Războiul Zeilor

Grecii aveau o legendă care povestea ce se întâmplase cu mult înainte de nașterea zeilor.
Ei credeau că, la început, totul fusese doar întuneric și liniște deplină. Haos (sau Chaos), care
reprezenta nimicnicia și confuzia, domnea asupra Nopții. Noaptea stăpânea deopotrivă pământul
și ținuturile din adâncuri, de sub pământ. Nimic altceva nu exista în întreg universul. Totul era
beznă, vid și tăcere fără margini. Apoi, dintr-un loc necunoscut, Iubirea a inundat universul.
Cerul s-a făcut albastru pe lumină și plin de stele noaptea. Iubirea a adus vântul, ploaia, tunetul și
fulgerul. Astfel au luat ființă cele două stranii și gigantice făpturi: Geea, Pământul-Mamă și
Uranus, Cerul. Aceștia au dat naștere unor monștri încă și mai neobișnuiți.
Primii dintre acești monștri născuți din Geea și Uranus nu aveau nume. Fiecare avea însă
câte cinzeci de capete și câte o sută de brațe. Erau puternici asemenea cutremurelor, nestăviliți ca
niște uragane, iar răsuflarea lor era aidoma vulcanelor. Aceste arătări cutreierau de-a lungul și
de-a latul pământului, urcând munții și scufundându-se în adâncurile mărilor. Însă, într-o bună zi,
nemaisuportând să îi vadă, Uranus i-a trimis pe toți în adâncurile pământului.
Apoi, a venit rândul Ciclopilor – cel de-al doilea fel de monștri. Fiecare avea câte un ochi
imens drept în mijlocul frunții. Uranus nu i-a îndrăgit nici pe aceștia, însă i-a lăsat să umble
liberi, atâta vreme cât nu-i ieșeau în cale.
După ciclopi, a venit rândul celei de-a treia categorie de monștri. Aceștia purtau numele
de Titani și erau deosebit de puternici și de inteligenți. Cel mai deștept și mai puternic dintre toți,
era Cronos.
Cronos avea o mulțime de fii și fiice împreună cu soția lui, Rhea. Deși era extrem de
puternic, îi era mereu teamă de un singur lucru: îi fusese prevestit că, într-o zi, unul dintre fii șăi
îi va lua locul. De aceea, ori de câte ori soția lui năștea câte un băiat, Cronos îi întemnița pe loc.
Rhea îl implora să nu facă asta, însă el nu o asculta.
Când s-a născut cel de-al șaselea fiu, Rhea a reușit să-i însceneze lui Cronos o farsă. Nu i-
a spus că era însărcinată și l-a trimis în secret pe fiul lor pe o insulă din apropiere.
Zeus a crescut și a devenit un zeu puternic. După o vreme, a vizitat-o pe bunica lui, Geea,
care i-a povestit despre cei cinci frați ai săi, întemnițați de Cronos.
Zeus s-a mâniat și, după ce Geea i-a spus unde să-și caute tatăl, s-a dus și i-a cerut să-i
elibereze frații. La început, Cronos a refuzat. Dar, cum Geea i s-a alăturat lui Zeus, n-a mai avut
de ales și a fost nevoit să le dea ascultare.
Curând după aceea, Zeus i-a adunat pe frații și surorile sale și le-a spus:
— Trebuie să ne ridicăm împotriva lui Cronos și a celorlalți titani. Sunt fără inimă și nu-
și dau seama cum ar trebui să arate orânduirea acestei lumi. Dar eu îmi dau prea bine seama.
— Și ce-ar trebui să facem? – întrebă unul dintre frații lui.
 — Cronos e atotputernic – adăugă una dintre surori.
Zeus avea nevoie de unele sfaturi, astfel că s-a dus la doi dintre frații tatălui său, titanii
Atlas și Prometeu, care erau, de asemenea, nemulțumiți de felul în care Cronos conducea lumea.
— Cum aș putea să-l înving pe Cronos? – i-a întrebat.
— Eliberează-i din adâncuri pe cei fără de nume – monștrii cu câte o sută de brațe și
cincizeci de capete, a spus Prometeu. Ei au puterea tunetului, a fulgerului, a cutremurului și a
vulcanului la un loc. Atlas, frate, greșesc?
Însă Atlas a răspuns:
— Nu-mi doresc nici un fel de război împotriva lui Cronos.
Apoi a plecat.
— Vei regreta într-o zi – a strigat Zeus după el.
— Fă ceea ce ți-am spus – continuă Prometeu – și astfel îl vei învinge pe Cronos.
Așa că Zeus i-a dat ascultare. I-a eliberat pe cei fără nume, monștrii cu câte o sută de
brațe și cincizeci de capete, din adâncurile pământului și, împreună cu aceștia și cu frații și
surorile lui a pornit un război cumplit împotriva titanilor.
Apele mărilor s-au învolburat peste țărmuri, pământul a prins să se cutremure, tunetele
răsunau asurzitor, fulgerele loveau groaznic, iar aerul era tot numai flăcări. Lumea întreagă a fost
cuprinsă de frenezie.
Zeus a pus stăpânire pe tunete și fulgere. Le-a folosit fără milă împotriva lui Cronos și a
celorlalți titani. În cele din urmă, a dobândit victoria.
Cronos și restul titanilor au fost ferecați în adâncurile pământului. Acolo aveau să trăiască
înlănțuiți, pe vecie. Iar lui Atlas, Zeus i-a ales o altă pedeapsă. Dat fiind că a refuzat să-l ajute,
noul rege al zeilor l-a trimis în ținutul unde Noaptea și Ziua se întâlnesc, forțându-l să poarte
pentru eternitate pământul pe umeri.
Ca răsplată pentru ajutorul dat de Prometeu, Zeus le-a dat, atât lui cât și fratelui acestuia,
Epimetheus, o misiune deosebit: ei doi aveau să-i plăsmuiască pe oameni și pe animalele ce
urmau să trăiască pe pământ, înzestrând fiecare creatură după bunul lor plac. Iar Zeus, împreună
cu frații și surorile lui, au rămas singurii cârmuitori ai lumii și au ales, drept sălaș, cel mai
potrivit loc cu putință – Muntele Olimp. Era cel mai înalt de pe pământ și cel mai apropiat de
ceruri. Niciodată nu se abăteau asupră-i vânturile înghețate ori ploaia. Soarele strălucea deasupra
zeilor.
Viețile lor erau minunate. Apolo, Zeul Soarelui, cânta la harpă cântece nespus de
frumoase. Muzele cântau și ele. Grațiile dansau. Zeii mâncau ambrozie și beau nectar –
mâncarea și băutura zeilor. Nu cunoșteau durerea și nici întristarea. Erau nemuritori și stăpâneau
întregul univers.