile guvernamentale G cresc cu mărimea ∆G atunci linia E se deplasează în

sus cu ∆G şi echilibrul economic trece din punctul A în punctul B.
Din acest grafic vedem că creșterea cheltuielilor guvernamentale au ca rezultat creșterea
∆Y
venitului, dar ∆Y˃∆G. Raportul dintre este multiplicatorul cheltuielilor guvernamentale,
∆G
care ne arată cum se modifică venitul la creșterea lui G cu o unitate. Din model vedem că
multiplicatorul cheltuielilor guvernamentale este mai mare ca 1 (fig. 9.3):

E
Y=E

E2 B

↑∆G
A ∆𝑌
= 𝑚𝑔
E1 ∆𝐺

∆Y

Y1 Y2 Y
Figura 9.3. Efectul creșterii lui G asupra echilibrului

De ce politica bugetară are un efect multiplicator asupra venitului?

 Cauza este următoare: conform funcţiei consumului ↑Y=↑C. Deoarece
↑G→↑Y→↑C⇒↑Y⇒↑C. De aceea ∆Y>∆G (∆G duce la o ∆Y mai mare), cheltuielile
guvernamentale au efect de multiplicare asupra venitului.
Multiplicatorul cheltuielilor guvernamentale se calculează prin formula:
1
𝑚𝑔 = , (9.12)
1−𝑐 ꞌ
1
(ex.: c=0,8⇒ m= = 5 ⇒∆G cu 1 unitate⇒Y cu 5 unităţi)
0,2
Acum să analizăm cum este influenţat venitul de echilibru de impozite. Micşorarea
impozitului cu ∆T duce la ↑Yd(Y-T), cu reducerea impozitelor crește consumul cu mărimea ∆Tcꞌ.
Curba E (cheltuieli planificate) se deplasează în sus cu ∆Tcꞌ şi echilibrul economic trece din
punctul A în punctul B (fig. 9.4):

E
Y=E

E2 B

∆𝑌
A
↓∆T = 𝑚𝑓
∆𝑇
E1

∆Y

E1=Y1 E2=Y2 Y
Figura 9.4. Efectul descreșterii lui T asupra echilibrului

Reducerea impozitelor are, de asemenea, un efect multiplicativ în raport cu Y ca şi

creșterea G.
Efectul în urma modificării T este redat prin multiplicatorul fiscal, care se calculează prin
formula:
𝑐ꞌ
𝑚𝑓 = (9.13)
1−𝑐 ꞌ

Multiplicatorul fiscal arată cu câte unităţi se modifică Y ca rezultat al modificării

impozitelor cu 1. Dependența dintre modificarea ratei de impozitare și modificarea venitului este
negativă.
 − 0,6 − 0,6
(ex. cꞌ =0,6 = = = −1,5 )
1 − 0,6 0,1
reducerea lui T cu o unitate are ca rezultat o creștere a lui Yechilibru cu 1,5 unități.
Deci, după cum am menţionat, acest model al lui Keynes este un model auxiliar pentru
deducerea modelului IS-LM. El este simplificat deoarece presupune un nivel fixat al investiţiilor
planificate (dar noi ştim că I depind de rata dobânzii).
Modelul IS-LM este un model care ne permite să determinăm şi să analizăm echilibrul pe
piaţa bunurilor şi serviciilor şi pe piaţa monetară în raport cu venitul naţional şi rata reală a
dobânzii. În modelul IS-LM politica bugetar-fiscală (G şi T), politica monetar-creditară (M) şi
nivelul preţurilor (P) sunt variabile exogene.
Cu aceste variabile exogene curba IS formează asemenea combinaţii dintre rata dobânzii
şi venit, care satisfac ecuaţia de echilibru a pieţei de bunuri și servicii, iar curba LM formează
combinaţii ale ratei dobânzii r şi Y, care satisfac ecuaţia de echilibru pe piaţa monetară.
Echilibrul în economie este redat de coordonatele punctului în care se intersectează
curbele IS şi LM. Acest punct proiectează rata dobânzii r şi nivelul venitului Y, care satisfac atât
condiţiile de echilibru pe piaţa monetară, cât şi condiţiile de echilibru pe piaţa de bunuri şi
servicii. În punctul de intersecţie: Cheltuieli Ereale=Eplanificate, cererea de bani reali = oferta de
bani.
Economiştii folosesc modelul IS-LM pentru analiza efectelor modificării politicii bugetar-
fiscale şi politicii monetar-creditare asupra VN şi asupra proceselor economice şi sociale şi
determinarea cererii agregate. De aceea acest model mai este numit al cerii agregate.
 R
rata dobânzii
LM

E
nivelul ratei dobânzii
de echilibru r‫٭‬

IS

Y‫٭‬ Y, venit, volumul

Nivelul venitului de producție
de echilibru
Figura 9.5. Echilibrul în modelul IS-LM.

Ecuaţiile modelului IS-LM (fig.9.5):

1. Y=C+I+G+Xn (9.14)
2. C=Ca+c(Y-T); T=Ta+tY (9.15)
3. I= Ia-dR+γY (9.16)
unde:
r - rata reală dobânzii;
Ia – investiţii autonome;
d – coeficientul empiric al sensibilităţii investiţiilor la dinamica ratei dobânzii
4. Xn=g-mꞌY-nR,
∆𝐻
în care 𝑚ꞌ = , (9.17)
∆𝑌
unde:
∆H – cheltuieli pentru import;
g - export net autonom;
mꞌ –înclinaţia marginală spre import;
Y – venitul;
R – rata dobânzii reală;
n – coeficientul empiric al sensibilității la rata dobânzii exportului la R

= [L(r1Y )] = kY − hR ,
M
5. (9.18)
P

Variabilele exogene G(cheltuielile guvernamentale), M (oferta de bani), t (rata de impozitare), P

- preţurile. Coeficienţi empirici: cꞌ, d, g, m, n, k, h sunt pozitivi şi relativ stabili.
 9.2. Piața bunurilor și serviciilor. Curba IS.
Este curba ce reprezintă echilibrul pe piaţa bunurilor şi serviciilor. Ea prezintă un plan
geometric a punctelor ce caracterizează toate combinaţiile dintre Y şi R, care concomitent
satisfac ecuaţia venitului, funcţiile consumului, investiţiilor şi a exportului net. În toate punctele
de pe curba IS se respectă egalitatea dintre economii şi investiţii (de altfel denumirea curbei IS –
şi este reflectarea acestei egalităţi) (investment – saving).
Cea mai simplă construire grafică a curbei IS reiese din analiza funcţiilor economiilor şi a
investiţiilor (fig.9.6).

S (1) economii

S
∆S˃∆Y S2

S1

Y1 Y2
Y
(2) investiții (3) IS
R R

R1 R1

R2 R2
IS
I

I1 I2 Y1 Y2 Y
I
Figura 9.6. Construirea curbei IS, în baza curbelor investițiilor și a economiilor

În graficul 1, este reprezentată funcţia economiilor: cu creşterea venitului de la Y1 la Y2 ⇒

economiile cresc de la S1 la S2 (dar după cum ştiţi ∆S>∆Y).
În graficul 2, este reprezentată funcţia investiţiilor: creşterea economiilor micşorează rata
dobânzii de la R1→R2, ceea ce duce la creşterea investiţiilor I1→I2.

În aceste condiţii I1=S1

 I2=S2.

În graficul 3, avem reprezentarea curbei IS și vedem că odată cu diminuarea ratei

dobânzii creşte nivelul venitului. Prin proiecţia construim curba IS:
O deducere analogică poate fi primită prin utilizarea modelului Crucii lui Keynes ( fig.9.7).
În graficul 1, este prezentată funcţia investiţiilor: creşterea ratei dobânzii de la R1 la R2
micşorează investiţiile planificate de la I1 la I2.
În graficul 2, avem reprezentarea Crucii lui Keynes: micşorarea cheltuielilor planificate
duce la micşorarea venitului Y1→Y2.
În graficul 3, este curba IS: la creșterea ratei dobânzii scade nivelul venitului:

E (2) Crucea lui Keynes

Y=E

E2=C+I(R2)+G
A

E1=C+I(R1)+G

Y1 Y2
Y
(1) investiții (3) IS
R R
R1
R1

R2 R2
IS
I

I1 I2 Y1 Y2 Y
I
Figura 9.7. Construirea curbei IS, în baza modelului crucea lui Keynes

Deducerea algebrică a funcţiei curbei IS poate fi făcută prin rezolvarea identităţii

macroeconomice de bază pentru Y şi R cu utilizarea funcţiilor C, I, Xn (2, 4 şi 5).
 Ecuaţia curbei IS în raport cu R:

C + Ia + g 1 c (1 t ) + m
1
11
c 1
(9. 18)
R= - xY + xG - xTa,
d+n d+n d+n d+n
unde: T=Ta+txY
Ecuaţia curbei IS în raport cu Y:

C+I + g 1 c 1
d+n (9.19)
Y= + G- Ta - R,
1 - c (1 - t ) + m 1 - c (1 - t ) + m
1 1 1
1 - c (1 - t ) + m
1 1
1 - c (1 - t ) + m
1 1 1

unde: T=Ta+txY
1 - c (1 - t ) + m
1 1

- unghiul de înclinaţie a curbei IS în raport cu axa Y şi este unul

d+n
din parametrii eficienţei relative a politicii fiscale şi monetare.
Panta curbei IS este mai lină în condiţiile când:
1. sensibilitatea investiţiilor (d) la rata dobânzii crește;
2. înclinaţia marginală spre consum (cꞌ) crește;
3. rata de impozitare (t) scade;
4. înclinaţia marginală spre import (mꞌ) scade.
Deci, sub influenţa creşterii cheltuielilor guvernamentale (↑G) sau reducerii impozitelor
(T) curba IS se deplasează în dreapta – în sus, dar modificările în rata de impozitare (t) modifică
de asemenea şi unghiul de înclinaţie al curbei IS (fig.9.8).
În perioada lungă unghiul de înclinaţie a curbei IS poate fi modificat și cu ajutorul
politicii veniturilor, deoarece în familiile asigurate înclinaţia marginală spre consum este mai
mică decât în familiile cu un venit mai mic. Iar ceilalţi parametri (d, n, m1) practic nu sunt
influenţaţi de politica macroeconomică şi, de obicei, sunt factori exogeni ce determină eficienţa
acestei politici.
 R
Y=C+I+G+Nx

R1

R2

ISI

IS
ISII
Y Y2
Y
Figura 9.8. Deplasarea curbei IS

↑G ⇒ ↑AD → IS dreapta spre IS1

↑Vd ⇒ ↑AD → IS dreapta spre IS1
↑T ⇒ ↓AD → IS stânga spre ISII
↓Yd ⇒ ↓AD → IS stânga spre ISII

9.3. Piața monetară. Curba LM

Curba LM - reprezintă un plan geometric al punctelor ce caracterizează toate combinaţiile
dintre nivelul venitului (Y) şi rata reală a dobânzii (r), pentru care piaţa monetară se află în
echilibru.

Curba LM este curba echilibrului pe piaţa monetară. Ea fixează toate combinaţiile dintre
Y şi R, care satisfac funcţia cererii de bani în condiţiile unei oferte de bani Ms stabilite de Banca
Naţională (figura 9.9).
 M M
= L(r1Y ) ; = kY − hk
P P

R LMI
LM

R2 LMII

R1

Y1 Y2
Y
Figura 9.9. Curba LM
k  1  M 
R =  Y −    (9.20)
h  h  P 
k
 0 - unghiul de înclinaţie a curbei LM;
h
M
↑ → deplasează curba LM spre dreapta (LM1);
P
M
↓ → - deplasează curba LM spre stânga (LMII).
P
Pe traiectorie liniei LM cererea de bani se egalează cu oferta. Termenul LM şi reflectă
această egalitate (L – liquidity, M – money).
Funcţia curbei LM este:
M
L(r1Y ) = (soldurile monetare), (9.21)
P
Deducerea algebrică a curbei LM poate fi făcută prin rezolvarea ecuaţiei curbei în raport
cu R şi Y.
Ecuaţia curbei LM are forma
k 1 M
R= •Y − • (în raport cu r), (9.22)
h h P
1 M h
Y= • + R (în raport cu Y), (9.23)
k P k
k
Coeficientul caracterizează unghiul de înclinaţie a curbei LM în raport cu axa Y, care
h
analogic unghiului de înclinaţie a curbei IS, determinată eficient relativă a politicii fiscale şi
monetare. Din ecuaţia curbei LM se poate conchide: curba LM are o pantă mai lină în condiţiile
când:
1. sensibilitatea cererii de bani la dinamica ratei dobânzii (h) este mare;
2. sensibilitatea cererii de bani la dinamica PIB (k) este mică.

R linia LM ne arată dependenţa dintre AD

LM şi R în condiţiile echilibrului pe piaţa
monetară. Curba LM are o pantă pozitivă
R2

R1

Y Y2
Y
Figura 9.10. Curba LM
M
Graficul curbei LM depinde de mărimea soldurilor monetare în economie. Creşterea
P
M
(care poate fi rezultatul ↑Ms sau ↓P) deplasează curba LM în dreapta în jos. În acest caz
P
apare un exces de ofertă de bani. Pentru a restabili echilibrul R trebuie să scadă, dar Y să crească,
sau ar trebui de ales o combinaţie a acestor 2 variabile, pentru care creșterea L (cererii pentru
bani) ar echilibra oferta lor crescândă.
Deci, fiecare punct de pe curba LM este redată în figura 9.11. Pe graficul 9.11.1 este
prezentata echilibrul pe piaţa monetară la un anumit nivel al venitului; pe graficul 9.11.2 – curba
LM, care se construieşte prin proiecţia ratei dobânzii din graficul 9.11.1. Dacă venitul creşte de
la Y1 la Y2, are loc o creştere a cererii de monedă de la L1 la L2, ca rezultat rata dobânzii de
echilibru creşte; pe piaţa monetară rata dobânzii ( r )este o variabilă endogenă, iar Y este o
variabilă exogenă.
 M/P
1. 2. LM
r r

E2
E2
r2 ● ●

↑ E1 L2(Y2) E1
●● ●
r1
L1(Y1)

L; M/P Y1 Y2 Y
Figura 9.11. Construirea curbei LM

Exemplu:
Oferta monetară Ms - este dată (M=100). Rata dobânzii =4%. pentru aceste valori
agregatul (M2) este =60 (cadranul 1), cifră primită prin funcţia preferinţei pentru lichiditate M2 =
Lsp(r).
În cadranul 2 este redată condiţia de echilibru pe piaţa monetară M1+M2=Ms
ex.: M2=60 ⇒ M1=Ms-60=40.
Aceasta este semnificaţia punctului 2.
Această valoare corespunde punctului 3 în cadranul 3 la un nivel al venitului naţional =
Y=150.
 M1 M1= M- M2
M1

7 6
55 55
(2)
(3)
3 M1= D1(Y) 2
40 40

150 220 45 60
Y M2
R
R
LM
8 8 5
8 M2= Dsp(r)

(1)
(4)
4
4
4 1

150 220 45 60 M2
Y
Figura 9.12.

În cadranul 4 proiectarea coordonatelor ratei dobânzii şi a venitului determină valoarea

p.4, primul punct de pe curba LM.
Aceeaşi logică o avem pentru Ms oferta de monedă = 150 şi o rată a dobânzii 8%, ca
rezultat avem punctul 8 –al doilea punct de pe curba LM.
Aceeaşi situaţie este creată şi pentru alte combinaţii ce arată dependenţa dintre masă
monetară şi rata dobânzii.
Ecuaţia curbei LM:
k 1 M
în raport cu R: R = Y − • (9.24)
h h P
1 M h
în raport cu Y: • + R (9.25)
k P k
k
- coeficient care caracterizează unghiul de înclinaţie a curbei LM în raport cu axa Y.
h
 9.4. Echilibrul şi dezechilibrele macro-economice în modelul IS-LM

Echilibrul este o stare a economiei pe piaţă, exprimată printr-un anumit raport dintre
cererea şi oferta de bunuri economice, bani, capital şi muncă.

Echilibrul economic este starea spre care tinde piaţa bunurilor şi serviciilor, monetară,
capitalului şi muncii, atunci când cererea agregată este egală cu oferta agregată, sau diferenţele
dintre ele nu depăşesc anumite limite normale, care nu generează dificultăţi grave. Dar în orice
condiții echilibrul presupune doar o tendință a economiei și dacă are loc, se întâmplă doar pentru
o perioadă scurtă.
Oricum fiecare piaţă îşi are condiţiile sale de echilibru. Condiţiile echilibrului economic
au caracter teoretic din 2 motive:
1. egalitatea AD=AS se realizează doar ca tendinţă şi nu în sens matematici;
2. în realitate economia nu se află nici o dată în stare de echilibru decât din întâmplare şi
pe timp scurt.
Echilibrul economic se realizează chiar ca tendinţă prin situaţii de dezechilibru, care sunt
determinate de:
1. modificarea în resurse şi tehnologii;
2. modificarea restricţiilor bugetare ale consumatorilor;
3. erorile în politica economică, etc.
Efectele dezechilibrelor economice sunt negative pe toate categoriile de pieţe şi la nivelul
economiei în ansamblu. Aceste efecte presupun declanșarea proceselor inflaționiste, apariția
șomajului, înrăutăţirea condiţiilor de trai şi de muncă, etc.
Realizarea echilibrului economic necesită din partea agenţilor economici şi a statului
măsuri care ar duce atât la maximizarea profiturilor, cât şi la îmbunătăţirea vieţii consumatorilor.
Deci, economia naţională se află în echilibru atunci când se realizează un produs optim (acel
volum de producţie pe care economia naţională poate şi vrea să-l producă – adică dispune de
potenţialul productiv necesar), dar cantitatea respectivă de bunuri care poate fi produsă este
cerută pe piaţă. Aceasta înseamnă că rata de creştere a producţiei este egală cu rata de creştere a
cheltuielilor. şi nu există nici supraproducţie şi nici subproducţie.
Determinarea nivelului de echilibru macroeconomic se poate realiza pe baza a diferitor
modele:
1. Modelul venit – cheltuieli – se bazează pe condiţia că atunci când valoarea bunurilor
produse este egală cu totalitatea cheltuielilor efectuate, în acest caz, economia naţională se află în
echilibru;
2. Modelul economii – investiţii – care reprezintă o condiţie a echilibrului economic.
 Determinarea echilibrului macroeconomic prin cele două modele nu reprezintă decât
abordări diferite ale aceleiaşi probleme. Nivelul de echilibru rezultat din modelul E-I este egal cu
cel realizat prin folosirea modelului cheltuieli-venit, deoarece ambele modele au la bază fluxul
venituri – cheltuieli şi în ambele modele o creştere a investiţiilor determinată o creştere mult mai
mare a venitului disponibil.
Dar totuși modelul de bază în analiza echilibrului macroeconomic rămâne modelul IS
LM.
Din structura logică a acestui model se poate constata că sistemul macroeconomic
dispune de o capacitate de reglare automată. Însă, datorită unor procese destabilizatorii de
diferită natură (interne sau externe) se înregistrează numeroase stări de dezechilibru care pot fi
atenuate (reduse) prin politica monetară şi fiscală.
Procesul de reglementare economică prin intermediul politicii monetare şi fiscale
presupune cunoaşterea formelor de dezechilibru şi influenţa acestora asupra ratei dobânzii şi a
producţiei de bunuri.
Consecinţele diferitor forme de dezechilibru sunt prezentate în fig. 9.13:

EOB
LM
EOM

ECB EOB
R0 IV II ECM
EOM

III

ESB
ECM IS

Y0 Y
Figura 9.13. Stări de dezechilibru în modelul IS-LM

Unde: EOB – exces de ofertă de bunuri;

ECB – exces de cerere de bunuri;
EOM – exces de ofertă monetară;
ECM - exces de cerere monetară.
Fiecare stare de echilibru presupune instrumente și politici specifice situației respective,
ceea ce presupune o serie de modificări atât în nivelul ratei dobânzii, cât și în nivelul venitului.
 Volumul producţiei de echilibru în modelul IS-LM poate fi determinat prin rezolvarea
funcţiei LM pentru Y cu folosirea R (ratei dobânzii) primit din ecuaţia IS:

C + I + g + G - c′ ×T d+n M,
Y = h× a a
+ ×
k ( d + n) + h[1 - c′
(1 - t ) + m ] k ( d + n) h[1 - c′
1
(1 - t ) + m ] P 1

(9.26)
cu condiţia că T=Ta+tY
Nivelul de echilibru al ratei dobânzii R poate fi determinat prin introducerea nivelului de
echilibru al lui Y în ecuaţia IS sau LM şi rezolvarea acestei ecuaţii în raport cu R.
După cum am mai spus dezechilibrele economice pot fi reduse prin politicile economice
promovate.

Politica monetar-creditară – influenţează direct oferta monetară şi – indirect I, VN, AD.

Astfel, în cazul unei politici monetare stimulative, ↑Ms ⇒ ↓R, ↑I, ↑AD, ↑VN.
Dar pe o perioadă lungă o creştere persistenţă a Ms ⇒ ↑Preţurilor şi R↑ → deci efectul
pozitiv iniţial este anulat.
Politica bugetar-fiscală – acţionează direct asupra AD, prin modificarea taxelor (t) şi
cheltuielilor autonome (Ca), în special a cheltuielilor statului (G). În situaţia în care se urmăreşte
stimularea activităţii economice, ↑G ⇒ ↑VN.
În perioada lungă, când oferta monetară este constantă ↑VN ⇒ ↑AD ⇒ ↑L ⇒ ↑R i ⇒ ↓I,
↓VN. Deci, efectul este invers.
În comparaţie cu politica monetar - creditară rezultatele politicii bugetar - fiscale apar
după o perioadă mai îndelungată de timp şi sunt mai puţin previzibile. Aceste schimbări pot fi
realizate mult mai uşor şi mai rapid dacă se acţionează asupra curbei LM, prin utilizarea unor
instrumente de politică monetară, dintre care cele mai importante sunt:
a) modificarea ratei rezervelor obligatorii (R);
b) modificarea ratei de refinanțare;

c) vânzarea – cumpărarea de hârtii de valoare.

Eficienţa politicii monetare se află în relaţie directă cu modificarea curbei LM şi în relaţie

inversă cu înclinaţia curbei IS. Eficienţa este maximă când curba LM este verticală şi este nulă
când LM este orizontală (Desigur că aceste cazuri extreme există numai în teoria economică). Ca
şi politica monetară, politica fiscală contribuie la extinderea sau contracţia activităţii economice.
Eficienţa politicii fiscale se află în relaţie directă cu modificarea curbei IS şi în relaţie inversă cu
înclinaţia curbei LM ⇒ eficienţa politicii fiscale este maximă când LM – orizontală şi nulă, când
LM este verticală (cazuri teoretice).
 Desigur cp rezultatele notabile pot fi realizate numai prin sincronizarea acestor politici,
pornindu-se de la analiza comportamentului consumatorilor şi producătorilor.

O politică bugetară expansionistă deplasează curba IS spre dreapta şi

Efectele politicii determină un nivel mai mare al R şi Y , o politică bugetară restrictivă
bugetare
deplasează curba IS spre stânga şi determină un nivel al venitului şi al
ratei dobânzii mai mic.
O politică bugetară eficientă presupune:
• un efect de multiplicare în creștere (o înclinaţie mare spre consum şi o înclinaţie mică
spre import);
• o creştere de monedă puţin elastică faţă de venit (pentru ca sporirea venitului să nu
cauzeze o creştere mare a cererii de monedă);
• o creştere de monedă cu elasticitate mare faţă de rata dobânzii (o creştere mică a lui R
este suficientă ca să reducă lichidităţile speculative pentru a satisface cererea
suplimentară de monedă pentru tranzacţii);
• o elasticitate mică a investiţiilor faţă de rata dobânzii (pentru ca modificarea investițiilor
să fie puţin influenţată de creşterea ratei dobânzii);
• o ofertă de bunuri şi servicii elastică pe termen scurt (dacă nu, efectul multiplicator se
exercită asupra preţurilor şi nu asupra producţiei);
• stocuri de producție.
Condiţiile de eficienţă sunt aceleaşi, fie că politica este expansionistă sau restrictivă.
O politică monetară expansionistă (care se exprimă printr-o
Efectele politicii creştere a ofertei de monedă) deplasează curba LM spre dreapta. O
monetare politică restrictivă deplasează curba LM spre ştanţă.
Condiţiile de eficienţă ale politicii monetare:
- o cerere de monedă puţin elastică faţă de rata dobânzii;
- o elasticitate mare a investiţiei faţă de rata dobânzii;
- un efect multiplicator în creștere;
- capacități de producție neutilizate.
Condiţiile de eficienţă sunt aceleaşi, fie ca politica este expansionistă sau restrictivă.

9.5 Construirea curbei AD pe baza modelului IS-LM.

Modelul IS – LM este modelul cererii agregate pe termen scurt; În condițiile flexibilități

prețurilor (perioada lungă) cu ajutorul modelului IS-LM poate fi dedusă curba AD. În graficul
9.14 vedem că creşterea nivelului preţurilor de la P1 la P2 determină reducerea ofertei reale de
M
bani ( ↓), ca rezultat curba LM se deplasează în stânga în sus; reducerea ofertei de bani
P
majorează rata dobânzii, ceea ce determină reducerea investiţiilor şi pentru economia deschisă a
exportului net. Ca rezultat nivelul venitului se reduce de la Y1 la Y2; Noul echilibru se stabileşte
la un nivel mai ridicat al ratei dobânzii şi la un nivel al venitului mai redus;
Astfel, la creşterea nivelului preţurilor are loc reducerea nivelului venitului național în
economie: P↑=> Y↓, ceea ce este reflectat de curba AD, care se construieşte prin proiecţia
punctelor de echilibru corespunzător Y1 şi Y2.

r LM2 (P2)

LM1 (P1)
E2
r2
E1
r1
IS

Y2 Y1 Y

P1
AD
Y2 Y1 Y
Figura 9.14. Construirea curbei AD

CONCLUZII:

1. Conform teoriei lui Keynes, condițiile de echilibru simultan pe piața bunurilor, banilor și
hârtiilor de valoare este determinată de intersecția curbelor IS și LM. Punctul de
intersecție ne indică valoarea reală a ratei dobânzii și a venitului național, în condițiile
cărora cererea și oferta pe piețele numite se află concomitent în echilibru.
2. Echilibru simultan pe piața bunurilor și serviciilor, piața monetară și piața capitalului
este un echilibru stabil, iar cerea agregată determinată de aceste condiții este o „cerere
eficientă”.
3. Dacă panta curbei IS este puternic înclinată o variaţie a ratei dobânzii are un efect puţin
sensibil asupra lui Y (politica monetară este ineficientă).
4. Dacă panta curbei IS este slab înclinată variaţia ratei dobânzii are un efect important
asupra Y (politica monetară eficientă).
5. Cu reducerea elasticității investiţiei în raport cu rata dobânzii (R) variaţiile ratei dobânzii
vor avea un efect mai mic asupra venitului Y.
6. Efectul multiplicator al lui I asupra lui Y este cu atât mai redus cu cât înclinaţia spre
economisire este mai puternică.
7. creştere a cheltuielilor publice, o diminuare a impozitelor, o sporire a exporturilor
deplasează curba IS spre dreapta (amploarea deplasării este egală cu efectul multiplicator
corespunzător).
8. deoarece coeficientul de pe lângă rata dobânzii (R) este negativ, curba IS are pantă
negativă;
9. rată mai înaltă a dobânzii conduce la un nivel mai mic al venitului;
10. deoarece coeficientul cheltuielilor publice (achiziţiilor guvernamentale) este pozitiv,
creșterea lor determină creşterea venitul, iar curba IS se deplasează în dreapta, în sus;
11. deoarece coeficientul impozitelor este negativ, creşterea impozitelor micşorează venitul
şi deplasează curba IS în stânga, în jos;
12. coeficientul cheltuielilor publice (achiziţiilor guvernamentale) 1/(1-cꞌ) reprezintă
multiplicatorul lor din Crucea lui Keynes;
13. coeficientul impozitelor –1/(1-cꞌ) este multiplicatorul lor din Crucea lui Keynes;
14. coeficientul ratei dobânzii –R/(1-cꞌ) determină înclinaţia curbei IS (abruptă sau lină).
Dacă investiţiile şi exportul net sunt sensibile la rata dobânzii, atunci R este mare şi
venitul, de asemenea, este sensibil la rata dobânzii. În acest caz o modificare
neînsemnată a ratei dobânzii conduce la o modificare importanţă a venitului; curba IS
este uşor înclinată (lentă);
15. coeficientul cꞌ (înclinaţia marginală spre consum – MPC) de asemenea influenţează
panta curbei IS. Cu creșterea MPC creștere multiplicatorul şi, respectiv, influenţa
investiţiilor asupra venitului: curba IS uşor înclinată;
16. curba IS este cu atât mai lentă cu cât rata de impozitare este mai mică;
17. curba IS este cu atât mai lentă cu cât înclinaţia marginală spre import (mꞌ) este mai mică.
18. deoarece coeficientul de pe lângă venit k este pozitiv, curba LM are pantă pozitivă;
19. un venit mai mare necesită o rată a dobânzii mai mare pentru echilibrarea pieţei
monetare;
20. deoarece coeficientul de pe lângă soldurile de bani 1/h este negativ, micşorarea lor
deplasează curba LM în sus, iar creşterea lor – în jos;
21. dacă k este mic, cererea de bani nu va fi sensibilă la modificarea venitului; deplasarea
curbei LM se efectuează în urma modificării ratei dobânzii şi curba LM este uşor
înclinată;
22. dacă h este mic, cererea de bani nu va fi prea sensibilă la rata dobânzii şi deplasarea
curbei LM se produce în urma modificării venitului; curba LM este relativ abruptă şi
invers.
23. Când panta curbei LM este slab înclinată o variaţie a venitului are un efect puţin sensibil
asupra ratei dobânzii (k este mic şi h mare).
24. Când panta curbei LM este puternic înclinată o variaţie a Y are un efect important asupra
ratei dobânzii (deci, k este mare şi h mic).
25. creştere a ofertei monetare la un nivel al venitului dat scade rata dobânzii şi deplasează
curba LM spre dreapta.
 26. micşorarea ofertei monetare duce la deplasarea curbei LM spre stânga.
27. Modelul IS-LM permite analiza interdependențelor a mai multor piețe nu doar în
condițiile stabilirii unui echilibru simultan, dar și în condițiile trecerii de la o situație de
echilibru la alta.

NOȚIUNI –CHEIE:

1. Cheltuieli planificate; 8. Efect de multiplicare;

2. Cheltuieli efective; 9. Politica monetar-creditară;
3. Crucea lui Keynes; 10. Politica bugetar-fiscală;
4. Piața bunurilor și serviciilor; 11. Cererea agregată;
5. Piața monetară; 12. Echilibru economic;
6. Curba IS; 13. Dezechilibrul economic.
7. Curba LM;

ENUNȚURI ADEVĂRAT/FALS
1. Crucea lui Keynes reflectă interacţiunea dintre nivelul venitului şi cheltuielile
planificate.
2. Punctele de pe dreapta IS reflectă combinaţiile dintre rata dobânzii şi venit pentru care
piaţa mărfurilor este echilibrată.
3. În cazul in care curba LM este verticala atunci cererea de bani nu depinde de nivelul
ratei dobânzii şi de nivelul venitului.
4. Creșterea cheltuielilor publice deplaseză curba IS
5. In modelul IS-LM aplicarea simultana a unei politici monetare expansioniste si
bugetar-fiscale restrictive poate cauza modificarea venitului si reducerea ratei dobânzii
6. In modelul IS-LM aplicarea simultana a unei politici monetare expansioniste si
bugetar-fiscale restrictive poate cauza reducerea venitului si modificarea ratei dobânzii
7. In modelul IS-LM aplicarea simultana a unei politici monetare expansioniste si
bugetar-fiscale restrictive poate cauza creșterea venitului si modificarea ratei dobânzii
8. Daca impozitele cresc curba IS se deplasează spre stânga
9. Daca impozitele si cheltuielile guvernamentale cresc simultan curba IS se deplasează
spre dreapta
10. Daca oferta monetară crește curba LM se deplasează spre dreapta
11. Daca investițiile cresc curba LM se deplasează spre dreapta
12. Daca rata dobânzii scade curba IS se deplasează spre dreapta
13. politică bugetară expansionistă deplasează curba IS spre dreapta
14. politică monetară restrictivă deplasează curba LM spre stânga

TESTE
1. Creşterea ofertei monetare va determina:
a. deplasarea curbei IS la stânga şi reducerea ratei dobânzii şi a nivelului venitului;
b. deplasarea curbei LM la dreapta şi creşterea ratei dobânzii şi a nivelului venitului;
c. deplasarea curbei IS la dreapta, creşterea nivelului venitului, dar reducerea ratei dobânzii;
 d. deplasarea curbei LM la dreapta, creşterea nivelului venitului, dar reducerea ratei
dobânzii.

2. Creşterea cheltuielilor publice va determina:

a. deplasarea curbei IS la stânga şi reducerea ratei dobânzii şi a nivelului venitului;
b. deplasarea curbei IS la dreapta şi creşterea ratei dobânzii şi a nivelului venitului;
c. deplasarea curbei IS la dreapta, creşterea nivelului venitului, dar reducerea ratei
dobânzii;
d. deplasarea curbei LM la dreapta, creşterea nivelului venitului, dar reducerea ratei
dobânzii.

3. Majorarea impozitelor va determina:

a. deplasarea curbei IS la stânga şi reducerea ratei dobânzii şi a nivelului venitului;
b. deplasarea curbei IS la dreapta şi creşterea ratei dobânzii şi a nivelului venitului;
c. deplasarea curbei IS la dreapta, creşterea nivelului venitului, dar reducerea ratei dobânzii;
d. deplasarea curbei LM la dreapta, creşterea nivelului venitului, dar reducerea ratei
dobânzii

4. Părţile constitutive ale modelului IS-LM sunt:

a. piaţa mărfurilor şi serviciilor;
b. piaţa valutară;
c. piaţa monetar-reală;
d. piaţa muncii.

5. Utilitatea modelului IS-LM constă în:

e. elaborarea politicilor economice eficiente;
f. explicarea fluctuaţiilor activităţilor economice;
g. analiza efectelor politicilor sociale;
h. analiza efectelor politicilor conjuncturale;
i. principiul dezechilibrului bugetar.

6. De-a lungul unei curbe IS, daca rata dobânzii se diminuează, in mod normal:
j. Nivelul preturilor creste
k. Nivelul venitului se reduce
l. Consumul privat se diminuează
m. Nivelul venitului creste
n. Cheltuielile publice pentru bunuri si servicii vor creste.

7. De-a lungul unei curbe LM, daca rata dobânzii se diminuează, in mod normal:
o. Nivelul preturilor creste
p. Nivelul venitului se reduce
q. Consumul privat se diminuează
r. Nivelul venitului creste

8. Care factori nu vor determina deplasarea curbei IS

a. O modificare a nivelului venitului
 b. O modificare a cheltuielilor publice
c. O variație a cantității de moneda
d. Nici unul din factorii anteriori

9. Ecuația LM exprima:
a. Combinațiile ofertei monetare si a ratei dobânzii de echilibru pe piața monetara
b. Combinațiile ofertei monetare si venitului de echilibru pe piața monetara
c. Combinațiile venitului si a ratei dobânzii de echilibru pe piața bunurilor
d. Combinațiile bunurilor si monedei de echilibru pe piața activelor
e. Combinațiile venitului si a ratei dobânzii de echilibru pe piața monetara

10. De-a lungul curbei LM, daca rata dobânzii creste in mod normal :
a. Nivelul venitului se reduce
b. Nivelul preturilor creste
c. Oferta monetara se diminuează
d. Consumul privat se reduce
e. Nivelul venitului creste

11. Echilibrul pe piaţa bunurilor şi serviciilor conform modelului IS-LM presupune relaţia
de egalitate dintre:
a. economisire şi consum;
b. economisire şi investiţie;
c. investiţii şi consum;
d. rata dobânzii şi investiţii.

12. Deplasarea curbei IS spre dreapta este condiţionată de:

a. reducerea cheltuielilor publice;
b. creşterea cheltuielilor publice;
c. diminuarea impozitelor;
d. sporirea impozitelor;
e. reducerea exporturilor;
f. majorarea exporturilor.

13. Deplasarea curbei IS spre stânga este condiţionată de:

a. reducerea cheltuielilor publice;
b. creşterea cheltuielilor publice;
c. diminuarea impozitelor;
d. sporirea impozitelor;
e. reducerea exporturilor;
f. majorarea exporturilor.

14.Condiţiile de eficienţă ale politicii monetare constau în:

a. cerere de monedă puţin elastică faţă de rata dobânzii;
b. o cerere de monedă puţin elastică faţă de venit;
c. elasticitate mare a investiţiei faţă de rata dobânzii;
d. un multiplicator ridicat;
 e. capacităţi de producţie neutilizate;
f. ofertă de bunuri şi servicii elastică pe termen scurt

PROBLEME PROPUSE SPRE REZOLVARE

Problema 1: Economia unei ţări este descrisă de următoarele date:
• Funcţia consumului: C = 500 + 0,8 Yd;
• Funcţia investiţiilor: I = 200 – 10r;
• Funcţia impozitelor şi taxelor: T = 0,25Y ;
• Achiziţii guvernamentale: G = 200 u.m.;
• Exportul net: Nx = 100 u.m.;
• Funcţia cererii de bani: L = 0,4Y – 10r ;
• Oferta nominală de bani: M = 1000 u.m.;
• Nivelul preţurilor: P = 2 u.m.
Determinaţi :
1. Nivelul venitului şi rata dobînzii de echilibru în modelul IS – LM de echilibru;
2. Venitul disponibil, consumul şi economiile corespunzător situaţiei de echilibru;
3. Soldul bugetar corespunzător situaţiei de echilibru.

Problema 2. La nivelul unei economii naţionale se cunosc următoarele date:

• Funcţia consumului: C = 90 + 0,8Yd;
• Funcţia investiţiilor: I = 140-5r;
• Impozite şi taxe: T = 50 u.m.;
• Achiziţii guvernamentale: G = 50 u.m.;
• Funcţia cererii de bani: L = 0,2Y – 5r;
• Oferta reală de bani: M/P = 200 u.m.
Determinaţi:
1. mărimea venitului naţional şi nivelul ratei dobînzii care asigură echilibrul
concomitent pe piaţa bunurilor şi pe piaţa monetară şi arătaţi care este nivelul
consumului total şi al investiţiilor totale în acest caz;
2. dacă achiziţiile guvernamentale se majorează cu 40%, care vor fi efectele asupra
venitului naţional, nivelului ratei dobînzii, consumului total şi investiţiilor totale?

Problema 3. Situaţia economică a unei ţări se prezintă astfel:

• Funcţia consumului: C = 100 + 0,8Yd;
• Funcţia investiţiilor: I = 350 – 10r;
• Achiziţii guvernamentale: G = 200 u.m.;
• Funcţia impozitelor şi taxelor: T = 0,25Y;
• Funcţia cererii de bani: L = 0,3Y – 12r ;
• Oferta reală de bani: M/P = 300 u.m.
Determinaţi:
1. Nivelul venitului şi rata dobânzii de echilibru;
2. Venitul disponibil, consumul, economiile personale, investiţiile;
3. Veniturile din impozite şi soldul bugetar.
Problema 4. Într-o ipotetică economie naţională deschisă se cunosc următoarele date şi relaţii
macroeconomice:
• Funcţia consumului: C = 50 + 0,75Yd;
• Funcţia investiţiilor: I = 150 – 5r;
• Impozite şi taxe: T = 150 u.m.;
• Achiziţii guvernamentale: G = 150 u.m.;
• Funcţia cererii de bani: L = 0,30Y – 10r;
• Funcţia exportului net: Nx = 25 – 0,1Y;
• Oferta nominală de bani: M = 150 u.m.;
• Nivelul preţurilor: P = 1 u.m.
Să se determine:
1. Ye, re, C, I, corespunzător situaţiei de echilibru;
2. Dacă G creşte cu 50 u.m. cum se vor schimba Ye, re, C, I, Nx?
3. Pornind de la punctul 1), cum se vor schimba Ye, re, C, I, Nx, dacă M creşte cu 50
u.m.?
4. Formulaţi concluziile.

Problema 5. În economie s-a stabilit echilibrul simultan pe piaţa bunurilor şi serviciilor şi pe

pieţele financiare. Completaţi tabelul indicând consecinţele apariţiei în economie a următoarelor
evenimente:
1. cererea pentru bani ca avere scade;
2. impozitul pe venit creşte;
3. exportul ţării creşte.
4. reducerea înclinaţiei marginale spre economii;
5. viteza de rotaţie a banilor scade;
6. oferta de bani creşte.
Evenimentul Care piaţă Ce curbă Cum se Cum se
este in IS-LM modifică modifică rata
influenţată este venitul dobânzii
influenţată naţional
1 2 3 4 5
a
b
c

TEME PENTRU REFERATE

• Modelul IS – LM şi aplicabilitatea lui.

• Aplicarea modelului IS-LM pentru economia Republicii Moldova
• Efectele politicii monetar – creditare în modelul IS – LM.
• Efectele politicii bugetar – fiscale în modelul IS – LM.
• Interacţiunea dintre modelul IS – LM şi AD – AS.
 Capitolul 10.
ECONOMIA DESCHISĂ ŞI BALANŢA DE PLĂŢI EXTERNE
În acest capitol vom studia economia deschisă, piaţa valutară şi balanţa de plăţi. Obiectul
de studiu principal reprezintă legăturile care există între echilibrul macroeconomic general şi
sectorul extern, deoarece într-o economie deschisă o importantă sursă a cheltuielilor finale este
cererea netă externă pentru producţia externă.
Studierea pieţei valutare şi mecanismului de formare a cursului de schimb valutar au o
importanţă fundamentală în reglarea unei economii deschise, în desfăşurarea comerţului exterior.
Evoluţia cursului de schimb are un impact direct asupra costului total al operaţiunii de comerţ
exterior şi prin urmare asupra eficienţei tranzacţiilor comerciale internaţionale. Evoluţia cursului
de schimb este determinată de un ansamblu complex de factori externi şi interni, şi cunoaşterea
lor permite abordarea unor aspecte importante legate de evaluarea costului total şi riscurilor
finanţării internaţionale.
La finele acestui capitol vom ilustra balanţa de plăţi externe, care este un concept
important şi vom discuta cum se măsoară soldul balanţei externe. În plus, vor fi evidenţiate
modalităţile de echilibrare a balanţei de plăţi.

10.1 Economia deschisă şi echilibrul macroeconomic general

Economiile moderne sunt deschise şi pentru a le studia vom extinde modelul ocupării
depline, şi vom lua în consideraţie comerţul exterior şi pieţele financiare internaţionale.
Comerţul exterior efectuează conexiunea dintre economiile ţărilor lumii şi influenţează pieţele
bunurilor şi serviciilor, deoarece exportul reprezintă cererea sectorului extern pentru bunurile
autohtone.
Pieţele financiare, după natura sa, sunt globale şi economiile deschise au acces la
finanţele internaţionale pe care le pot utiliza pentru acoperirea deficitului bugetului de stat şi
pentru finanţarea investiţiilor interne, când cererea de investiţii depăşeşte economiile naţionale.

Economie deschisă este o economie care participă la comerţul internaţional

În cadrul unei economii deschise menajele şi firmele desfăşoară relaţii comerciale cu

restul lumii, acordă sau primesc împrumuturi din alte ţări. Dacă economia naţională consumă
mai mult decât produce, atunci diferenţa va fi acoperită din împrumuturi de la ţările străine, şi
invers, dacă consumă mai puţin decât produce, atunci diferenţa va fi acordată sub formă de
împrumuturi restului lumii.
Ca să înţelegem mecanismul funcţionării economiei deschise este necesar să cunoaştem
variabilele macroeconomice de bază, care estimează corelaţia dintre o economie deschisă şi
restul lumii. În modelul economiei deschise outputul intern nu este determinat doar de consumul
intern ci şi de cererea pentru export. Cererea agregată poate fi calculată astfel:
AD = C + I + G + EX (10.1)
unde:
AD – cererea agregată de bunuri şi servicii;
C – consumul menajelor;
I – volumul investiţiilor;
G – cheltuielile guvernamentale;
EX – volumul exporturilor.
Oferta agregată poate fi exprimată prin formula:
AS = Y + IM (10.2)
unde:
AS – oferta agregată de bunuri şi servicii;
Y – produsul intern brut;
IM – volumul importurilor.
Utilizând formulele 10.1 şi 10.2 vom deduce echilibrul macroeconomic general:
AS = AD (10.3)
Y + IM = C + I + G + EX (10.4)
Y = C + I + G + EX − IM (10.5)
Y = C + I + G + NX (10.6)
unde: NX – exportul net.
Exportul net reprezintă totalul exporturilor minus totalul importurilor
La rândul său:
exporturile sunt valoarea bunurilor produse într-o ţară şi vândute în altă ţară;
importurile sunt valoarea bunurilor produse în străinătate şi consumate pe piaţa internă.

Economiile moderne au diferite grade de deschidere a economiei, care reflectă

disponibilitatea guvernului şi agenţilor economici a statului dat de a se racorda la comerţul
internaţional. Gradul de deschidere depinde şi de sistemul economic, care influenţează asupra
deciziilor economice din cadrul economiei naţionale, inclusiv asupra echilibrului extern al
acesteia.
Gradul de deschidere a economiei (GDE) se calculă ca pondere a schimburilor
comerciale externe în PIB:
EX + IM
GDE = (10.7)
Y
Între deschiderea economiei şi mărimea pieţei interne există o corelaţie inversă.
 Deosebim economii deschise mici şi economii deschise mari. Majoritatea economiilor
moderne sunt de dimensiuni mici.
Economia deschisă mică reprezintă o economie care este primitoare de preţ atât pentru
importurile, cât şi pentru exporturile sale şi care se raportează la rata dobânzii formată pe baza
condiţiilor existente pe piaţa financiară mondială. Ea trebuie să cumpere şi să vândă la preţul
pieţei mondiale, indiferent de cantităţile pe care le cumpără sau le vinde.
Datorită dimensiunilor mici şi a forței sale economice slabe, economia deschisă mică, nu
poate să influențeze piața mondială şi rata mondială a dobânzii.

1.2 Aspectele macroeconomice ale teoriilor comerţului internaţional

Comerţul internaţional cuprinde totalitatea tranzacţiilor de export şi de import de

bunuri economice, realizate între agenţii economici din diferite ţări.

Fiecare țară poate pe calea importului să procure bunurile care îi lipsesc și de care are
nevoie, iar prin export, poate să livreze mărfuri și servicii în afara țării pentru obținerea
capitalului, care la rândul său poate fi utilizat pentru finanțarea procesului de producție, pentru
extinderea lui și pentru achitarea bunurilor importate.
Comerţul internaţional este convenabil, deoarece resursele naturale nu sunt distribuite în
mod egal între ţările lumii. De exemplu, unele ţări, aşa ca Republica Moldova, nu deţin gaze
naturale şi alte resurse minerale, în timp ce alte ţări posedă aşa gen de resurse. Cauza care stă la
baza comerţului internaţional este analogică cauzei comerţului între agenţii economici rezidenţi
din acelaşi stat, şi anume, câştigul din comerţ, care este posibil datorită specializării
internaţionale. Comerţul permite fiecărui stat să se specializeze în producerea acelui bun
economic, fabricarea căruia este cea mai eficienţă, şi acordă fiecărui om un asortiment mai larg
de bunuri şi servicii. Volumul comerţului internaţional creşte încontinuu şi, ca rezultat, ţările
lumii devin interdependente.
Principalele criterii care stau la baza participării ţărilor la comerţul internaţional sunt:
avantajul absolut, avantajul comparativ, avantajul competitiv.

Avantajul absolut este avantajul unei ţări faţă de alta în producerea unui anumit bun
economic, când, cu o cantitate egală de resurse, ţara dată produce mai mult decât celălalt stat.

Adam Smith în lucrarea sa „Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei”
(1776) a pus bazele teoriei avantajului absolut şi a promovat ideea că numai naţiunile bogate pot
avea avantaje şi, prin urmare, numai pentru acestea se poate pune problema echilibrului extern.
 Pentru ilustrarea avantajului absolut vom utiliza un exemplu, în care două ţări, Republica
Moldova şi Turcia, produc două bunuri economice: produse alimentare şi îmbrăcăminte, şi vom
presupune că costurile medii a fiecărui stat sunt constante.
În tabelul 10.1 este prezentat modelul specializării fiecărui stat în producerea bunului
pentru care deţine avantaj absolut. Presupunem că în Republica Moldova, într-un anumit interval
de timp, un angajat poate produce 140 unităţi de produse alimentare sau 35 unităţi de
îmbrăcăminte; un angajat din Turcia poate produce 90 unităţi de produse alimentare sau 110
unităţi de îmbrăcăminte. Moldova, evident, are un avantaj absolut în producerea de produse
alimentare, deoarece productivitatea medie a muncii unui angajat din Moldova este mai mare
decât productivitatea muncii unui angajat din Turcia. În producerea de îmbrăcăminte Turcia
deţine avantaj absolut.
Tabelul 10.1
Modelul specializării conform criteriului avantajului absolut
Producţia medie per angajat Specializarea completă
Produse Produse
Ţara Îmbrăcăminte Îmbrăcăminte
alimentare alimentare
(unităţi) (unităţi)
(unităţi) (unităţi)
Republica Moldova 140 35 140 −
Turcia 90 110 − 110

Specializarea fiecărui stat în producerea bunului pentru care deţine avantaj absolut, va
permite ambelor ţări să obţină un volum de producţie mai mare decât în situaţia în care nu ar
exista specializare.
David Ricardo, un alt economist clasic, a dezvoltat teoria avantajului absolut, în capitolul
VII al lucrării sale „Despre principiile economiei politice şi impunerii” (1817) şi a analizat
comerţul internaţional prin intermediul avantajului comparativ. Teoria dată demonstrează că
ţările pot câştiga din specializare, chiar dacă una dintre ele deţine avantaj absolut în producerea
tuturor bunurilor economice.

Avantajul comparativ reprezintă capacitatea unei naţiuni de a produce un bun cu un

cost de oportunitate mai mic comparativ cu cel al altor bunuri la care renunţă.

În tabelul 10.2 este prezentat modelul specializării fiecărui stat în producerea bunului
pentru care deţine avantaj comparativ.
Turcia deţine avantaj absolut pentru ambele produse. Cu scopul determinării avantajelor
comparative se calculează costurile de oportunitate pentru fiecare bun economic şi rezultatele
introducem în tabelul 10.2. Costul de oportunitate arată la câte unităţi dintr-un bun trebuie să se
renunţe pentru a produce o unitate suplimentară din alt bun. În Republica Moldova costul de
oportunitate al unei unităţi de produse alimentare este 1,75 (35/20) unităţi de îmbrăcăminte, iar
costul unei unităţi de îmbrăcăminte este 0,57 (20/35) unităţi de produse alimentare. Costul de
oportunitate al unei unităţi de produse alimentare, în Turcia, este 1,22 (110/90) unităţi de
îmbrăcăminte, iar costul unei unităţi de îmbrăcăminte este 0,82 (90/110) unităţi de produse
alimentare.
Tabelul 10.2
Modelul specializării conform criteriului avantajului relativ
Producţia medie per
Costul de oportunitate Specializarea completă
angajat
Ţara Produse Produse Produse
Îmbrăcăminte Îmbrăcăminte Îmbrăcăminte
alimentare alimentare alimentare
(unităţi) (unităţi) (unităţi)
(unităţi) (unităţi) (unităţi)
Republica
20 35 1,75 0,57 − 35
Moldova
Turcia 90 110 1,22 0,82 90 −

Turcia deţine avantaj comparativ în fabricarea produselor alimentare, deoarece costul de

oportunitate al produselor alimentare este mai mic în Turcia decât în Moldova, şi viceversa,
Republica Moldova deţine avantaj comparativ în producerea de îmbrăcăminte. Prin urmare,
Moldova trebuie să se specializeze în producerea de îmbrăcăminte şi Turcia – în producerea de
produse alimentare.
Panta curbei posibilităţilor de producţie indică costurile de oportunitate. Diferite costuri
de oportunitate presupun avantaje şi dezavantaje comparative care conduc la câştiguri din comerţ
(vezi figura 10.1).

Produse t2
alimentare, Curba posibilităților
unități de producție
f
t1

y2
a

b
y1

t1 t2
0 X1 X2 Îmbrăcăminte, unități

Figura 10.1 Câştigurile din comerţ pentru ţara A

Sursa: Richard G.Lipsey, K.Alec Chrystal, Principiile economiei, Editura economică, Bucureşti, 2002, pag.759.
 Câştigurile din comerţ sunt avantaje obţinute ca rezultat al specializării ce devin
posibile prin comerţ.

În figura 10.1 este ilustrată o demonstraţie grafică a câştigurilor din comerţ pentru ţara A.
Curba concavă din figura 10.1 este curba posibilităţilor de producţie a statului A, care
produce şi consumă în punctul a cantitatea x1 de îmbrăcăminte şi y1 de produse alimentare.
Posibilităţile de consum sunt ilustrate de linia tt care, la fel, trece prin punctul a. Panta acestei
curbe arată micşorarea cantităţii consumate de produse alimentare pentru a majora consumul de
îmbrăcăminte pe piaţa mondială cu o unitate.
Presupunem că combinaţia de consum a trebuie schimbată în combinaţia de consum b.
Cu acest scop, ţara dată trebuie să exporte (y1 – y2 ) unităţi de produse alimentare şi să importe
(x2 – x1 ) unităţi de îmbrăcăminte. Deoarece punctul b se află în afara frontierei posibilităţilor de
producţie, există câştiguri rezultate din comerţ şi consumatorii din ţara A pot să consume mai
mult dintr-un bun decât se produce.
Pot să existe şi alte posibilităţi, de exemplu, ţara dată din cauza modificării preţurilor
mondiale va produce combinaţia de bunuri f, care este cea mai valoroasă. În cazul dat, curba
posibilităţilor de consum se deplasează în poziţia t1t1 care se află deasupra curbei posibilităţilor
de producţie (cu excepţia punctului de comerţ exterior zero, f). Alegerea oricărui punct de pe
frontiera nouă de consum (de exemplu, h) permite de a obţine câştiguri din comerţ
comercializând o cantitate suplimentară de îmbrăcăminte.
În următoarea figură 10.2 sunt arătate câştigurile din comerţ pentru două ţări.

Figura 10.2 Câştigurile din comerţ pentru ţările A şi B

 Ţara A produce combinaţia f şi consumă combinaţia h, adică produce o cantitate mai
mare a bunului economic, care a înregistrat un avantaj comparativ şi îl exportă în sumă de (yf –
yh). Concomitent ţara A şi-a majorat consumul importând produsul care a înregistrat dezavantaj
comparativ, în cantitate de (xh – xf ).
Ţara B deţine avantaj comparativ în producerea de îmbrăcăminte, de aceea pentru
obţinerea câştigurilor din comerţ va produce combinaţia de bunuri h şi va consuma combinaţia
de bunuri f, exportul va constitui (xh – xf ), iar importul va fi egal cu (yf – yh).
Prin urmare, câştigurile din comerţul exterior al unei naţiuni au drept determinant
principal situaţia economică a celorlalte state participante la schimb şi costurile de oportunitate
diferite pentru fiecare ţară.

1.3 Comerţul exterior şi identitatea macroeconomică de bază

Într-o economie închisă outputul (producţia agregată) se vinde integral în interiorul ţării
şi cheltuielile agregate includ următoarele trei componente: consum (C), investiţii (I) şi cheltuieli
guvernamentale (G). În cazul unei economii deschise o parte din producţia autohtonă se
realizează pe piaţa internă, iar cealaltă parte este exportată peste hotare pentru realizare.
Cheltuielile agregate ale unei economii deschise pot fi divizate în patru componente:
 consumul de bunuri şi servicii autohtone (Cd);
 investiţii în bunuri şi servicii autohtone (Id);
 cheltuielile guvernamentale de bunuri şi servicii autohtone (Gd);
 exportul de bunuri şi servicii autohtone (EX).
Divizarea dată este ilustrată în următoarea formulă:
Y = C d + I d + G d + EX (10.8)
Suma primilor trei termeni (Cd + Id + Gd) constituie cheltuieli interne de bunuri şi servicii
autohtone. Însă, rezidenţii consumă nu numai bunuri autohtone, dar şi străine. Deci, o parte din
ceea ce achiziţionează menajele, firmele şi sectorul guvernamental reprezintă bunuri produse
peste hotare. De aceea, consumul menajelor este egal cu consumul de bunuri şi servicii produse
în ţară (Cd) plus consumul de bunuri şi servicii produse peste hotare (Cf):
C = Cd +C f (10.9)
Utilizând acelaşi procedeu putem scrie formula de calcul a investiţiilor şi a cheltuielilor
guvernamentale:
I = Id +I f (10.10)
G = Gd + G f (10.11)
unde:
If – investiţii în bunuri şi servicii străine;
Gf – cheltuielile guvernamentale de bunuri şi servicii străine.
Înlocuim în identitatea 10.8 ultimele trei ecuaţii (10.9; 10.10 şi 10.11):
( ) ( ) ( )
Y = C − C f + I − I f + G − G f + EX (10.12)
Putem aranja termenii în alt mod şi vom obţine:
(
Y = C + I + G + EX − C f + I f + G f ) (10.13)
Totalitatea cheltuielilor interne de bunuri şi servicii străine (Cf + If + Gf) constituie
cheltuieli de import (IM):
IM = C f + I f + G f (10.14)
Înlocuind ecuaţia 10.14 în egalitatea 10.13 şi cunoscând că (NX = EX – IM), obţinem
identitatea macroeconomică de bază 10.6:
Y = C + I + G + NX
Identitate dată reflectă corelaţia dintre output (Y), absorbţia internă (C + I + G) şi
exportul net:
NX = Y − (C + I + G ) (10.15)
Această ecuaţie arată că într-o economie deschisă valoarea producţiei agregate diferă
de cheltuielile interne. Dacă Y > C + I + G, înseamnă că prevalează producţia agregată şi
diferenţa va fi exportată, iar exportul net este mai mare ca zero (NX > 0). Dacă Y < C + I + G,
înseamnă că prevalează cheltuielile interne şi diferenţa va fi importată, deci NX < 0.
Exportul net depinde de urmărorii factori: PIB-ul real (sau venitul naţional real), PIB-ul
extern şi cursul de schimb. În subcapitolul dat vom studia corelaţia dintre exportul net şi PIB-ul
intern cu scopul determinării multiplicatorului economiei deschise.
Exporturile depind de eforturile de marketing ale firmelor autohtone şi de preţul
bunurilor autohtone relativ la preţul bunurilor produse în străinătate, însă nu depind de PIB-ul
intern. Examinând influenţa PIB-ului intern vom presupune că ceilalţi factori nu se modifică,
deci exportul este o variabilă exodenă din punct de vedere al determinării PIB-ului (Y). Graficul
exporturilor este o dreaptă orizontală (vezi figura 10.3).
În schimb, volumul importurilor creşte concomitent cu majorarea PIB-ului intern sau
venitului naţional. Dependenţa dată este formalizată prin înclinaţia marginală spre import
(MPIM).

Funcţia de import reprezintă relaţia dintre import şi venitul naţional.

Înclinaţia marginală spre import exprimă creşterea importului ca urmare a creşterii venitului
naţional cu o unitate monetară

∆IM
MPIM = (10.16)
∆Y
unde: Y – venit naţional (PIB intern).
Funcţia de import este reflectată în figura 10.3 şi arată dependenţa dintre venitul naţional
şi nivelul importului:
IM = IM a + MPIM × Y (10.17)
unde: IMa – importul autonom (care nu depinde de venit).
Înclinaţia marginală spre import este panta curbei importurilor.

EX,
IM

IM(Y)

EXa EX

IMa

0 Y0 Y

Figura 10.3 Reprezentarea grafică a funcţiilor exportului şi importului

Funcţia exportului net (formula 10.18) reflectă corelaţia negativă între exportul net şi
venitul naţional, deoarece dintre import şi venit relaţia este pozitivă (vezi figura 10.4).
NX = NX a − MPIM × Y (10.18)
unde:
NXa – exportul net autonom, care este egal cu diferenţa dintre exportul autonom (EXa) şi
importul autonom, adică NX a = EX a − IM a .

NX

NXa

IMa

0
Y0 Y
NX

Figura 10.4 Reprezentarea grafică a funcţiei exportului net

 Modificarea acelor factori care afectează exportul va deplasa curba exportului net paralel
cu ea însăşi. Dacă exportul creşte, curba exportul net se deplasează în dreapta în sus, iar dacă
scade – în stânga în jos. De exemplu, majorarea venitului naţional într-o ţară străină duce la
creşterea cantităţii de bunuri cumpărate, atât proprii cât şi importate. Însă importul străin
reprezintă exportul autohton, deci exportul se deplasează în sus cu ∆EX şi exportul net la fel se
deplasează în sus cu aceiaşi valoare (figurile 10.5 şi 10.6).

EX, IM

IM(Y)
EX2
EX2
∆EX
EX1 EX1

0 Y

Figura 10.5 Deplasarea curbei exportului

NX

NX2
∆NX
NX1

Y
0

NX2
NX1 1
NX

Figura 10.6 Deplasarea curbei exportului net

Modificarea factorilor care afectează proporţia venitului pe care rezidenţii doresc să o

consume pentru procurarea importurilor va modifica panta curbei exportului net. Corelaţia dintre
exportul net şi cursul de schimb va fi examinată în subcapitolul 10.8.
 Exportul net influenţează în două moduri funcţia cheltuielilor agregate. În primul rând
reduce panta funcţiei cheltuielilor agregate, în al doilea rând deplasează curba cheltuielilor
agregate. Dacă înclinaţia marginală spre import este mică, panta funcţiei cheltuielilor agregate
diminuează într-o măsură mai mică, iar dacă înclinaţia marginală spre import este mare, panta
funcţiei cheltuielilor agregate se micşorează semnificativ. Dacă exporturile cresc, curba
cheltuielilor agregate se deplasează în dreapta în sus, iar dacă scad – în stânga în jos.
Cheltuielile agregate (AE) sunt date de relaţia:
AE = C + I + G + EX − IM (10.19)
Consumul menajelor este strâns legat de venitul disponibil:
C = C a + MPC × (1 − t ) × Y (10.20)
unde:
Ca – consumul autonom;
MPC – înclinaţia marginală spre consum;
t – rata impozitului.
Presupunem că exporturile sunt constante şi înlocuim ecuaţiile 10.17 şi 10.20 în
egalitatea 10.19.
AE = C a + MPC × (1 − t )× Y + I + G + EX − IM a − MPIM × Y (10.21)
Cunoaştem că cheltuielile agregate sunt egale cu venitul agregat (AE = Y) şi putem aranja
termenii din egalitatea 10.21 în alt mod:
Y = (C a + I + G + EX − IM a ) + MPC × (1 − t )× Y − MPIM × Y (10.22)
De aici, reiese că:
C a + I + G + EX − IM a
Y= (10.23)
1 − MPC × (1 − t ) + MPIM
Astfel multiplicatorul într-o economie deschisă este:
1
m= (10.24)
1 − MPC × (1 − t ) + MPIM
Comparând multiplicatorii economiei deschise şi economiei închisă concluzionăm că
primul este mai mic ca al doilea.
Desfăşurarea comerţului exterior se analizează din punct de vedere al eficienţei
economice ca raportul dintre rezultate şi cheltuieli, dintre efectele obţinute şi eforturile depuse.
Efectele comerţului exterior includ, pe de o parte, veniturile obţinute din export, iar pe de altă
parte, bunurile şi serviciile obţinute din import. Eforturile sunt cheltuielile în monedă naţională
pentru realizarea exportului şi cheltuielile în valută pentru realizarea importului.
Eficienţa comerţului exterior este caracterizată de următorii indicatori:
 cursul de revenire brut la export (Cre);
  cursul de revenire brut la import (Cri).
Cursul de revenire brut la export reprezintă cheltuielile interne efectuate pentru a obţine
o unitate valutară, şi se calculă cu ajutorul formulei:
Pi + Cc
C re = (10.25)
Pev
unde:
Pi – preţul bunurilor şi serviciilor pe piaţa internă în monedă naţională;
Cc – cheltuielile de circulaţie în monedă naţională;
Pev – preţul de export în valută străină.
Cursul de revenire brut la import reprezintă cantitatea de monedă naţională ce se obţine
prin vânzarea pe piaţa internă a mărfurilor şi serviciilor importate cu o unitate valutară.
Pi − Tim
C ri = (10.26)
Piv
unde:
Tim – taxa de import percepută în monedă naţională;
Piv – preţul de import în valută străină.
Pentru ca comerţul exterior să fie eficient, ambii coeficienţi trebuie sa fie mai mari sau
egali cu cursul de schimb valutar. Eficienţa comerţului influenţează creşterea economică şi
modifică structura materială a produsului intern brut.

10.4 Piaţa valutară şi componentele ei.

Piaţa valutară reprezintă piaţă pe care se desfăşoară vânzarea şi cumpărarea de diverse

valute.

Această piaţă este caracteristică pentru o economie deschisă. Pe piaţa valutară moneda
străină este tratată ca o marfă, preţul căreia depinde de cererea şi oferta valutară existente pe
piaţă (vezi figura 10.7).
Dezvoltarea pieţei valutare este condiţionată de următorii factori:
− procesul de liberalizare a comerţului mondial;
− creşterea ponderii anumitor devize în ansamblul tranzacţiilor comerciale
internaţionale;
− procesul de specializare a unor ţări în fabricarea anumitor bunuri economice;
− creşterea penuriei de lichiditate.
Piaţa valutară, la fel ca şi celelalte pieţe, poate fi analizată cu ajutorul celor două
instrumente – cererea şi oferta. Cererea de valută străină implică o ofertă de lei, iar oferta de
valută străină implică o cerere de lei. În figura 10.7 tranzacţiile care generează o încasare
valutară sunt reprezentate de cererea pentru lei, iar oferta de lei reprezintă tranzacţiile care
necesită o plată în valută. În figura dată cursul nominal de schimb (e) este reprezentat pe axa
ordonatelor, iar cantitatea de lei pe axa absciselor (Qlei).

Slei
e ($/leu)

e2
E

eE

e1
Dlei

0 Q3 Q2 QE Q4 Q1 Qlei

Figura 10.7 Echilibrul pe piaţa valutară

Sursa: Richard G.Lipsey, K.Alec Chrystal, Principiile economiei, Editura economică, Bucureşti, 2002, pag.627.

Sursele cererii de lei pe piaţa valutară sunt: achiziţii de exporturi moldoveneşti de mărfuri
şi servicii; plăţile de venituri şi transferurile; intrările de capital; suplimentarea rezervelor
valutare. Curba cererii de lei (Dlei) are pantă negativă (vezi figura 10.7), deoarece, când leul se
depreciază sunt necesari mai puţini dolari pentru a cumpăra un leu şi preţul în dolari a bunurilor
autohtone va scădea. Astfel, mărfurile moldoveneşti devenind mai ieftine, vor fi cumpărate într-o
cantitate mai mare şi creşte cererea pentru leii moldoveneşti. Viceversa, când leul se apreciază,
adică cursul de schimb creşte de la e1 la e2, preţul bunurilor exportate (în dolari) creşte şi
cantitatea vândută scade, deci cererea pentru lei scade de la Q1 la Q2.
Sursele ofertei de lei pe piaţa valutară sunt: importul de mărfuri şi servicii; ieşirile de
capital; micşorarea rezervelor în lei. Curba ofertei pentru lei pe piaţa valutară (Slei) are pantă
pozitivă (vezi figura 10.7), deoarece, când leul se depreciază de la e2 la e1, cererea în Republica
Moldova pentru bunuri şi active străine scade, ca rezultat, cantitatea de lei oferiţi pe pieţele de
schimb externe scade de la Q4 la Q3. Invers, aprecierea leului, adică majorarea cursului de
schimb de la e1 la e2, duce la majorarea cantităţii oferite de lei de la Q3 la Q4.
La intersecţia curbelor cererii şi ofertei valutare se stabileşte cursul de schimb de
echilibru eE. Când cursul de schimb e1 este mai mic ca cel de echilibru, cererea valutară
depăşeşte oferta, iar când cursul de schimb e2 este mai mare ca cel de echilibru, oferta valutară
depăşeşte cererea (vezi figura 10.7).

10.5Cursul de schimb şi factorii care îl influenţează

Cursul de schimb este cursul la care o monedă poate fi schimbată cu altă monedă.

Cu alte cuvinte, cursul de chumb reprezintă cursul la care două monede naţionale se
tranzacţionează. Cursul de schimb al monedelor convertibile este determinat, ca orice preţ, de
legile ofertei şi cererii şi poate fi interpretat ca putere de cumpărare externă a monedei.
Deosebim curs nominal (e) şi curs real de schimb (ξ).

Cursul nominal de schimb exprimă preţul unei monede faţă de o altă monedă

Cursul dat este important din punct de vedere monetar, întrucât măsoară preţurile relative
pentru două monede naţionale.
Cursul nominal de schimb poate reprezenta preţul unei unităţi de monedă naţională
evaluată în monede străine sau cantitatea de monede naţionale ce revin unei unităţi monetare
străine (valoarea leului exprimată în dolari sau a dolarului în lei). În capitolul dat vom utiliza
prima metodă de evaluare a cursului nominal de schimb (în $/leu).

Cursul real de schimb constituie cursul de schimb ajustat în raport cu nivelurile relative ale
preţurilor din diferite ţări

Prin urmare, cursul real de schimb exprimă preţul monedelor naţionale ca relaţie dintre
preţurile mărfurilor comercializate în diferite ţări, deci este ajustat cu efectul inflaţiei. Se calculă
astfel:
P
ξ = e× (10.27)
P∗
unde:
P – preţul bunurilor autohtone;
P* – preţul bunurilor produse în străinătate.
De rând cu cursul de schimb nominal şi real, în teoria economică întâlnim noţiunea de
curs de schimb efectiv, care se mai numeşte cursul de schimb ponderat.

Curs de schimb efectiv reprezintă indice al valorii monedei unei ţări în raport cu un coş
ponderat de alte valute convertibile.

Indicele dat se calculă ca media cursurilor de schimb între moneda unei ţări şi monedele
fiecăruia dintre partenerii săi comerciali importanţi, fiecare rată fiind ponderată cu cantitatea de
comerţ derulat cu ţara respectivă. Modificarea cursului de schimb efectiv reflectă evoluţia valorii
unei singure valute în raport de alte valute.
Atunci când leul devine mai ieftin în raport cu alte valute, are loc deprecierea leului.

Deprecierea reprezintă reducerea valorii de piaţă a monedei interne în raport cu valutele

străine.

Consecinţa devalorizării este îmbunătăţirea competitivităţii produselor moldoveneşti pe

piaţa externă, deoarece se reduce preţul acestora exprimat în valuta străină.
Dacă leul devine mai puternic faţă de alte valute, are loc aprecierea leului.

Aprecierea este modificarea cursului de schimb prin care cu o unitate monetară naţională se
pot cumpăra mai multe unităţi monetare străine.

Presupunem că creşte preţul în lei a unui bun autohton exportat în SUA şi cererea străină
pentru produsul dat este inelastică. În acest caz se vor majora cheltuielile pentru procurarea
bunului moldovenesc, curba cererii pentru lei se va deplasa spre dreapta, iar cantitatea de lei va
creşte (figura 10.8).
Dacă cererea este elastică, deoarece nu numai Moldova, dar şi alte ţări oferă bunul dat,
atunci se va procura o cantitate mai mică de produs şi se va micşora cererea pentru lei, adică
curba cererii pentru lei se va deplasa spre stânga (leul devalorizează).

Slei
e ($/leu)

e2 E2
E1
e1

Dlei2

Dlei1

0 Q1 Q2 Qlei

Figura 10.8 Aprecierea leului cauzată de majorarea cererii valutare

Presupunem că creşte preţul în dolari a unui bun importat din SUA şi cererea autohtonă
pentru bunul dat produs în străinătate este elastică, deoarece produs similar este fabricat în
Moldova. Ca urmare, rezidenţii vor micşora cheltuielile pentru procurarea bunului dat produs în
străinătate, curba ofertei pentru lei se va deplasa spre stânga, iar cantitatea de lei va scade (figura
10.9).
Dacă cererea este inelastică, atunci se va procura o cantitate mai mare de bunuri produse
în străinătate şi se va micşora oferta pentru lei, adică curba ofertei pentru lei se va deplasa spre
dreapta şi leul se va deprecia.

S2
S1
e ($/leu)

E2
e2
E1
e1

Dlei

0 Q2 Q1 Qlei

Figura 10.9 Aprecierea leului cauzată de micşorarea ofertei valutare

Deplasarea la dreapta a curbei cererii valutare (figura 10.8) sau la stânga a curbei ofertei
valutare (figura 10.9) determină aprecierea leului şi ca rezultat are loc pierderea competitivităţii
bunurilor autohtone, pentru că produsele moldoveneşti devin mai scumpe.
Factorii ce influenţează cursul de schimb sunt:
 raportul dintre cerere şi ofertă;
 inflaţia;
 puterea de cumpărare a monedei;
 starea comerţului exterior;
 conjunctura pieţei.
Cursul nominal de schimb, reieşind din formula 10.27, poate fi calculat astfel:
P∗
e =ξ × (10.28)
P
Ecuaţia dată arată, că cursul nominal de schimb depinde de cursul real de schimb şi
nivelul preţurilor în ambele ţări. Dacă nivelul preţurilor în Moldova (P) creşte, atunci cursul
nominal de schimb (e) se micşorează, leul se depreciază. Dacă nivelul preţurilor în SUA (P*)
creşte, atunci cursul nominal de schimb (e) creşte, leul se apreciază.
 Vom analiza modificarea cursului nominal de schimb în timp, cu acest scop reprezentăm
ecuaţia 10.28 în alt mod:
∆e% = ∆ξ % + ∆P ∗ % − ∆P% (10.29)
Modificarea preţurilor în % a bunurilor autohtone (ΔP%) reprezintă rata inflaţiei în ţara
dată (π), dar modificarea preţurilor în % a bunurilor produse în străinătate (ΔP*%) reprezintă
rata inflaţiei în statul străin (π*). Deci, ecuaţia 10.29 poate fi scrisă astfel:
(
∆e% = ∆ξ % + π ∗ − π ) (10.30)
Ecuaţia dată arată, că modificarea cursului nominal de schimb a valutelor a două ţări este
egală cu suma modificării cursului real de schimb şi diferenţa ratelor inflaţiei în aceste ţări.
Nivelul înalt a ratei inflaţiei într-o economie naţională reflectă deprecierea valutei naţionale
(micşorarea cursului nominal de schimb).
În tabelul 10.3 este ilustrată influenţa diferitor factori asupra cursului nominal de schimb
pe termen lung.
Tabelul 10.3
Factorii care afectează cursul nominal de schimb în perioada lungă
Modificarea
Modificarea
Factorii cursului de
factorului
schimb
Nivelul preţurilor interne relativ cu preţurile externe ↑ ↓
Bariere tarifare relativ cu barierele din alte ţări ↑ ↑
Cererea de import ↑ ↓
Cererea de export ↑ ↑
Productivitatea internă relativ cu productivitatea
↑ ↑
externă

Creşterea preţurilor bunurilor autohtone relativ cu preţurile bunurilor produse în

străinătate, pe termen lung, determină majorarea cererii la bunurile străine, deoarece ele devin
mai ieftine, şi micşorarea cererii la bunurile autohtone. Ca rezultat, are loc deprecierea monedei
naţionale şi cursul nominal de schimb scade. Dacă în procesul de analiză utilizăm ecuaţia 10.28,
obţinem acelaş rezultat:
P∗
P↑⇒ ↓⇒e↓ (10.31)
P
Majorarea preţurilor autohtone determină apariţia inflaţiei, deci în finală valuta naţională
se depreciază. Efectuarea politicii protecţioniste (majorarea barierelor tarifare şi netarifare) duce
la sporirea cererii de bunuri autohtone şi la aprecierea valutei naţionale. Sporirea productivităţii
interne determină scăderea preţurilor la bunurile autohtone, deci cursul de schimb va creşte.
Analiza factorilor de influenţă a cursului nominal de schimb denotă că dacă modificarea
factorului duce la creşterea cererii de bunuri autohtone, atunci moneda naţională se apreciază.
Viceversa, dacă modificarea factorilor afectează şi micşorează cererea de mărfuri autohtone,
atunci valuta naţională se depreciază.

Caseta 10.1.
Problemă:
Se dă:
Rata de schimb a leului оn raport cu dolarul SUA оn ianuarie 20X1 a constituit 12,83 lei/$, iar оn ianuarie
20X6 – 12,15 lei/$. Оn această perioadă nivelul prețurilor оn SUA a crescut de 1,2 ori, iar оn Republica Moldova –
de 5,6 ori.
Determinați:
Cum s-a modificat rata reală de schimb a leului?
Rezolvare:
1) Determinarea ratei reale de schimb pentru ianuarie 20X1
P∗ 1
ξ = e× = 12,83 × = 12,83
P 1
2) Determinarea ratei reale de schimb pentru ianuarie 20X6
P∗ 1,2
ξ = e× = 12,15 × = 2,6
P 5,6
3) Determinarea modificării ratei reale de schimb a leului
12,83
∆ξ = = 4,9 ori
2,6
Răspuns: Rata reală de schimb a valutei naţionale s-a micşorat de 4,9 ori.

10.6 Sisteme ale cursului de schimb fix şi flexibil

Există două sisteme, de bază, de curs valutar:
1. Sistem al cursului de schimb fix – sistem al cursului de schimb în care valoarea fiecărei
monede este fixată în raport cu alte monede;
2. Sistem al cursului de schimb flotant – sistem în care cursurile de schimb sunt
determinate de forţele pieţei, de legea cererii şi ofertei, fără intervenţia guvernului pe piaţa
valutară.
Cursul de schimb flexibil (flotant) se stabileşte ca preţ de echilibru în urma oscilaţiilor
cererii şi ofertei valutare. Cursul dat permite adaptarea convertibilităţii depline şi poate fi
analizat din punct de vedere al deţinerii sau nu de rezerve valutare de către Banca Centrală
(Naţională).
Deosebim sistem al cursului de schimb flotant pur şi al cursului de schimb flotant
controlat. Sistemul pur are loc atunci când Banca Centrală nu deţine valută străină, deci nu are
posibilitate să intervină şi să influenţeze cursul de schimb. Sistemul cursului de schimb flotant
controlat este specific multor ţări ale lumii, şi are loc atunci când guvernul poate să intervină pe
piaţa valutară cu operaţiuni de vânzare-cumpărare masivă de valută în scopul dirijării cursului de
schimb, pentru a nu admite o depreciere esenţială a monedei naţionale.
 În cazul cursului de schimb flotant, când nivelul lui este e1 mai mic decât cel de echilibru
eE, cantitatea cerută de lei depăşeşte cantitatea oferită (vezi figura 10.7). Excesul de cerere
valutară are ca consecinţă majorarea preţului leului, adică aprecierea leului faţă de dolar. Pe
măsură ce preţul leului creşte, preţul în dolari al exporturilor tot creşte, deci volumul exporturilor
va scădea şi cantitatea cerută de lei se va micşora. În acelaşi timp, preţul în lei a importurilor din
SUA scade şi ca rezultat volumul importurilor creşte, cantitatea oferită de lei se va majora.
În final, majorarea preţului leului reduce cantitatea cerută şi majorează cantitatea oferită
de monedă naţională. Acest proces continuă până când cererea se echilibrează cu oferta şi rata de
schimb atinge nivelul de echilibru eE.
În caz contrar, când cursul de schimb flotant este e2 mai mare decât cel de echilibru eE,
cantitatea oferită de lei depăşeşte cantitatea cerută (vezi figura 10.7). Excesul ofertei valutare
duce la micşorarea preţului leului, cantitatea oferită de lei scade, cantitatea cerută de lei creşte şi
echilibrul se restabileşte.
Cursul de schimb fix se stabileşte, în raport cu o monedă, la un anumit nivel. Deosebim
sistem al cursului de schimb fix pur şi cursului de schimb fix ajustabil. În cazul regimului
cursului de schimb fix, guvernul intervine pentru a menţine cursul de schimb la o anumită
valoare. În cazul regimului cursului de schimb fix ajustabil, guvernul încearcă să menţină valori
de referinţă pentru cursurile de schimb, şi pot apărea cazuri când devine necesară modificarea
cursului. Atunci când statul fixează cursul de schimb, el îl stabileşte pentru un anumit interval.
Presupunem că guvernul a luat decizia să stabilească un anumit curs de schimb ef, însă pe
piaţa valutară s-a stabilit nivelul e1 al cursului de schimb, care este mai mic ca cel stabilit de
guvern. Dacă statul nu intervine moneda naţională poate să se deprecieze (figura 10.10). La
nivelul cursului de schimb ef oferta valutară prevalează cererea valutară.
Pentru a nu admite devalorizarea monedei naţionale guvernul trebuie să majoreze cererea
valutară. Acest scop poate fi atins prin cumpărarea valutei naţionale furnizând valuta străină.
Curba cererii valutare se deplasează la dreapta în poziţia D2 şi nivelul cursului de schimb de
echilibru se restabileşte (figura 10.10).
 S
e

ef

e1

D2

D1

0 Qlei

Figura 10.10 Intervenţia guvernului în sistemul cursului de schimb fix

Sursa: Joseph E. Stiglitz, Carl E. Walsh, Economie, Editura economică, Bucureşti, 2005, pag.686.

10.7. Teoria parităţii capacităţii de cumpărare

Una dintre cele mai cunoscute teorii de determinare a cursului de schimb este teoria
parităţii puterii de cumpărare. În baza acestei teorii sunt efectuate comparaţii internaţionale a
nivelului preţurilor bunurilor în diferite ţări.

Teoria parităţii puterii de cumpărare este teorie conform căreia cursul de schimb de
echilibru dintre două valute naţionale este factorul care egalează puterile lor de cumpărare.

Curs de schimb ajustat la paritatea puterii de cumpărare constituie cursul de schimb

dintre două valute care egalează puterile lor de cumpărare, ajustat în funcţie de rata relativă a
inflaţiei.
Conform teoriei parităţii puterii de cumpărare, pe termen lung, unul şi acelaşi bun
economic nu poate fi vândut, în acelaşi timp, în diferite ţări, la diferite preţuri. Moneda naţională
tinde să aibă aceeaşi putere de cumpărare în ţara de origine ca şi atunci când este convertită în
valuta altei ţări şi cheltuită în această ţară străină.
Dacă totuşi puterea de cumpărare a monedei naţionale pe piaţa internă este mai mare
decât pe piaţa altei ţări, atunci are loc subevaluarea, bunurile în ţara de origine sunt relativ mai
ieftine. Prin urmare, creşte cantitatea de bunuri autohtone procurate şi cantitatea de valută
vândută şi monedă naţională cumpărată. În final, creşte valoarea monedei naţionale şi puterile de
cumpărare ale ambelor valute se echilibrează.
 Invers, dacă puterea de cumpărare a monedei naţionale pe piaţa internă este mai mică, are
loc supraevaluarea. Deoarece, bunurile în străinătate sunt relativ mai ieftine, moneda naţională
va fi vândută, iar valuta străină va fi cumpărată. Aceasta va determina scăderea valorii monedei
naţionale.
Cazurile examinate demonstrează, că rata de schimb stabilită conform parităţii puterii de
cumpărare este determinată de nivelurile relative ale preţurilor din două ţări. Adică, rata de
schimb se ajustează în aşa mod încât preţurile relative din două ţări estimate în aceeaşi monedă
nu se modifică, deoarece schimbarea preţurilor relative ale celor două monede se compensează
prin diferenţele în ratele naţionale ale inflaţiei.
Teoria parităţii puterii de cumpărare îşi are originile în legea preţului unic, care
presupune că exportul net este sensibil la modificările cursului real de schimb. Elasticitatea
exportului net în raport cu rata reală de schimb este înaltă (vezi figura 10.11).

NX(ξ)

0 NX

Figura 10.11 Paritatea puterii de cumpărare

Sursa: Mankiw Greg, Macroeconomics, Fifth Edition, Worth Publishers, 2002, pag.138.

Există două versiuni ale teoriei parităţii puterii de cumpărare: în conformitate cu prima,
nivelul absolut al preţurilor este cel supus egalizării nivelului preţului între ţări, în timp ce, în
conformitate cu cea de-a doua, relativă, se analizează relaţia dintre variaţia cursului de schimb şi
variaţia preţurilor, care este de fapt, rata inflaţiei.
Abaterile semnificative de la raportul parităţii puterii de cumpărare, pe termen mediu şi
scurt, sunt legate de diferenţele internaţionale între ratele dobânzilor.
Condiţia de paritate a ratelor dobânzii reprezintă condiţie presupusă pentru mobilitatea
perfectă a capitalului, cu referire la faptul că, la echilibru, dobânzile anticipate în fiecare ţară în
care se plasează capitalul sunt egale.
 10.8 Funcţia exportului net şi rata de schimb
În subcapitolul dat continuăm să examinăm funcţia exportului net (vezi subcapitolul
10.3). Modificarea preţurilor bunurilor autohtone în comparaţie cu preţurile bunurilor produse în
străinătate determină modificarea şi a exporturilor şi a importurilor. Dacă preţurile autohtone
cresc relativ preţurilor externe, adică cursul real de schimb creşte, atunci bunurile autohtone
devin mai scumpe în comparaţie cu bunurile produse în străinătate. Ca consecinţă, exportul scade
şi curba exporturilor se deplasează în jos în poziţia EX2 (figura 10.12), iar importul creşte.
Majorarea importurilor este cauzată de faptul că bunurile străine devin relativ mai ieftine
şi rezidenţii tind să procure mai multe bunuri de import, deci înclinaţia marginală spre import
creşte. Curba importurilor se deplasează la stânga în sus din poziţia IM1 în poziţia IM2 (figura
10.12).
EX, IM IM2

IM1

EX1 EX1

EX2 EX2

0 Y
Figura 10.12 Deplasarea curbelor exportului şi importului

Ca rezultat, curba exportului net se deplasează la stânga în jos şi îşi schimbă panta de
înclinaţie (vezi figura 10.13).

NX

NX1

NX2

Y
0
NX1
NX1 2
NX
 Figura 10.13 Deplasarea curbei exportului net

Generalizând cele expuse în capitolul dat determinăm că exporturile sunt determinate de

următorii factori externi: nivelul producţiei externe (Y*), cursul de schimb real (ξ), conjunctura
pieţei mondiale, politicile comerciale ale ţărilor străine etc. Funcţia exportului poate fi scrisă
astfel:
(
EX = f + Y ∗ , − ξ ) (10.32)
Importurile depind în mod esenţial de nivelul producţiei interne (Y) şi de cursul de
schimb real (ξ). De aceea, funcţia de import poate fi scrisă astfel:
IM = f (+ Y , + ξ ) (10.33)
Dacă cursul real de schimb creşte aceasta înseamnă că bunurile exportate devin mai
scumpe şi, ca urmare, exportul se va micşora, iar importul se va majora. Prin urmare, exportul
net va diminua. Corelaţia dintre exportul net şi cursul real de schimb este inversă:
(
NX = f + Y ∗ , − Y , − ξ ) (10.34)
În figura 10.14 este ilustrat graficul exportului net.

NX(ξ)

0 NX

Figura 10.14 Exportul net

Sursa: Mankiw Greg, Macroeconomics, Fifth Edition, Worth Publishers, 2002, pag.130.

10.9 Balanţa de plăţi externe şi structura ei

Balanţa de plăţi reprezintă un instrument economic contabil care reflectă înregistrarea

sintetică a tranzacţiilor unei ţări ce ţin de plăţi şi încasări în devize pe o anumită perioadă de
timp, de obicei, un an.
 Tranzacţiile care vizează exporturile sau vânzările activelor în străinătate sunt înregistrate
ca credit în conturile balanţei de plăţi şi reprezintă cererea de lei şi oferta de valută pe piaţa
valutară. Tranzacţiile care vizează importurile sau cumpărarea activelor din străinătate sunt
înregistrate ca debit în balanţa de plăţi şi reprezintă cererea de valută şi oferta de lei pe piaţa
valutară, deoarece rezidenţii trebuie să cumpere valuta străină ca să achite importurile.
Structural, balanţa de plăţi externe este alcătuită din două conturi mari: contul curent;
contul de capital şi financiar.

Contul curent reprezintă contul în care se înregistrează toate tranzacţiile internaţionale de

bunuri şi servicii.

Adică în contul curent se înregistrează comerţul cu bunuri şi servicii, veniturile,

transferurile curente. Contul dat reprezintă un tablou cu dublă intrare, care include: balanţa
comercială, balanţa veniturilor şi balanţa transferurilor curente.

Contul de capital şi financiar este component a conturilor balanţei de plăţi în care sunt
înregistrate tranzacţiile internaţionale cu active şi pasive.

Contul dat constă din: transferuri de capital, investiţii directe, investiţii de portofoliu,
derivate financiare, alte investiţii, active de rezervă. La majoritatea articolelor acestui cont
înregistrările sunt efectuate în valoare netă.
Balanţa de plăţi a Republicii Moldova se întocmeşte în baza articolului 5 al Legii
Republicii Moldova nr. 548-XIII din 21 iulie 1995 „Cu privire la Banca Naţionala a Moldovei”
şi este elaborată trimestrial şi anual în milioane dolari SUA. Datele cu privire la Balanţa de plăţi
poate fi găsită pe saitul Băncii Naţionale a Moldovei, www.bnm.md. În tabelul 10.4 este
prezentată succint o sinteză a balanţei de plăţi din Republica Moldova.
Tabelul 10.4
Balanţa de plăţi a Republicii Moldova
Credit Debit Sold
1. Contul curent
A. Bunuri și servicii
1. Bunuri
2. Servicii
B. Venituri
1. Compensare pentru muncă
2. Venituri din investiţii
2.1 Venituri din investiţii directe
2.2 Venituri din investiţii de portofoliu
2.3 Venituri din alte investiţii
C. Transferuri curente
1. Guvernamentale
 2. Alte sectoare
2. Contul de capital şi financiar
A. Contul de capital
B. Contul financiar
1. Investiţii directe
2. Investiţii de portofoliu
3. Alte investiţii
4. Active de rezervă
Erori şi omisiuni
Total

Sursa: Banca Naţională a Moldovei, www.bnm.md

Formularul dat (tabelul 10.4) a balanţei de plăţi a devenit un standard internaţional şi

pentru alte ţări. După cum vedem, din tabel, contul curent este divizat în alte trei conturi. Primul
este contul de bunuri şi servicii, care la rândul său se împarte în două. Prima parte se referă la
comerţul cu bunuri şi se numeşte cont comercial sau cont vizibil. Acest cont înregistrează
exportul şi importul de bunuri. Exporturile reprezintă bunuri care părăsesc ţara ca mărfuri şi
revin în ţară sub formă de valută. A doua parte se referă la comerţul cu servicii, care nu
reprezintă un comerţ vizibil (mai curând invizibil), deoarece nu implică o marfă fizică.
Al doilea component a contului curent este contul de venit. Creditul contului include
veniturile primite de rezidenţi de pe activele deţinute în străinătate, iar debitul include plăţile
posesorilor nerezidenţi de active în Republica Moldova. Al treilea cont este contul transferurilor
curente care înregistrează transferurile realizate de guvern şi de remitenţi.
Contul de capital şi financiar include tranzacţiile cu active derulate de rezidenţi cu
nerezidenţii, schimburile de active străine între rezidenţi şi schimbul de active naţionale între
nerezidenţi. Dacă soldul contului de capital înregistrează excedent, înseamnă că ţările străine
investesc mai mult în interiorul statului, pentru care este elaborată balanţa de plăţi, decât statul
dat investeşte în exterior. Dacă soldul contului de capital înregistrează deficit, înseamnă că statul
dat investeşte peste hotarele ţării mai mult decât ţările străine invesresc în interiorul economiei
analizate.
Când contul curent înregistrează deficit, contul de capital şi financiar înregistrează
excedent. Vom demonstra că soldul contului curent şi soldul contului de capital după modul sunt
egale (când erorile sunt nule). Cu acest scop utilizăm identitatea macroeconomică de bază 10.6.
Trecem consumul menajelor şi achiziţiile guvernamentale în stânga:
Y − C − G = I + NX (10.35)
După cum cunoaştem, partea stângă a egalităţii constituie economiile naţionale
(S = Y − C − G ) , deci:
S = I + NX (10.36)
 Trecem toţi termenii în partea stânga şi obţinem:
NX + (I − S ) = 0 (10.37)
Ecuaţia obţinută reprezintă ecuaţia balanţei de plăţi, unde NX reflectă soldul contului
curent, iar (I − S ) este soldul contului de capital şi financiar.

Caseta 10.2.
Problemă.
Economia unei țări este caracterizată prin următoarele fluxuri:
Funcția de consum C = 40 + 0,8 Yd . Funcția investițiilor I = 42,5 + 0,21 Y − 5 i . Rata impozitului t = 20 % .
Achizițiile guvernamentale G = 80. Volumul exportului EX = 190. Volumul importului IM = 140 + 0,1 Y . Masa
monetară M = 330. Nivelul prețurilor P = 1,2. Cererea monetară L = 0,4 Y − 5 i .
Determinați:
− venitul de echilibru și rata dobвnzii de echilibru;
− soldul contului curent la nivelul de echilibru al venitului;
− soldul contului de capital la nivelul de echilibru al venitului;
− soldul balanței de plăți.
Rezolvare:

1) Determinarea ecuaţiei curbei IS.

Y = C + I + G + EX − IM
Y = 40 + 0,8 (Y − 0,2Y ) + 42,5 + 0,21 Y − 5 i + 80 + 190 − 140 − 0,1 Y
Y = 850 − 20 i
2) Determinarea ecuaţiei curbei LM.
M
=L
P
330
= 0,4 Y − 5 i
1,2
Y = 687,5 + 12,5 i
3) Determinarea venitului de echilibru şi ratei dobânzii de echilibru.
850 − 20 i = 687,5 + 12,5 i
i=5
Y = 687,5 + 12,5 × 5 = 750
4) Determinarea soldului contului curent
NX = EX − IM = 190 − 140 − 0,1× 750 = −25
5) Determinarea soldului contului de capital
I = 42,5 + 0,21 × 750 − 5 × 5 = 175
S = Y − C − G = 750 − 40 − 0,8 × (Y − 0,2 Y ) − 80 = 710 − 0,8 × 0,8 × 750 − 80 = 150
(I − S ) = 175 − 150 = 25
6) Determinarea soldului balanţei de plăţi.
NX + (I − S ) = −25 + 25 = 0
Răspuns:
Soldul balanţei comerciale = 1331 – 3275 = -1944 u.m.
Soldul balanţei serviciilor = 669 – 713 = -44 u.m.
Soldul balanţei veniturilor = 590 – 287 = 303 u.m.
Soldul contului curent = -1944 – 44 + 303 + 1151 = -534 u.m.
Soldul contului de capital şi financiar = 757 – 223 = 534 u.m.
Soldul balanţei de plăţi = -534 + 534 = 0 u.m.
Soldul contului curent poate fi calculat aplicând şi alte formule. Putem adăuga
transferurile curente TR şi scăde taxele T din ambele părţi a identităţii macroeconomice de bază
10.5, şi vom primi:
Y + TR − T = C + I + G + EX − IM + TR − T (10.38)
 Grupăm termenii şi obţinem:
Y + TR − T = C + I + (G − T ) + (EX + TR − IM ) (10.39)
Partea stângă a egalităţii 10.39 reprezintă venitul disponibil (Yd):
Yd = Y + TR − T (10.40)
Contul curent (current account) CA constitue:
CA = EX + TR − IM (10.41)
Economiile naţionale S includ economiile menajelor (private) Sm şi economiile publice
Sp. Economiile publice se calculă ca diferenţa dintre veniturile statului (taxele) şi cheltuielile
guvernamentale G. Economiile private se calculă ca diferenţa dintre venitul disponibil Yd şi
consumul menajelor C:
S p = Y + TR − T − C (10.42)

Combinăm ecuaţiile 10.39 şi 10.42 şi obţinem:

Y + TR − T − C − I − (G − T ) = EX + TR − I (10.43)
(S m − I ) + (T − G ) = EX + TR − IM (10.44)
Excedentul contului curent constituie suma surplusului de economii private şi economii
publice, deci reprezintă capacitatea de finanţare a investiţiilor interne şi deficitului bugetar, dacă
a fost înregistrat.
Când contul curent înregistrează deficit, acesta este finanţat prin excedentul contului de
capital, care poate proveni din credite externe primite, din intrări de investiţii directe sau de
portofoliu, din reducerea rezervelor valutare.
Soldul contului curent a balanţei de plăţi influenţează preţurile relative a bunurilor
economice şi venitul naţional. În cazul deficitului contului curent are loc scăderea venitului
naţional, iar în cazul excedentului – venitul naţional creşte.
Cursul de schimb influenţează balanţa de plăţi, deoarece există corelaţie directă dintre
cursul de schimb şi import şi corelaţie inversă cu export. Dacă moneda naţională se depreciază
volumul exporturilor creşte şi soldul contului curent tinde spre excedent. Dacă moneda naţională
se apreciază volumul importurilor creşte şi soldul contului curent tinde spre deficit, deci
creşterea deficitului reduce rezervele valutare ale băncii centrale.

CONCLUZII

1. Economia deschisă este o economie care este activ implicată în comerţul internaţional.
Fluxurile de capital şi comerţul exterior influenţează sectorul real al economiei deschise, iar
pieţele financiare internaţionale influenţează pieţele monetare interne.
2. Câştigul din comerţ apare atunci când o ţară are un avantaj comparativ în producerea unui bun
economic. Volumul producţiei mondiale poate fi majorat dacă fiecare ţară transferă resursele în
producerea bunurilor ale căror cost de oportunitate este cel mai mic, adică bunurilor care
înregistrează avantaj comparativ.
3. Comerţul exterior reduce multiplicatorul, deoarece, o parte din veniturile agregate sunt
orientate spre achiziţionarea bunurilor importate. Corelaţia dintre multiplicator şi înclinaţia
marginală spre import este inversă, adică cu cât înclinaţia marginală spre import este mai mare
cu atât multiplicatorul este mai mic.
4. Cursul de schimb este determinat de cererea şi oferta valutară, care la rândul lor sunt
determinate de export şi import, de cererea pentru investiţii în străinătate şi din străinătate,
modificarea rezervelor valutare, etc.
5. În condiţiile unui sistem al cursului de schimb fix, statul trebuie să intervină pe piaţa valutară
pentru asigurarea echilibrului dintre cerere şi ofertă la nivelul cursului de schimb fixat. În cazul
cursului de schimb flotant statul nu intervine pe piaţa valutară.
6. Teoria parităţii puterii de cumpărare arată că preţurile dintr-o ţară trebuie să fie egale cu
preţurile din altă ţară, atunci când sunt exprimate în aceeaşi monedă şi modificările ratei de
schimb reprezintă fluctuaţii în jurul valorii de tendinţă, determinate de raportul parităţii puterii de
cumpărare.
7. Funcţia exportului net are o pantă negativă, deoarece când venitul naţional creşte, volumul
importurilor tot creşte, deci exportul net scade.
8. Balanţa de plăţi înregistrează tranzacţiile dintre firmele, consumatorii şi guvernele diferitor
ţări şi este compusă din două componente: contul curent şi contul de capital şi financiar. Când
contul curent înregistrează deficit, el trebuie compensat cu excedentul contului de capital şi
financiar.
NOŢIUNI-CHEIE
Economie deschisă – open economy
Exporturi nete – net exports
Exporturi – exports
Importuri – imports
Economie mică deschisă – small open economy
Comerţul internaţional – international trade
Avantaj absolut – absolute advantage
Avantaj comparativ – comparative advantage
Câştiguri din comerţ – gains from trade
Funcţia de import – import function
Înclinaţia marginală spre import – marginal propensity to import
Piaţa valutară – foreign exchange market
Curs nominal de schimb – nominal exchange rate
Curs real de schimb – real exchange rate
Curs de schimb efectiv – effective exchange rate
Rata de schimb ponderată – trade-weighted exchange rate
Apreciere – appreciation
Depreciere – depreciation
Devalorizare – devaluation
Sistem al cursului de schimb fix – fixed exchange-rate system
Cursului de schimb flexibil – flexible exchange-rate
Sistem al cursului de schimb flotant – floating exchange-rate system
Teoria parităţii puterii de cumpărare – purchasing-Power Parity
Balanţa de plăţi – balance of payments
Cont curent – current account
Cont de capital – capital account

TESTE

1. Dacă soldul contului de capital al balanței de plăți este pasiv, atunci:

a) volumul exportului va crește;
b) volumul exportului va scădea;
c) volumul importului va crește;
d) volumul importului va scădea;
e) exportul va prevala importul;
f) importul va prevala exportul.
2. Pe piața valutară au loc tranzacții cu:
a) devize;
b) bilete de ordin;
c) cambii;
d) cecuri;
e) acțiuni și obligațiuni în valută;
f) sunt corecte toate răspunsurile de mai sus;
g) sunt corecte a, b și e.
3. Dacă exportul net este pozitiv, atunci:
a) rezervele valutare se majorează;
b) datoriile externe cresc;
c) competitivitatea producției autohtone diminuează;
d) soldul contului curent este negativ;
e) soldul contului de capital este pozitivă.
4. Cunoaștem funcția importului IM = 350 + 0,3Y și nivelul produsului intern brut Y = 2000
mil. u.m. Dacă soldul contului de capital și financiar a înregistrat un excedent de 150 mil.
u.m., atunci exportul constituie:
a) 1100 mil. u.m.;
b) 1000 mil. u.m.;
c) 950 mil. u.m.;
d) 800 mil. u.m.;
e) 700 mil. u.m.
5. O economie deschisă, a înregistrat următoarele rezultate: Y = 6 700 u.m.; C = 3 200 u.m.;
G = 2 200 u.m.; I = 1 600 u.m.; Import = 650 u.m. Volumul exportului în cazul dat este:
a) 700 u.m.;
b) 550 u.m.;
c) 500 u.m;
d) 450 u.m.;
e) 350 u.m.
6. Într-o economie deschisă se cunosc următoarele date: PIB = 250 000 u.m.; consumul
menajelor = 120 000 u.m.; cheltuielile guvernamentale = 20 000 u.m.; investițiile nete =
 50 000 u.m. Dacă exportul net constituie 50% din amortizare, atunci valoarea lui este
egală cu:
a) 50 000 u.m.;
b) 40 000 u.m.;
c) 30 000 u.m.;
d) 25 000 u.m.;
e) 20 000 u.m.
7. Soldul contului curent al balanței de plăți, оn cazul cвnd economiile menajelor reprezintă
19% din PIB și investițiile private – 23% din PIB, iar excedentul bugetului de stat – 6%
din PIB, va constitui:
a) 10% din PIB;
b) 2% din PIB;
c) – 2% din PIB;
d) – 5% din PIB;
e) – 10% din PIB.

PROBLEME PROPUSE SPRE REZOLVARE

1. Economia unei țări este caracterizată prin următoarele fluxuri:
Funcţia de consum C = 65 + 0,75 Yd .
Funcţia investiţiilor I = 58,5 + 0,2 Y − 6 i .
Taxa impozitară t = 15%.
Achiziţiile guvernamentale G = 210.
Volumul exportului EX = 90.
Volumul importului IM = 75 + 0,1 Y .
Masa monetară M = 510.
Nivelul preţurilor P = 1,5.
Cererea monetară L = 0,4 Y − 8 i .
Determinați:
a) venitul de echilibru și rata dobânzii de echilibru;
b) soldul contului curent la nivelul de echilibru al venitului;
c) soldul contului de capital la nivelul de echilibru al venitului;
d) soldul balanței de plăți.

2. Datele privind economia unei țări sunt prezentate în tabelul 10.5.

Tabelul 10.5
Indicatorii Suma, u.m.
Exportul de bunuri 1331
Importul de bunuri 3275
Serviciile turistice acordate cetăţenilor autohtoni în străinătate 713
Serviciile turistice acordate cetăţenilor străini în ţară 669
Veniturile obţinute din investiţiile efectuate în străinătate 590
Venituri plătite investitorilor străini 287
Transferuri curente din străinătate 1151
Exportul de capital 223
Importul de capital 757

Determinați:
a) soldul balanței comerciale;
b) soldul balanței serviciilor;
c) soldul balanței veniturilor;
d) soldul contului curent;
 e) soldul contului de capital și financiar;
f) soldul balanței de plăți.
3. Rata de schimb a leului în raport cu dolarul SUA în ianuarie 20X1 a constituit 11,61 lei/$,
iar în ianuarie 20X7 – 12,25 lei/$. În această perioadă nivelul prețurilor în SUA a crescut de
1,3 ori, iar în Republica Moldova – de 4,2 ori. Cum s-a modificat rata reală de schimb a
leului?

SARCINI ANALITICE

1. Examinaţi relaţiile comerciale a Republicii Moldova cu ţările unde lucrătorii au venituri

reale mai mari. Sunt profitabile sau nu aceste relaţii pentru ţara noastră.
2. Analizaţi efectele inflaţiei, ratei dobânzii, fluxurilor de capital asupra cursului de schimb
pentru Republica Moldova.
3. Dacă în Republica Moldova rata inflaţiei este înaltă, iar în Uniunea Europeană este
relativ joasă, cum se va modifica cursul de schimb a valutelor acestor două ţări.
4. Analizaţi conturile balanţei de plăţi a Republicii Moldova pentru anul de referinţă. Cum
modificarea prețului petrolului şi al gazelor naturale afectează balanța de plăți a
Moldovei?
5. Cum se va modifica contul de capital, contul curent şi cursul de schimb a Republicii
Moldova, dacă statul va micşora cheltuielile pentru ocrotirea mediului înconjurător.

TEME RECOMANDATE PENTRU REFERATE

1. Piaţa valutară a Republicii Moldova.

2. Sistemul monetar internaţional şi european. Mecanismul Ratelor de Schimb al Sistemului
Monetar European.
3. Balanţa de plăţi a Republicii Moldova şi datoria externă.
4. Balanţa de plăţi a Moldovei: factori de influenţă, restricţii şi oportunităţi.
5. Republica Moldova şi Uniunea Europeană: inflaţie, balanţa de plăţi, creştere economică.